Sunteți pe pagina 1din 4

Omul modern al secolului XXI este într-o veșnică alergătură. Aleargă spre muncă.

Aleargă spre
casă. Aleargă după partener. Aleargă după copil. Aleargă după bani. Aleargă după mâncare.
Aleargă după fericire. Iar înșiruirea ar putea continua până spre infinit. Și în mod firesc, când
izbăvim preț de câteva secunde să ne tragem sufletul, ne întrebăm: “Spre cine sau spre ce
aleargă, de fapt, toți oamenii?” Dar dacă avem mai mult de o secundă pentru a privi fenomenul
în profunzime, consider că o întrebare și mai pertinentă ar fi: “De ce aleargă oamenii? “

La o primă observație, am putea considera că așa s-au născut, că este parte din firescul
lucrurilor omenești. Dar, atunci, de ce nu aleargă încă din momentul în care vin pe această lume?
Și de ce aleargă în direcții diferite? “De ce “ în ciuda faptului că au obosit, continuă necontenita
alergătură?

În funcție de unghiul din care ne-am obișnuit să analizăm viața și oamenii care ocupă principalele
roluri pe scena acesteia, putem veni cu diferite explicații, păreri sau ipoteze.

Eu, slujbaș fiind în breasla psihologiei și a psihoterapiei, sunt obișnuit să privesc totul din interior
către exterior și tind să caut răspunsurile, acolo unde majoritatea oamenilor ar spune că nu se
află nimic. Și asta pentru că psihicul, sufletul, conștientul și inconștientul sunt realități invizibile,
iar pentru că nu le vedem, ne-am obișnuit, în timp, să ne purtăm ca și cum nici nu ar exista. Dar
dacă aceasta este o mare eroare de atribuire? Dacă motivele acestui “alergător “ sunt atât de
greu de deslușit tocmai pentru că sunt invizibile?

În calitate de cercetător al minții umane, am fost instruit să observ cu minuțiozitate gândurile,


emoțiile și comportamentele oamenilor (acestea fiind manifestările universului interior),
modurile prin care mintea se exprimă și se face cunoscută. În timp, am ajuns să cred, cu tărie, că
nicio persoană nu se poate înțelege pe sine fără să-și privească și propria parte întunecată.
Astfel, atunci când vrem să înțelegem comportamentul (în speța acestui text, alergatul fără
sfârșit), psihologia ne spune să verificăm gândurile și emoțiile oamenilor. Iar una dintre
observațiile cu care majoritatea psihologilor cad de acord este că omul modern o ia la goană, în
speranța că astfel va putea scăpa de ceea ce gândește (de cognițiile negative, de îngrijorări,
ruminații și scenarii catastrofice), și va ajunge să nu mai simtă ceea ce trăiește (emoțiile de frică,
furie, rușine, frustrare, vinovăție, anxietate, ură etc.). Iar partea întunecată despre care
aminteam mai sus, acel Bau Bau care ne pune mereu pe dezertare, este reprezentat de gândurile
și freamătele noastre cu care nu am fost învățați să trăim și să comunicăm. În majoritatea
abordărilor psihologice, procesul de transformare se oprește aici. Am înțeles de ce aleargă
oamenii, ce-i mână în starea de neîndestulare și apoi (pentru că apare o ușoară eliberarea de
tensiunea necunoscutului), încheiem ancheta investigațiilor sufletești. Iar ceea ce putem observa
este că, după o oarecare perioadă de timp, oamenii se pun din nou pe alergat, în veșnicul dans
refulare vs integrare. Experiența clinică îmi arată că mulți oameni o iau de la capăt, evadând tot
către ceva din exterior. Ciudat, nu-i așa? Când am fi crezut că s-a deslușit misterul, viața ne
transmite că adevărul se află în altă parte sau, mai exact, că nu am ajuns la adevărul gol-goluț.

