PROGRAME ORIENTATIVE KINETICE

Ca şi deviză, în cadrul reabilitării, în alcătuirea programelor (ca procese medico-

kineto- sociale complexe), kinetoterapia reprezintă mijlocul terapeutic de bază.
Programele se alcătuiescîn funcţie de aspectul patologic al pacientului care
poate fi:
 stare pentru diferite forme de profilaxie (.igiena şoldului., igiena
genunchiului, .şcoala spatelui., reumatismală: C.A., G.A., P.R., obezitate,
S.A., cardiovasculară, geriatrică,postraumatică);
 stare de disfunţie - atitudine deficitară, de deficienţă şi leziune a aparatului
locomotor de gradul I,II şi III, în special a coloanei vertebrale a membrelor
superioare şi inferioare şi a capului, gâtului,trunchiului;
 stare posttraumatică, postoperatorie cu afecţiuni uşoare, medii şi cu
complicaţii grave;
 stare cu leziuni asociate ale sistemului nervos central şi priferic, a pacienţilor
cu nevoi speciale (infirmitate, disabilitate sau disfuncţie şi handicap).
Starea patologică a pacientului este determinată de diferitele forme de durere,
care poate fi acută, subacută şi cronică după evoluţia bolii. În literatura de
specialitate întâlnim o gamă largă de maladii algice posttraumatice,
postoperatorii ale aparatului locomotor. Le amintim pe cele mai des întâlnite de
kinetoterapeuţi:
 durere de cap de tip cefalee, migrene;
 durere paravertebrala şi la diferite nivele a axului central -coloanei vertebrale
(cervico-brahialgii, dorsalgii, lombago și lombalgii,radiculite etc.);
 durere ischemică;
 durere musculară-mialgii;
 durere articulară-artralgii;
 durere posttraumatică, postoperatorie, generală şi locală;
 durere post zona Zoster;
 durere .fantomă. a membrului amputat;
 durere neurogenă- psihogenă de diferite etiologii;
 durere vegetativă reflexă - Sindrom Algo-Neuro-Distrofic;
 durere de neoplasm; neuropatia.
10.2 Caracteristicile programelor kinetice

În funcţie de starea existentă a bolnavului privind nivelul motric restantul

funcţional şi capacitatea de efort se disting următoarele programe formulate in
RE:
. de refacere;
. de reactivizare;
. de revigorare;
. de reaclimatizare;
. de remaniere;
. de redresare;
. de restabilire;
. de recuperare;
. de redeșteptare;
. de reducere;
. de reeducare;
• de reinserţie;
• de recalificare;
• de reintegrare;
• de reabilitare;
• de readaptare;
• de acomodare cu recidiva, regresiunea.
Prin aceste programe în RE se obţine redobândirea performanţelor
anterioare (în viaţa sportivă, cotidiană,profesională, socială etc.) privind
motricitatea, mişcarea, acţiunea, activitatea, şi a mişcărilor fundamentale
(locomotorii, de manipulare şi de stabilitate – balans şi echilibru), obţinând o
stare normală de fitness sau doar acomodarea cu “viaţa şi situaţia nouă”, creată
de sechelaritatea posttraumatică şi politraumatică produsă.
Programele kinetoterapeutice pot fi:
 de profilaxie primară,
 de profilaxie secundară,
 de profilaxie terţiară - pentru încadrarea sau reinserţia porfesională;
 de tratament nechirurgical, ortopedic, conservator, preoperator;
 de recuperare, reabilitare şi readaptare postoperatorie posttraumatic cu şi
fără complicaţii generale, locale, neurologice etc.
Programele vor fi periodizate după starea pacientului, în stadiul I, II, III şi
împărţite în timp ţi spaţiu pe etape scurte, medii şi lungi. Fiecare stadiu şi etapă
va cuprinde obiectivele primare şi secundare, generale şi specifice de tratament
recuperator kinetic.
Pentru fiecare aspect patologic al bolnavului există forme de tratament, ca cele:
. profilactice - primare, secundare şi terţiare; . iniţiale - pregătitore; . temporare -
periodice; . definitive - non-stop, de întreţinere;
Locul de desfăşurare al tratamentelor kinetice poate fi:
. în salonul de spital, la patul bolnavului;
. în sălile şi cabinetele de kinetoterapie;
. în sectoarele special amenajate de hidro-kinetoterapie (cadă, vană, bazine mici
şi mari, piscine, saună); .
în atelierele de terapie ocupaţională şi ergoterapie;
. în centrele de tratament şi de recuperare specializate (de profil) pe afecţiuni;
. în cabinete, săli de kinetoterapie particulare;
. în staţiuni balneoclimaterice şi de tratament;
. pe coridoarele spitalelor ( reeducarea mesului ), în sălile de mese;
. în casele de copii şi de vârsnici cu profil recuperator;
. în sălile de body-building, culturism, fitness, caelenetics, de gimnastică de
întreţinere,aerobic etc.;
. în sălile de masaj;
. în sălile amenajate cu aparate speciale (helcometre, Cyybex, Brodex, Nautilus,
Lido,Merac, Orthotron, Body Exercises, covor rulant, ergociclometru etc.);
. pe trenuri de sport pentru handicapaţi.
Programele orientative de recuperare, readaptare şi reabilitare kinetică se
alcătuiesc şi în funcţie de următorii parametrii generali şi locali. Aceştia pot fi:
 starea generală a pacientului;
 starea psihică generală şi specifică;
 vârsta;
 sexul;
 ocupaţia, profesia şi activitatea depusă în prezent;
 sportul practicat;
 nivelul motric şi funcţional restant (A.D.L., G.I.F.);
 data programării pentru intervenţie chirurgicală;
 diagnosticul - prognosticul după evaluarea funcţională, globală şi
analitică, neurologică,musculară, articulară, a locomoţiei, a durerii, a
sensibilităţii etc.;
 nivelul de comunicare şi de înţelegere (I.Q., surditate, surdo-mutitate,
afazie, cultură generală);
 calităţi biomotrice, fizice;
 date antropometrice, somatoscopice, biomecanice etc.;
 gravitatea deficienţei şi a gradului de dizabilitate.
După unii autori, diferenţierile programelor kinetice se pot împărţi după tipul de
intervenţie. Astfel, se diferenţiază patru categorii de bolnavi:
1. Bolnavi supuşi unor intervenţii chirurgicale care nu au necesitat osteosinteze
(fracturi simple, leziuni ale părţilor moi, tegumentului, muşchilor, tendoanelor,
ligamentelor, miniscurilor,discurilor, amputaţii, în cazuri de coxartroze cu foraje, în
necrozele de cap femural, leziuni ale articulaţiilor, entrose, luxaţii, etc.).
