Modalități de reprezentare expresiv-abstracte

- Opusă abstracțiunii geometrice, expresionismul abstract dezvoltă o pictură liberă ce valorifică

noi cerințe într-un domeniu autonom inundat de semne ale unei descrieri subiective a sentimentelor,
senzațiilor și a reflecțiilor mentale auctoriale; o pictură liberă, dezlănțuită din reguli, formalism,
conformism, în căutarea expresivității cromatice și a materiei - prin impulsivitate liniară, gesturi spontane
și brute și adoptarea unor materiale inestetice și neconvenționale; o pictură nonfigurativă sub titlul generic
expresionist abstractă dezvoltată pe două fronturi - în Europa, sub numele de Arta informală1 și în
America - Action Painting.
- Câteva repere/ origini:
- desenele topografice ale lui Leonardo da Vinci
- acuarelele lui William Turner
- caligrafia asiatică
- Claude Monet (Căpițe de fân și Nuferi)
- pictura liberă impresionistă (prin divizarea tușei) și postimpresionistă (Paul Gaugain, Georges
Seurat, Henri de Toulouse-Lautrec, Vincent van Gogh)
- pictura revoluționară a stării de spirit fovist-expresionistă-caracterul acesteia se regăsește în
expresia culorii pure (fauve) și strălucitoare pe suprafețe largi din opera lui Matisse și în
special în lucrări spontane și energice, dinamizate de gestul pictural 2 semnate de Wasilly
Kandinsky - Untitled (First Abstract Watercolor) - 1910, seriile Impression, Improvisation și
Composition (1910- 1911).

-
Wassily Kandinsky : Untitled (First Abstract Watercolor) – 1910; Impression III (Concert) – 1911

- Suprarealismul inspiră prin spontaneitatea scriiturii automatice (desenele automate ale

lui André Masson), bazată pe impulsuri ale subconștientului, exploatarea principiului
hazardului obiectiv (în proces și tehnică, conținut și substanță. Automatismul suprarealist
este foarte vizibil în Action Painting, derulat într-o perioadă în care dezvoltarea psihanalizei
(Jung și Freud) a schimbat percepția oamenilor despre lumea fizică și cea psihologică.

1
Termenul de Expresionism Abstract a fost folosit prima oară în 1919 (în revista Der Sturm) în relație cu
reprezentările expresioniste germane, ce combinau intensitatea emoțională cu antifigurativul școlilor abstracte
europene (Futurism, Bauhaus și Cubismul sintetic). Alfred Barr (1929, America) asociază termenul cu arta lui
Wasilly Kandinsky, aplicat artei americane (de către crtiticul Robert Coates) după 1945. Alți termeni - Artă
Informală (Michel Tapié ,1952), Abstracție Lirică (Georges Mathieu) și Tașism (Michel Seuphor, 1940-50) .
2
Pentru acest gest a fost considerat fondatorul Expresionismului Abstract (abstracțiunii lirice), din anii ’20
îndreptându-se către abstracția geometrică.
1
 Această pictură trimitea privitorul în profunzimea subconștientului, evocând un sens primar,
prin alegerea unui limbaj vizual arhetipal.

- Arta Informală : Karl Otto Götz3, Kurt Rudolf Hofmann, Peter Brüning, Serge Poliakoff, Pierre
Soulages, Hans Hartung, Georges Mathieu

Brou de noix sur papier (1946), Pierre Soulages Karl Otto Götz (1945) Kurt Rudolf Hofmann

- Psihografia energică a picturii lui Hans Hartung a reflectat starea sa mentală și emoțională, dintre depresie și
euforie, de transă aproape suprarealistă, motivând astfel: ”(...) cu cât ne afundăm mai mult în personalitatea proprie
(noi înșine), mai clară și mai convingătoare va fi imaginea expusă despre noi, și o mai bună înțelegere a expresiei
noastre (...)”4
- Pictura caligrafică și procesuală a lui Georges Mathieu mima o performanță de circ (artistul se costuma), dramatică
și teatrală în esență, derulată public; un action painting în formă pură, în care culoarea devine subiect al picturii,
iar pensulația și scurgerile culorii devin conținutul lui.