Astfel, am fost nevoit să formulez următoarea ipoteză clinică: “Oamenii aleargă după ceva, sau
cineva, în speranța că astfel vor putea scăpa de ei înșiși”. Avem o tendință uluitoare de a evita
întâlnirea cu noi înșine, facem un prim pas atunci când ne uităm la comportamentele noastre și
un altul când ne observăm gândurile și emoțiile, dar se pare că mai sunt și alți pași pe care-i
avem de întreprins (speeding, aș fi tentat a zice), doar că nu spre exterior, ci spre interior. Sub
pielea care ne îmbracă corpul biologic, dar și pe cel psihologic, suntem cu toții plini de niște
goluri sufletești care ne îngrozesc și ne alarmează sistemul de panică, la cote maxime. Atunci
când vorbesc despre aceste viduri sufletești mă refer la acele părți din noi pe care le-am pierdut,
la care am fost nevoiți să renunțăm pentru a putea rămâne în familia, comunitatea sau
societatea în care ne-am născut. Aceste goluri ne dau senzația de insuficiență, de neîndestulare,
de lipsă, de deficiență, de eșec fermentat. Lipsurile sufletești pot indica amorțeala solitudinii,
pierderea iubirii, a prețuirii de sine, a capacității de a fi în contact cu ceilalți, a rezilienței și
încrederii în bine. Tot din experiența clinică, vă pot spune că aceste pierderi nu sunt definitive,
doar că sunt părți ale sinelui nostru cu care am pierdut legătura. Spre exemplu, dacă eu, Gáspár,
mi-am pierdut conexiunea cu valoarea și prețuirea de sine, asta se resimte în interior ca o lipsă,
un spațiu psihologic pe care-l percep ca fiind ceva gol. Am un sentiment de „nu sunt îndeajuns,
nu sunt suficient, sunt inferior și voi face tot posibilul pentru a umple acest gol cu ceva sau
cineva” (cu elemente din exteriorul meu), iar, în mod evident, am observa că tânjesc după
apreciere, după aprobare și după validare din partea celorlalți. Acestă apreciere secundară lăsată
de amprenta pierderii respectului față de sine, încerc să-l ticsesc cu prețuirea din partea
celorlalți, cu goana după bani, sau cursa după bunuri materiale, după muncă, după alcool etc.

Mișunăm de jur împrejur cu nenumărate astfel de goluri sufletești și nici măcar nu suntem
conștienți de ele, însă suntem, rareori, vigilenți la obsesiile pe care ajungem să le dezvoltăm:
„Dorința de a fi cool!”, „Pofta nestăpânită pentru succes!”, „Pasiunea mistuitoarea pentru iubirea
din partea unei alte persoane”, „Dependența față de dulce, alcool, droguri”. Ușor exagerat, am
putea spune că fiecare idee fixă de acest gen indică prezența unor lipsuri sufletești.

Nu este nevoie să avem mintea lui Freud sau a lui Jung pentru a ajunge la concluzia că geneza
acestora datează din copilărie, parțial din cauza experiențelor traumatice și întrucâtva din cauză
că părinții (adulții responsabili de noi) nu au știut să ne valorizeze. Nu ne-au tratat ca și cum
prezența noastră ar fi fost dorită și nu s-au purtat exprimând cât de mult contăm pentru ei.
Inconștient, au ignorat valoarea și prețuirea noastră, iar, din cauza faptului că frumusețea
noastră nu a fost văzută, recunoscută, prețuită, am ajuns să pierdem legătura cu această parte
din noi și tot ce ne-a rămas este sentimentul deficienței și al convingerii că nu suntem suficienți.

Când ajungem să relaționăm cu o altă persoană într-un mod simbiotic, ceea ce se întâmplă în
fapt, este că umplem golurile sinelui nostru cu ceva din cealaltă persoană. Spre exemplu,
ajungem să ne simțim importanți pentru că celălalt ne admiră și ne apreciază, și nu
conștientizăm, de fapt, că lipsa aprecierii de sine este compensată cu evaluarea venită din partea
celuilalt. Însă, atunci când suntem alături de această persoană ne simțim speciali, și inconștient,
ajungem să-l facem pe celălalt responsabil de umplerea lipsei de sens interior. După o vreme nici
nu mai recunoaștem diferențele dintre noi și celălalt, tindem să credem că suntem una și aceeași
ființă (exact ca și atunci când mama ne-a născut și nu eram capabili să trasăm granițele
psihologice dintre ea și noi), și în momentul în care această persoană pățește ceva sau alege să o
ia pe un alt drum, drept urmare, relația se încheie, ne simțim ca și cum am fi pierdut o parte din
noi; și, astfel, alergăm după acel cineva sau după o alta care ar putea fi folosită, în același mod,
pentru a umple o parte a golului din noi. De aceea, despărțirile și pierderile par atât de
imposibile și ajungem să suferim foarte mult atunci când rămânem fără relație, job sau mașină.
Despre asta vorbim despre chinul pierderii, atunci când apare durerea și retrăirea traumei. Și
ajungem să simțim că am pierdut tot ce era mai important pentru noi, ne-am pierdut respectul
de sine, ne-am pierdut stabilitatea și siguranța – cu alte cuvinte, am pierdut, tot ceea ce cealaltă
persoană „făcea” pentru noi.

