Sunteți pe pagina 1din 37

PAGINA 58 (pdf 62!

πίοις γε τῶν κακῶν ἐγγίνεται.» (Eur.) 2) (moral:) v. φρόνημα, simţimîntu. [şi

Αἴσθησις, εως (ἡ), prin simţuri lucrare, simţire, pricepere. «Μηδ᾿ αἴσθησιν μηδεμίαν μηδενὸς
ἔχειν τὸν τεθνεῶτα.» (Plt.) «Ψήξεώς τινος αἴσθησιν ἔχει ἑκάστῳ.» (Tuc.) 2) organul simţirii,
simţul; (de unde) αἱ πέντε αἰσθήσεις, cele cinci simţuri. «Οὐδὲν ἐν τῷ νῷ, ὃ μὴ πρότερον ἐν
τῇ αἰσθήσει.» (Arist.) 3) mijlocul (semnul) prin care simţim. «Αἱ τοῦ λαγὼ αἰσθήσεις». adică
urmele epurelui. «Καὶ φήμας, καὶ μαντείας, καὶ αἰσθήσεις τῶν Θεῶν». (Plt.) [şi
Αἰσθητήριον (τὸ), puterea de a simţi, simţiciune. 2) organu de sîmţire, simţu. [şi
Αἰσθητής, -οῦ (ὁ), simţitoru. [de unde
Αἰσθητικός, -ή, -όν, simţiciosu, simţibilu (lesne-simţitoru). «Τὸ δ᾿ αἰσθητικὸν χυμοῦ γλῶττα»
(Arist.) [de unde
Αἰσθητικότης, -ητος (ἡ), simţiciune, simţibilitate. [de unde
Αἰσθητικῶς, adv. în chipu simţibilu, aducătoru de simţire. «Αἰσθητικῶς ἔχω ἐμαυτοῦ». mă
simţu, mă cunoscu, iau aminte asupră᾿mi.
Αἰσθητός, -ή, -όν, simţitu, de simţit, supusu simţirii, obiectu al simţurilor. [de unde
Αἰσθητότης, -ητος (ἡ), simţitate.
Ἀΐσθω [ἄω], (pred. ἄϊσθον, şi mai multu nu). îmi dau sufletul. «Θυμὸν ἄϊσθεν» (Il. P şi Y).
Αἰσιμία (ἡ), poet. fericire; bilşugu. 2) potrivire de cuvîntu sau de frasu. (la Gram.). [din
Αἴσιμος (ὁ, ἡ), poet. [αἶσα] preursitu, (scrisu). «Αἴσιμον ἧμαρ». (Il. H) «Οὔτοι αἴσιμόν ἐστι
δαμῆναι». (Il. F.) 2) cuviinciosu, potrivitu, proporţionatu, amăsuratu. «Αἴσιμα πίνειν». (Od. F)
a bea, cîtu se cuvine.
Αἴσιος [αἶσα], -α şi -ος, -ον, poet. dreptu, proporţionatu, potrivitu. «Ὁλκὴ – ». (Nic.) 2) de
bunu oguru (ogurliu), norocosu. «Ἀετὸς, Ὄρνις, Οἰωνὸς – ». (Om.) (vezi şi Δεξιός). [de unde
Αἰσιόω, -ῶ, viit. -ώσω. facu ceva norocosu, însemnătoru de fericire. 2) (mij.) îmi iau, îmi
socotescu ceva de norocosu. [şi
Αἰσίως, adv. cu norocire, cu oguru, cu ceasu bunu.
Ἄϊσος (ὁ, ἡ), ᾿n locu de Ἄνισος [ἀ, ἴσος].
Ἀΐσσω [vezi şi Ἄττω], viit. ἀΐξω. (neh. ἤϊξα), mişcu, (şi mij.) mă mişcu (saru, mă aruncu)
repede; mă scolu drept în sus; mă ᾿nalţu, mă suiu; crescu. «Χαῖται ὤμοις ἀΐσσονται». (Il. Z)
(şi pas.) «Ἐκ χειρῶν ἡνία ᾔχθησαν». (Od. K) ᾿i au sărit hăţurile din mîini. «Καπνὸν ἀπὸ
χθονὸς ἀΐσσοντα». (Od. K) «Δένδρον ἀΐσσει». (Pind.) «Μόχθος ἐκ μόχθων ἀΐσσει». (Pind.).
Ἀϊστί, adv. fără ştirea cuiva. [din
Ἄϊστος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, ἴσημι], neştiitoru, fără cunoştinţă de ceva (cu gen.) «Ἄτας ἐμᾶς
ἄϊστος». (Eur.) (pas.) necunoscutu, nevăzutu. [de unde
Ἀϊστοσύνη (ἡ), a se face nevăzutu, prăpădire. [şi
Ἀϊστόω, -ῶ, viit. -ώσω. facu nevăzutu, prăpădescu.
Ἀΐστωρ, -ορος (ὁ, ἡ), [ἀ, ἴστωρ] poet. (cu gen.) neştiitoru, necercatu, fără idee de ceva.
Ἀϊστωτήριος (ὁ, ἡ), poet. prăpăditoru [ἀϊστόω].
Αἰσυητήρ, şi Αἰσυήτης, -ου (ὁ) poet. v. Αἰσυμνήτης.
Αἰσυλοεργός (ὁ, ἡ), poet. [αἴσυλον, ἔργον] lucrătoru de fără de legi, făcătoru de rele.
Αἴσυλος (ὁ, ἡ), poet. [αἶσα, sau ἄτη] rău, nelegiuitu, nedreptu, netrebnicu. «Τίς ἂν τεὰ λέξαι
αἴσυλα»; cine poate să spuie netrebniciile tale?
Αἰσυμνάω, -ῶ [αἶσα, νέμω], viit. -ήσω. înparţu fie-căruia dreptul său, judicu; împărăţescu,
guvernezu. [de unde
Αἰσυμνητεία (ἡ), împărătească (domnească) stăpînire. [şi
Αἰσυμνητήρ, şi Αἰσυμνήτης, -ου (ὁ), poet. dătătoru de dreptu; căpetenie; domnu, împăratu;
preşedinte de lupte; epistatu.
Αἰσυμνῆτις, -ιδος (ἡ), fem. al lui Αἰσυμνήτης.
Αἴσχιστος, -η, -ον, superl. şi
Αἰσχίων, -ονος (ὁ, ἡ), compar. al lui Αἰσχρὀς.
Αἶσχος, -εος -ους (τό), urîciune la faţă. «Πρόσωπον ὑπερβάλλον αἴσχει». (Csen.) 2) (fig.)
ruşine, necinste. «Ἥκιστα ἂν αἶσχος τοῦτο ὑπολογίζηται». (Csen.)
Αἰσχρόβιος (ὁ, ἡ), cel ce petrece viaţă urîciosă, ruşinată, necinstită [αἰσχρός, βίος].
Αἰσχροεπέω, -ῶ, viit. -ήσω. vorbescu necinstite, urîciose lucruri. [din
Αἰσχροεπής, -έος (ὁ, ἡ), vorbitoru de ne-

PAGINA 59
cinstite, şi urîcioase lucruri. [αἰσχρός, ἔπος].
Αἰσχροεργέω, -ῶ, viit. -ήσω. poet. în locu de Αἰσχρουργέω, -ῶ.
Αἰσχροκέρδεια (ἡ), cîştigu necinstitu; calitatea lui Αἰσχροκερδής. [şi
Αἰσχροκερδέω, -ῶ, viit. -ήσω. sîntu
Αἰσχροκερδής, -έος (ὁ, ἡ), cîştigătoru, sau doritoru de cîştiguri necinstite, nedrepte, şi prin
mijloace de ruşine. [αἰσχρός, κέρδος]. de unde
Αἰσχροκερδῶς, adv. cu necinstitu cîştigu.
Αἰσχρολογέω, -ῶ, viit. -ήσω. v. Αἰσχροεπέω [şi
Αἰσχρολογία (ἡ), vorbire urîcioasă, şi necinstită. [din
Αἰσχρολόγος (ὁ, ἡ), vorbitoru de cele de ruşine v. Αἰσχροεπής. [αἰσχρός, λόγος].
Αἰσχρομήτης, -ου (ὁ), şi Αἰσχρόμητις, -ιος (ὁ, ἡ), poet. chipzuitoru, şi sfătuitoru de cele
necinstite. [αἰσχρός, μῆτις].
Αἰσχρομυθέω, -ῶ, viit. -ήσω, poet. în locu de Αἰσχρολογέω. [αἰσχρός, μῦθος].
Αἰσχροποιέω, -ῶ, viit. -ήσω, v. Αἰσχρουργέω. 2) urîţezu ceva; necinstescu, ruşinezu. [şi
Αἰσχροποιΐα (ἡ), v. Αἰσχρουργία. [din
Αἰσχροποιός (ὁ, ἡ), v. Αἰσχρουργός [αἰσχρός, ποιός].
Αἰσχροπραγέω, -ῶ, viit. -ήσω, v. Αἰσχρουργέω. [şi
Αἰσχροπραγία (ἡ), v. Αἰσχρουργία. [αἰσχρός, πράττω].
Αἰσχροπρόσωπος (ὁ, ἡ), urîtu la faţă. [αἰσχρός, πρόσωπον].
Αἰσχροῤῥημοσύνη (ἡ), v. Αἰσχρολογία. [din
Αἰσχροῤῥήμων, -ονος (ὁ, ἡ), v. Αἰσχρολόγος. [αἰσχρός, ῥῆμα].
Αἰσχρός [αἶσχος], -ά, -όν. (compr. αἰσχίων, sau αἰσχρότερος, superl. αἴσχιστος, sau
αἰσχρότατος). pricinuitoru, aducătoru de necinste, ruşinare; netrebnicu, necinstitu, neruşinatu,
desfrînatu. «Αἰσχρῶν ᾀσμάτων ποιητής». (Dem.) «Αἰσχρὰ ἐφθέγγοντο ἐναντίον κόρης».
(Dm.) 2) urîtu, făcutu rău, nefrumosu. «Τὸν μικρόν τε καὶ αἰσχρὸν ἐπαινοίη λέγων, ὅτι καλός
τέ ἐστι καὶ μέγας». (Csen.) 3) rău-voitoru, de rele cugetătoru. «Τὸ καλὸν καὶ τὸ αἰσχρόν».
(Plt.) virtutea, şi răutatea. 4) nedestoinicu, neîndemînaticu. «Αἰσχρὸς πρός τι» (Csen.) //
(neut.) Αἰσχρόν, în locu de Αἰσχύνη, ruşine, necinste. «Καὶ γὰρ αἰσχρὸν παρόντι μὲν τῷ
καιρῷ μὴ χρῆσθαι, παρελθόντος δὲ αὐτοῦ μεμνῆσθαι». (Isocr.) [de unde
Αἰσχρότης (ἡ), urîciune, nefrumuseţe; netrebnicie. (calitatea lui Αἰσχρός).
Αἰσχρουργέω, -ῶ, viit. -ήσω. facu fapte de ruşine, şi necinstite, netrebnicii.
Αἰσχρουργία (ἡ), urîciosă, şi necinstită faptă, netrebnicie. [din
Αἰσχρουργός (ὁ, ἡ), cel ce face ruşinoase, şi necinstite fapte. [αἰσχρός, ἔργον].
Αἰσχρῶς, adv. cu chipu ruşinosu, şi necinstitu; cu despreţuire. «Τὸν δ᾿ αἰσχρῶς ἐνένισπεν».
(Il. Ps) l᾿ a ocărît cu necinstitoare vorbe.
Αἰσχύνη (ἡ), ruşine. «Ἐν αἰσχύνῃ ποιεῖν τὴν πόλιν». (Dm.) a ruşina. «Δι’ αἰσχύνης ἔχειν».
(Eur.) a se ruşina. 2) necinstire, ruşinare. «Παίδων ὕβρεις, καὶ γυναικῶν αἰσχύνας». (Isocr.) 3)
mădularele cele ascunse. «Καὶ ἀπεκάλυψε τὴν αἰσχύνην αὐτῆς» (Scr.).
Αἰσχυνομένως, adv. (partc.) v. Αἰδημόνως, cu ruşine, şi sfială.
Αἰσχυντέον, pos. al lui Αἰσχύνω.
Αἰσχυντηλία (ἡ), calitatea ruşinosului, sau sfiitului. [din
Αἰσχυντηλός, -ή, -όν, ruşinosu, sfiitu, smeritu. 2) cel ce pricinuieşte sfială. «Τὰ ῥηθέντα
αἰσχυντηλά». (Arist.) [αἰσχυντός]. [de unde
Αἰσχυντηλῶς, adv. în chipu ruşinosu şi sfiitu.
Αἰσχυντήρ (ὁ), ruşinătoru. [şi
Αἰσχυντηρός, -ά, -όν, At. în locu de Αἰσχυντηλός. [şi
Αἰσχυντός, -ή, -όν, v. Αἰσχρός, aducătoru de ruşine. 2) ruşinatu. [din
Αἰσχύνω, viit. αἰσχυνῶ. (pas. tre. de cu. ᾔσχυμαι, şi poet. ᾔσχυμμαι, neh. ᾐσχύνθην) urîţezu;
stricu. «Αἰσχύνοι δὲ οἱ δαητὸν εἶδος». (Pind.) «ᾜσχυνε κόμην (νέκυν şi c. l.) (Om.) 2)
necinstescu, ruşinezu. «Μηδὲ γένος πατέρων αἰσχυνέμεν». (Il. Z) « ᾜσχυνε τὴν παῖδα»
(Paus.) // (mij.) mă ruşinezu. «Αἰσχυνόμενοι φάτιν ἀνδρῶν». (Od. F) «ᾘσχύνετο τοὺς
πρεσβυτέρους». (Esh.) (vezi şi Αἰδέομαι).
Ἀΐτας, -α (ὁ) Dor. în locu de Ἀΐτης.
Αἴτε, coniuncţ. Dor. în locu de Εἴτε.
Αἰτέω, -ῶ, şi (mijl.) Αἰτοῦμαι, viit. -ήσω. -ήσομαι. ceru, mă rogu a ᾿mi da. «Αἴσχιον
αἰτηθέντα μὴ δοῦναι, ἢ αἰτησάμενον (αἰτήσαντα) μὴ λαβεῖν». (Tuc.) 2) v. Ἐπαιτῶ, cerşescu.
«Αἰτήσων φῶτα ἕκαστον». (Od. I) [αἴτης]. [de unde
Αἴτημα (τό), cerere, lucru cerutu.