Wasilly Kandinsky, fondatorul Expresionismului Abstract (anii 20) → Arta Informală/

Action Painting

- o altă direcție informală - între abstract și obiectivitate, un imaginar figurat al unei realități
superficiale, ”dincolo de lucruri” : Karel Appel (figuri hibride - folk-art), Asger Jorn (realitate/ vis -
căutări suprarealiste), Antonio Saura, Giuseppe Capogrossi, Friedensreich Hundertwasser,
americanul Philip Guston → direcție dezvoltată după anii ’80 în imagini neoexpresioniste prin Jean
Michel Basquiat, George Baselitz, A.R. Penck, André Butzer sau Jonathan Meese.

abstract + obiectivitate (anii 50) → neoexpresionism (anii 80- prezent)

3
Finalizează o lucrare în câteva minute.
4
Cit. Hans Hartung în Art of the XXth century - Vol I, Ed Taschen GMBH, Koln, 2005, p. 232.
2
 Birds and Sun (1952), Karel Appel People (1981), Jean Michel Basquiat EZ (2002), Jonathan Meese

- o altă direcție informală se realizează prin completarea gestului și a planeității picturii prin
structurarea suprafeței cu materiale neconvenționale, reliefuri, texturări ce amintesc de începuturile
colajului (Braque, Picasso și Kurt Schwitters) și de obiectul suprarealist:
- Wols - reliefuri picturale ce mixau suprafețe zgâriate cu dripping
- Jean Fautrier - reliefurile sale (Les Otages, ’43-’45) au influențat pictura lui Jackson
Pollock și Wilhelm De Kooning
- Jean Dubuffet - pictură materială cu texturi neobișnuite, între abstracție și obiectivitate
- Emil Schumacher - aluzii directe la lumea percepută vizual
- Alberto Burri - după 1948, inspirat de Kurt Schwitters, combină plastic, pânză de sac,
bucăți de lemn și materiale brute, mototolite, îndoite, arse, rupte, găurite sau cusute, în
compoziții rustice sensibile și de impact vizual puternic.
- Antoni Tapies – creează un fel de ”peisaje telurice”, un ”realismului magic” bazate pe
contraste de pozitiv/negativ, gol/plin, plat/modulat, șansă/ordine, libertate/control, aparent
monocrome; folosește materiale necvonvenționale - ghips, ciment, nisip, pământ, pigment,
culoare; influențează Minimal Art, Arte Povera și apropierea de material și Process Art.
- Emilio Vedova - lucrările de după anii ’50, constituie obiecte de mari dimensiuni pe
suporturi din lemn, nepreparate și rugoase - Plurimi di Berlino (1964); creează suprafețe
picturale gestuale, energice, texturate/structurate, care transgresează limitele picturii; seria
Rilievo Berlin (1963-64) completează pictura cu inserarea de obiecte.

gest expresiv + texturare → Minimal Art, Arte Povera, Process Art - Conceptual Art

- După anii ’40 America devine liderul artei (până în anii ’70) prin direcții artistice
expresionist abstracte variate (trasate de artiștii europeni emigranți). Action painting - mai agresiv
decât informalul european - a fost atribuit lui Jackson Pollock, care:
- după 1946 a extins ideea de ”walkable” (mișcătoare), prin propria tehnică ”dripping”-
manieră de a picta foarte personală și liberă, prin picurare, dribbling și vărsarea culorii pe
pânză (”șansa controlată”- Max Ernst);
- a atins lecția automatismului suprarealist experimentat de André Masson în desenele
automatice, dar și simbolurile arhetipale din psihoanaliza lui C.G. Jung.
- a combinat spontaneitatea semnelor cu simțul formei pe suprafețe imense – ”all over” (peste
tot) - de inspirație Mark Tobey, atras la rându-i de monumentalitatea lucrărilor mexicanilor
David Alfaro Siqueiros (pictarea la orizontală, pe podea), Gabriel Orozco și Diego Rivera.
- a exprimat sentimente în mod spontan și imediat, fără complicații tehnice, făcând vizibile
direct și fără intermediari exprimarea gestului în sine, caracterul și temperamentul, plăcerea
și disperarea artistului.
3
 Untitled (1970), Cy Twombly Convergence (1952), Jackson Pollock

- artiști action painting : Wilhelm de Kooning, Sam Francis, Arshile Gorky , Franz Klein,
Clifford Still, Robert Motherwell (și în zona colajului), Cy Twombly, Hans Hofmann, Lee
Krasner sau William Baziotes; artiști actuali care îmbrățișează acestă direcție- Cristopher Wool
sau Gunther Forg.

Black and White Abstraction (1950), Wilhelm De Kooning Two figures (1958), Robert Motherwell
Mahoning (1956), Franz Kline Günther Förg (2006) Untitled (2007), Christopher Wool

- Robert Rauschenberg, Jasper Jones, Jim Dine sau James Rosenquist au renunțat pictura
expresionistă în schimbul unor noi imagini care anticipau Pop Art - combinarea petelor energice și
spontane cu imagini fotorealiste (James Rosenquist) sau obiecte (ready-made/objet trouveé), sub
aspecte ce împletesc viața cu arta, ca în cazul primilor trei amintiți.
- Expresionismul Abstract în sculptură : Norbert Kricke ( inspirat de sculptura în sârmă și mobilele
lui Calder, anii ’30), David Smith sau Hans Uhlmann → Gavin Worth.