Desigur că este aproape imposibil ca un singur partener, prieten, copil etc. să acopere toate
acele lipsuri sufletești care există în lăuntrul nostru, pentru aceasta avem nenumărate astfel de
persoane resursă sau activități de menținere a vieții, prin care încercăm să amorțim senzația de
vid. Sunt tentat a spune că toate comportamentele personale asupra cărora pierdem controlul,
toate gândurile negative și emoțiile supărătoare sunt mijloace prin care încercăm să refacem
universul interior, raționamentul putând fi acela că gonim după ceva din exteriorul nostru și,
totuși, rămânem pe deplin nemulțumiți deoarece nimic din exterior nu se potrivește suficient de
bine cu ceva ce poate fi dobândit doar din interior. Fiecare pierdere de la vârsta adultă, fiecare
gând supărător, fiecare stare emoțională dificilă poate deveni o oportunitate de a ne înțelege
mai bine pe noi înșine, de a ajunge mai aproape de sinele nostru propriu și de a experimenta
senzația de reîntregire sufletească după care tânjim de atâta amar de vreme, dacă recunoaștem
că durerea este o parte firească a vieții.

Tot experiența psihoterapeutică îmi arată că nu putem să ne reapropiem de noi înșine fără să
practicăm starea de mindfulness sau de prezență conștientă (ieșirea de pe modul de pilot
automat), să ne permitem întâlnirea cu durerea acceptării golului și să îmbrățișăm toată
încărcătura emoțională acumulată în timp. Oamenii s-au obișnuit să evite senzația de gol, nu îl
recunosc și senzația de deficiență este un simptom al pierderii conexiunii cu sine, despre care
știința ne arată că poate fi redobândit. Mulți considerăm că acest vid interior oglindește modul în
care ne-am născut și că dincolo de acestea nu s-ar afla nimic; asta ne face să credem că ceva este
defect la noi, însă această credință nu este altceva decât un indiciu inconștient al prezenței
golului. Astfel ajungem să facem orice pentru a nu-l întâni, de teamă că dacă ne-am apropia de
el, ne va înghiți, și tot ce ne mai rămâne este să fugim în stânga și în dreapta, convinși fiind că
despre asta este viața.

Întregul proces de reconectare cu noi înșine l-am puteam eticheta folosind drept metafora
Copilul invizibil – acea parte din noi care simbolizează golul și care cu cât alergăm mai mult spre
exterior, cu atât devine mai zgomotoasă și mai vocală, în interior, ca o implozie tacită. Despre
cum putem accepta și cum putem înțelege copilul (golul) nostru interior și despre felul în care
putem schimba macazul, pentru a nu mai căuta în afară ceea ce ne așteaptă în universul interior,
am să vă povestesc mai multe, pe 26 octombrie, la București, în cadrul conferinței #EpicTalk2019.
Pe scenă, alături de mine, vor mai urca Aurora Liiceanu, Diana Stănculeanu, Sanda Nicola, Dragoș
Bucurenci, Francisc Doboș și Amalia Enache – în calitate de moderator. Pentru mai multe detalii
și înscrieri, accesați>>> http://bit.ly/19epictalk. Evenimentul este organizat de Pagina de
Psihologie și Mozaic Media și este susținut de Republica, Europa FM, Boiron România, Dr. Hart și
Magazinele Next.