PAGINA 60
Αἴτημι, Eol. în locu de Αἰτέω. [din
Αἴτης, -ου (ὁ), poet. în locu de ἐπαίτης, cerşătoru.
Ἀΐτης, -ου (ὁ), [ἀ, adun. εἶμι]. (la Tesalieni) amorezu. pasivu (vezi şi Εἴσπνηλος).
Αἴτησις, -εως (ἡ), cerere, rugăciune. [şi
Αἰτητέον, pos. al lui Αἰτέω. şi
Αἰτητής, -οῦ (ὁ), cerătoru. [şi
Αἰτητικός, -ή, -όν, obicinuitu, îndemînăticu a cere. [şi
Αἰτητός, -ή, -όν, de cerut, sau potrivitu de a de cere. [αἰτέω].
Αἰτία (ἡ), (princ.) fem. al lui Αἴτιος, pricinuitoare. // (obic. subst.) pricină, începutu de unu
lucru. «Αἱ πρῶται («Αἱ ἐξ ἀνάγκης) αἰτίαι». (Plt. şi Arist.) «Ἡμεῖς τούτων τῶν ἀγαθῶν αἰτίαν
ἕξομεν». (Csen.) 2) pîră, (de unde) «Αἰτίαν ἔχειν, sau ἐν αἰτία εἶναι». a de pîrî; şi «Ἐν αἰτίᾳ,
sau δι’ αἰτίας ἔχειν (ποιεῖσθαι, τιθέναι) τινα». a pîrî, a reclama. «Αἰτίαν ὑπέχω». dau pricină
de pîră, mă facu vinovatu. 3) crimă, vină, greşeală. «Ἦν δὲ ἡ αἰτία αὐτοῦ γεγραμμένη». (Scr.)
«Ἄνδρες λῃσταὶ τὴν αἰτίαν». (Flstr.) [de unde
Αἰτιάζομαι, viit. -ασθήσομαι. (pas. al neîntrb. Αἰτιάζω) mă pîrăscu de către.
Αἰτίαμα (τό), subiectul pîrei, vina. [din
Αἰτιάομαι, -ῶμαι, viit. -άσομαι. dau pricina asupra cuiva, îl privescu ca pricinuitoru de ceva.
«Τίς σε πόλις αἰτιᾶται νομοθέτην ἀγαθὸν γεγονέναι, καὶ σφᾶς ὠφεληκέναι;» (Plt.) 2) facu pe
cineva vinovatu, îl pîrăscu, reclamu asuprăi. «ᾘτιάθη ὑπό τινων προδοῦναι». (Csen.) [αἰτία].
[de unde
Αἰτίασις, -εως (ἡ), pîrîre, învinovăţire. [şi
Αἰτιατέον, pos. al lui Αἰτιάομαι.
Αἰτιατικός, -ή -όν, atingătoru de vină şi pîră, adică or ce contribuieşte la arătarea vinei, şi pîra
ei. 2) (Gram.) «Αἰτιατική», al patrulea cazu, acuzativu (arătătoru de persoană, sau lucru,
căruia se pricinuieşte ceva prin strămutarea activităţii verbului asuprăi). [αἰτιατός]. [de unde
Αἰτιατικῶς, adv. cu chipu pîrîciosu.
Αἰτιατός, -ή, -όν, din vre o pricină produsu, pricinuitu. «Ὁ πατήρ ἐστι τὸ αἴτιον, ὁ υἱὸς τὸ
αἰτιατόν». (Teol.)
Αἰτίζω, viit. -ίσω. ceru milostenie, cerşescu, v. ἐπαιτῶ. [αἰτῶ].
Αἰτιολογέω, -ῶ, viit. -ήσω. motivezu, sau dovedescu pricinele (dau cuvinte asupra) lucrurilor.
[şi
Αἰτιολογία (ἡ), motivare, dovedire de pricina (dare de cuvîntu asupra) lucrului. [şi
Αἰτιολογικός, -ή, -όν, arătătoru de pricină, sau potrivitu la arătare de pricină, dare de cuvîntu
esupra unui lucru. [αἴτιος, λόγος]. [de unde
Αἰτιολογικῶς, adv. cu chipu motivătoru, sau doveditoru de pricina lucrurilor.
Αἴτιος, -α sau -ος, -ον, pricinuitoru de unu lucru. «Οὗτοι μνηστῆρές σοι αἴτιοι». (Sof.) «Θεοὶ
ἡμῖν ἀγαθῶν αἴτιοι ὄντες». (Iscr.) «Παντὶ θεὸν αἴτιον ὑπερτιθέμεν». (Pind.) // (neut.) τὸ αἴτιον
în locu de ἡ αἰτία, pricină; şi (filsf.) figură, formă (fără materie).
Αἰτιόωντο, Ion. poet. în locu de ᾐτιῶντο. 3: îm. pers. a pred. lui Αἰτιάομαι.
Αἰτιώδης, -εος (ὁ, ἡ), coprinzătoru în sine de pricina, sau cuvîntul lucrului. // (neut.) τὸ
αἰτιῶδες (flsf.), v. τὸ αἴτιον. [αἴτιος].
Αἴφνης [αἶψα], adv. v. ἄφνω, de odată, fără veste. [de unde
Αἰφνιδίως, adv. v. Αἴφνης.
Αἴφνως, poet; în locu de Ἄφνω.
Ἀϊχθήτην, 3. ind. pers. a pas. neh. al lui Ἀΐσσω.
Αἰχμάζω [αἰχμή], viit. -άσω. asvîrlu lancea, lăncezu; (prin urm.) mă batu; şi (în gen.) pornescu
ceva vrăjmăşeşte asupra cuiva; armezu; săvîrşescu prin bătălie. «Αἰχμάσας χεῖρα». (Sof.)
«Ἔρως δέ νιν θέλξοιεν αἰχμάσας τάδε». (Sof.).
Αἰχμαλωσία (ἡ), robie din resboiu, prizonerie. [şi
Αἰχμαλωτεύω, viit. -εύσω. prinzu robu în resboiu. 2) sîntu prizoneru. [şi
Αἰχμαλωτίζω, viit. -ίσω (mai nou). v. Αἰχμαλωτεύω, prinzu robi în resboiu. [şi
Αἰχμαλωτικός, -ή, -όν, cuviinciosu, sau potrivitu robului, sau robiei de resboiu. [şi
Αἰχμαλωτίς, -ίδος (ἡ), prisoneru, roabă de resboiu. «Χεὶρ – ». (Sof.) [αἰχμάλωτος].
Αἰχμαλωτισμός (ὁ), robie în resboiu, prisonare. [αἰχμαλωτίζω].
Αἰχμάλωτος (ὁ, ἡ), [αἰχμή, ἀλωτός] prin arme robitu, prinsu în resboiu. 2) (adiect.)
cuviinciosu robului. «Εὐνὴ – ». (Esh.).
Αἰχματᾶς, -ᾶ (ὁ), Dor. în locu de Αἰχμητής.
Αἰχμή (ἡ), [ἀκή, ἀκμή] ascuţitu vîrfu de lance, sau suliţă; şi (chiar) lance, sau suliţă; (şi prin
întind.) resboiu,

PAGINA 61
bătălie. «Πρὸς τοὺς Λακεδαιμονίους κακῶς σφι ἡ αἰχμὴ ἑστήκεε». (Er.) 2) poet. oaste.
«Αἰχμᾷ σὺν Ἀργείᾳ». (Pind.) (vezi şi δόρυ). 3) vîrfu de or care ascuţitu lucru. p. e.
«Ἀγκίστρου – ». (Op.) «Κεράτων – » (Flstr.) şi c. l. [de unde
Αἰχμήεις, -εσσα, -εν, poet. v. Αἰχμητήριος. [şi
Αἰχμητήρ (ὁ), poet. v. Αἰχμητής. [de unde
Αἰχμητήριος, -α, -ον, poet. atingătoru de arme, şi resboiu; resboiescu. [şi
Αἰχμητής, -οῦ (ὁ), şi Αἰχμῆτις, -ιδος (ἡ), poet. îndemînaticu la întrebuinţarea lancii, sau
suliţei; viteazu, resboinicu; năvălitoru, spăimîntătoru. «Αἰχματὰν κεραυνόν». (Pind.)
Αἰχμόδετος (ὁ, ἡ), poet. prizoneru legatu, pusu în obezi. [αἰχμή, δετός].
Αἰχμοφόρος (ὁ, ἡ), înarmatu cu suliţă; gardianu. [αἰχμή, φέρω].
Αἶψα, adv. poet. în grabă; în dată; de odată, fără veste. [Αἴψ].
Αἰψηροκέλευθος (ὁ, ἡ), poet. [αἰψηρός, κέλευθος] iute la drumu. (epit. al Boreului).
Αἰψηρός [αἶψα], -ά, -όν, poet. iute; grabnicu; repede. «Κόρος – ». (Od. D) «Ἀγορὰ – ». (Il. I).
Ἀΐω, (pred. Ἄϊον şi mai multu nu) poet. auz; (în gen.) simţu; înţelegu, pricepu. (se amestecă
cu
Ἀΐω, (pred. Ἄϊον şi mai multu nu) poet. v. Ἄω, Ἄημι, suflu, resuflu.
Ἀϊών, -όνος (ὁ), Dor. în locu Ἠϊών.
Αἰών, -ῶνος (ὁ), şi poet. (ἡ), [αἰεί, sau ἄω], nemărginitul cursu al timpului, veşnicie. «Ἐξ sau
δι’ αἰῶνος, sau εἰς αἰῶνα». din veacu în veacu. «Ὄπερ τοῖς ὑπὸ χρόνον ὁ χρόνος, τοῦτο τοῖς
ἀϊδίοις αἰών». (Tlg.) 2) o parte, o dăinire de timpu; spaţiul, vremea vieţei. «Τῆς ἑκάστου ζωῆς
ἡμῶν τὸν χρόνον αἰῶνα κέκληκεν ὁ θεῖος Δαβίδ». (Teodr.) «Διὰ παντὸς τοῦ αἰῶνος
ἀμηχανοῦντες βιοτεύειν». (Csen.) «Διάγειν («Τελευτᾷν) τὸν αἰῶνα». (Lcs.) «Κατὰ τὸν αἰῶνα
τοῦ κόσμου (τὸν πονηρὸν) περιπατοῦντες». (Scr.) 3) (fem.) poet. viaţa omului. «Αὐτὸς δὲ
φίλης αἰῶνος ἀμερθῆς». (Il. H.) 4) (med.) măduva osului spinării. «Ἐσφακελίσθη (ἐνόσησε)
τὸν αἰῶνα». (Isocr.) 5) dăinirea de 1000, sau de 70, sau (dupe cei noi) de 100 ani. vezi Γενεά
şi Ἡλικία. [de unde
Αἰώνιος, -α sau -ος, -ον, v. Ἀΐδιος, vecinicu, nesfîrşitu, nemărginitu.
Αἰώρα (ἡ), [αἴρω] (în gen.) or ce stare, sau mişcare în aeru; şi or ce contribuieşte la aceasta;
de unde, leagănu în vîntu; scaunu de trăsură; patu şi c. l. atîrnatu, spînzuratu. 2) cea printr’
aceste mijloace mişcare; (prin urm.) preumblare în corabie, în trăsură, sau pe calu. 3) sborul
păsărilor. 4) caută Ἀλήτης. [de unde
Αἰωρέω, -ῶ, viit. -ήσω. ardicu, înalţu, spînzuru (atîrnu, legănu) în aeru ceva. «Τοῦς ὄφεις
ὑπὲρ τῆς κεφαλῆς αἰωρῶν». (Dem.) // (pas.) mă ardicu, mă atîrnu, mă mişcu în aeru. 2) (fig.)
mă îndoiescu; sîntu nehotărîtu, sau cu doă rînduri; mă înbăluiu în nesigure nădejdi; stau
atîrnatu. 3) mă inimezu, iau curaju; mă înaripezu de nădejdile cuiva, sau atîrnu de cineva. 4)
petrecu vremea cu ceva. 5) stau de departe gata a cădea, a năvăli asupra cuiva. «Νῆες
αἰωρούμεναι πρὸ τοῦ λιμένος». (Pl.) «Ῥωμαίων ἐν τῇ Ἑλλάδι τηλικούτοις αἰωρουμένων
στρατοπέδοις». (Pl.) [de unde
Αἰώρημα (τό), or ce atîrnatu, şi legănatu în aeru. 2) v. cu
Αἰώρησις, -εως (ἡ), înălţare, atîrnare în aeru. [şi
Αἰωρητός, -ή, -όν, atîrnatu, legănatu în aeru. [şi
Αἰωρίζω, viit. -ίσω. v. (mai neîntreb. de cît) αἰωρέω, şi μετεωρίζω.
Ἀκά, -ᾶς (ἁ), Dor. în locu de ἀκή.
Ἀκᾶ, sau ἀκᾷ, Dor. în locu de ἀκῇ, sau ἀκήν.
Ἀκαής, -έος (ὁ, ἡ), nearzătoru, sau nearsu. [ἀ, καίω].
Ἀκαθαίρετος (ὁ, ἡ), nedesfiinţatu, nesurpatu, nestricatu; neîncetatu. Μάχη ἀκαθαίρετος. (Fil.)
[ἀ, καθαιρέομαι].
Ἀκαθαρσία (ἡ), necurăţie (murdărie); soaie. 2) (fig.) rea nărăvire, netrebnicie. [ἀ, κάθαρσις].
Ἀκάθαρτος (ὁ, ἡ), necuratu, soiosu. 2) rău-nărăvitu, netrebnicu. 3) (rar) necurăţitoru, sau
neputinciosu de a curăţa. [ἀ, καθαίρομαι].
Ἀκάθεκτος (ὁ, ἡ), neţinutu; neopritu; neînfrînatu. [ἀ, κατέχομαι].
Ἄκαινα [ἀκή], -ης (ἡ), boldu. 2) unu felu de cotu măsurătoru de pămîntu (coprinzătoru de 10
picioare, şi 160 degete geometr.).
Ἀκαιρέω, -ῶ, viit. -ήσω (princ. pas.) n’amu
PAGINA 62
vreme; viu fără vreme, sau în vreme necuviincioasă. [şi
Ἀκαιρία (ἡ), lipsă de vreme potrivită. «Τὴν ἀκαιρίαν τὴν ἐκείνου καιρὸν ὑμέτερον
νομίσαντες». (Dem.) 2) supărare fără vreme; purtare, sau vorbă nepotrivită cu vremea,
necuviincioasă, supărătoare, nediscretă. [şi
Ἀκαίριμος, -η, -ον, poet. în locu de [Ἄκαιρος].
Ἀκαιροβόας, -α (ὁ), cel ce strigă fără vreme; bărfitoru; nediscretu. [ἀ, καιρός, βοή].
Ἀκαιρολογέω, -ῶ, viit. -ήσω. vorbescu fără vreme cuvenită. [şi
Ἀκαιρολογία (ἡ), vorbire la vreme necuvenită. [din
Ἀκαιρολόγος [ἄκαιρος, λόγος] v. cu
Ἀκαιροῤῥήμων, -ονος (ὁ, ἡ), cel ce vorbeşte la vreme nepotrivită. [ἄκαιρος, ῥῆμα].
Ἄκαιρος (ὁ, ἡ), cel fără vreme cuvenită; nepotrivitu; necuviinciosu; urîciosu. «Κέρδος
ἄκαιρον». «Ἡδονὴ ἄκαιρος». (Csen.) neîndemînaticu. «Ἄκαιρος φυλάττειν». (Csen.)
zadarnicu, nefolositoru, de prisosu. «Εἰς ἄκαιρα πονεῖν». (Tgn.) a osteni în zadaru. 2)
supărătoru, nediscretu. «Ὁ δὲ ἄκαιρος τοιοῦτος şi c. l.». (Tefr. Ηar.) 3) cel ce n’are vreme (a
face ceva). [ἀ, καιρός]. [de unde
Ἀκαίρως, adv. fără vreme, la nevreme.
Ἀκακαλίς, -ίδος (ἡ), sămînţă de unu copăcelu de Egiptu, ce seamănă cu tamarişca. 2) floare de
narcisu.
Ἀκακέμφατος (ὁ, ἡ), nedefăimatu, ne luatu în nu me (nevorbitu) de rău. [ἀ, κακός, ἐν, φημί].
Ἀκάκης, -ου (ὁ), poet. (epit.) Mercuru. vezi Ἀκακήτης.
Ἀκάκητα, -αο (ὁ), Eol. în locu de
Ἀκακήτης, şi Ἀκάκητος, -ου (ὁ), poet. cel ce nu face nici unu rău; simplu, nevinovatu; bine-
făcătoru. (epit. al lui Mercuru, şi al lui Prometeu) v. [Ἄκακος].
Ἀκακία (ἡ), nerăutate, simplitate, nevinovăţie; blîndeţe. [ἄκακος].
Ἀκακία (ἡ), [ἀκή], unu felu de copaciu ghimposu, din care pică gomiul arabicu. v. Ἄκανθα
Αἰγυπτία.
Ἄκακος (ὁ, ἡ), nerău, nevinovatu; nevicleanu, simplu. [ἀ, κακός].
Ἀκακούργητος (ὁ, ἡ), nevătămatu; nebîntuitu de vre o facere de rău. [ἀ, κακουργέομαι].
Ἀκάκως, adv. în nereutate; cu nevinovăţie, sau simplitate. [ἄκακος].
Ἀκάκωτος (ὁ, ἡ), nepătimitu de vre unu rău; nepăgubitu. [ἀ, κακόω].
Ἀκαλανθίς, -ίδος (ἡ), unu felu de pasăre v. Ἀκανθίς. 2) (com.) nume de căţea.
Ἀκαλαῤῥείτης, -ου (ὁ), [şi
Ἀκαλάῤῥοος, -ους (ὁ, ἡ), poet. încet, lin curgătoru. [ἀκαλός, ῥέω].
Ἀκαλήφη (ἡ), [ἀκή, sau în contra espresie ἀκαλή, lină, ἀφή, pipăire] (plantă) urzică. 2) unu
felu de scoică de mare fără coajă. 3) iuţime, arzăciune.
Ἀκαλλής, -έος (ὁ, ἡ), [ἀ, κάλλος] nefrumosu, urîtu.
Ἀκαλλιέρητος (ὁ, ἡ), (mai cu seamă θύμα, jertfă) nebine-priimitu, nearătătoru de bune
prevestitoare semne din partea zeităţii. [ἀ, καλλιερέομαι].
Ἀκαλλώπιστος (ὁ, ἡ), neînfrumuseţatu, neînpodobitu. [ἀ, καλλωπίζομαι].
Ἀκαλός [ἀκή], -ή, -όν, poet. linu, încetu.
Ἀκάλυπτος, şi poet.
Ἀκαλυφής, -έος, şi Ἀκάλυφος (ὁ, ἡ), neacoperitu. [ἀ, καλύπτω].
Ἀκαλῶς, adv. liniştit, încet. [ἀκαλός].
Ἀκαμαντολόγχης, -ου (ὁ, ἡ), poet. cel cu neobosită suliţă. [ἀκάμαντος, λόγχη]. (adică) v. cu
Ἀκαμαντομάχης, -ου (ὁ), neostenitu în bătălii. [ἀκάμαντος, μάχη].
Ἀκαμαντόπους, -οδος (ὁ, ἡ), poet. cel cu neostenite picioare. [ἀκάμαντος, ποῦς].
Ἀκαμαντοχάρμας, -α (ὁ), Dor. în locu de Ἀκαματοχάρμης.
Ἀκάμας [ἀ, κάμνω, ostenescu], -αντος, poet. în locu de
Ἀκάματος (ὁ, ἡ), nesimţitoru de osteneală, neobositu. 2) neîncetatu, neprecurmatu. [ἀ,
κάματος].
Ἀκαματοχάρμης, -ου (ὁ), neobositu în bătălie, sau ceartă. [ἀκάματος, χάρμη].
Ἀκαμάτως, adv. fără osteneală, neobosit; neîncetat, neprecurmat. [ἀκάματος].
Ἀκάμμυστος (ὁ, ἡ), neclipitu din ochi. 2) cel ce nu închide ochii, nu doarme nici odată,
nesomnitu. [ἀ, καμμύω].
Ἀκαμπής, -έος, şi
Ἄκαμπτος (ὁ, ἡ), nemlădiatu; neîncovoiatu; şi (fig.) neînduplecatu, neînblînzitu, neplecatu
spre milostivire şi ertare. [şi
Ἀκαμψία (ἡ), nemlădiere; şi (fig.) ne-