Portretul lui Miro (1930), Alexander Calder Hudson River Landscape (1951), David Smith Gavin Worth

- Color Field Painting anii ’40-’50 - variante expresiv abstracte, mix între suprafețe plate,
aproape geometrizate și cele spontane, dar care nu urmăresc gestul pictural și acțiunea; elimină
4
 conținutul emoțional, mitic, îndreaptându-se în favoarea consistenței generale a formei - culoarea,
spiritualizată și conceptuală devine subiect în sine: Clifford Still, Robert Motherwell, Arshile
Gorky, Adolph
Gotlieb, James Brooks, Paul Jenkins, Jules Olitski, Joan Mitchell și Hellen Frankenthaler

Untitled D-No.1 (1957), Clyfford Still Untitled (Red Burst), 1969 - Adolph Gottlieb

- Color Field Painting anii ’50-’60 (Hard Edge) - tendință de opoziție față de gestualism,
prin întoarcerea treptată la forme pure (Malevich, Mondrian) : Mark Rothko, Barnett Newman,
Keneth Noland, Morris Louise și chiar Ad Reinhardt
- Helen Frankenthaler - tehnică neconvențională ”pată îmbibată” (soak stain)- utilizarea
pânzei nepreparate, impregnând culoarea în suport și creând în jurul ei un halou, tehnică
utilizată și de Pollock, Kenneth Noland și Morris Louise
- Morris Louise - realiza benzi neregulate prin scurgerea culorii de sus în jos sau pe
diagonală, pe suprafețe enorme, creând senzația de tridimensional (adâncime); principului
șansei controlate dă naștere la suprafețe ample neregulate create prin scurgerea/împrăștierea
culorii pe suprafața pânzei (dungi), cu accente de dripping
- Kenneth Noland, riguros și geometric, s-a concentrat pe configurații simetrice - cerc, cruce,
V, X -, a implicat subtile iregularități și gradații de nuanță, creând senzația de rotație, de
mișcare vertical/orizontal.
- Barnett Newman miza pe abstractul limbajului - subiectul e culoarea în sine, neutralitate
absolută; experiența imediată devine un target, pictura se transformă în experiență
perceptuală, prin culoare, prin câmpul întins, imens de culoare, în care privitorul trăiește o
experiență vizuală neconvențională (opusă celei tradiționale de percepere a operei de artă),
pierdut în planul coloristic luminos infinit, căruia abia îi percepe limitele.
- Mark Rothko - creează vizibilitate și dimensiuni indeterminabile spațiului; variații pe tema
”infinitului”; a refuzat suprafața picturală plată, figurând un spațiu nedeterminat prin
benzi/ecrane colorate cu margini neregulate - ”Oamenii trebuie să învețe să-și transceadă
realitatea. Ei trebuie să creeze un vehicul spiritual cu care să surprindă un punct de vedere
total diferit în univers”5,

5
Art of the XXth century, Vol I - Ed Taschen GMBH, Koln 2005, p. 292.
5
gest spontan + forme geometrice → Color Field Painting / Hard edge → Minimal
Art → Conceptual Art

Orange Shapes in Frame (1964), Helen Frankenthaler 10 light a lantern on the water, Mark Rothko
First Station (1958), Barnett Newman Beginning (1958), Kenneth Noland Alpha-Pi (1962), Morris Louise

O opinie împărtășită de contemporani, atât ca reacție afectivă, cât și ca atitudine solidară cu arta
abstractă se regăsește în citatul lui Gerhardt Richter: ”Picturile abstracte sunt modele fictive, pentru că
ele vizualizează o realitate pe care noi nu o putem vizualiza sau descrie, dar care credem că există.
Numim negativ aceste realități: ne-cunoscutul, neînțelesul, in-finitul (nedefinit) și de o mie de ani le
descriem în termenii unei imagini substitut ca iad/rai, dumnezei/diavoli. Cu pictura abstractă creem
semnificații mai bune ale apropierii de ceea ce poate fi nici văzut nici înțeles, pentru că pictura
abstractă ilustrează cu cea mai mare claritate și cu toate semnificațiile pe care le dispune arta, NIMIC.
(...) Acesta nu e un joc al artei, este o necesitate; și de când tot ceea ce nu cunoaștem ne înfricoșează și
ne umple de speranță în același timp, luam aceste imagini ca posibile explicații ale inexplicabilului sau
cel puțin o direcție în acest sens.”6

6
Cit. Richter, Gerhardt în Art of the XXth century, Vol I - Ed Taschen GMBH, Koln, 2005, p. 342-343.
6