Iona

de Marin Sorescu

Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ al perioadei postbelice, autor al unei opere
vaste care cuprinde toate cele trei genuri.
Drama este o specie literară a genului dramatic, în proză sau în versuri, care dezvoltă un
conflict puternic între date contradictorii ale realității create, având un final grav care îndeamnă
la meditație.
Piesa de teatru „Iona" este scrisă în 1965, fiind publicată în 1968 în revista „Luceafărul"
și inclusă în 1974 în triologia dramatică, intitulată sugestiv „Setea muntelui de sare". Titlul
trilogiei este o metaforă care sugerează setea de absolut a omului superior, iar cele trei drame
care o compun sunt meditații-parabole realizate prin ironie.
„Iona" de Marin Sorescu aparține teatrului modern , unde nu se mai păstrează
distincțiile dintre speciile literare tradiționale ale dramaturgiei: tragedie, comedie și dramă.
Eliberarea de formele tradiționale ale dramaturgiei se manifestă prin mai multe aspecte:
amestecul speciilor, inserția liricului, reinterpretarea unor mituri (mitul biblic, mitul lui Don
Quijote, mitul lui Sisif), absența conflictului exterior, absența cronologiei, prezența unui timp și
a unui spațiu simbolic, suprapunerea ficțiunii cu realitatea, prezența indicațiilor scenice ample
pentru fixarea spațiului și prezentarea personajelor, prezența unui singur personaj.
Titlul piesei trimite la mitul biblic al prorocului Iona din cartea cu același titlul al
Vechiului Testament, pe care autorul îl reinterpretează și îl tratează în manieră proprie. Sorescu
păstrează din mitul biblic doar numele eroului, deoarece spre deosebire de prorocul biblic, care
este înghițit de un pește pentru neascultarea de a provădui credința în Dumnezeu oamenilor
din cetatea Ninive, personajul din tragedia lui Sorescu se află la început prizonier în gura unui
pește, fără posibilitatea evadării și fără a fi săvârșit vreun păcat. Acțiunea de a pescui devine un
simbol al căutării, al cunoașterii. Tragicul situației constă în faptul că procesul cunoașterii se
derulează într-o lume închisă: în abdomenul unui pește.
Tema textului este indicată de autor într-o prefață „știu numai că am vrut să scriu ceva
despre un om singur, nemaipomenit de singur". Așadar rezultă că tema e singurătatea ființei
umane aflată în căutarea sinelui într-o lume în care Dumnezeu s-a retras. Secvențe ilustrative
pentru temă sunt momentul în care Iona își pierde ecoul, încercarea eșuată de comunicare cu
doi pescari și episodul în care ratează comunicarea cu lumea (biletul scris cu propriul sânge
găsit tot de el).
Piesa este alcătuită din patru tablouri, are un singur personaj și doi figuranți, Pescarul I și
Pescarul II: tablourile unu și patru surprind un plan exterior, iar tablourile doi și trei unul
interior. Spațiul însă este simbolic: în tabloul unu, marea trimite către libertate. Ea este însă
simbolizată prin cercuri indicând un spațiu închis, limitat. În tablou patru senzația de eliberare
din spațiul închis din interiorul peștelui este anulată prin expresia „ceva ca o plajă". Relațiile
temporale reliefează, în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic care potențează
stările interioare ale personajului.
Conflictul este drama existențială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona
trăiește plenar un conflict interior cu propriul sine, într-o intrigă de mare tensiune dramatică
născută din discrepanța dintre idealul/ideea de libertate, de cunoaștere absolută, și
condamnarea de a trăi într-un orizont închis, ca un pântece de chit.
Modul de expunere este monologul dialogat, în care individul vorbește cu dublul său.
Autorul intervine, în mod direct, în didascalii, oferind explicații asupra problematicii piesei.
Schimbarea registrului stilistic susține dedublarea personajului. Primul Iona este uneori în acord
cu cel de-al doilea, alteori nu. Unul este interogativ și sceptic, celălalt în posesia unor adevăruri
relative și oarecum optimist. În finalul piesei cel dintâi întreabă amnezic „Cine sunt eu?", iar al
doilea răspunde strigându-și numele. La capătul acestei confruntări cu sine, eroul sfârșește prin
a-și asuma indentitatea, căci despre acest lucru vorbește piesa: despre dificultatea de a fi un ins
numit Iona.
În primul tablou, Iona, „întors cu spatele spre întunecimea din gura" chitului, se
gândește la munca de pescar sărac, încearcă să se convingă că marea este bogată în pești și
speră să prindă unul până la urmă. Cum lupta pentru supraviețuire este grea, iar el lipsit de
noroc, recurge la un tertip: încearcă să pescuiască în acvariul pe care îl are în preajmă pentru că
în acest moment este înghițit. Intriga piesei, ca de altfel, întregul subiect, are valoare simbolică:
Iona este omul singur, frământat de întrebarea dacă viața lui are sens sau este categoric un
eșec. Caracterul meditativ al monologului este mul mai evident în tablourile următoare.
Pe de altă parte, dedublându-se și dialogând cu sine, Iona prelungește până la decizia
ultimă iluzia că nu este singur. Nevoia de celălalt este reală. chiar dacă rațiunea îi spune că
lumea nu este făcută decât din umbre. Monologul în formă înșelătoare convorbirii lejere,
jucăușe, suplinește absența unui interlocutor, care, dacă nu mai există, trebuie inventat.
Metafora peștelui este viziunea centrală a piesei: în pântecele chitului, Iona se
descoperă pe sine, ca ins captiv într-un labirint în care omul este vânat și vânător, condamnat la
eterna condiție de prizonier. Îmbătrânit, Iona iese la lumină după ce spintecă ultimul pește, pe
o plajă pustie, dar orizontul care i se arată îl înspăimântă, pentru că și acesta este alcătuit dintr-
un șir nesfârșit de burți de pește, deși crezuse că este liber: „un șir nesfârșit de burți. Ca niște
geamuri unul lângă altul". Acum, senzația de singurătate este copleșitoare, în hăul spațial
străjuit de imaginea angoasantă a altei posibile captivități, Iona se află, parcă, la începutul lumii.
Deznodământul piesei îl prezintă pe Iona constatând că trebuie să îndrepte cuțitul
invers, adică spre sine, nu spre monstru. Gestul sinuciderii este însoțit de o replică optimistă:
„Răzbim noi cumva la lumină". În teatrul clasic, discrepanța dintre act și cuvânt este specifică
piesei comice. În parabola lui Marin Sorescu, procedeul merge în sensul unei ambiguități care
creează un final deschis. Deznodământul consemnează un eșec sau un alt început? Piesa nu se
încheie cu un răspuns ci cu o întrebare.
 Criticul literar Nicolae Manolescu oferă o interpretare sugestivă a finalului dramei:
„Gestul final al eroului nu e o sinucidere, ci o salvare. Singura salvare-care înseamnă că lupta
continuă după ce condiția tragică a fost asumată."
Consider că, atitudinea pescarului Iona, personaj principal al piesei cu același nume, este
conformă situației omului modern, care se descoperă singur în univers.
Piesa „Iona" de Marin Sorescu aduce o înnoire radicală în teatrul românesc prin
renunțarea concretului istoric, situarea în atemporal, rescrierea mitului biblic cu trimiteri spre
actualitate.