PAGINA 63
moiere spre milă; neînduplecare. [ἀ, κάμπτω].
Ἄκανθα [ἀκή, ἄνθος], -ης (ἡ), ghimpe. 2) or ce ghimpoasă plantă; (dar mai deosebit)
mărăcine; rugu; skaiete, şi c. l. // Ἄκανθα αἰγυπτία v. Ἀκακία (vezi zicerea). 3) osul spinării
peştelui, şi al şarpelui. 4) (fig.) nevoime, oprire, piedică. [de unde
Ἀκανθεών, -ῶνος (ὁ), locu spinosu, plinu de scaieţi; mărăcinişu. [şi
Ἀκανθήεις, -εσσα, -εν, poet. în locu de ἀκανθώδης. [şi
Ἀκανθηρός, -ά, -όν, v. Ἀκανθώδης, ghimposu, spinosu. [şi
Ἀκανθίας, -ου (ὁ), cel cu ghimpi; (de unde) unu felu de plantă, care altfel se zice σμίλαξ
ἀκανθώδης, sparanghelu ghimposu. 2) unu felu de peşte. 3) unu felu de greere. [şi
Ἀκανθίζω, viit. -ίσω. sîntu ghimposu, amu ghimpi. 2) (rar) facu ceva ghimposu, înţepătoru. [şi
Ἀκανθικός, -ή, -όν, v. Ἀκανθώδης // (subst.) Ἀκανθική, unu felu de sacîzu. [şi
Ἀκάνθινος, -η, -ον, făcutu de ghimpi, de spini. // (subst.) Ἀκάνθινον (neut.), unu felu de
bumbacu, şi pînza, ce se face dintr’însul. [şi
Ἀκάνθιον (τό), dim. al lui Ἄκανθα, ghimpuleţu, spinuleţu. 2) unu felu de plantă spinoasă,
dintr’al căria bumbăcosu pufu se ţeseau nişte pînze numite Ἀκάνθινα (de spini). [şi
Ἀκανθίς, -ίδος (ἡ), unu felu de pasăre, stiglete, sau piţigoiu. 2) unu felu de plantă, cu a căria
sămînţă se hrănescu canarii. [şi
Ἀκανθίων, -ονος (ὁ), v. Ἀκανθόχοιρος, ariciu.
Ἀκανθοβάτης, -ου (ὁ), şi Ἀκανθοβάτις, -ιδος (ἡ), umblătoru prin mărăcini; (fig.) v.
Ἀκανθολόγος. [ἄκανθα, βάω, βαίνω].
Ἀκανθοβόλος (ὁ, ἡ), poet. resăritoru de spini. // (neut.) instrumentu hirurgicu, cu care scot
ghimpi, ţepi, sau oase din trupu. [ἄκανθα, βάλλω].
Ἀκανθολόγος (ὁ, ἡ), culegătoru, adunătoru de spini, mărăcini; (fig.) căutătoru de nedomiriri,
sholasticu (cel ce se îndeletniceşte sofisticeşte în deşerte amărunte). [ἄκανθα, λέγω].
Ἀκανθόνωτος (ὁ, ἡ), cel cu spinare spinoasă, ţepoasă (epit. al ariciului). [ἄκανθα, νῶτος].
Ἀκανθόπλεκτος (ὁ, ἡ), împletitu din spini. [ἄκανθα, πλέκομαι].
Ἀκανθοπλήξ, -ῆγος (ὁ, ἡ), înţepatu, rănitu de ghimpi. [ἄκανθα, πλήττω].
Ἄκανθος (ὁ, şi ἡ), o plantă ghimpoasă (frunzele căria se imitau la capetele coloanelor
Corintene), pălămidă. 2) v. Ἄκανθα Αἰγυπτία [ἄκανθα].
Ἀκανθοστεφής, -έος (ὁ, ἡ), încununatu cu spini. [ἄκανθα, στέφω].
Ἀκανθοφάγος (ὁ, ἡ), mîncătoru de spini. rugu, sau scaieţi (p. e. măgaru). [ἄκανθα, φάγω,
neîntr.].
Ἀκανθοφορέω, -ῶ, viit. -ήσω. sîntu
Ἀλανθοφόρος (ὁ, ἡ), producătoru de spini, mărăcini şi c. l. [ἄκανθα, φέρω].
Ἀκανθόφυλλος (ὁ, ἡ), cel cu frunze ghimpoase. [ἄκανθα, φύλλον].
Ἀκανθόχοιρος (ὁ), ariciu. [ἄκανθα, χοῖρος].
Ἀκανθόω, -ῶ, viit. -ώσω. facu ceva ghimposu. // (mij. sau pas.) dobîndescu ghimpi. [ἄκανθα].
Ἀκανθυλλίς, -ίδος (ἡ), dim. al lui Ἀκανθίς.
Ἀκανθώδης, -εος (ὁ, ἡ), ghimposu, ţeposu, plinu de spini; (fig.) anevoiosu. [şi
Ἀκανθών, -ῶνος (ὁ), v. Ἀκανθεών. [ἄκανθα].
Ἀκανίζω [ἄκανος], viit. -ίσω. amu rodu, sau floare în formă de scaiu cu căpăţînă ghimpoasă.
[şi
Ἀκανικός, -ή, -όν, din felul scaiului, numitu [Ἄκανος].
Ἀκάνιον (τό), dim. al lui Ἄκανος.
Ἀκανόνιστος (ὁ, ἡ), neregulatu (necanonisitu); neprimitoru de regulare (canonisire). [ἀ,
κανονίζω].
Ἄκανος (ὁ, ἡ), [ἀκή] ghimpoasa căpăţînă a unor plante, ca a anghinarei selbatice. 2) unu felu
de scaiete cu căpăţînă ţepoasă. 3) ţepoasa spinare a unor peşti. 4) (în gen.) ţeapă, ghimpe,
boldu. [de unde
Ἀκανώδης, -εος (ὁ, ἡ), scăiosu (ca Ἄκανος).
Ἀκαπήλευτος (ὁ, ἡ), neprefăcutu, nestricatu de precupeţu; curatu, neamestecatu; (fig.)
adevăratu, curatu. [ἀ, καπηλεύω].
Ἀκάπηλος (ὁ, ἡ), v. Ἀκαπήλευτος.
Ἀκάπνιστος (ὁ, ἡ), neafumatu. // «Μέλι – ». (Str.) miere strecurată de sine (fără a se goni
albinele cu fumu). [ἀ, καπνίζω].
Ἄκαπνος (ὁ, ἡ), cel fără fumu. «Θυσία – ». (Luc.) ce nu se săvîrşeşte prin fumu, p. e. a
roadelor; (şi flg.) a vre

PAGINA 64
unei poeme, sau cîntări. «Θύειν ἄκαπνα». At. prov. pentru poeţi, sau linguşitori de mese. [ἀ,
καπνός].
Ἀκάπνωτος (ὁ, ἡ), poet. în locu de ἄκαπνος. [ἀ, καπνόω].
Ἀκάρδιος (ὁ, ἡ), cel fără inimă (îndrăzneală), sau minte, adică fricosu, sau nemintosu. 2)
(copaciu) fără inimă (miezu, măduvă). [ἀ, καρδία].
Ἀκαρές, adv. caută Ἀκαρής.
Ἀκάρηνος (ὁ, ἡ), poet. v. Ἀκέφαλος. [ἀ, κάρηνον]. cel fără capu.
Ἀκαρής, -έος (ὁ, ἡ), (princ. păru) netunsu din micimea sa; (de unde) foarte micu (scurtu,
puţinu); (despre timpu) de unu minutu. «Τὴν ἀκμὴν ἀκαρὲς ὥρας μαραίνει». (Pl.) // Ἐν
ἀκαρεῖ χρόνῳ, sau χρόνου, şi (adv.) «Ἀκαρεί, ἀκαρέως». în dată, într’unu minutu, într’o clipă
de ochiu, şi c. l. // «Οὐδ’ ἀκαρῆ». nici cel mai micu, nici de cum, nici picu, şi c. l. «Ὅτι οὐδ’
ἀκαρῆ μοι δανείσοι». (Dem.) «Τὸν ἀγρὸν οὐδ’ ἀκαρῆ θέλεις ὁρᾶν». (Alcifr.) // «Παρ’ ἀκαρῆ
(se înţ. χρόνον) mai, fără puţinu, puţinu lipsind. «Ὥστε ἔγωγε παρ’ ἀκαρῆ διέγραψα τὸν
βίον». (Esh.) (asemenea cu) «Κατέπεσον ἀκαρὴς τῷ δέει». (Stef.) «Ἀκαρὴς παραπόλωλας
ἀρτίως». (Menandr.) // (subst.) Ἀκαρὲς (τό), inelul degetului celui micu (vezi şi Ἄτομος). [ἀ,
κείρω].
Ἄκαρι, -εως (τό), vietate prea mică, vermuleţu din brînză, din făină, şi c. l. [şi
Ἀκαριαῖος, -α, -ον, foarte micu; foarte puţinu; de unu minutu. [ἀκαρής].
Ἀκαρίδιος, v. Ἀκαριαῖος.
Ἀκαρνάν, -ᾶνος, şi
Ἀκάρναξ, -ακος (ὁ), unu felu de peşte. caută Ἄχαρνος.
Ἀκαρπέω, -ῶ, viit. -ήσω. nu dau rodu, sîntu neroditoru. [şi
Ἀκαρπία (ἡ) nerodire; nerodnicie. [ἄκαρπος].
Ἀκάρπιστος v. cu
Ἄκαρπος (ὁ, ἡ), nerodosu, neroditoru; (fig.) nefolositoru, zadarnicu. // «Χρησμὸς – ». (Esh.)
proorocire neînplinită. [ἀ, καρπός]. [de unde
Ἀκάρπως, adv. fără rodu; (fig.) în zadaru, fără folosu.
Ἀκάρπωτος (ὁ, ἡ), v. Ἄκαρπος [ἀ, καρπόω].
Ἀκαρτέρητος (ὁ, ἡ), nesuferitu, nerăbdatu. 2) nerăbdătoru. [ἀ, καρτερέω].
Ἄκαρτος (ὁ, ἡ), netunsu, nerasu. [ἀ, κείρομαι].
Ἀκαρφής, -έος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, κάρφω]. neuscatu; verde.
Ἄκασκα (κά), adv. poet. [vezi Ἀκή]. liniştit; încet încet. [de unde
Ἀκασκαῖος, -α, -ον, poet. linu, blîndu, blajinu; veselu, deschisu, alegru, care însuflă mulţumire
celui ce’l priveşte. (vezi Σιγαλόεις).
Ἄκαστος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, καίνυμαι] nebiruitu; nedomolitu; nebîntuitu.
Ἀκαστόφρων, -ονος (ὁ, ἡ), poet. [ἄκαστος, φρήν] nestricatu la minte, înţeleptu, priceputu.
Ἀκατάβλητος (ὁ, ἡ), nebiruitu; nedoborîtu. [ἀ, καταβάλλομαι].
Ἀκατάγγελτος (ὁ, ἡ), neprevestitu; de năprasnă. «Πόλεμος – ». (Pl.) [ἀ, καταγγέλομαι].
Ἀκατάγνωστος (ὁ, ἡ), (şi adv.) γνώστως neosînditu; nepriimitoru de osîndire. [ἀ,
καταγιγνώσκομαι].
Ἀκαταγώνιστος (ὁ, ἡ), nebiruitu, de nebiruit. [ἀ, καταγωνίζομαι].
Ἀκαταδάμαστος (ὁ, ἡ), nedomolitu. [ἀ, καταδαμάζομαι].
Ἀκατάδεκτος (ὁ, ἡ), v. Ἀπαράδεκτος [ἀ, καταδέχομαι].
Ἀκαταδίκαστος (ὁ, ἡ), v. Ἀκατάγνωστος. [ἀ, καταδικάζομαι].
Ἀκαταθύμιος (ὁ, ἡ), nepoftitu, nedoritu; neplăcutu. [ἀ, καταθύμιος].
Ἀκαταιτίατος (ὁ, ἡ), nepîrîtu. [ἀ, καταιτιάομαι].
Ἀκαταίσχυντος (ὁ, ἡ), neruşinătoru, sau neruşinatu. [ἀ, καταισχύνω].
Ἀκατακάλυπτος (ὁ, ἡ), neacoperitu, descoperitu. [ἀ, κατακαλύπτομαι].
Ἀκατάκλαστος (ὁ, ἡ), nespartu, nefărămatu în bucăţi. [ἀ, κατακλάομαι].
Ἀκατακόσμητος (ὁ, ἡ), neregulatu; neîndreptatu; nedereticatu [ἀ, κατακοσμέομαι].
Ἀκατάκριτος (ὁ, ἡ), (şi adv.) -κρίτως, neosînditu, fără osîndire. [ἀ, κατακρίνομαι].
Ἀκαταληκτικός, -ή, -όν, (Gram.) versu, care n’are la sfîrşitu silabă de prisosu, sau de lipsă.
(vezi Καταληκτικός). [din
Ἀκατάληκτος (ὁ, ἡ), nesfîrşitu, neîncetatu. 2) (Gram.) v. Ἀκαταληκτικός. [ἀ, καταλήγω]. [de
unde
Ἀκαταλήκτως, adv. neîncetat.
Ἀκαταληπτέω, -ῶ, viit. -ήσω. nu pricepu. [din
Ἀκατάληπτος (ὁ, ἡ), (şi adv.) -λήπτως.