2. Bolnavi cu osteosinteze stabile care nu impun imobilizare postoperatorie în
aparat de contenţie (endoproteze de şold, osteasinteze cu tije Ender etc.).
3. Bolnavi cu osteosinzteze relative sau osteoplastii mari, care impun imobilizare
postoperatorie în aparate de conteţie pe perioade diferite de timp (de la 10-30 de
zile până la 4- 6 luni).
4. Bolnavi cu artroplastie, artrodeze, amputaţii, cu înlocuirea sau chiar
îndepărtarea unor segmente sau membre ale corpului.
Nu trebuie niciodată uitat că recuperarea funcţională kinetică reprezintă o
muncă în echipă,kinetoterapeutul nu acţionează în cadrul programului de
tratament ca un terapeut izolat, ci în
strânsă legătură şi colaborare cu o serie întreagă de diverşi specialişti (team-
work): chirurg,ortoped, traumatolog, medicii de alte specialității, psiholog, alte
cadre medicale – asistent B.F.T.,fizioterapeuţi, asistent social, dietetician,
oretzist, protezist, terapist O.T., ergoterapeut, masor,infirmieri, băieri, brancardieri
, cadre de alte specialități, informaticieni, antrenor, profesor de
educaţie fizică şi sport, antrenor pentru handicapaţi.specialistul in activitati fizice
adaptate (APA).
Factorii care determină tratamentul medical kinetic depind de:
• colaborarea dintre pacient, medic, kinetoterapeut;
• complicaţiile locale şi generale posttraumatice, postoperatorii (hematoame,
hematroze,cicatricizări deficitare, infecţii escare, flebite, flebotromboze, ischemii,
necroze, edeme, S.A.N.D.,
stări febrile, hipertensiune arterială, complicați reno-urinară, pulmonară, cardiacă,
C.I.C. etc.);
• contraindicaţiile hidro-balneo-termo-kineto-terapeutice (în afecţiuni
cutanate,incontinenţă, epilepsie, comiţialitate, angină pectorală, I.N., la caşectici,
în sechele grave, severe de după A.V.C. TCC, TVM, în sechele de E.SI, IMC.,
insuficienţă respiratorie, cardio-vasculară, IM, maladii tromboembolice, fobie de
apă, mişcare, boală, hipertensiune, hernii, în arteroschleroză avansată,arterită
obliterantă, afecţiuni acute, hiperalgice inflamatorii, osteoporoză avansată,
artroză
avansată, leziuni grave tisulare, dureri traumatice, sindroame de compresie
neurologică, suferinţeradiculare vechi de 5-6 luni, vârstă după 65-70 de ani, cu
leziuni viscerale, digestive, renourinare,
graviditate, purtător de pace-maker, bolnavi psiho-somatici, boli febrile etc.).
Realizarea şi obţinerea eficientă şi la timp a rezultatelor funcţionale, globale şi
segmentare în recuperarea kinetică a aparatului locomotor este determinată de
următoarele condiţii de reuşită:
 formarea şi colaborarea în condiţii optime a grupului de lucru (team-
work);
 precocitatea în determinarea diagnosticului final, a tratamentului
preventiv, preoperator,chirurgical, postoperator, postimobilizare;
 rolul familiei şi responsabilitatea pacientului şi însoţitorului;
 rolul psihicului;
 asigurările sociale şi starea materilă a pacientului;
 nivelul de înţelegere, intelectul, I.Q., nivelul profesional, de mișcare de
sport, condiţia fizică, vârsta;
 continuarea sub o formă sau alta a tratamentului prin mişcare şi de
antrenare.
Pe traseul lung şi anevoios, care de multe ori trebuie parcurs cu multă muncă,
voinţă,optimism, devotament, întâmpinăm, adeseori, disconcordanţe ce
încetinesc şi modofică rezultatele scontate:
 diagnostice amânate şi incomplecte, de multe ori eronate;
 incorectitudini în transportul, manevrarea, trasferul, mobilizarea
bolnavului;
 incorectitudini şi subiectivism în realizarea evaluării ( Apgar, la naştere,
tonus muscular , EMG, EGC, şi testării, reevaluării N.M.A.K.;
 incorectitudini manifestate în igiena personală, echipament, alimentație
(alcool, tutun,toxine de altă natură);
 incorectitudini în aplicarea tratamentului kinetic, masaj, hidro-kinetic, de
ortezareprotezare.
În concluzie, tratamentul prin mişcare poate da rezultate surprinzătoare dacă
este aplicat,după o evaluare, apreciere corectă a cazuisticii, metodologic şi
perseverent efectuată, administrată,dozată individual şi cu competenţă, dar
poate fi dăunător când se comit erori privind indicaţiile,contraindicaţiile, măsura şi
modul de aplicare.
DERULAREA OPTIMA A ACTULUI KINETIC
Primul şi ultimul act al medicului şi al kinetoterapeutlui, în procesul asistenţei de
recuperare funcţională şi kinetică, este contactul cu pacientul. Contactul cu
pacientul, indiferent de sex, vârstă, pregătire, naţionalitate, religie, este un
moment foarte important şi are un rol
determinant şi hotărâtor în succesiunea actului recuperator şi în rezultatele
posibile viitoare în cadrul programelor de kinetoterapie. Responsabilitatea
personală este unul din scopurile
tratamentului kinetic, în sensul asumării responsabilității pacientului de a
cunoaște, învăţa, utiliza propriile resurse, neuro-psiho-fizice la exigenţele vieţii
cotidiene de autoservire independentă,de tratament, de profilaxie, de recuperare,
de reeducare, de reabilitare a independenţei funcţionale ( GIF), parţiale sau
totale.
Pentru realizarea acestor deziderate se folosesc diferite metode şi forme de
acţionare medicală, psihologică, pedagogică, kinetoterapeutică etc.
În acest context amintim de vorbele lui Harvez Cushing: Un medic este obligat
să ia în considerare mai mult decât organul bolnav, chiar mai mult decât individul
în întregul lui, medicul trebuie să vadă pacientul în contextul lumii lui..
În 1980, Organizaţia Mondială a Sănătăţii de la Geneva a alcătuit o clasificare
internaţională a celor trei domenii denumită: International Classification of
Impariments, Disabilities
and Handicaps - I.C.D.H. În cadrul procesului complex de recuperare medicală,
evaluare
- .evaluation. şi apreciere, procesul de înregistrare a datelor-.assesment.,
reprezintă sfere largi şi diverse privind tabloul complex asupra stării
patomorfofuncţionale a pacientului care stă la
baza strategiilor şi programelor orientative de recuperare, remediere funcţională
şi kinetică.
