Sunteți pe pagina 1din 2

rătu nepăsare în ceva. «Ἀλογήσας τῆς συμβουλίης». Er. (și pas.) «Καὶ ἠλογημένη σιωτῶ».

Alcifr. || (mijl.) v. Ἀλογεύομαι, greșescu, nu nemerescu; îmi pierzu mințile, mă smintescu.


«Ἠλόγημαι, σοῦ χάριν». Luc. || (pas.) (Gram. în a 3. pers.) nu se zice, este neîntrebuințatu. «Τὸ
φέρνη ἠλόγηται». Etml. [ἄλογος]. [de unde
Ἀλόγημα (τό), greșală, nerozie, faptă fără cuvintu.
Ἀλογία, (ἡ), lipsă de dreptu cuvîntu; neminte; rătăcire în gîndire. «Πολλὴν ἀλογίαν τῆς
διανοίας παρέχεται». Tuc. 2) neproporție, nerînduială. «Τὴν ἐν τῇ νυκτὶ προγεγενημένην
ἀλογίαν». Plv. 3) nebăgare de seamă, sau în seamă; (prin urm.) desprețuire, nepăsare. «Ἐν
αλογίῃ (ἀλογίῃσι) ποιέεσταί τινα», sau «Ἀλογίην ἔχειν τινός». Er. a nu lua a mine la cuvintele
cuiva. 4) lipsă, sau oprire de cuvîntu, de vorbire, negrăire, tăcere. «Ἀλογίαν ἡμῖν ἐπιτάττεις».
Luc. 5) nedare de cuvîntu, de socoteală, nerespundere pentru faptele sale. (vezi. Ἀλόγιον). [și
Ἀλογίζομαι, viit. -ίσομαι v. Ἀλογεύομαι. [și
Ἀλόγιον (τό), (numai în fr. de juris.) «Ἀλογίου δίκη». judicată, procesu înpotriva
aceluia, ce n’a dat, sau nu voiește să dea cuvîntu despre faptele sale (politice). [ἄλογος].
Ἀλογισταίνω, viit. -ανῶ. v. Ἀλογεύομαι. [ἀλόγιστος].
Ἀλογίστευτος (ὁ, ἡ), nesocotitu, negînditu. [ἀ, λογιστεύομαι].
Ἀλογιστέω, -ῶ, viit. -ήσω, facu, sau vorbescu pe negîndite, pe nesocotite; sîntu
negînditu, nesocotitu. [și
Ἀλογιστί, adv. v. Ἀλογίστως. [și
Ἀλογιστία (ἡ), negîndire, nesocotire; negiobie, nerozie. [din
Ἀλόγιστος (ὁ, ἡ), negînditu; nesocotitu; negiobu, nemintosu. «Οὕτως ἀλόγιστος εἰμί,
ὥστε οὐ δύνασθαι λογίζεσθαι». Plt. 2) nesocotitu; nemăsuratu; nenumăratu; (prin urm.)
nepovestitu. [ἀ, λογίζομαι]. [de unde
Ἀλογίστως, adv. v. Ἀλόγως, fără gîndire; fără socoteală.
Ἀλογογράφητος (ὁ, ἡ), neesprimatu, nepovestitu, nedescrisu. 2) nesupusu la cerere, la
dare de socoteală, sau cuvîntu, nerespunzătoru. (și adv.) -ήτως. [ἀ, λογογραφέω]. v. cu
Ἀλογοθέτητος (ὁ, ἡ), nesupusu la dare de socoteală, de cuvîntu, la respundere. 2)
(socoteală) nealeasă, nelămurită, nedescurcată; (prin urm.) neîntărită. [ἀ, λογοθετέω].
Ἄλογος (ὁ, ἡ), necuvîntătoru. «Ζῶον ἄλογον». Pl. «Πάθος ἐστὶν ἄλογος καὶ παρὰ φύσιν
ψυχῆς κίνησις». Plat. 2) cel fără cuvîntu (dreaptă pricină); estravagantu; neașteptatu. «Νομίζων
ἄλογον εἷναι ἱεροσύλους καλεῖν». Csen. «Τῷ μὲν Νικίᾳ προσδεχομένῳ ἦν τὰ περὶ τῶν
Ἐγεσταίων, τοῖν δὲ ἑτέροιν καὶ ἀλογώτερα». Tuc. 3) nepovățuitu de dreptul cuvîntu,
nemintosu, nesocotitu. «Τὸν πολὺν ὄχλον τὸν θορυβώδη καὶ ἄλογον λόγῳ κρατήσας». Plt. 4)
lipsitu de cuvîntu, de vorbă, sau glasu; neelocventu, nevorbitoru. 5) (pas.) poet. nespusu,
neesprimatu. 6) nedătătoru, sau nepriimitoru de (neintratu în) socoteală, nesocotitu. «Καὶ αἱ
ἡμέραι αἱ πρότεραι ἄλογοι ἔσονται». Sur. 7) neproporționatu. || (subst.) Ἄλογον (se înț. ζῶον)
vită, dobitocu. [ἀ, λόγος].
Ἀλογοτροφεῖον (τό), staulu de vite, grajdu, sau coșaru. [ἄλογον, τροφή].
Ἀλογώδης, -εος (ὁ, ἡ), dobitocosu. [și
Ἀλόγως, adv. fără cuvîntu. 2) fără minte. 3) fără dreptu cuvîntu, negîndit, nerozește. 4)
fără proporție. 5) fără graiu, în tăcere, muțește. Sof. (Edin. Col. 131). [ἄλογον].
Ἀλοεύς, -έως (ὁ), v. Ἁλωεύς.
Ἀλόη, (ἡ), Aloiu, unu felu de plantă, sau copaciu, ce se zice și pomul răbdării. 2) comul,
sau cleiul, rițina, ce curge din frunzele lui foarte amaru, saburu.
Ἀλόησις, -εως (ἡ), treierare. (vezi Ἀλοάω). [și
Ἀλοητός, (ὁ), treieru, sau treerișu (vremea, și lucrul) «Ὑπὸ τὸν ἀλοητὸν ἀποδοῦναι».
Lcs. a plăti pe la treieru. [ἀλοάω].
Ἁλόθεν, adv. poet. în locu de ἐξἁλός, din, sau de la mare.
Ἀλοία, 3. sing. pers. a prel. lui
Ἀ(Ἁ)λοιάω, -ῶ, viit. -ήσω, poet. în locu de Ἀλοάω (treieru), batu.
Ἀλοιδόρητος (ὁ, ἡ), neocărîtu, nepriimitoru de necinstire. [ἀ, λοιδορέομαι]. [de unde
Ἀλοιδορήτως, adv. fără ocărire, fără necinstire.