PAGINA 65
neajunsu, neprinsu; (fig.) neînţelesu, nepriceputu. [şi
Ἀκαταληψία (ἡ), nepricepere, neînţelegere; sau (dupe Platonici) neputinţă de a înţelege ceva.
[ἀ, καταλαμβάνω].
Ἀκατάλλακτος (ὁ, ἡ), (şi adv.) -λλάκτως v. ἀδιάλλακτος, neînpăcatu; neînvoitu. [ἀ,
καταλλάττομαι].
Ἀκαταλληλία (ἡ), a fi cineva.
Ἀκατάλληλος (ὁ, ἡ), (şi adv.) -λλήλως. nepotrivitu; neînvoitu; neîndemînaticu. [ἀ,
κατάλληλος].
Ἀκατάλυτος (ὁ, ἡ), (şi adv.) -λύτως. nestricatu, nedesfiinţatu, nerisipitu. [ἀ, καταλύομαι].
Ἀκαταμάθητος (ὁ, ἡ), neînţelesu, nepriceputu; de neînvăţat. [ἀ, καταμανθάνω].
Ἀκατάμακτος (ὁ, ἡ), [ἀ, καταμάσσω] nefrămîntatu; nemoiatu; neplăsmuitu (neformatu);
neştersu, nesvîntatu.
Ἀκαταμάχητος (ὁ, ἡ), nebătutu, neresboitu; nebiruitu. [ἀ, καταμάχομαι].
Ἀκαταμέτρητος (ὁ, ἡ), nemăsuratu; sau de nemăsurat. [ἀ, καταμετρέομαι].
Ἀκατανάγκαστος (ὁ, ἡ), nesilitu; nenevoitu. [ἀ, καταναγκάζομαι].
Ἀκατανόητος (ὁ, ἡ), neînţelesu v. Ἀκατάληπτος. [ἀ, κατανοέω].
Ἀκαταπάλαιστος (ὁ, ἡ), nebiruitu în luptă. [ἀ, καταπαλαίω].
Ἀκατάπαυστος (ὁ, ἡ), neîncetatu, neprecurmatu. [ἀ, καταπαύομαι]. [de unde
Ἀκαταπαύστως, adv. neîncetat, în neprecurmare.
Ἀκατάπληκτος (ὁ, ἡ), nespăimîntatu, nesperiatu. [ἀ, καταπλήττομαι].
Ἀκαταπόνητος (ὁ, ἡ), nedomolitu; nebiruitu; neobositu; nedoborîtu. [ἀ, καταπονέω].
Ἀκατάποτος (ὁ, ἡ), neînghiţitu; de neînghiţit. [ἀ, καταπίνω].
Ἀκαταπράϋντος (ὁ, ἡ), neînblînzitu; nemişcatu spre milostivire. [ἀ, καταπραΰνομαι].
Ἀκαταπτόητος (ὁ, ἡ), nespăimîntatu. [ἀ, καταπτοέομαι].
Ἀκατάπτωτος (ὁ, ἡ), nedoborîtu; nebiruitu; nepăimîntatu. [ἀ, καταπίπτω].
Ἀκατάρδευτος (ὁ, ἡ), neudatu; neadăpatu. [ἀ, καταρδεύω].
Ἀκατάσειστος (ὁ, ἡ), neclătitu, necletinatu, nesguduitu. [ἀ, κατασείομαι].
Ἀκατασήμαντος (ὁ, ἡ), neînsemnatu; nepecetluitu; nesubtscrisu. [ἀ, κατασημαίνομαι].
Ἀκατάσκεπτος (ὁ, ἡ), neiscoditu; neobservatu; necercetatu; neispititu. 2) nerînduitu,
nesocotitu. [ἀ, κατασκέπτομαι]. [de unde
Ἀκατασκέπως, adv. fără cercetare; fără gîndire.
Ἀκατασκεύαστος (ὁ, ἡ), (şi adv.) -άστως. [ἀ, κατασκευάζομαι], şi
Ἀκατάσκευος (ὁ, ἡ), (şi adv.) -εύως. cel fără casnice mobile; nedereticatu; neregulatu, nepusu
la bună rînduială; neîndreptatu; nefăcutu, nelucratu. 2) neînfrumuseţatu; simplu; naturalu;
nemeşteşugitu. [ἀ, κατασκευή].
Ἀκατασκήνωτος (ὁ, ἡ), nelocuitu; de nelocuit, [ἀ, κατασκηνόομαι].
Ἀκατάσκιος (ὁ, ἡ), neumbritu de locu. [ἀ, κατάσκιος].
Ἀκατάσκοπος (ὁ, ἡ), v. Ἀκατάσκεπτος.
Ἀκατάσκωπτος (ὁ, ἡ), nebatjocoritu, neluatu în rîsu. [ἀ, κατασκώπτομαι].
Ἀκαταστασία (ἡ), nestatornicie; neaşezare; nerînduială; nelinişte. [ἀ, κατάστασις].
Ἀκαταστέω, -ῶ, viit. -ήσω. sîntu
Ἀκατάστατος (ὁ, ἡ), nestatornicu, neaşezatu; neliniştitu; neregulatu; «Οὖρα ἀκατάστατα».
(Iscr.) uduri turbure, neaşezate. [ἀ, καταστάομαι, καθίσταμαι].
Ἀκατάστροφος (ὁ, ἡ), nesurpatu, nestricatu. (în dram.) nedeslegatu, nesăvîrşitu. 2) (în stilu de
cuvîntu) negraţiosu, neelegantu. [ἀ, καταστροφή].
Ἀκατάσχετος (ὁ, ἡ), şi adv. -σχέτως. neţinutu, neopritu; neînfrînatu; sau nesuferitu, de
nerăbdat. «Δίψος – ». (Al. Afr.) [ἀ, κατασχέω, sau κατέχω].
Ἀκατάτρητος (ὁ, ἡ), negăuritu pînă dincolo. [ἀ, κατατράω].
Ἀκατάτριπτος (ὁ, ἡ), nesfărămatu; nestricatu; nerosu, netopitu (de vechime). [ἀ,
κατατρίβομαι].
Ἀκατάφλεκτος (ὁ, ἡ), nearsu; nepîrlitu. [ἀ, καταφλέγομαι].
Ἀκατάφρακτος (ὁ, ἡ), neîngrăditu; neîntăritu; (fig.) nearmatu. [ἀ, καταφράττομαι].
Ἀκαταφρόνητος (ὁ, ἡ), nedespreţuitu; de nedespreţuit. [ἀ, καταφρονέομαι].
Ἀκατάψαυστος (ὁ, ἡ), neatinsu; de nepipăit; neînblînzitu. [ἀ, καταψαύω].
Ἀκατάψεκτος (ὁ, ἡ), nehulitu, nedefăimatu; nepătatu (fără ponosu). [ἀ, καταψέγομαι].
Ἀκατάψευστος (ὁ, ἡ), nemincinosu; neplăsmuitu. [ἀ, καταψεύδομαι].

PAGINA 66
Ἀκατέργαστος (ὁ, ἡ), nelucratu, nefăcutu; nedesăvîrşitu. [ἀ, κατεργάζομαι].
Ἀκατεύναστος (ὁ, ἡ), nepotolitu; neliniştitu; neînblînzitu. [ἀ, κατευνάζομαι].
Ἀκατηγόρητος (ὁ, ἡ), nepîrîtu; nepătatu, nehulitu. [ἀ, κατηγορέομαι].
Ἀκατήχητος (ὁ, ἡ), necatehisitu, neiniţiatu (neînvăţatu principele religii). [ἀ, κατηχέομαι].
Ἀκάτιον (τό), dim. al lui Ἄκατος. [şi
Ἀκάτιος (ὁ), (se înţ. ἱστός) catargul cel mare, sau pînza. [ἄκατος].
Ἀκατίς, -ίδος (ἡ), v. Ἀγαθίς (2).
Ἀκατονόμαστος (ὁ, ἡ), nenumitu. «Τὸ θεῖον ἀκατονόμαστον». (Teolg.) 2) fără nume,
nevestitu; (prin urm.) neînsemnatu, necunoscutu, neştiutu. [ἀ, κατονομάζομαι].
Ἄκατος (ὁ, şi poet. ἡ), unu felu de barcă asemenea cu cea Italiană (scampavia). 2) (pentru
asemănarea formei) unu felu de paharu. 3) pînza cea mare a corăbii, maistra.
Ἀκάττυτος (ὁ, ἡ), (princ. Ὑπόδημα, cismă, sau încălţăminte) netălpită, fără talpă. [ἀ, καττύω].
Ἄκαυλος (ὁ, ἡ), fără cociapu. [ἀ, καυλός].
Ἄκαυστος (τος) (ὁ, ἡ), nearsu, sau de nears. [ἀ, καίομαι].
Ἀκαυτη(στη)ρίαστος, -ου (ὁ, ἡ), neînsemnatu cu feru arsu. [ἀ, καυτηριάζω].
Ἀκαυχησία (ἡ), nefălire (nelăudare de sine); modestie, (smerenie). [ἀ, καύχησις].
Ἀκαχαί(χέ, χεί)ατο, Ion. poet. în locu de ἠκάχηντο (3. îm. per. a peste săvîr.) şi
Ἀκαχεῖν. neh. 2. de inf. şi
Ἀκάχημαι, tre. de cu. al hot. lui Ἄχνυμαι.
Ἀκαχήσω, (viit. al neîntr’ Ἀκαχέω, sau Ἀκάχω) caută Ἄχνυμαι.
Ἀκαχίζω [ἄχνυμαι], viit. -ίσω, poet. necăjescu; mîhnescu; supăru.
Ἀκαχμένος (partc. a lui Ἄχνυμαι), -η, -ον, poet. (se esplică obic.) tăiosu, ascuţitu; (poate mai
probabilu) greu, sau îngreuitoru (vezi versul).
Ἀκάχων (partc. a lui Ἄχνυμαι), -ουσα, -ον, poet. prea mîhnitu, foarte supăratu.
Ἀκέαστος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, κεάζω]. v. Ἄκλαστος, neînpărţitu, nedespărţitu.
Ἀκείομαι, poet. în locu de Ἀκέομαι.
Ἀκειρεκόμης, -ου (ὁ), poet. v. Ἀκερσεκόμης.
Ἀκέλευθος (ὁ, ἡ), poet. fără drumu, fără eşire, de netrecut. [ἀ, κέλευθος].
Ἀκέλευστος (ὁ, ἡ), neporuncitu; nerînduitu; de sine pornitu. [ἀ, κελεύομαι].
Ἀκέλυφος (ὁ, ἡ), fără coajă. [ἀ, κέλυφος].
Ἀκενοδοξία (ἡ), a fi cineva.
Ἀκενόδοξος (ὁ, ἡ), nedoritoru de deşartă slavă, sau cinste. [ἀ, κενός, δόξα].
Ἀκενόσπουδος (ὁ, ἡ), neocupatu, neîndeletnicitu în zadarnice, şi nefolositoare lucruri. [ἀ,
κενός, σπουδή].
Ἀκέντητος (ὁ, ἡ), nebolditu; sau de neboldit (cel ce n’are trebuinţă de boldire, de îndemnare).
[ἀ, κεντέω].
Ἄκεντρος (ὁ, ἡ), cel fără boldu, ţeapă, sau acu înţepătoru; şi (fig.) fără putere (tonu,
activitate). [ἀ, κέντρον].
Ἀκένωτος (ὁ, ἡ), nedeşertatu. [ἀ, κενόομαι].
Ἄκεο, poet. în locu de Ἀκοῦ, porunc. al lui
Ἀκέομαι, -οῦμαι [ἄκος], viit. -έσομαι, şi -ήσομαι (neh. ἠκεσάμην, tr. de cu. ἤκεσμαι, şi
ἀκήκεσμαι, neh. pas. ἠκέσθην) tămăduiescu; ajutu; (fig.) dregu, reparezu (cîrpescu).
«Ἀκούμενος τὰ σαθρὰ τῶν ὑποδημάτων». (Luc.)
Ἀκεόντως [ἀκέων], adv. poet. în linişte, şi tăcere.
Ἀκέραιος (ὁ, ἡ), [ἀ, κεράννυμι, sau ἀ, κεραία] neamestecatu, neprefăcutu; curatu, simplu, şi c.
l. (vezi şi Ἄρτιος). 2) neatinsu, nesupăratu, nevătămatu, nebîntuitu, întregu (vezi şi
Ἀκήρατος). [de unde
Ἀκεραιότης (ἡ), curăţie; adevărată fiinţă; naturalitate; simplitate. 2) întregime. [şi
Ἀκεραίως, adv. fără prefacere, fără amestecare de altu ceva, curat; fireşte. 2) în întregime, în
totalitate.
Ἀκέραστος (ὁ, ἡ), v. Ἄκρατος. [ἀ, κεράννυμαι].
Ἀκέρατος (ὁ, ἡ), cel fără coarne. [ἀ, κέρας].
Ἀκεραύνωτος (ὁ, ἡ), netrăsnitu. [ἀ, κεραυνόω].
Ἀκέρδεια (ἡ), necîştigu; pagubă. [din
Ἀκερδής, -έος (ὁ, ἡ), necîştigosu; nefolositoru. [ἀ, κέρδος]. [de unde
Ἀκερδῶς, adv. fără cîştigu; fără folosu.
Ἀκέρκιστος (ὁ, ἡ), poet. care nu s’a slujit în ţesătură cu suvelniţă; [ἀ, κερκίς].
Ἄκερκος (ὁ, ἡ), fără coadă. [ἀ, κέρκος].
Ἄκερος (ὁ, ἡ), v. Ἀκέρατος.
Ἀκερσεκόμης, -ου (ὁ), netunsu de părul capului; (prin urm.) totdauna tînăru.
PAGINA 67
(epit. al lui Apolonu şi Bacu). [ἀ, κείρω, κόμη].
Ἄκερως, -ω, şi ἀκέρωτος, -ου (ὁ, ἡ), poet. v. Ἀκέρατος. necornatu.
Ἀκεσίμβροτος (ὁ, ἡ), poet. tămăduitoru de oameni (epit. al lui Esculapu). [ἄκεσις, βροτός].
Ἀκέσιμος (ὁ, ἡ), priimitoru de tămăduire, de tămăduit. 2) folositoru la lecuire, tămăduitoru.
[ἄκεσις].
Ἀκεσίνοσος (ὁ, ἡ), poet. lecuitoru de boli. [ἄκεσις, νόσος].
Ἀκέσιος (ὁ), tămăduitoru (epit. al lui Apolonu). [ἄκεσις].
Ἀκεσίπονος (ὁ, ἡ), poet. alinătoru de dureri. [ἄκεσις, πόνος].
Ἄκεσις, -εως (ἡ), tămăduire, lecuire; dregere, reparare. [şi
Ἄκεσμα (τό), leacu; mijlocu de dregere. 2) v. Ἄκεσις. [ἀκέομαι]. [de unde
Ἀκέσμιος, -α sau -ος, -ον, poet. v. Ἀκέσιμος, şi Ἀκέσιος.
Ἀκεσμός (ὁ), v. Ἄκεσις.
Ἀκέσσιμος, Ἀκεσσίπονος, şi c. l. poet. v. Ἀκέσιμος, Ἀκεσίπονος, şi c. l.
Ἀκεστήρ (ὁ), poet. v. Ἀκέστωρ. // «Χαλινὸς – ». (Sof.) înblînzitoru de calu, sau mîntuitoru de
călăreţu. [ἀκέομαι]. [de unde
Ἀκεστήριος (ὁ, ἡ), v. Ἀκεστικός.
Ἀκεστής, -οῦ (ὁ), v. Ἀκέστωρ. // «Ἀκεστὴς ἱματίων ῥαγέντων». (Csen.) chirpaciu de haine
rupte. [ἀκέομαι]. [de unde
Ἀκεστικός, -ή, -όν, destoinicu, îndemînaticu de a lecui, a tămădui; (fig.) de a drege, a cîrni,
(de unde) «Ἀκεστική (se înţel. τέχνη)» cusătorie, sau cîrpăcerie. [şi
Ἀκεστίς, -ίδος (ἡ), unu felu de vergi de feru pentru lucrarea metalelor în coptoare. (mai mult
la îm.) Ἀκεστίδες.
Ἀκεστορία (ἡ), poet. arta doctorească, medicina. [şi
Ἀκεστορικός, -ή, -όν, (şi adv.) –ικῶς. medicinalu, doctorescu. [şi
Ἀκεστορίς, -ίδος (ἡ), fem. al lui Ἀκέστωρ. lecuitoare; dregătoare, cîrpitoare, şi c. l. // (sub.)
doctoriţă; moaşă. [şi
Ἀκεστός, -ή, -όν, priimitoru de lecuire; de tămăduit. v. Ἀκέσιμος. [şi
Ἀκέστρα (ἡ), acu de cîrpit. [şi
Ἀκέστρια, şi Ἀκεστρίς, -ίδος (ἡ), v. Ἀκεστορίς. 2) cusătoare; cîrpitoare. [şi
Ἀκεστύς, -ύος (ἡ), Ion. în locu de Ἄκεσις. [şi
Ἀκέστωρ, -ορος (ὁ), doctoru, lecuitoru. [ἀκέομαι].
Ἀκεσφορία (ἡ), poet. lecuire; putere tămăduitoare. [din
Ἀκεσφόρος (ὁ, ἡ), [ἄκεσις, φέρω] aducătoru de tămăduire; de îndreptare; lecuitoru.
Ἀκεσώδυνος (ὁ, ἡ), [ἄκεσις, ὀδύνη] lecuitoru de dureri.
Ἀκεύμενος, -η, -ον, poet. în locu de Ἀκούμενος, part. a lui Ἀκέομαι.
Ἀκέφαλος (ὁ, ἡ), cele fără capu; (şi fig.) fără căpetenie; (carte) fără începutu, fără titlu; (versu
ecsametru) începutu de la silabă scurtă. (juris.). v. Ἄτιμος, vinovatu osînditu la pedeapsă de
capu, şi fugărindu se, publicatu, că omorîrea lui de or cine nu va avea dreptu de resbunare.
(fabulă) neesplicată (netîlcuită), neisprăvită. [ἀ, κεφαλή]. [de unde
Ἀκεφάλως, adv. fără capu; fără începutu, sau ecsordiu.
Ἀκέω, -ῶ, viit. -ήσω, (o dată numai în Ipcr.) în locu de Ἀκέομαι.
Ἀκέω [ἀκή], versu neîntr. (din care nu se găseşte altu, decît numai poft. Ἀκέοις, şi part.
Ἀκέων, -ουσα) poet. tacu.
Ἀκέων, -ουσα, -ον, poet. tăcutu.
Ἀκέων, adv. liniştit, pe tăcute.
Ἀκή (ἡ), poet. [ἀ, χαίνω, sau ἄγη], linişte, tăcere. poet. întreb. numai dat. ἀκῇ, şi acus. ἀκήν,
luîndu-se ca adverbi. (vezi şi ἦκα).
Ἀκή (ἡ), poet. vîrfu; ascuţitul, tăişul cuţitului, şi c. l. (zicerea este rară, derivă însă mulţime de
alte ziceri întrebuin.).
Ἀκῆ, sau Ἀκῇ, adv. poet. în tăcere, pe tăcute, liniştit.
Ἀκήδεια (ἡ), v. Ἀκηδία.
Ἀκηδεμόνητος (ὁ, ἡ), lipsitu de îngrijitoru, neîngrijitu. [ἀ, κηδεμονέω].
Ἀκήδεστος (ὁ, ἡ), poet. v. Ἀκηδεμόνητος, şi 2) v. Ἀκήδευτος. [ἀ, κήδομαι]. [de unde
Ἀκηδέστως, adv. fără grijă; în nepăsare şi despreţuire; nesfiit.
Ἀκήδευτος (ὁ, ἡ), neîngropatu; care n’a dobîndit îngropăciune. [ἀ, κηδεύω].
Ἀκηδής [ἀ, κῆδος], -έος (ὁ, ἡ), neîngrijatu; leneşu; netristu; (şi prin urm.) dulce, veselu,
plăcutu. 2) neîngrijitu; necăutatu. 3) v. Ἀκήδευτος [de unde
Ἀκηδία (ἡ), lene, trîndăvie. 2) nepăsare, neîngrijare. 3) închidere de inimă, melanholie. [de
unde