Evaluarea şi aprecierea sunt de mai multe forme iniţiale, intermediere sau
reevaluări şi finale.Ele trebuie să dea răspuns la toate întrebările legate de starea
pacientului, în momentul preluării de către kinetoterapeut:
 Care sunt disfuncţiile lui generale şi locale ?
 Care sunt cauzele acestuia ?
 Care este restantul functional,nivelul motric, capacitatea fizică ?
 Care este impactul psiho-social-profesional asupra bolnavului?
În final, va trebui să ajungă să determine: programul de lucru kinetic cu
obiectivele generale, speciale, primare şi secundare, eficienţa mijloacelor, a
metodologiei de acţionare în cadrul programelor şi necesitatea refacerii,
recuperării, readaptării lui în funcţie de noile concluzii determinate de o nouă
apreciere - .assesment.. Toate programele orientative de recuperare funcţională
şi kinetică vor fi începute cu centralizarea datelor din foile de observaţie (F.O.), în
registrul de evidenţă (RE) sau computerizate, trecute în fişele de tratament
medical .F.T.. şi în fişele de kinetoterapie (F.K.T)Luarea în evidenţă a pacientului
este primul pas hotărâtor şi concret, cu o etică profesională, deotologică
adecvată.( chiar electronic pe calculator )
Practic, etapele se realizează într-o suită de paşi:
Triajul (screening-ul) reprezintă primul contact cu cazuistica,dar uneori nu şi cu
pacientul - bolnavul, căci screening-ul se poate face şi numai pe baza
documentelor medicale (bilet de trimitere, de analiză medicală, de ieşire din
spital, foaie de observaţie, scrisoare medicală etc.) sau prin discuţia cu cei care
trimit pacientul şi cu famlia acestuia. Prin triaj se face prima evaluare a
oportunităţii (indicaţiei, contraindicaţiei etc.).
Interviul iniţial reprezintă un prim contact direct al kinetoterapeutului, faţă în faţă
cu bolnavul, are şi rolul de a stabili începutul relaţiei kinetoterapeut - pacient.
Acest interviu,putând avea loc oriunde (în cabinet, în salon, în sala de
kinetoterapie, pe coridor, la domiciliu
etc.), are ca obiectiv observarea globală a pacientului, obținerea de date asupra
capacităţii de înţelegere, asupra interesului pentru propria sănătate, asupra
nevoilor bolnavului, asupra formei
de autoservire, de mişcare, de mers, poziţie, coordonare etc.
Informaţiile subiective - anamneza, prin înregistrarea istoricului bolii, a
tratamentelor
anterioare efectuate, înregistrarea simptomelor cu toate amănuntele asupra
psihicului bolnavului,estimează în ce măsură boala afectează viaţa personală,
socială şi profesională.
Informaţiile obiective au următoarele trei componente:
. examenul clinic general pe aparate şi segmente;
. examene paraclinice complementare (radiografii, C.T., R.M.N., E.K.G., E.E.G.,
teste respiratorii, ecografii, etc.), în funcţie de boală sau deficit funcţional;
. examene speciale de evaluare a deficitelor, reprezentând esenţa problematicii
pentru kinetoterapeuţi - toate testările privind postura, inteligenţa, atenţia,
durerea, echilibrul, mobilitatea,amplitudinea de mişcare, forţa, rezistenţa
musculară,stabiitate, balansul,coordonarea, sensibilitatea, capacitatea de efort,
cogniţia, etc.).
Procesul de analiză a datelor reprezintă:
. stabilirea diagnosticelor privind boala, cel funcţional şi cel al capacităţii de
muncă;
. precizarea codificării, infirmităţii, incapacităţii şi handicapului;
. aprecierea restantului funcţional;
. aprecierea necesităţilor de ortezare - protezare;
. aprecierea evoluţiei şi prognosticului deficitului;
. formularea obiectivelor prioritare privind programul de recuperare.
În acest moment procesul de “assesment” ce încheie lungul proces al evaluarilor
este terminat.
Prima fază în contextul recuperării medicale se referă la:
• stabilirea listei cu problemele pacientului care fac obiectul recuperării, respectiv
al programului orientativ de kinetoterapie;
• împărţirea acestor probleme în majore şi minore, în primare şi secundare, în
iniţiale,temporare şi finale;
• determinarea problemelor rezolvabile cu ajutorul formelor de kinetoterapie
sau/şi cu ajutorul metodelor altor specialităţi din cadrul medicinii fizice.
Faza a doua are la bază alcătuirea programului orientativ (corect) de recuperare
funcţională şi kinetică. Locul de desfăşurare al programului (spital, cabinet
particular, ambulatoriu,domiciliu etc.), metodologia de acţionare, mijloacele de
acţionare necesare şi disponibile pentru tratament sunt cuprinse în această fază.
10.4 Obiectivele kinetoterapeutice
Programul de recuperare kinetică prevede obiectivele kinetologice pe termen
lung, mediu şi scurt. Acestea se referă la:
1. educarea-formare şi reeducarea, corectarea posturii şi aliniamentului corpului
şi a segmentelor sale ( strategiile capului si a axului central);
2. obţinerea relaxării generale şi locale, globale şi segmentare ,formelor de
decontracturare şi dizolvarea şi ameliorarea hipertoniei a tensiunilor musculo-
ligamentare şi a spasticităţii;
3. menţinerea şi obţinerea unui tonus muscular adecvat activităţilor cotidiene ş
remodelarea tonusului muscular, etc.;
4. menţinerea şi creşterea progresivă a forţei şi rezistenţei musculare necesare
realizării mobilităţii( amplitudinilor de mişcare funcţinale şi de lux) stabilităţii, a
controlului motor şi neuromuscular grosier şi fin ;
5. recâştigarea şi mărirea treptată a amplitudinii de mişcare articulară (mobilitate
articulară)până la unghiuri de “lux”;
6. obţinerea şi creşterea flexibilităţii, a elasticităţii şi a supleţei a echilibrului
musculoligamentar;
7. prevenirea posturilor şi atitudinilor incorecte, nefiziologice şi corectarea
acestora;
8. educarea, reeducarea îndemânării, a coordonării, a controlului, echilibrului şi a
abilităţii in condiţii variate;
9. refacerea jocului articular şi menţinerea feed-back-ului proprioceptiv articular;
10. adaptarea şi antrenarea la eforturi de diferite intensităţi şi obţinerea unui
.fitness/anduranţe aerobice.;
11. educarea şi reeducarea sensibilităţii;
12. educarea şi refacerea schemei corporale, a lateralităţii etc.;
13. educarea, recâştigarea, reeducarea locomotorie, obţinerea mersului
independent;
14. învăţarea, reeducarea prehensiunii şi a gesticii manuale;
15. reeducarea respiraţiei;
16. folosirea kinetoprofilaxiei omului sănătos, vârstnic şi bolnav (a profilaxiei de
gradul I, II, III);
17. creşterea tonusului şi a stării psihice generale şi speciale a calităţii vieţii;
18. consolidarea stabilităţii articulaţiei şi scăderea încărcării pentru articulaţiile
importante;
19. prevenirea tulburărilor vasculo-trofice şi apariţia sindromului A.N.D.;
20. prevenirea atrofiei musculare şi a osteoporozei de imobilizare.
