Sunteți pe pagina 1din 1

Cultura

Termenul apare la sfârşitul secolului al XI-lea şi se referă la o bucată de pământ lucrat pentru a
produce vegetale. La mijlocul secolului al XVI-lea, umaniştii Renaşterii îl folosesc cu sens figurat:
cultură a spiritului. Culturaliştii văd cultura ca mod de viaţă al unui popor, drept o achiziţie umana
relativ stabilă, dar supusă unor schimbări continue.

Provine din in fanceza ”culture”, si latinescu „cultura”.

1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru


comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea
acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. ◊ Om de cultură =
persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale multe și temeinice.

2. Totalitatea lucrărilor agrotehnice necesare plantelor agricole pentru a se realiza producții mari și
constante; știința, priceperea de a lucra pământul, de a îngriji plantele. ◊ Cultura plantelor = ramură a
agriculturii care are ca obiect cultivarea plantelor în vederea obținerii de alimente, furaje sau materii
prime. Plante de cultură = plante cultivate de om pentru folosul pe care îl aduc. ♦ Teren cultivat cu
un anumit fel de plante. ♦ Creștere, prăsire a unor animale. Cultura viermilor de mătase.

3. Creștere, în laborator, a bacteriilor; colonie de bacterii obținută pe această cale.

4. (În sintagma) Cultură fizică = dezvoltare armonioasă a corpului prin sport și gimnastică, atât pentru
întărirea și menținerea sănătății, cât și pentru formarea calităților fizice necesare în muncă, sport
etc., la care se adaugă baza materială, cercetarea științifică, procesul de formare a specialiștilor;
disciplină care se ocupă cu această dezvoltare; educație fizică.

1. (Psih.) Capacitatea de a sesiza diferenţele dintre stimuli. 2. (Sociol.) Tratament diferenţiat favorabil
sau nefavorabil al indivizilor care au aceleaşi calităţi, dar aparţin unor grupuri sociale, etnice,
religioase. În context educativ sau social politic, denumeşte procesele de marginalizare, stigmatizare,
dezavantajare, la originea cărora se află motive de ordin ideologic, naţional, rasial.

Minoritate
Termenul desemnează un grup de persoane care diferă prin rasă, religie, limbă sau naţionalitate de
grupul majoritar (mai numeros) în mijlocul căruia trăieşte. Un grup nu constituie o minoritate decât
dacă este conştient de sine în calitate de grup diferit de ceilalţi şi are sentimentul unei inferiorităţi
sociale, mai ales dacă este considerat ca atare. Acest termen are întotdeauna o dimensiune socială şi
politică: minoritatea este un grup apreciat într-o mai mică măsură şi mai puţin influent. Excepţie:
negrii, majoritari prin numărul lor în Africa de Sud, constituie o minoritate în ierarhia socială şi

politică.

1. Partea (cea) mai mică sau numărul (cel) mai mic de ființe sau de lucruri dintr-o colectivitate
împărțită în două; cei mai puțini, cele mai puține. ♦ (Mai ales determinat de « națională ») Populație
de naționalitate diferită și în număr mai mic față de națiunea de bază a unui stat. Limba romînă
devine un mijloc de comunicare nu numai între romîni și celelalte minorități naționale, ci și între ele
înseși, de la una la alta. IORDAN, L. R. 19. ◊ Loc. adv. (Construit cu verbele « a fi», « a se afla », « a
cădea » etc.) În minoritate = în număr (mai) mic; în inferioritate numerică.

2. (Franțuzism învechit) Minorat. Salutînd pre doamna Ruxanda de regentă în vremea minorității
fiului ei, proclamară pre Bogdan de domn. NEGRUZZI, S. I 160.