PAGINA 68
Ἀκηδιάω, -ῶ, viit. -άσω. sîntu trîndavu, neîngrijatu; foarte tristu.
Ἀκηδῶς, adv. fără grijă; cu nepăsare. [ἀκηδής].
Ἀκήκοα, tr. de cu. al lui Ἀκούω.
Ἀκήλητος (ὁ, ἡ), neatrasu, neîndulcitu; (fig.) neînblînzitu; neomenitu. [ἀ, κηλέομαι].
Ἀκηλίδωτος (ὁ, ἡ), nepătatu, curatu. [ἀ, κηλίς, -ίδος].
Ἄκημα (τό), poet. v. Ἄκεσμα.
Ἀκήν [ἀκή], adv. poet. în tăcere, liniştit.
Ἀκήπευτος (ὁ, ἡ), necultivatu în grădină, selbaticu. [ἀ, κηπεύω].
Ἄκηπος (ὁ, ἡ), cel fără grădină. // «Κῆπος – » fr. poet. grădină nevrednică de a se numi
grădină. [ἀ, κῆπος].
Ἀκηράσιος, poet. în locu de
Ἀκήρατος (ὁ, ἡ), [ἀ, κηραίνω] întregu, nestricatu, nevătămatu; neamestecatu, curatu,
adevăratu. 2) nemînjitu, nespurcatu, nepîngăritu.
Ἀκήριος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, κήρ] v. Ἀκήρατος, nebîntuitu, întregu, nevătămatu. 2) nepericiosu,
nemuritoru.
Ἀκήριος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, κῆρ], neînsufleţitu, mortu. 2) cel fără inimă, fricosu, neîndrăzneţu,
neviteazu.
Ἄκηρος (ὁ, ἡ), (med.) lucratu fără ceară. [ἀ, κηρός].
Ἀκηρότατος, -η, -ον, poet. în locu de Ἀκηρατώτατος, suprl. al lui Ἀκήρατος.
Ἀκηρυκτεί (-κτί), adv. fără caduceu (κηρύκειον, semnu de solu); sau fără prevestire, dare de
ştire. [din
Ἀκήρυκτος (ὁ, ἡ), [ἀ, κηρύσσω]. (princ. resboiu) neprevestitu, de o dată; ascunsu. 2)
nepriimitoru de solie (propuitoare de armistiţie, sau pace); neînvoitu, neînpăcatu. 3)
nestrigatu, nevestitu de vestitoru; (prin urm.) neînsemnatu. 4) (rar) neştiutu (unde se află). [de
unde
Ἀκηρύκτως, adv. v. Ἀκηρυκτεί.
Ἀκήρωτος (ὁ, ἡ), neceruitu. [ἀ, κηρόομαι].
Ἀκηχέατο, poet. Ion. 3. îm. pers. a peste-săv. şi
Ἀκηχέδαται, poet. Ion. 3. îm. pers. a tre. de cu. al lui Ἄχνυμαι.
Ἀκηχεδών [ἀκάχω], -όνος (ἡ), poet. chinu, durere de sufletu; necazu; grijă.
Ἀκήχε(χη)μαι. tre. de cu. al lui Ἄχνυμαι.
Ἀκιβδήλευτος [ἀ, κιβδηλεύω], şi
Ἀκίβδηλος (ὁ, ἡ), (şi adv.) -ήλως. nemîncinosu, neprefăcutu, neamestecatu, curatu, adevăratu.
Ἀκιδνός [ἀ, κινέω], poet. slabu, neputinciosu; de nimicu, prostu.
Ἀκιδώδης, -εος (ὁ, ἡ), v. cu
Ἀκιδωτός, -ή, -όν, ţeposu, ascuţitu, vîrfosu. [şi
Ἀκίζω [ἀκίς], viit. -ίσω. ascuţu vîrfu.
Ἄκικυς, -υος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, κίκυς] neactivu; neputinciosu.
Ἀκινάκης, -ου şi Ion. -εος (ὁ), cuţitu persescu, (Turc.) iataganu, hangeru.
Ἀκινδυνί, adv. v. Ἀκινδύνως. [din
Ἀκίνδυνος (ὁ, ἡ), (compr. -ότερος, suprl. -ότατος) neprimejduitu; neprimejdiosu; siguru.
(nesupusu la, neaducătoru de primejdie). «Ἐν ἀκινδύνῳ». (Csen.) afară din primejdie. [ἀ,
κίνδυνος]. [de unde
Ἀκινδυνώδης, -εος (ὁ, ἡ), v. Ἀκίνδυνος. [şi
Ἀκινδύνως, adv. fără primejdie, sau pericolu, cu siguranţă.
Ἀκινήεις, -εσσα, -εν, poet. în locu de Ἀκίνητος.
Ἀκινησία (ἡ), nemişcare. [şi
Ἀκινητεί (-τί), adv. fără mişcare. [şi
Ἀκινητέω, -ῶ, viit. -ήσω, şi
Ἀκινητίζω, viit. -ίσω. stau nemişcatu, nu mă mişcu. [şi
Ἀκινητίνδα, (adv. substantivalu) «Παίζειν – ». (Pld.) unu felu de jocu, întru care unul se
sileşte a mişca din locu pe cel altu, iar acela se luptă să rămîie nemişcatu. [din
Ἀκίνητος, -ος şi poet. -η, -ον, şi adv. -ήτως. nemişcatu, sau de nemişcat. (prin urm.)
statornicu, neclintitu; (de unde) nebîntuitu, întregu; (fig.) neschimbatu, întăritu în părerea sa;
nesimţitoru, greu de capu. 2) cel ce nu se cuvine, sau nu i este ertatu a se mişca din locu (a se
scoate la lumină, a se publica) «Ἐπ’ ἀκινήτοισι μὴ καθίζειν». adică τάφοις. (Es.) «Ἀκίνητα
ἔτη». (Sof.) cele secrete. «Ἀκίνητον χωρίον». (Csen.) nesăpatu. [ἀ, κινέομαι].
Ἄκινος (ὁ), unu felu de plantă din soiu maghiranului (vezi şi Ἐπίπεδον). 2) broboană de
strugure.
Ἄκιος (ὁ, ἡ), (compr. -ότερος, suprl. -ότατος), poet. [ἀ, κίς] cel ce n’are (nu face, nu s’a
mîncat de) vermi.
Ἀκιρός (ὁ, ἡ), poet. v. Ἀκιδνός. [de unde
Ἀκιρῶς, adv. cu neactivitate, cu sfială; liniştit, nemişcat.
Ἀκίς, -ίδος (ἡ), [ἀκή] ţeapă, ghimpe, şi

PAGINA 69
or ce are vîrfu ascuţitu; (de unde fig.) «Πόθων ἀκίδες». boldu de dorinţe. «Τῆς κίστεως
ἀκίδες». (Aret.) înţepăturele (durerile, tăieturele) băşicei udului.
Ἀκίχητος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, κιχάνω] neajunsu, neprinsu; nepriceputu, neînţelesu. // (neut.)
«Ἀκίχητα». adv. în zadaru, fără ispravă.
Ἀκίων, -ονος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, κίων] cel fără stîlpi.
Ἀκκίζομαι [ἀκκώ], viit. -ίσομαι. mă înfrîngu, mă prefacu, că nu voiu, în vreme ce voiu (vezi şi
θρύπτομαι). [de unde
Ἄκκισμα (τό), şi
Ἀκκισμός (ὁ), prefăcătorie, tăgăduire plăsmuită. (vezi Ἀκκίζομαι.).
Ἀκκώ, -οῦς (ἡ), femee neghioabă şi de rîsu, care se tot preface înfrîngânduse, şi refuzînd cele
ce doreşte.
Ἀκλαγγί, adv. fără sgomot. [κλαγγή].
Ἀκλάδευτος (ὁ, ἡ), neplivitu, necurăţitu de rămuri uscate. [ἀ, κλαδεύω].
Ἄκλαστος (ὁ, ἡ), [ἀ, κλάω] nefrîntu, nefărîmatu.
Ἄκλαυστος(τος), -ου (ὁ, ἡ), (act.) neplîngătoru; (pas.) neplînsu, nebocitu.
Ἀκλεής, -έος (ac. ἀκλεᾶ, şi Ion. ἀκλεῆ, şi poet. ἀκλέα. îm. nom. Ἀκλέες în locu de ἀκλεεῖς)
(ὁ, ἡ), neslăvitu, neînsemnatu. // (neut.) Ἀκλεές, adv. în locu de ἀκλεῶς. [ἀ, κλέος]. [de unde
Ἀκλεΐα (ἡ), poet. lipsu de slavă, sau de bună reputaţie, neînsemnătate.
Ἀκλειής, poet. în locu de Ἀκλεής.
Ἄκλειστος (ὁ, ἡ), neînchisu, deschisu. [ἀ, κλείομαι].
Ἀκλειῶς, adv. poet. în locu de Ἀκλεῶς.
Ἄκλεπτος (ὁ, ἡ), (act.) nefuru; (şi fig.) neamăgitoru; sinceru (neprefăcutu); (pas.) nefuratu. [ἀ,
κλέπτω].
Ἀκλεῶς, adv. fără slavă, fără bunu nume. [ἀκλεής].
Ἀκλήϊστος (ὁ, ἡ), poet. Ion. în locu de ἄκλειστος; sau 2) nenumitu, nevestitu, în locu de
Ἀκλέϊστος. v. Ἀκλεής. [ἀ, κληΐζω].
Ἀκληρέω, -ῶ, viit. -ήσω. poet. sîntu nepărtaşu în moştenire, nu sîntu clironomu; (prin urm.)
sîntu săracu, sau nenorocitu. [ἄκληρος]. [de unde
Ἀκλήρημα (τό), nenorocită întîmplare.
Ἀκληρία (ἡ), nenorocie, sărăcie, ticăloşie. [din
Ἄκληρος (ὁ, ἡ), [ἀ, κλῆρος] nepărtaşu în moştenite; cel fără avere; (prin urm.) săracu,
nenorocitu. 2) nedatu cuiva prin sorţi (κλῆρος); (prin urm.) cel fără stăpînu.
Ἀκληρωτεί (-τί), adv. fără sorţi. [din
Ἀκλήρωτος (ὁ, ἡ), neînpărţitu; sau neputinciosu de a se înpărţi prin sorţi. 2) neînpărtăşitu din
clironomie, sau moştenire.
Ἄκλῃστος (ὁ, ἡ), At. în locu de Ἄκλειστος.
Ἀκλητί, adv. fără chiemare, fără poftire. [din
Ἄκλητος (ὁ, ἡ), nechiematu, nepoftitu. 2) nerenumitu (fără mare nume). [ἀ, καλέω].
Ἀκλινής, -έος (ὁ, ἡ), nemlădiosu, neîncovoiosu, ţeapănu; (fig.) neînduplecatu, întărîtu în
părerea sa. [ἀ, κλίνω]. [de unde
Ἀκλινῶς, adv. cu statornicie, fără înduplecare, cu stăruire în părerea sa.
Ἄκλιτος (ὁ, ἡ), v. Ἀκλινής. 2) (Gram.) nedeclinatu. [ἀ, κλίνομαι].
Ἀκλόνητος, şi Ἄκλονος (ὁ, ἡ), necletinatu, nesguduitu, ţeapănu; neturburatu, linu. «Συγμὸς
–». (Gal.) [ἀ, κλονέομαι].
Ἄκλοπος (ὁ, ἡ), v. Ἄκλεπτος. [ἀ, κλοπή].
Ἀκλυδώνιστος (ὁ, ἡ), neturburatu de valuri; necercatu de furtună. [ἀ, κλυδωνίζομαι].
Ἄκλυστος (ὁ, ἡ), neisbitu de (neecspusu la) furtună; linu, neturburatu. [ἀ, κλύζω, κλύδων].
Ἄκλωστος (ὁ, ἡ), netorsu. [ἀ, κλώθομαι].
Ἀκμά (ἁ), Dor. în locu de Ἀκμή. [de unde
Ἀκμάζω, viit. -άσω. sîntu în floarea, vîrful vîrstei (puterei, slavei) mele; şi (fig.) sîntu în
critică înprejurare. «Ἀκμάζοντος τοῦ σίτου, (şi fig.) τοῦ πολέμου». «Ἀκμαζούσης ἡμέρας
(Νυκτός, Ἡλικίας)». «Ἀκμάζει τὰ πράγματα, ἐπιμελείας δεόμενα». (Csen.) (şi unipers.)
«Ἀκμάζει βρετέων ἔχεσθαι». (Es.) acum este vreme, şi neapărată trebuinţă a înbrăţişa statuele.
[şi
Ἀκμαῖος, -α, -ον, cel în culmea vîrstei (puterei, slavei) sale, ajunsu în cel mai mare gradu de
creştere (la vremea sa), coptu, înplinitu; cel ce se face, sau de află la vreme cuvenită, sau în
critică inprejurare. «Ἀκμαῖος μόλοι». (Sof.) la vreme va veni. «Παρθένος ἀκμαία». (Luc.)
ajunsu în vîrstă de măritat. «Τοῦ Χειμῶνος τὸ ἀκμαιότατον». (Luc.) toiul ernei. «Αἱ τῶν
ὑποθέσεων ἀκμαιότεραι». (Filstr.)