După fixarea precisă a obiectivelor kinetoterapeutice pentru prima etapă, se va
trece la formularea indicaţiilor şi contraindicaşilor privind activitatea de tratament
recuperator, funcţional,kinetic. Trebuie să se cunoască de către fiecare
kinetoterapeut că programele au un caracter individual, chiar şi cele executate în
micro- sau macrogrupuri sau în cadrul programelor de hidro-balneo-
kinetoterapie, în bazine şi piscine, unde este foarte important imersia pacientului
in apa !!
Locul de desfăşurare al programelor de kinetoterapie depinde, într-o
oarecare măsură, de starea pacientului, de diagnosticul acestuia, de restantul
funcțional, de îndeplinirea obiectivelor kinetice şi de alţi factori. Astfel, se disting
activităţi( momente, şedinţe,programe,lecţii) de reeducare funcţională şi kinetică,
în salon,la patul bolnavului, în sălile de kinetoterapie, la bazinul de înot, în
atelierul de ergoterapie etc.
Locul unde se execută tratamentele kinetice trebuie să aibă o dotare
corespunzătoare, sălile şi saloanele să fie aerisite şi să se respecte pe tot
parcursul programului normele de protecţie a muncii. Pacienţii trebuie să aibă un
echipament adecvat formei şi procedeelor de tratament kinetic.
Durata de lucru în cadrul programelor de kinetoterapie nu este limitată, ea
stabilindu-se în funcţie de starea pacientului, numărul de obiective, reacţiile de
adaptare, vârsta, sexul, stadiul de evoluţie al bolii, condiţia fizică. Astfel, durata
unei sedinţe se întinde de la 15 până la 45 minute cu ritm pesonalizat cu pauză
de revenire. Este mai bine să se lucreze în şedinţe scurte, crescute treptat şi
repetate în cursul zilei, decât în şedinţe lungi şi rare ( 2-3 pe saptamana de 60
minute ) Nu are pacietul puteea de concentrare si conditia fizica pentru o ora de
munca . Dată fiind complexitatea programelor individuale şi necesarul de timp de
lucru cu fiecare caz, un kinetoterapeut nu poate lucra cu mai mult de 8 - 10
pacienţi în cadrul
programului său zilnic de lucru.
Prezenţa unui număr mai mare de bolnavi atrage o scădere atât a calităţii actelor
de recuperare, cât şi a timpului alocat fiecărui caz.
Pentru exemplificare vă prezentăm un program, pe o zi, al unui pacient, din care
reiese faptul că din 24 de ore el realizează 8 - 10 ore de mişcare.
Înainte de masă (a.m.):
La trezire, în funcţie de starea pacientului, se vor executa mişcări pentru
combaterea stiffnessului (redorii), tixotropiei (senzaţiei de ruginire, de greutate în
mişcare) sub formă de gimnastică de înviorare, ADL ,mers, alergare, stretching
lung , gimnastică respiratorie, chiar înot pe o durată de 15-20 de minute.
În primele ore, va fi programată o hidro-kineto sau kinetoterapie cu o durată de
20-30-45 minute.
Urmează:
• tratamente individuale, ca fizioterapie, vană, duş, masaj, electroterapie,
ergoterapie pe o durată de 15-30 de minute;
• tratament specific de educare-reeducare, mers, prehensiune, locomoţie cu
scaun rulant, plimbări, urcat-coborât scări, înot la bazin pe o durată de 25-30
minute;
• fizioterapie-terapie ocupaţională, electro cu bioptron urmat de stretching, cu o
durată de 20-40 minute;
• pedalare la bicicleta staţionară (ergociclometru), adaptat atât la patul
bolnavului, cât şi în sală pentru membrul inferior şi superior;
• terapii de relaxare, revenire neuro-psiho-motrică.
Program de refacere hidrica nonstop in timpul acestor terapii sau intre ele !!
După masă (p.m.):
. program de recuperare (chiar repetarea celui de dimineață), 25-45 de minute;
. program de întreţinere folosind mersul, joggingul, cura de teren, aerobicul,
calenetics, strechingul, culturism, etc., 30-50 de minute;
. program la bazin piscină sau duş( atenţie la t, apei 36-38 C, vană, 20-25 de
minute;
. program de voie, la club (şah, table, rummy, alte jocuri), lectură;
. program de jocuri recreative, terapeutice, sportive (volei, tenis de masă,
badminton,terapie ocupațională, lucru de mână etc.);
. fizioterapie, terapii de relaxare, revenire neuro-psiho-motorie.
Astfel interpretat, exerciţiul fizic, sub diferite engrame şi forme de mişcare, apare
ca o formă superioară de adaptare a organismului la mediu.
Dozajul adecvat privind excitantul (exerciţiul fizic), după unii autori, Payer şi
Roux, sau regula antrenamentuluiactiv compex pri excitantul optim regula Arndt
Shanzt este exprimat în regula dintre relaţia funcţiei-excitant, astfel: • excitantul
de intensitate: prea mic = nu dă rezultate;
mic = dă rezultate minore;
mijlociu = dă rezultate optime;
mare = dă rezultate încă suportabile;
prea mare = dă rezultate dăunătoare organismului.
Terapeutica prin mişcare generală şi specifică a aparatului locomotor şi de
susţinere se referă, în special, la tulburările funcţionale, respectiv la îmbolnăvirile
acestuia.
.Lanţul kinetic. al lui Payer poate fi tulburat sau întrerupt la diferite nivele:
• la centru - conexiuni centrale şi funcţii de coordonare;
• la periferie - căile de transmisie nervoase;
• la elemente periferice locale efectorii - oase, muşchii, ligamente, tendoane,
ţesut conjunctiv etc.