PAGINA 70
cele mai serioase trebi. «Ἀκμαῖος τὴν ὀργήν». (Luc.) iute la mînie; sau în ferberea necazului
său încă. [ἀκμή]. [de unde
Ἀκμαίως, adv. în gradul cel mai ‘naltu; cu vîrtute.
Ἀκμάν, Dor. în locu de ἀκμήν.
Ἀκμαστής, -οῦ (ὁ), tînăru, cel în culmea vîrstei. [ἀκμάζω].
Ἀκμή (ἡ), [ἀκή] (princ.) tăişu ascuţitu de cuţitu şi c. l. «Ἐπὶ ξηροῦ ἀκμῆς». (Prov.) în
momentul cel mai criticu. «Ἀκμὴ ὀνύχων». (Pl.) tăioase, ascuţite unghii. 2) (fig.) iuţeala,
agerimea; floarea, cel mai bunu şi alesu (moralu, şi fisicu); cel mai de frunte; cea mai potrivită
(mai critică) epocă a orcăruia lucru. «Ἀκμὴ ὀμμάτων». (El.) ageră vedere. «Ἀκμὴ ἡλικίας
(χρόνου, βίου, νόσου, σίτου, ἀγῶνος, ἔργων, δέους şi c. l.)». «Οἱ ἐν ἀκμῇ». (Suid.) tinerii.
«Κατ’ ἀκμὴν χρόνου». (El.) (şi în el.) «Ἀκμήν», adv. într’unu minutu; acum; îndată; încă. «Τὰ
δὲ σκευοφόρα ἀκμὴν διέβαινε». (Csen.) // «Ἀκμαί» (la med. cei noi) v. Ἴονθοι. resuflături de
tinereţe. 3) Eol. nemîncare. (Esih. B΄. Macb. A΄. 7).
Ἀκμήν, adv. caută Ἀκμή.
Ἀκμηνός, -ή, -όν, poet. în locu de Ἀκμαῖος.
Ἄκμηνος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, ἰκμάς, sau ἀκμή Eol. nemîncare] nemîncatu, flămîndu, lipsitu de
hrană, şi băutură.
Ἀκμής, -ῆτος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, κάμνω] neobositu, vîrtosu, în floarea tinereţii. 2) neclăditu,
nefăcutu de mîini. «Πύλας ἀκμῆτας Ὀλύμπου». (Epigr.).
Ἀκμητεί (-τί), adv. poet. fără osteneală, lesne. [din
Ἄκμητος (ὁ, ἡ), poet. v. Ἀκμής 2) (act.) neostenitoru, lesniciosu. 3) nerăpitoru, sau
nepricinuitoru de durere. «Ἄκμητον τύμμα». (Nic.) [ἀ, κάμνω].
Ἀκμοθέτης, -ου (ὁ), şi
Ἀκμόθετον (τό), lemnul, locul, unde se aşază nicovala. [ἄκμων, τίθημι].
Ἄκμων (ἀ, κάμνω), -ονος (ὁ), nicovala ferarilor. 2) (ὁ, ἡ), poet. v. Ἀκάμας, care rabdă la isbiri,
ca o nicovală; neobositu, nedoborîtu. «Ἄκμονες λόγχος». (Esh.) 3) unu felu de vulturu. (Esih.)
4) unu felu de lupu. (Op.).
Ἄκαμπτος (ὁ, ἡ), poet. v. Ἄγναμπτος.
Ἄκναπτος, şi Ἄκναφος (ὁ, ἡ), v. Ἄγναφος.
Ἄκνημος (ὁ, ἡ), cel fără pulpe, şi (prin întind.) fără picioare; sau şi fără încălţăminte. [ἀ,
κνήμη].
Ἄκνηστις, -ιος (ἡ), poet. [ἀ, κνήθω] şira spinării dobitoacelor. 2) unu felu de plantă.
Ἄκνισσος, şi Ἄκνισος (ὁ, ἡ), [ἀ, κνίσσα]. negrasu, slabu. 2) v. cu
Ἀκνίσσωτος (ὁ, ἡ), cel fără aburu de grăsime arsă, neafumată; (prin urm.) lipsitu de jertfe.
«Βωμὸς (Ἀγυιὰ) – ». (Pl. şi Luc.) [ἀ, κνισσόω].
Ἀκοή (ἡ), auzul, unul din cele cinci simţuri. 2) organul auzului, urechea. «Τὰς ἀκοὰς
ἀποφράττων». (Luc.) 3) auzire, vorbă din auzu, veste. «Ἀκοὴ φέρεται». (Eur.) 4) (Scr. rar) în
locu de ὑπακοή, ascultare, supunere. «Ἰδοὺ ἀκοὴ ὑπὲρ θυσίαν». (Bas. A΄. 16) [ἀκούω].
Ἀκοίλιος (ὁ, ἡ), cel fără pîntece; nepîntecosu. [ἀ, κοιλία]. 2) v. cu
Ἄκοιλος (ὁ, ἡ), neadîncosu. [ἀ, κοῖλος].
Ἀκοίμητος (ὁ, ἡ), şi adv. -ήτως. nedormitu; neîncetatu; vecinicu. [ἀ, κοιμάομαι].
Ἀκοίμιστος (ὁ, ἡ), neadormitu, deşteptu; neprecurmatu; nepotolitu, neînblânzitu. [ἀ,
κοιμίζομαι].
Ἄκοινος (ὁ, ἡ), necomunu, neobştescu (ce nu e pentru toţi). [ἀ, κοινός].
Ἀκοινωνησία (ἡ), nesoţiabilitate, sau haracterul nesoţiabilului. [ἀ, κοινώνησις].
Ἀκοινώνητος (ὁ, ἡ), necuvenitu, nepotrivitu la toţi de obşte; necomunicatu altora. 2) nepărtaşu
din ceva. 3) neînpărtăşitoru, necomunicativu. 4) neîndemînaticu în soţietate (care fuge de
adunări), nesoţiabilu, îndărătnicu. [ἀ, κοινωνέω]. [de unde
Ἀκοινωνήτως, fără înpărtăşire, fără comunicare altora. 2) cu chipu necomunicabilu,
îndărătnicu, fără soţiabilitate.
Ἀκοίτης, -ου (ὁ), καὶ Ἀκοῖτις, -ιδος (ἡ), poet. [ἀ, adun. κοίτη, patu] v. Ὁμευνέτης, soţu în
căsnicie.
Ἄκοιτος (ὁ, ἡ), cel fără (neculcatu în) patu. // (fig.) «Μέλι ἄκοιτον». (Plin.) miere curată, fără
drojdii. [ἀ, κοίτη].
Ἀκολάκευτος (ὁ, ἡ), nelinguşitu, neamăgitu de linguşiri. [ἀ, κολακεύομαι].
Ἀκόλακος (ὁ, ἡ), nelinguşitoru. [ἀ, κόλαξ, -ακος].
Ἀκολασία (ἡ), neoprire, neînfrînare; aplecare, şi nărăvire în ruşinoase şi necinstite desfătări;
obrăznicie; neruşinare. [ἀ, κόλασις].
Ἀκολασταίνω, viit. -ανῶ, şi ἀκολαστέω, -ῶ, viit. -ήσω. sîntu desfrînatu, trăiescu

PAGINA 71
în desmierdări necinstite. [ἀκόλαστος]. [de unde
Ἀκολάστημα (τό), faptă desfrînată.
Ἀκόλαστος (ὁ, ἡ), (dupe zicere) nepedepsitu; (prin urm.) neîndreptatu, neînfrînatu,
neînţelepţitu; neconştiinţosu, neruşinosu; (prin urm.) neopritu în desfrînări, datu cu totul la
necinstite plăceri; risipitoru, coruptu; (fig. despre copaci) necurăţitu, necultivatu. [ἀ,
κολάζομαι]. [de unde
Ἀκολάστως, adv. în chipu desfrînatu. // «Ἀκολάστως ἔχω πρός τι». (Csen.) nu mă pociu
înfrîna de la ceva, întrebuinţezu, sau dobîndescu ceva cu covîrşire, şi fără măsură.
Ἀκολλητί, ad. nelipit una de alta. [din
Ἀκόλλητος (ὁ, ἡ), nelipitu. [ἀ, κολλάομαι].
Ἄκολλος (ὁ, ἡ), v. Ἀκόλλητος. [ἀ, κόλλα].
Ἄκολος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, κόλον, hrană] bucăţică (înbucătură) de pîine.
Ἀκολουθέω, -ῶ, viit. -ήσω. mă ducu dupe cineva, îi urmezu, îl acompaniezu; (fig.) sîntu slugă
(ucenicu, următoru, imitătoru) cuiva. (despre lucruri în a 3. pers.) «Ἀκολουθεῖ». urmează.
«Δυοῖν μὲν γὰρ ὄντοιν ἀκολουθεῖ τὸ ἓν εἶναι». (Arist.) 2) se întîmplă, se face. «Ἀφ’ οὗ καὶ
λοιμικαὶ νόσοι πολλάκις ἠκολούθησαν». 3) vine în proporţie, se potriveşte. (Plt. Politic. G)
[ἀκόλουθος]. [de unde
Ἀκολούθημα (τό), cel din urmă eşitu, resultatu. [şi
Ἀκολούθησις, -εως (ἡ), urmare. 2) conţinere; sfîrşitu. 3) v. Ἀκολουθία. [şi
Ἀκολουθητικός, -ή, -όν, aplecatu, voitoru de a urma. 2) continuătoru; potrivitu, unitu,
conglăsuitu.
Ἀκολουθία (ἡ), continuaţie; unire, potrivitate; ascultare, sau supunere; regulată urmare. 2)
următoarele slugi. 3) (Bis.) slujbă regulată dupe tipicu. [ἀκόλουθος].
Ἀκολουθίσκος (ὁ), dim. al lui
Ἀκόλουθος (ὁ, ἡ), [ἀ, adun. κέλευθος, cale) următoru dupe cineva; slugă; ajutătoru;
alăturamu; (fig.) ucenicu; imitătoru; următoru sistemei cuiva şi c. l. 2) urmatu, eşitu din ceva,
resultatu. 3) asemănatu; proporţionatu; potrivitu. «Ἀκόλουθα τούτοις πράττειν». (Dem.) [de
unde
Ἀκολούθως, adv. (cu dat.) potrivit; proporţionat; în urmare.
Ἀκόλυμβος (ὁ, ἡ), neştiitoru de înnotare. [ἀ, κολυμβάω].
Ἀκομία (ἡ), lipsă de păru, pleşuvie. [ἄκομος].
Ἀκομιστία (ἡ), necăutare, neîngrijire; necurăţie. [din
Ἀκόμιστος (ὁ, ἡ), lipsitu de trebuincioasa îngrijire, şi căutare, necăutatu; (prin urm.)
necurăţitu, nedereticatu. [ἀ, κομίζω].
Ἀκόμμωτος (ὁ, ἡ), [ἀ, κομμόω] neînpodobitu, neînfrumuseţatu, nedresu.
Ἄκομος (ὁ, ἡ), cel fără păru, pleşuvu; (fig.) fără frunze, nefrînzosu. [ἀ, κόμη].
Ἀκόμπαστος, şi Ἄκομπος (ὁ, ἡ), nefălosu, nelăudărosu. [ἀ, κομπάζω, şi κόμπος].
Ἀκόμψευτος, şi Ἄκομψος (ὁ, ἡ), neînfrumuseţatu; neprefăcutu, nemeşteşugitu, simplu. 2)
negraţiosu, neplăcutu, prostu. 3) neesperimentatu, neîndemînaticu. «Ἄκομψος εἰς ὄχλον
δοῦναι λόγον». (Pl.) [şi
Ἀκόμψως, adv. fără eleganţă, fără graţie, şi c. l. [ἀ, κομψός].
Ἄκον, -οντος (τό), neut. al lui Ἄκων, nevoind.
Ἀκονάω, -ῶ, viit. -ήσω. ascuţu. 2) (fig.) îndemnu, zădărăscu, întărîtu. 3) pregătescu. [ἀκόνη].
Ἀκόνδυλος (ὁ, ἡ), cel fără încheieturi, noduri. 2) nepumnitu, neghiontuitu; nebătutu. [ἀ,
κόνδυλος].
Ἀκόνη (ἡ), [ἀκή] gresie, piatră de ascuţit. 2) piuliţa cea de piatră a spiţerilor şi c. l. 3) o bucată
(de piatră, sau metalu) în forma şi mărimea gresii. 4) iritaţie (întusiasmu) spre compunere de
cînturi.
Ἀκόνημα (τό), şi
Ἀκόνησις, -εως (ἡ), ascuţire; (fig.) întărîtare, îndemnare. [ἀκονάω].
Ἀκονίατος (ὁ, ἡ), [ἀ, κονία, varu] nevăruitu; netencuitu.
Ἀκόνιον (τό), dim. al lui Ἀκόνη.
Ἀκονιτί, adv. fără prafu, (adică) fără osteneală, luptă, greutate. [ἀκόνιτος].
Ἀκόνιτον (τό), şi
Ἀκόνιτος (ἡ), (o plantă veninoasă) omacu, mărul lupului.
Ἀκόνιτος (ὁ, ἡ), neprăfuitu; (fig.) făcutu fără osteneală, fără luptă. 2) v. Ἀκονίατος, şi
Ἀκώνιστος. [ἀ, κόνις].
Ἀκοντί, adv. fără voe, de nevoe. v. Ἀκουσίως.
Ἀκοντίας, -ου (ὁ), unu felu de şarpe, ce se asvîrlă ca o lance (ἀκόντιον), nu-

PAGINA 72
mitu săgeată. 2) unu felu de meteoru, sau cometu. [şi
Ἀκοντίζω, viit. -ίσω. asvîrlu lance, lăncezu. pătrunzu pe cineva cu lancea, sau suliţa. 2) (în el.
sau nestr.) poet. mă asvîrlu ca o săgeată; (prin întind.) pătrunzu, petrecu. «Εἴσω γῆς
ἀκοντίζουσ’ ἀραί». (Eur.) [din
Ἀκόντιον (τό), dim. al lui Ἄκων, lance, suliţă.
Ἀκόντισις, -εως (ἡ), lănciare, asvîrlire de lance, şi c. l. şi (în gen.) asvîrlire, aruncare repede de
or ce. [şi
Ἀκόντισμα (τό), v. Ἀκόντισις. 2) distanţa, locul, pînă unde ajunge asvîrlita lance, sau săgeată.
3) rana lăncerii. «Πολλῶν ἀκοντισμάτων κατάπλεως». (Pl.) [şi
Ἀκοντισμός (ὁ), v. Ἀκόντισις, şi Ἀκόντισμα. [şi
Ἀκοντιστήρ, -ῆρος, şi
Ἀκοντιστής, -οῦ (ὁ), lanceaşu, sau asvîrlitoru de lance. [de unde
Ἀκοντιστικός, -ή, -όν, cuviinciosu, sau de prînsu, îndemînaticu la lănciare, (adică) asvîrlire de
lance. [şi
Ἀκοντιστύς, -ύος (ἡ), îndemînare la lanciare. 2) bătălie prin lănci.
Ἀκοντοβόλος (ὁ), poet. asvîrlitoru de (lovitoru cu) lance. v. Ἀκοντιστής. [ἀκόντιον, βάλλω].
Ἀκοντοδόκος (ὁ, ἡ), poet. priimitoru de (cel ce caută a se apăra de o asuprăi asvîrlită) lance.
[ἀκόντιον, δέχομαι].
Ἀκοντοφόρος (ὁ, ἡ), purtătoru de lance. [ἀκόντιον, φέρω].
Ἀκόντως, adv. v. Ἀκουσίως, fără voe. [ἄκων]
Ἀκοπητί, adv. v. Ἀκόπως.
Ἀκοπίαστος (ὁ, ἡ), neostenitu, neobositu. 2) neaducătoru de osteneală, lesniciosu. [ἀ,
κοπιάζω]. [de unde
Ἀκοπιάστως, adv. v. Ἀκόπως.
Ἄκοπος (ὁ, ἡ), v. Ἀκοπίαστος. 2) uşurătoru, sau apărătoru de osteneală; (de unde) // (subst.)
Ἄκοπον (τό), doctorie de osteneală. 2) nerosu, nemîncatu de verme sau mοlie. [ἀ, κόπος].
Ἀκόπριστος (ὁ, ἡ), (pămîntu) neîngrăşatu cu băligăru, sau gunoiu, negunoiatu. [ἀ, κοπρίζω].
Ἄκοπρος, -ου, [ἀ, κόπρος]. [şi
Ἀκοπρώδης, -εος (ὁ, ἡ), v. Ἀκόπριστος. 2) nebăligatu, încuiatu; sau neajutătoru la înlesnirea
stomahului.
Ἀκόπως, adv. fără osteneală, lesne. [ἄκοπος].
Ἀκόρεστος (ὁ, ἡ), nesăţiosu, nesătulu. [ἀ, κορέννυμι]. [de unde
Ἀκορέστως, adv. fără saţiu; cu nesăturare.
Ἀκορής, -έος, poet. [ἀ, κόρος], şi
Ἀκόρητος (ὁ, ἡ), v. Ἀκόρεστος. 2) [ἀκορέω] nemăturatu, nedereticatu.
Ἀκορία (ἡ), nesaţiu; nesăturare. 2) a nu mînca peste măsură. [ἄκορος].
Ἀκορίτης, -ου (ὁ), (princ. οἶνος) făcutu cu planta Ἄκορον.
Ἄκορνα, -ης (ἡ), [ἀκή] unu felu de plantă din soiul scaieţilor.
Ἄκορον (τό), aromatica (mirositoarea) rădăcină a plantei.
Ἄκορος (ὁ, ἡ), unu felu de plantă aromatică de India (Latin. Acorus, Ger. Kalmus). vezi şi
Ἀφροδισιάς.
Ἄκορος (ὁ, ἡ), poet. în locu de Ἀκόρεστος, şi Ἀκόρητος.
Ἀκόρυφος (ὁ, ἡ), nevîrfosu (fără capu, margine, începutu). [ἀ, κορυφή].
Ἀκορύφωτος (ὁ, ἡ), nevîrfuitu, (nesăvîrşitu); neînsumatu, nenumăratu. [ἀ, κορυφόω].
Ἄκος, -εος, -ους (τό), doctorie, leacu; (în gen.) mijlocu de vindecare, de îndreptare.
Ἀκοσμέω, -ῶ, viit. -ήσω. sîntu neregulatu, fără rînduială. [şi
Ἀκοσμήεις, -εσσα, -εν, poet. v. [Ἄκοσμος].
Ἀκόσμητος (ὁ, ἡ), neînpodobitu; nedereticatu; nepusu la bună rînduială. [ἀ, κοσμέω]. de unde
Ἀκοσμήτως, adv. fără podoabă; fără bună rînduială.
Ἀκοσμία (ἡ), nerînduială, amestecătură. 2) netrebnicie, rea părăvie, demoralisaţie. [şi
Ἀκόσμιος, poet. în locu de, şi [din
Ἄκοσμος (ὁ, ἡ), v. Ἀκόσμητος. 2) neregulatu; rău nărăvitu; netrebnicu. [ἀ, κόσμος]. [de unde
Ἀκόσμως, adv. fără rînduială, neregulat, orcum se întîmplă.
Ἀκοστή (ἡ), (dupe dialecta Ciprenilor) orzu. [ἀκή, sau ἄκος]. [de unde
Ἀκοστήσας, -ασα, -αν, partc. al neîntrp. Ἀκοστέω, poet. (calu şi c. l.) hrănitu bine cu orzu;
(prin urm.) iute, nebunu.
Ἄκοτος (ὁ, ἡ), poet. cel fără mînie, nepismătăreţu, uitătoru de rău. [ἀ, κότος].