Periodizarea tratamentului kinetic

Tratamentul kinetic va fi intensiv funcţional, de reglare a condiţiilor metabolice în

ţesuturi,de restabilire a echilibrului funţional prin creşterea capacităţii funcţionale,
de creştere a stadiului
de coordonare şi abilitate a funcţiei şi de recâştigare a engramei absolute (de
exemplu, mâna de ceasornicar, de actor de pantomim, jongleur , muzician etc.).
Traseul şi durata programelor trebuie foarte bine analizată, gândită şi efectuată.
Atingerea scopului final propus, care este diferit de la caz la caz (un sportiv de
performanţă cu un microtraumatism sau un politraumatizat cu leziuni centrale,
periferice, neurologice şi psihice),
va fi cuprins în intervale variate de timp.
Astfel, se disting următoarele periodizări:
. de la 24 până la 72 de ore, adică 1-3 zile (refacerea omului sănătos, a
sportivilor după microtraumatisme hiperfuncţionale);
. de la 3 la 5 zile;
. de la 5 până la 10 zile (refacerea, revigorarea, reclimatizarea după fusul orar,
traumatisme hiperfuncţionale, inflamatorii, micro- şi macrotraumatisme, stări
postconvalescenţă, etc.);
. de la 10 până la 14 zile (programe kinetice de recuperare, de reeducare
prooperatorii,nechirurgicale, de corectare şi hipercorectare a atitudinii coloanei,
toracelui şi a membrelor,
postimobilizare scurt, fracturi simple etc.);
. de la 14 până la 21 zile (programe kinetice de reeducare N.M.A.K. în toate
spitalele şi centrele de tratament de toate formele ale aparatului locomotor fără
complicaţii şi fără componentă
neurologică centrală);
. de la 21 până la 30 zile (programe kinetice de redeşteptare şi reeducare
neurologică periferică de recuperare şi reabilitare de scurtă durată în cazurile
neurologice centrale post A.V.C,TCC,
E.S.I., I.M.C. etc. şi postraumatică, postoperatori cu sau fără complicaţ
ii);
. de la 30 până la 45 zile;
. de la 45 pănâ la 60 zile (programe kinetice de recuperare, readaptare ,
reeducare,recalificare, reintegrare a celor cu politraumatisme, amputaţi,
protezări, ortezări şi alte traumatisme
neurologice ale aparatului locomotor);
. de la 2 luni până la 3 luni (programe de recâștigare a ambulaţiei, a locomoţiei
după traumatismele medii şi grave, redaptarea la noile condiţii - scaun rulant - şi
reeducarea prehensiuni după traumatisme grave ale membrului superior);
. de la 3 luni până la 6 luni și 1-2 ani (idem și toate situațiile cu .problemă., cele
de neurologice infantilă şi adulţi înnăscute sau dobândite);
. de la 1-2 ani şi continuu (idem şi cei cu intervenţii chirurgicale repetate şi
greşite).
Tehnicile de acţionare kinetică
Toate aceste programe menţionate anterior se încadrează într-un tip “standard”,
tip “reţetă”,tip « idoli şi şcoli de recuperare ». Ceea ce este important în
alcătuirea programelor kinetice este că ele trebuie să rămână nu atât modele şi
variante alese, ci să antreneze pacientul într-un program bine alcătuit, eșalonat,
adaptat şi cu plăcere efectuat de cel în cauză.
După fixarea obiectivelor şi duratei programului recuperativ se trece la
formularea priorităților recuperatorii. Prin noţiunea de priorităţi în programul
kinetic nu trebuie înţeles faptul că se neglijează obiectivele kinetoterapeutice de
bază (vezi numerotarea de la 1 la 20), ci doar că
se insistă, într-o anumită direcţie de importanţă deosebită, pentru un anumit
pacient.
În continuare se stabilesc tehnicile de lucru şi metodologia de acţionare.
Tehicile de lucru în cadrul programelor vor fi, pe cât posibil, următoarele:
1. tehnica antalgică, antiinflamatorie, de posturare, de prevenire a tulburărilor
vasculotrofice şi a S.A.N.D.;
2. tehnica controlului motor, mobilizatoare şi stabilizatoare;
 3. tehnica de tonifiere psiho-fizică, de antrenare progresivă a calităţilor
motrice şi stării de fitness/anduranţă aerobică;
4. tehnica educării, reeducării neuro-mio-artro-kinetice a locomoţiei,
prehensiunii,gestualităşii şi readaptării la situaţii noi.
În cadrul fiecărei tehnici de lucru se stabilesc mijloacele de bază, cele adjuvante
şi cele complementare. Acestea se fixează, desigur, în funcţie de obiectivele şi
scopul urmărit, de posibilităşi, ca şi de experianţa şi preferinţa fiecărui
kinetoterapeut. Evident că şi autorul acestor rânduri, având în urmă o experienţă
de 30 de ani, are astfel de preferinţe care-şi pun amprenta pe tehnicile de lucru
în cadrul programului de kinetoterapie, după cum se va putea observa în paginile
ce urmează.
Orice program kinetic va fi mai agreabil şi cu un efect mai bun dacă dialogul şi
comunicarea sunt clare, exacte şi sincronizate cu ceea ce cerem bolnavului să
execute. Vocea,tonul, cuvintele pronunţate au un rol major în calitatea
răspunsului. Astfel, comenzile ferme,puternice sunt stimulente pentru o acţiune
intensă, iar cele blânde sunt favorabile situațiilor în care mişcarea provoacă
durerea. Textul comenzilor trebuie să fie scurt, clar, adaptat nivelului de
înţelegere al pacientului.
La începutul tratamentului kinetic trebuie captată atenţia bolnavului, chiar când
se folosesc tehnici anakinetice, tehnici kinetice auto-pasive, pasivo-active sau
forme de masaj. Kinetoterapeutul este elementul fundamental al reuşitei oricărui
program kinetoterapeutic fiind necesar ca acesta să cunoască la perfecţie
metodologia adecvată, cu obiectivele terapeutice şi mijloacele kinetoterapeutice
(exerciţiul fizic, metodele şi tehnicile, conceptele,etc.) bine precizate, pentru a le
aplica creator cu toată competenţa.
Programele de kinetoterapie sunt precedate sau urmate de şedinţe de
fizioterapie, de masaj, de ergoterapie. În cadrul acestora se folosesc tehnici
anakinetice de imobilizare, de posturare, tehnici kinetice dinamice şi statice,
mişcări imaginare, care au fost aplicate pentru prima dată de Z.M. Ataev (1958),
în special la cei imobilizaţi pe timp îndelungat în aparat de conteţie. Principalul
mijloc rămâne însă, exerciţiul fizic terapeutic (E.F.T). Aceasta cuprinde trei
elemente procedurale A.T.E. (activities - techniques - elements, după şcoala din
Boston, S.U.A.):
A = Activitatea - poziţia de start şi mişcarea respectivă în cadrul posturii. Există
în kinetoterapie poziţii de pornire clasice, fundamentale, derivate şi poziţii
moderne bazate pe legile neurofiziologiei mişcării. Cele cinci poziţii fundamentale
sunt:
. în decubit (culcat);
. în aşezat (şezând);
. ortostatism;
. în genunchi;
. în atârnat.
T = Tehnica - prin promovarea mişcării sau controlului motor, cu etapele:
. mobilitate;
. stabilitate;
. mobilitate controlată;
. abilitate.
- prin contracţie musculară:
. izometrică (E.U.S.I.Z., E.R.S.I.Z., în zona de lungime musculară
scurtă, medie, lungă);
. izotonică (E.M.S., E.M.R., E.R.P., D.A.P.R.E.-E.R.P.A.Z., body
building) concentrică, excentrică, înăuntrul și în afara segementului de contracţi;
. izokinetică cu aparatele Cybex, Nautilus, Brodex, etc.
E = Elemente de declanşare - care provoacă un stimul senzorial facilitator sau
inhibitor
al răspunsului:
• elemente proprioceptive (stretch, rezistenţă gravitaţională, manuală, mecanică,
greutatea corporală, vibraţia, telescoparea, tracţiunea, acceleraţia liniară şi
angulară, balansarea, rostogolirea etc.);
• elemente exteroceptive (atingerea uşoară, manuală sau cu calup de gheaţă,
periajul, temperatura cald - rece, tapotarea);
• elemente combinate (contactele manuale, presiunea pe tendoanele, lungi,
patrupedia etc.);
• elemente telereceptive (olfacţia, auzul, văzul, culorile);
• elemente interoceptive.
Acţionarea kinetică prin mişcare este întotdeuna o activitate practică pentru
corpul uman cu segmentele sale. Din acest motiv, mulţi dintre pacienţi acceptă
mai repede proceduri, tratamente
care nu solicită o formă sau alta de mişcare din partea lor (masaj, electroterapie,
acupunctură, duş subacval, etc.). Este nevoie de o forţă pentru scoaterea
corpului uman şi a segmentelor sale din
“starea de inerţie” - repaus, postură, poziţie “zăcătoare la pat”. Asupra corpului
uman acţionează întotdeauna două forţe, una internă şi una externă (forţa
musculară şi cea gravitaţională).
Iniţierea mişcărilor sau dizlocarea din “starea de inerţie” se execută în diferite
direcţii,planuri şi axe de mişcare, realizând traiectorii variate. După ce un corp a
fost scos din repaus, sunt necesare forţe mai mici pentru a-l menţine în mişcare.
Corpul uman în mişcare este influenţat de prezenţa altor corpuri şi planuri cu
care vine în contact (aerul, apa, suprafeţe dure, lucioase, cu denivelări,
înfundabile, umede, cu nisip, cu burete). Aceastea tind să accelereze sau să
frâneze corpul.
Frecarea este un fenomen deosebit de important în kinetoterapie, motiv pentru
care metodologia kinetică încearcă prin diverse mijloace - elemente ajutătoare -
să diminueze cât mai mult (planuri lustruite, talcate, skettinguri,
suspensoterapie, hidroterapia etc.). Toate tipurile de mişcare se pot regăsi în
diverse modalităţi ale exerciţiului fizic şi cere eforturi biologice diferite.
Organismul nostru are o multitudine de opţiuni disponibile de a realiza diferite
activităţi, mişcări. Astfel, putem ridica brațele, memebrele superioare, membrele
inferioare, a ne răsuci trunchiul, a ne ridica în picioare, a merge, a sări, a alerga,
a înota, a arunca etc..
Aceste acţiuni se pot realiza prin interacţiunea dintre centrii suprasegmentari şi
sistemul de organizare musculoscheletal efector. Orice acțiune este o schemă de
activitate, ea reprezentând
“programe motorii” - .engrame. – “strategii ale mişcări”. Dar pentru ca un sistem
să se mişte nu este necesar numai să i se trimită “prograrul motor”, ci trebuie să i
se asigure şi stabilitatea sistemului, lucru realizat de postură. Postura este, de
fapt, un răspuns neuromuscular cu scopul menţinerii echilibrului corpului şi a
stabilităţii acestuia.
Orice activitate motorie voluntară este declanșată supraspinal de către
formaţiunile piramidale şi extrapiramidale care emit impulsuri cu acțiune
depolarizantă asupra motoneuronilor medulari de unde se va declanşa excitaţia
pentru contracţia musculară.
Bazele fiziologice ale mişcării ne arată:
• activitatea untăţii motorii la nivelul pericarionului;
• activitatea unităţii motorii la nivelul cilindraxului;
• controlul motricităţii supramedulare şi medulare;
• activitatea unităţii motorii la nivelul sinapsei neuromusculare;
• activitatea unităţii motorii la nivelul fibrei musculare;s
• coorodonarea mişcării voluntare.