PAGINA 73
Ἀκουάζομαι, viit. -άσομαι. poet. în locu de Ἀκούω, Ἀκροῶμαι, auzu, ascultu. // «Δαιτὸς
ἀκουάζεσθον». (Il. D.) sunteţi poftiţi la masă.
Ἀκουή (ἡ), poet. în locu de Ἀκοή.
Ἄκουκα, Dor. tre. de cu. al lui Ἀκούω.
Ἀκούρευτος (ὁ, ἡ), v. Ἄκαρτος. netunsu. [ἀ, κουρεύω].
Ἄκουρος (ὁ, ἡ), [ἀ, κείρω] v. Ἀκούρευτος. 2) poet. [ἀ, κοῦρος, fiu] cel fără fii, fără copii.
Ἀκουσείω (fără viit.), dorescu, sîntu dispusu a asculta. [ἀκούω].
Ἀκουσιάζω, viit. -άσω. facu ceva fără voea mea. [ἀκούσιος].
Ἀκουσίθεος (ὁ, ἡ), ascultatu de Dumnezeu. [ἄκουσις, θεός].
Ἀκούσιμος, -η sau -ος, -ον, putinciosu, lesniciosu de a se auzi. [ἀκούω].
Ἀκούσιος, -α sau -ος, -ον, cel fără voea sa, nevoitu. [ἄκων].
Ἄκουσις, -εως (ἡ), auzire (a auzi). [ἀκούω].
Ἀκουσίως, adv. fără voe, în silă, de nevoe. [ἀκούσιος].
Ἄκουσμα (τό), or ce s’a auzit, sau de aude; (de unde) sunetu de instrumîntu musicalu, cînticu
şi c. l.; lecţie, învăţătură; famă, zisă, veste. (vezi şi Ἀκρόαμα). [ἀκούομαι]. [de unde
Ἀκουσμάτιον (τό), dim. al lui Ἄκουσμα.
Ἀκουστέον, posit. al lui Ἀκούω.
Ἀκουστής, -οῦ (ὁ), v. Ἀκροατής, auzitoru, ascultătoru; şcolaru, ucenicu. [ἀκούω]. [de unde
Ἀκουστιάω, -ῶ, viit. -άσω. v. Ἀκουσείω. [şi
Ἀκουστικός, -ή, -όν, cuviinciosu (potrivitu, îndemînaticu) la auzire. «Πόρος – ». (Gal.) gaura
auzului, auzul. «Ἀκουστικοί». şcolarii lui Pitagora; (fiind că erau îndatoraţi a asculta numai în
cinci ani, şi a nu vorbi de locu). [de unde
Ἀκουστικῶς, adv. cu luare aminte. // «Ἀκουστικῶς ἔχω». v. Ἀκουσείω.
Ἀκουστός, -ή, -όν, auzitu, sau de auzit. 2) vrednicu de auzit. [ἀκούομαι].
Ἀκουτίζω, viit. -ίσω, şi -ιῶ. facu pe cineva a asculta, sau vre unu lucru a se auzi, învăţu.
«Ἀκουτιεῖς μοι ἀγαλλίασιν». (Scr.) // (neut.) ascultu, mă supuiu. «Ἀκουτίζειν τοῦ λόγου».
(Arist.) // (pas.) mă învăţu, ascultu, învăţu. «Τὴν περὶ τῶν ὄντων γνῶσιν ἠκουτίσθησαν».
(Grg.) [din
Ἀκούω [κοέω], viit. ἀκούσω şi At. -ούσομαι (tr. de cu. Ἀκήκοα, peste-săv. ἠκηκόειν, tre. de
cu. pas. ἤκουσμαι, neh. pas. ἠκούσθην), auzu, ascultu. «Ταῦτα Καλυψοῦς ἤκουσα». (Od.) 2)
aflu, mă înştiinţezu. «Ἤκουον δ’ ἔγωγέ τινων, ὡς οὐδὲ δώσοιεν». (Dem.) 3) învăţu, sîntu
şcolaru. «Ἤκουσεν Ἀναξιμάνδρου». (Laert.) 4) înţelegu, pricepu. «Ὅταν εἴπω τι τῶν
τοιούτων, ἁπλῶς ἀκούειν σε χρή». (Gal.) 5) ascultu, mă supuiu. «Τούς Λακεδαιμονίους
εἴθισεν ὑμῶν ἀκούειν». (Dem.) «Καὶ ἔσται βασιλεὺς ὑμῶν, αὐτοῦ ἀκούσεσθε». (Scr.) 6) poet.
(rar, cu dat.) dau ascultare. «Δύνασαι δ’ ἀκούειν ἀνέρι κηδομένῳ». 7) (înpreună cu εὖ, sau
κακῶς, şi cele de aceeaşi însemnare cu acestea) mă laudu, sau mă defaimu, amu bună sau rea
reputaţie; (în gen.) mă numescu. «Ἀκούειν κακὰ πρὸς δούλων». (Sof.) «Ἐσθλὸς ἀκούω».
(Tcr.) «Ἄμεινον ἤκουον». (Tuc.) «Ἤκουον μουσικὴν (μουσικῶν) εἶναι πρῶτοι». (Er. şi Gr.)
«Κόλακες ἀκούουσι». (Dem.).
Ἄκρα, -ας (ἡ), fem. al lui Ἄκρος. // (subst. sau elip.) partea cea mai depe urmă, margine,
căpătîiu, sfîrşitu; (mai cu seamă) vîrful or-căruia lucru, (de unde) v. Ἀκρώρεια, şi
Ἀκρωτήριον; cetate (princ. pusă pe vre unu dealu), cetăţuie, (de unde) // «Κατ’ ἄκρας, sau
Κατάκρας (şi Ion. «Κατ’ ἄκρης, sau Κατάκρης) ἑλεῖν, (πέρθειν, σμήχειν şi c. l.)». în locu de
κατὰ κράτος, cu totul, de totu a stăpîni, a jăfui şi c. l. «Βρασίδας μὲν οὖν εὐθὺς ἄνω, καὶ ἐπὶ
τὰ μετέωρα τῆς πόλεως ἐτράπετο, βουλόμενος κατ’ ἄκρας καὶ βεβαίνως ἑλεῖν αὐτήν». (Tuc.)
«Ὡς εἰπόντ’ ἔλασεν μέγα κῦμα κατ’ ἄκρης». (Od. E). (vezi şi Κατακρῆθεν).
Ἀκράαντος (ὁ, ἡ), poet. în locu de Ἄκραντος.
Ἀκραγής, -έος (ὁ, ἡ), poet. nestrigătoru, fără glasu, mutu. [ἀ, κράζω].
Ἀκράδαντος (ὁ, ἡ), necletinatu, neclătitu, nesguduitu; solidu. [ἀ, κραδαίνω].
Ἀκραεί, adv. poet. cu priinciosu vîntu din pupă (partea din apoi a corăbii). [din
Ἀκραής, -έος (ὁ, ἡ), poet. (princ. vîntu) tare, sau iute-suflătoru; (prin urm.) priiciosu în plutire.
[ἄκρος, ἄω, suflu].
Ἀκραῖος, -α, -ον, mărginaşu; în vîrfu, sau culme de munte, sau cetăţuie aşezatu (locuitu, sau
închinatu), (de unde) «Ἀκραῖοι θεοί». «Ἥρα (Ἀθηνᾶ, Ἀφροδίτη) ἀκραία». [ἄκρα].
Ἀκραίπαλος (ὁ, ἡ), v. Ἀμέθυσος. [ἀ, κραιπάλη].

PAGINA 74
Ἀκραιφνής [ἄκρος, sau ἀκέραιος, φαίνομαι], -έος (ὁ, ἡ), curatu, neamestecatu, neprefăcutu,
nemincinosu, adevăratu. 2) nebîntuitu, întregu. [de unde
Ἀκραιφνῶς, adv. în chipu curatu, neprefăcutu, adevăratu.
Ἄκραντος (ὁ, ἡ), poet. [ἀ, κραίνω] nesăvîrşitu, neînplinitu, sau neputinciosu de a se săvîrşi. 2)
nemărginitu, nesfîrşitu.
Ἀκραξόνιον (τό), căpătîiul osii. [ἄκρος, ἄξων].
Ἀκρασία (ἡ), (înprotivă de Εὐκρασία) caută Δυσκρασία. [ἀ, κρᾶσις]. 2) (înprotivă de
ἐγκράτεια) neoprire, neînfrînare, risipire. «Ἀκρασία γὰρ ἐμοὶ πᾶν τὸ περιττὸν καὶ ὑπὲρ τὴν
χρείαν, καὶ ταῦτα πεινώντον ἄλλων». (Grg.) «Ἀκρασία γλώσσης». (Pl.) neînfrînare de limbă.
«Ἀκρασία χειρῶν». (Ios.) mitărnicie. 3) slăbiciune, neputinţă, atonie. «Ἀκρασίη χειρὸς
(γουνάτων)». (Ipocr.) paralisie, slăbănogie de mîini şi c. l. [şi
Ἀκράτεια (ἡ), v. Ἀκρασία (2) (inprotivă de Ἐγκράτεια), neînfrînare. 2) slăbiciune, atonie. [şi
Ἀκρατεύομαι, viit. -εύσομαι. sîntu neînfrînatu, sau desfrînatu. [ἀκρατής]. [de unde
Ἀκρατευτικός, -ή, -όν, aplecatu la desfrînare; sau provenitu, pricinuitu din desfrînare.
Ἀκρατέως, adv. Ion. în locu de Ἀκρατῶς. [din
Ἀκρατής, -έος (ὁ, ἡ), neputinciosu a stăpîni ceva, sau (mai cu seamă) pe sineşi, sau patimele
sale; nepăstrătoru, risipitoru; datu cu totul la plăceri. «Ἀκρατὴς ἐγένετο τῶν κεράτων τοῦ
κριοῦ». (Luc.) n’a putut să ţie ţapul de coarne. «Ἀκρατὴς γάμων». (Sof.) preacurvaru.
«Ἀκρατὴς χειρός». (Arist.) hoţu, mitarnicu, bătăiosu. 2) slabu, neputinciosu. «Χεὶρ ἀκρατής».
(Ipocr.) mînă paralisată, nemişcată. 3) (pas.) neputinciosu de a se stăpîni, a se opri de la ceva.
«Ἀκρατὲς στόμα». (Aristf.) gură neoprită, obraznică. «Ἀκρατὴς δαπάνη». (Luc.) nesocotită
cheltuială. [ἀ, κράτος].
Ἀκράτητος (ὁ, ἡ), neţinutu, neopritu; nedomolitu. [ἀ, κρατέω].
Ἀκρατί, adv. v. Ἀκρατῶς.
Ἀκρατία (ἠ), At. în locu de Ἀκράτεια.
Ἀκρατίζομαι, viit. -ίσομαι [ἄκρατος], beau vinu neamestecatu cu apă. 2) dejunezu, gustărescu
(pîine, şi vinu fără apă). [de unde
Ἀκράτισμα (τό), [şi
Ἀκρατισμός (ὁ), dejunu, pregustare (care consta în pîine, şi vinu fără apă). [şi
Ἀκράτιστος (ὁ, ἡ), poet. (rar) nepregustatu; nemîncatu.
Ἀκρατοκώθων, -ωνος (ὁ, ἡ), băutoru de vinu fără apă cu teasu, beţivu. [ἄκρατος, κώθων].
Ἀκρατοποσία (ἡ), băutoru de vinu fără apă. [ἄκρατος, πόσις].
Ἀκρατοποτέω, -ῶ, viit. -ήσω. sîntu
Ἀκρατοπότης, -ου (ὁ), şi Ἀκρατοπότις, -ιδος (ἡ), băutoru de vinu fără apă. [ἄκρατος, πίνω].
Ἄκρατος (ὁ, ἡ), (compar. ἀκρατέστερος) neamestecatu, curatu. «Βαφὴ – ». (Pl.) (princ. pentru
vinu) fără apă. «Σπονδαὶ τ’ ἄκρητοι». (Il. B) (prin urm.) tare, greu, înbătătoru; şi (fig.)
nemăsuratu, covîrşitoru. (de unde) «Ὀργὴ, Παῤῥησία, Φιλονεικία, Δημοκρατία, Διάῤῥοια, şi
cl. ἄκρατος». [ἀ, κεράω]. [de unde
Ἀκρατότης (ἡ), calitatea vinului neamestecatu (cu apă). «Μέγα μὴν διαφέρει καὶ οἴνου καὶ
μέλιτος ἀκρητότης εἰς ἰσχὺν ἀμφοῖν». (Ipocr.).
Ἀκρατοφόρος (ὁ, ἡ), încăpătoru de vinu neamestecatu; (de unde) «Ἀκρατοφόρον», unu felu
de vasu de vinu, caută Ψυκτήρ. [ἄκρατος, φέρω].
Ἀκράτωρ, -ορος (ὁ), poet. în locu de Ἀκρατής.
Ἀκρατῶς, adv. fără putere de a ţinea, a opri ceva; fără înfrînare, neoprit; în chipu risipitoru, şi
desfrînatu. [ἀκρατής].
Ἀκράτως, adv. neprefăcut, curat, în fiinţa cea adevărată; cu totul. [ἄκρατος].
Ἀκραχολία (ἡ), caută Ἀκροχολία.
Ἀκράχολος (ὁ, ἡ), caută Ἀκρόχολος.
Ἄκρεα (τά), poet. în locu de Ἄκρα, neut. îm. al lui Ἄκρος, sau Ἄκρεος.
Ἀκρεμονικός, -ή, -όν, blăstărosu; rămurosu. [din
Ἀκρέμων, -ονος (ὁ), (princ.) căpătîiu, sau vîrfu de ramură; (dar încă şi întreagă) ramură. «Τὰ
γὰρ ἀπὸ παρασπάδος καὶ ῥίζης καὶ κλωνὸς οὐ πάντως δύναιτ’ ἂν καὶ ἀπὸ ξύλου καὶ
ἀκρέμονος». (Tfp.) 2) (fig.) cel din tîiu (cel mai bunu şi mai alesu). «Τοὺς ὀνομαστοτάτους
καὶ ἀκρέμονας». (Nic. Cron.) [ἄκρος].
Ἄκρεος (ὁ, ἡ), necărnosu. «Τὰ ἄκρεα τοῦ σώματος (τῆς ῥινὸς) μέρη». (Ipocr. şi Gal.) [ἀ,
κρέας].
Ἀκρέσπερος (ὁ, ἡ), făcutu pe la înce-