Bazele fiziopatologice ne dau topografic următoarele probleme de rezolvat:
• articulaţia - stabilitatea, gradul de mobilitate, redorile articulare cu limitarea
mişcării congenitale dobândite, cauzele fiind date de: leziunile tegumentare şi
ţesutul celular subcutanat,leziunile aponevrotice, leziunile musculo-tendinoase,
rupturile, hematoamele, leziunile capsuloligamentare, leziunile sinoviale, leziunile
cartilaginoase, osoase, procesele de retracție-adaptare, anchilozele (fibroase şi
osoase, mobilitate articulară exagerată prin relaxare, hipotonii, elongaţii, rupturi);
• muşchiul - oboseala musculară - prin incapacitatea muşchiului de a se
contracta, prin scăderea rezervelor A.T.P. sau prin vascularizaţia deficitară etc.,
atrofia musculară de imobilizare, atrofii neurogene de denervare prin
întreruperea centrală a reflexului nervos sau a plăcii
neuromotorii, contractura-spasticitatea musculară, chiar retractura musculară,
distrofia musculară progresivă, în diferite boli cu determinare genetică;
• complexul nerv-muşchi - hipotonii musculare, atrofii de denervare, spasticitate
piramidală şi extrapiramidală;
• nervul - sindroame diskinetice - leziuni ale N.M.C. şi N.M.P., sindroame
hiperkinetice, apariţia de mişcări involuntare (tremurături, mișcări tonice,
atetozice, coreo-atetozice, ataxice,mioclonii, crampe, ticuri, etc.), sindroame
diskinetice;
• tulburările în coordonarea mişcărilor voluntare- apraxia, de coordonare în
leziuni ale sistemulului senzitiv, motor şi de reglare;
• tulburările de sensibilitate pură - perturbarea trasmisiei informaţiilor
prorioceptive, a stimulului kinestezic din articulaţie, ligament, muşchi, cu
afectarea aferenţei conştiente;
• tulburările metabolice şi psihice - stare depresivă, de dezinteres, pierderi ale
schemei
senzorio-motorii generale a corpului, balanță negativă a ionilor de K, Na, pierderi
de azotat, scăderea capacităţii de transport sanguin a O2, stază venoasă,
tulburările întoarcerii venoase etc.;
• alte disfuncţii, complicaţii consecutive sechelelor posttraumatice - creşterea
cantităţii de lichid intraarticlar, creșterea temperaturii locale, edem, escare,
S.A.N.D., retractura Volkaman la nivelul membrelor, în special la cele superioare,
durere, ischemii, necroze, calus vicios, fragment osos intraarticular, miozită
calcară, pseudartroză, smulgeri ale periostului, osteoporoza de imobilizare.
Controlul motor reprezintă, de fapt, controlul creierului asupra activităţii specifice
musculare, voluntare, conştiente. O mişcare se produce cu concomitenţa unei
multitudini de acţiuni care realizează postura, stabilizarea, echilibrul, poziţionarea
prin antrenarea sinergiştilor, muşchilor de fixaţie, antagoniştilor etc. Producerea
unei mişcări voluntare în cadrul recuperării funcţionale kinetice comportă
schematic patru momente principale: motivaţia, ideea, programarea
şi execuţia.
Programarea mişcărilor este realizată de cotexul motor, cortexul premotor,
cerebelul şi ganglionii bazali. În programul unei mişcări sunt cuprinse: mușchii
care vor intra în acţiune, mărimea forţei dezvoltate, amplitudinea mişcării, durata
ei etc.
Motivaţia este determinată de condiţia mediului exterior şi de mediul interior.
Mişcarea voluntară se desfăşoară, deci, pe baza unui program preexistent,
contribuţia voliţională având rol de iniţiere şi oprire a activităţii. Controlul motor se
dezvoltă de la naştere în patru etape: mobilitate, stabilitate, mobilitate controlată
şi abilitate. Tot prin aceste etape trece şi pacientul cu diferite deficienţe sau
afecţiuni posttraumatice ale aparatului locomotor care urmează un program
kinetic.
În cadrul tratamentului profilactic kinetic, pacienţii, mai ales cei tineri, sunt
asiguraţi cu un antrenament progresiv plin de dinamism, după o alimentație
corectă, se realizează revenirea organismului după efortul fizic, metabolic, psihic
sau refacerea după traumatismele
hiperfuncţionale şi microtraumatice. Toate acestea se pot realiza prin participarea
la diferite programe de relaxare, înot terapeutic, jogging, pedalare la
ergociclometru, aerobic şi programe kinetice speciale. În cazul tratamentului
preoperator kinetic, pacientul va fi informat
asupra intervenției chirurgicale, asupra efectelor acesteia asupra aparatului
locomotor, asupra stării postoperatorii imediate cu sau fără imobilizare şi se va
trece la alcătuirea programelor preoperatorii kinetice necesare cazuisticii.
Tratamentul kinetic posttraumatic conservator sau postoperator se aplică
în funcţie de raportul între:
• patologia osului şi kinetoterapie;
• patologia cartilajului şi kinetoterapie;
• patologia articulară şi kinetoterapie;
• patologia capsulo-tendo-ligamentară şi kinetoterapie;
• patologia muşchiului şi kinetoterapie;
• patologia nervului şi kinetoterapie;
• patologia receptorului sensitiv şi kinetoterapie;
• patologia complexă nerv-muşchi etc.
Kinestezia este capacitatea organismului de a primi şi percepe informaţii de la
receptorii sensitivi din tegument, muşchi, capsulă, tendoane, fascii, ligamente, ca
şi de la comenzile motorii
generate central, sub formă de senzaţii în legătură cu postura pacientului şi
mişcarea acestuia, cu efortul şi greutatea, cu aprecierea timpului mişcării.
Mijloace kinetice

Pacienţilor suferinzi de traumatismele aparatului locomotor li se recomandă

repaus la pat, imobilizarea ortopedică şi postoperatorie, tracţiuni continue a
membrelor inferioare şi superioare, posturi alternante. Pentru prevenirea atrofiei
de imobilizare a flebotrombozelor, a S.A.N.D., a osteoporozei, a formării poziţiilor
vicioase şi a contracturilor şi retracturilor se folosesc următoarele mijloace
kinetice:
. schimbarea progresivă, cu durată diferită a posturii şi poziţiei decubit;
. folosirea atelelor speciale Braun, Krammer, scândura articulară;
. utilizarea dispozitivului pentru prevenirea flebotrombozelor şi a edemului;
. utilizarea poziţiei proclive, patului Trendelenburg;
. folosirea igienei corporale privind prevenirea escarelor;
. aplicarea psihoterapiei, kinetoterapiei de relaxare generală și specială;
. folosirea ortezelor fixe şi dinamice, D.A.F.O., K.A.F.O., W.H.O., A.F.O.,
funţionale;
. utilizarea scripetoterapiei, suspensoterapiei, terapiei Guthri Smith;
. folosirea aparaturii pentru C.P.M., M.P.C.(mişcare progresivă, continuă),
kinetec, terapii- Master;
. utilizarea cadrului Bohler, cutiei Cl. Baciu, polikinetorecuperatorului (cu chingi,
cu plasă, cu greutăşi, cu scripeţi ficşi şi mobili, cu cadrul şi dispozitive Rosher);
. folosirea posturilor relaxante, facilitatorii ale respirației, posturii de drenaj
bronşic;
. aplicarea gimnasticii vasculare Leo Bürger pentru M.I. şi a posturii de drenaj
Möberg pentru M.S.;
. utilizarea masajului sub diferitele ei forme: masajul Cyrax, masajul tălpii
venoase, Lejars, masajul limfatic, masajul sedativ, relaxant şi reflexogen, masajul
suedez, marokan, indian, japonez, siatzu;
. aplicarea tehnicilor F.N.P. posibile, a mişcării pasivo active şi a contracţiilor
izometrice pentru segmentele afectate;
. antrenarea activă a segmentelor libere, sănătoase.