PAGINA 75
putul (căpătîiul) serei // «Ἀκρέσπερον» adv. înserat. [ἄκρος, ἑσπέρα].
Ἀκρήβης, -εος, şi poet. Ἄκρηβος, -ου (ὁ, ἡ), poet. cel pe la începutul (căpătîiul) tinereţii, prea
tînăru, flăcăiaşu. [ἄκρος, ἥβη].
Ἀκρήδεμνος (ὁ, ἡ), cel fără legătură de capu. [ἀ, κρήδεμνον].
Ἄκρητος, Ἀκρητοποσίη, Ἀκρηχολίη, şi cl. Ion. în locu de Ἄκρατος, şi cl.
Ἄκρια (τά), poet. în locu de Ἄκρα, neut. îm. al lui Ἄκρος.
Ἀκριβάζω, viit. -άσω. (Scr.) v. Ἀκριβόω. [ἀκριβής]. [de unde
Ἀκρίβασμα (τό), şi
Ἀκριβασμός (ὁ), (Scr.) v. Ἀκρίβωμα, şi Ἀκρίβωσις. [şi
Ἀκριβαστής, -οῦ (ὁ), (Scr.) scumpu cercetătoru, băgătoru de seamă.
Ἀκρίβεια (ἡ), ecsactitate, scumpă îngrijire, luare a minte de or ce lucru; (dar mai cu seamă în
casnicele cheltuieli) scumpete, straşnică iconomie. 2) desăvîrşire. 3) covîrşire. «Κινδύνων
ἀκρίβεια». (Ar.) [din
Ἀκριβής [ἄκρος, βαίνω, sau ἀ, întinz. şi κρίνω], -έος (ὁ, ἡ), cel cu scumpătate băgătoru de
seamă, îngrijitoru, ecsactu, dreptu, şi cl. (dar mai deosebit) straşnicu iconomu, scumpu,
sgîrcitu. 2) (despre lucruri) desăvîrşitu în felul său. // «Εἰς (Πρὸς, Ἐπὶ) τὸ ἀκριβές». adv. în
locu de Ἀκριβῶς.
Ἀκριβοδίκαιος (ὁ, ἡ), ecsactu în dreptate. // «Τὸ ἀκριβοδίκαιον». (Arist.) scumpa dreptate.
[ἀκριβής, δίκαιος].
Ἀκριβολογέομαι, -οῦμαι, viit. -ήσομαι. cercetezu, (socotescu, povestescu) cu multă
scumpătate. [şi
Ἀκριβολογία (ἡ), scumpătate în vorbire (socotire, cercetare, şi cl.) [din
Ἀκριβολόγος (ὁ, ἡ), ecsactu în vorbire, (socotire, cercetare, şi cl.). [ἀκριβής, λόγος]
Ἀκριβόω, -ῶ, viit. -ώσω. facu ceva ecsact şi desăvîrşit; cercetezu în adîncu; învăţu, sau
cunoscu ceva cu scumpătate, şi desăvîrşire. «Ὁ διδάσκαλός με, ὡς ἤδη ἀκριβοῦντα τὴν
διψαιοσύνην, καὶ ἄλλους καθίστη δικάζειν». (Csen.) [ἀκριβής]. [de unde
Ἀκρίβωμα (τό), ecsactă hotărîre, sau hotărîtă poruncă; desăvîrşită şi adîncă studiare, sau
esperiinţă (cunoştinţă).
Ἀκριβῶς, adv. ecsact, cu desăvîrşire; (în cuvinte) înprotivă de simplu. 2) cu straşnică
iconomie, cu scumpete. «Ἀκριβῶς τὰ πρὸς τὸν βίον ἀναγκαῖα χορηγεῖν». (Csen) [ἀκριβής].
Ἀκρίβωσις, -εως (ἡ), scumpă, adîncă cercetare; desăvîrşire. [ἀκριβόω].
Ἀκρίδιον (τό), dim. al lui Ἀκρίς.
Ἀκριδοθήρα, -ας (ἡ), cursă de lăcuste. [ἀκρίς, -ίδος, θήρα].
Ἀκριδοφάγος (ὁ, ἡ), mîncătoru de (hrănitu cu) lăcuste. [ἀκρίς, -ίδος, φάγω].
Ἀκρίζω, viit. -ίσω. umblu pe culmele, vîrfurile munţilor. 2) taiu vîrfurile (a or ce lucru, dar
mai cu seamă a plantelor). 3) umblu în vîrful degetelor. [ἄκρις].
Ἀκρίς [ἄκρα], -ίδος (ἡ), (insectă) lăcustă.
Ἄκρις, -ιος (ἡ), Ion. în locu de Ἄκρα, Ἀκρώρεια, vîrfu de munte.
Ἀκρισία (ἡ), nejudicată (nedeosebire de bine din rău, de dreptu din nedreptu). 2) starea
lucrurilor nedejudicate (amestecătură, nerînduială, nedeosebitate de lucruri). [ἀ, κρίσις].
Ἀκρίσχιον (τό), vîrful, marginea şoldului, capătul şalelor. [ἄκρα, ἰσχίον].
Ἀκριτί, adv. v. Ἀκρίτως.
Ἀκριτόβουλος (ὁ, ἡ), cel fără judicată în chipzuirile, şi voinţele sale; nesocotitu. [ἄκριτος,
βουλή].
Ἀκριτόδακρυς, -υος (ὁ, ἡ), vărsătoru de nemăsurate lacrămi. [ἄκριτος, δάκρυ].
Ἀκριτόμυθος (ὁ, ἡ), poet. cel fără judicată, şi înţelegere în vorbire (care nu se gîndeşte, ce
vorbeşte). [ἄκριτος, μῦθος].
Ἄκριτος (ὁ, ἡ), nejudicatu; nehotărîtu; îndoiosu; de disputat; nedespărţitu, nedeosebitu;
amestecatu; neregulatu. 2) poet. nemăsuratu, nenumăratu; neisprăvitu, neîncetatu. 3) cel fără
judicată (cunoştinţă deosebitoare de bine şi de rău); (prin urm.) nehotărîtoru. [ἀ, κρίνω].
Ἀκριτόφυλλος (ὁ, ἡ), poet. plinu, stufosu de frunze. (cu nenumărate frunze). [ἄκριτος,
φύλλον].
Ἀκριτόφυρτος (ὁ, ἡ), poet. amestecatu, încurcatu, nealesu. [ἄκριτος, φύρομαι].
Ἀκριτόφωνος (ὁ, ἡ), poet. încurcatu, neînţelesu în vorbire. [ἄκριτος, φωνή].
Ἀκρίτως, adv. fără judicată. 2) fără rînduială, şi socoteală. 3) fără discreţie (διάκρισις),
dejudicatu. [ἄκριτος].
Ἀκρόαμα (τό), or ce se ascultă; (şi

PAGINA 76
mai deosebit) cea ce se ascultă cu luare a minte, şi mulţumire, precum cintanie, lecţie, cînticu,
dramă teatrală, şi cl. 2) chiar cel ascultatu cu mulţumire, precumu musicu, mitologu, şi cl.
(vezi şi Ἄκουσμα). [ἀκροάομαι]. de unde
Ἀκροαματικός, -ή, -όν, cuviinciosu, potrivitu la ascultare. «Ἀκροαματικοὶ λόγοι». (Arist.)
cuvinte nescrise, prenunţate numai; (prin urm.) nedate afară, netipărite.
Ἀκροάομαι, -ῶμαι, viit. -άσομαι. ascultu cu luare aminte; sîntu ascultătoru, ucenicu al cuiva.
2) ascultu, mă supuiu. [de unde
Ἀκρόασις, -εως (ἡ), ascultare. 2) v. Ἀκρόαμα. 3) adunare făcută spre ascultare. «Ἀκρόασιν
ποιεῖσθαι». (Iscr. şi Plv.) 4) locul, unde se adună spre ascultare v. Ἀκροατήριον, auzitorie.
«Ἕδραν καταλαμβάνειν ἐν ἀκροάσεσι καὶ θεάτροις». (Pl.)
Ἀκροατέον, pos. al lui Ἀκροάομαι.
Ἀκροατήριον (τό), auzitorie (locu de ascultare). (vezi Ἀκρόασις. 4). [din
Ἀκροατής, -οῦ (ὁ), ascultătoru, şcolaru. [ἀκροάομαι]. [de unde
Ἀκροατικός, -ή, -όν, v. Ἀκροαματικός. «Μισθὸς – ». (Luc.) [de unde
Ἀκροατικῶς, adv. în chipu de ascultătoru. «Ἀκροατικῶς ἔχω». sîntu dispusu spre ascultare,
ascultu cu luare a minte.
Ἀκροβάμων, -ονος (ὁ, ἡ), cel ce umblă în vîrful degetelor. [ἄκρον, βάω, βαίνω]
Ἀκροβαρέω, -ῶ, viit. -ήσω. tragu mai mult, sîntu mai greu la o parte a cumpenelor. [ἄκρον,
βάρος]
Ἀκροβατέω, -ῶ, viit. -ήσω. umblu în vîrful degetelor. 2) v. Ἀναῤῥιχάομαι. [din
Ἀκροβάτης, -ου (ὁ), v. Ἀκροβάμων. [de unde
Ἀκροβατικός, -ή, -όν, îndemînaticu (sau cuviinciosu la) a umbla în vîrful degetelor.
Ἀκροβαφής, -έος (ὁ, ἡ), cel pe deasupra, sau pe mărgini numai moiatu, sau văpsitu. [ἄκρος,
βάπτω].
Ἀκροβελής, -έος (ὁ, ἡ), ascuţitu la vîrfu. [şi
Ἀκροβελίς, -ίδος (ἡ), vîrfu ascuţitu de săgeată, frigare, şi cl. (vezi şi ἀκροβολίς). [ἄκρον,
βέλος].
Ἀκρόβλαστος (ὁ, ἡ), vlăstăritu în vîrfu. [ἄκρον, βλαστός].
Ἀκροβολέω, -ῶ, viit. -ήσω v. Ἀκροβολίζομαι. [şi
Ἀκροβολία (ἡ), v. Ἀκροβολισμός. [şi
Ἀκροβολίζω, (mai obişnuitu mij.) -ίζομαι. viit. -ίσω, -ίσομαι. (princ.) asvîrlu de departe (sau
isbescu marginea cu) săgeţi, lănci, şi cl. (prin urm.) începu, dau pricină de bătălie. [şi
Ἀκροβολίς, -ίδος (ἡ), unu felu de uşoară lance (vezi şi Ἀκροβελίς). [ἀκροβόλος].
Ἀκροβόλισις, -εως (ἡ), şi
Ἀκροβολισμός (ὁ), începere, dare de pricină de bătălie. [şi
Ἀσκροβολιστής, -οῦ (ὁ), dătătoru de pricină, sau începătoru de bătălie. [ἀκροβολίζω].
Ἀκρόβολος (ὁ, ἡ), (parocs.) v. Ἀκροβολιστής. 2) (proparocs.) poet. de departe asvîrlitu.
[ἄκρον, βάλλω].
Ἀκροβυστία (ἡ), partea (pielea) genetalului mădularu al bărbatului netăiatu înprejur (netăiere
înprejur). [din
Ἀκρόβυστος (ὁ, ἡ), [ἄκρον, βύω, margine, acoperu] netăiatu înprejur.
Ἀκρογένειος (ὁ, ἡ), cel cu ciocul bărbii scosu afară, sau ascuţitu. [ἄκρον, γένειον].
Ἀκρογωνιαῖος, -α, -ον, şi
Ἀκρόγωνος (ὁ, ἡ), (princ.) piatră aşezată în colţul de sus, sau de jos al zidului. [ἄκρον, γῶνος,
unghiu].
Ἀκροδακτύλιον (τό), vîrful degetului. [ἄκρον, δάκτυλος].
Ἀκρόδετος (ὁ, ἡ), legatu în vîrfu, la căpătîiu. «Δόναξ – ». (Epigr.) tresita, varga pescarilor
undiţari. [ ἄκρον, δετός din δέω].
Ἀκροδίκαιος (ὁ, ἡ), v. Ἀκριβοδίκαιος. [ἄκρος, δίκαιος].
Ἀκρόδρυον (τό), (mai cu seamă îm.) rodu de copaciu cu coaja tare (ca nucele, şi cl.) 2)
copaciu rodosu. «Συκῆν φυτεύειν καὶ τ’ ἄλλα ἀκρόδρυα πάντα». (Csen.) a sădi smochinu, şi
pe toţi cei-l-alţi roditori copaci. [ἄκρον, δρῦς].
Ἀκροέλικτος (ὁ, ἡ), poet. resucitu la vîrfu, la căpătîiu. [ἄκρον, ἐλίσσω].
Ἀκρόζεστος (ὁ, ἡ), puţin ferbinte, în cropitu, căldicelu. [ἄκρον, ζέω].
Ἀκροζύγιον (τό), mijlocul cumpenii. [ἄκρον, ζυγός].
Ἀκρόθε, poet. în locu de
Ἀκρόθεν, adv. de la capătu, din vîrful de sus. [ἄκρον].
Ἀκρόθερμος (ὁ, ἡ), cu covîrşire ferbinte. 2) puţin (numai pe la mărgini) caldu, căldicelu v.
Ἀκρόζεστος. [ἄκρον, θερμός].
Ἀκρόθι, adv. poet. la margine, la în-

PAGINA 77
ceputu. «Ἀκρόθι νυκτός». (Arat.) cîndu începe a înnopta. [ἄκρος].
Ἀκροθιγής [ἄκρον, θιγγάνω], -έος, (ὁ, ἡ), cel pe deasupra, sau pe mărgini numai atinsu. [de
unde
Ἀκροθιγῶς, adv. cu atingere pe deasupra, pe mărgini. «Κάθες πρᾴως εἰς τὸν κηρὸν,
ἀκροθιγῶς ἐμβάπτων, πρὸς τὸ ἐλάχιστόν τι αὐτοῦ ἐφέλκεσθαι». (Dscr.)
Ἀκρόθινα (τά), poet. în locu de Ἀκροθίνια, caută Ἀκροθίνιον.
Ἀκροθινιάζω, viit. -άσω. aducu (şi mij. – iau pentru sinemi) daru, sau jertfă numită
Ἀκροθίνια. [din
Ἀκροθίνιον (τό), (mai de multe ori la îm.) vîrful (adică ce e mai bunu) din grămada de jafuri,
care se aducea ca o pîrgă de jertfă zeilor. [ἄκρον, vîrfu, θίς, grămadă].
Ἀκροθώραξ, -ακος şi (Ion.), Ἀκροθώρηξ, -ηκος (ὁ), [ἄκρον, θωρήσσω] puţin beatu, încă
netrecutu de beţie.
Ἀκρόκαρπος (ὁ, ἡ), (princ. copaciu) producătoru de rodu în vîrful, sau căpătîiele ramurelor, p.
e. hurmalul, şi cl. [ἄκρον, καρπός].
Ἀκρόκαυστος (ὁ, ἡ), cel pe deasupra numai arsu, pîrlitu, pîrpălitu. [ἄκρος, καίω].
Ἀκροκελαινιάω, -ῶ, viit. -άσω. (partc.) care şi singuru numai se află, ἀκροκελαινιόων este
formatu cu Ion. pleon. de o) poet. sîntu pe deasupra numai negriciosu, sau turburatu (despre
umflate, şi repede rîuri). [ἄκρος, κελαινός].
Ἀκροκέραια (τά), [ἄκρον, κέρας] vîrfurile coarnelor. 2) căpătîiele antenei (unei prăjini atîrnate
de catargu, ca să ţie pînza). [ἄκρον, κεραία].
Ἀκροκιόνιον (τό), vîrful, capătul coloanei, sau stîlpului. [ἄκρον, κίων].
Ἀκροκνέφαιος, -ου, şi Ἀκροκνεφής, -έος (ὁ, ἡ), poet. cel ce se face, sau face ceva pe la
începutul, sau sfîrşitul întunericului, adică înserat, sau în ziori. [ἄκρον, κνέφας]. (vezi şi
ἀκρέσπερος).
Ἀκρόκομος, -η sau -ος, -ον, cel cu păru, sau frunze numai în vîrfu. [ἄκρον, κόμη].
Ἀκροκωλία (ἡ), v. Ἀκρωμία. [şi
Ἀκροκώλιον (τό), (mai cu seamă la îm.) mădularele cele de margine a le trupului
(dobitoacelor), şi mîncarea cea dintr’ însele. «Ἀκροκώλια δίεφθα». At. pacea (Turc.). [ἄκρον,
κῶλον].
Ἀκρόλειον (τό), (princ. la jafuri) v. Ἀκροθίνιον. [ἄκρον, λεία].
Ἀκρόλιθος (ὁ, ἡ), (statuă mai cu seamă) cu mărginile numai de piatră. [ἄκρον, λίθος].
Ἀκρολίνιον (τό), mărginile, căpătîiele plasei. [şi
Ἀκρόλινος (ὁ, ἡ), poet. (princ. vînătoru) stătătoru la căpătîiele plasei. [ἄκρον, λίνον].
Ἀκρολίπαρος (ὁ, ἡ), grasu pe deasupra numai. [ἄκρον, λιπαρός].
Ἀκρολογέω, -ῶ, viit. -ήσω. culegu vîrfurile spiceloru, florilor, şi cl. [din
Ἀκρολόγος (ὁ, ἡ), culegătoru de vîrfurile (fig. de floarea, sau de ce e mai bunu al) lucrurilor.
[ἄκρον, λέγω].
Ἀκρολοφία (ἡ), vîrfu de dealu, sau de munte. [din
Ἀκρολοφίτης, -ου (ὁ), locuitoru de vîrful munţilor. [şi
Ἀκρόλοφος (ὁ, ἡ), cel cu dealuri ‘nalte; rîposu; ‘naltu. // (subst.) v. Ἀκρολοφία. [ἄκρον,
λόφος].
Ἀκρολυτέω, -ῶ, viit. -ήσω. poet. deslegu căpătîiul, marginea numai. [ἄκρον, λύω].
Ἀκρόμαλλος (ὁ, ἡ), cel cu lînă scurtă, deasă, şi creaţă la căpătîie. [ἄκρον, μαλλός].
Ἀκρομανής, -έος (ὁ, ἡ), cel aproape de nebunie; cel în vîrful, sau gradul cel mai ‘naltu de
nebunie. [ἄκρον, μαίνομαι].
Ἀκρομέθυσος (ὁ, ἡ), v. Ἀκροθώραξ. [ἄκρον, μεθύω].
Ἀκρομόλυβδος (ὁ, ἡ), cel cu plumburi pe la căpătîie (ca plasele pescarilor). [ἄκρον,
μόλυβδος].
Ἀκρομφάλιον, şi Ἀκρόμφαλον (τό), vîrful, ţeful buricului; (fig.) mijlocul, sau centrul orcăruia
lucru. [ἄκρον, ὀμφαλός].
Ἄκρον (τό), caută Ἄκρος.
Ἀκρονυγής, -έος (ὁ, ἡ), şi (adv.) –υγῶς, înpunsu, sau înpingătoru la (sau cu) marginea, adică
vîrful unui lucru. [ἄκρον, νύττω].
Ἀκρονύκτιος, şi Ἀκρόνυκτος (ὁ, ἡ), v. Ἀκροκνέφαιος. // (subst.) Ἀκρονύκτιον (τό), v.
Ἀκρόνυξ, -υκτος, sau -υχος (ἡ), începutul, sau sfîrşitul nopţii, adică seară, sau crapătu de zi.
[ἄκρον, νύξ].
Ἀκρονυχί, adv. în locu de Ἀκρωνυχί.
Ἀκρονυχία (ἡ), şi
Ἀκρόνυχον (τό), v. Ἀκρονύκτιον. [din
Ἀκρόνυχος (ὁ, ἡ), poet. v. Ἀκρονύκτιος, şi Ἀκρώνυχος.
Ἀκροπαγής, -έος (ὁ, ἡ), poet. înfiptu, pironitu la margine. [ἄκρον, πήγω, πήγνυμι].