Dacă din diferite motive, mai ales după optica profund greşită a unor bolnavi care
schimbă patul de spital cu cel de acasă, prelungind astfel adevărata vindecare,
sărind peste etapa convalescenţei chirurgicale, nu se aplică mijloacele şi
tehnicile de mai sus în primele cinci-şapte zile, pot apare atât agravări,
complicaţii, întârzieri în consolidarea calusului, pierderii de masă şi forţă
musculară, prelungind astfel reintegrarea în viaţa cotidiană, socio-profesională.
După primele zile de la imobilizare şi intervenţie chirurgicală, cu o convalescenţă
bine condusă între 14 şi 30 de zile, se poate ajunge prin mijloacele kinetoterapiei
la un randament corespunzător, la reluarea efortului profesional.
După înlăturarea imobilizării se va trece treptat la aplicarea kinetoterapiei
funcţionale, active, conştiente. Ca principiu de recuperare menţionăm că
reeducarea trebuie realizată cu multă
prudenţă, existând riscul de a se dezorganiza cicatricea sau calusul
neconsolidat, mişcările fiind activ-asistate, active, activ-ajutate, autopasive,
folosind greutatea corporală sau membrele sănătoase, acţionând cu ajutorul
tehnicilor F.N.P. fundamentale (prizele şi contraprizele mâinilor
kinetoterapeutului, stretchingul balistic, stretchingul dinamic, stretchingul activ,
stretchingul statico-pasiv,
strechingul izometric, M.A.P.-mobilizarea articulaţiei periferice, tracţiunea,
decoaptarea, rularea, răsucirea, alunecarea, compresiunea, mişcările de
decompensare, întărirea), cu tehnicile
F.N.P. cu caracter general (inversare lentă - I.L, inversare lentă cu opunere -
I.L.O., contracţiile repetate - C.R., inversare antagonistică - I.A., secvențialitatea
pentru întărire - S.I.), cu tehnicile F.N.P. specifice pentru promovarea mobilităţii,
stabilităţii, mobilităţii controlate şi pentru abilitate (iniţierea ritmică - I.R., mişcarea
activă de relaxare - opunere - M.A.R.O., relaxare – contracţ ia izometrică în zona
scurtată - C.I.S., izometria alternantă - I.Z.A., progresia cu rezistenţă- P.R.,
secvenţialitatea normală - S.N.).
Contracţia voluntară este agentul esenţial al mobilizării. În cadrul recâştigării,
remodelării funcţinală a amplitudinii de mişcare, în special la membrele
superioare, întâlnim trei tipuri de end feel: dur, moale şi ferm.
Mobilizările articulare şi pruliarticulare derivate din tehnicile analitice considerate
clasice antrenează muşchi, grupe i lanţuri musculare care fac parte din scheme
de mişcare, cum ar fi dublele şi triplele flexii sau extensii. Procedeul mobilizării
articulare este un obiectiv special şi primar, pentru refacerea penselor şi a
prehensiunii, şi este un obiectiv secundar, după obţinerea stabilităţii membrului
inferior. În orice situație, apariția durerii obligă la reducerea efortului până la
suprimarea lui, de regulă, această durere poate persista maxim 5-10 minute
după tratament, după care trebuie să se reducă treptat. Pragul durerii poate fi
totuşi depăşit cu prudenţă, bine înţeles mai ales la redorile articulare, după
imobilizări prelungite. Traumatizatul în perioada de convalescenţă va trebui să
recâştige treptat complexul echilibru- stabilitate - coordonare, formele de reluare
a mersului.
Când un corp este în nemişcare, asupra solului acţionează doar masa corpului
respectiv forţa gravitaională a lui, care este cu atât mai mare, cu cât masa
corpului este mai mare. Când corpul se pune în mişcare apare o acceleraţie care
este percepută de sol ca o forţă ce trebuie contracarată prin mărirea forței de
reacţie a solului. “Forţa de reacţie a solului .menţine lucrurile să nu cadă
spre centrul pământului”, spunea E. Fuller.
Baza de la care trebuie să pornim pentru înțelegerea tulburărilor mecanismului
mersului şi pentru construirea unui program de recuperare a lui o constituie cele
trei componente de forţă,
cea verticală a acceleraţiei, cea orizontală şi cea latero-laterală. Căderea
vârstnicilor are la bază pierderea controlului lateral. În mod obişnuit, însă,
problema dezechilibrului corpului în ortostatism se face prin legănarea înainte -
înapoi, modalitatea în care se fac de obicei şi căderile. Balansul înainte - înapoi
este controlat vizual de receptorii somato-sensitivi şi de aparatul vestibular.
Horac şi colaboratorii săi, 1986, introduc noţiunea de “strategie dinamică” pentru
menţinerea echilibrului corpului. Acestea sunt: strategia gleznelor, strategia
şoldurilor, strategia trunchiului, strategia paşilor. Este vorba, de fapt, de locul şi
modul în care corpul caută să-şi refacă echilibrul. Forţa gravitaţională are o foarte
mare importanţă în cadrul alcătuirii programelor de kinetoterapie, în alegerea
mijloacelor şi poziţiilor adecvate. Ea poate fi utilizată cu scopul de a facilita,
uşura, dar şi cu scopul de învingere, îngreunare, încărcare.
Iniţierea mişcării şi forţa cu care se poate executa sunt variabile în această
situaţie, osciland între valorile musculare -2, 2, +2, -3,3,+3, 4, 5. Etapa aceasta
este intermediară și obligatorie, forţa revenind încetul cu încetul până la valori
care înving cu uşurinţă gravitaţia.
Forţa de gravitaţie poate fi mărită deplasând centrul de greutate al segmentului
prin oblicizarea acestuia sau a întregului corp. Pentru recuperarea deficienţelor
musculare care asigură stabilitatea membrului portant este necesară depășirea
posibilităţilor fiziologice ale segmentelor în cauză cu ajutorul exerciţiilor cu
creşterea rezistenţei. Rezistenţa bine dozată este elementul principal al
progresiei, ajungându-se la solicitările maximale. Aceasta poate fi în perechi, cu
autorezistenţa realizată cu ajutorul diverselor aparate portative, extensoare,
mingi, gantere, coardă elastică, opoziţia unei forţe din partea kinetoterapeutului.
Ţinând seama de afecţiunea şi posibilităţile fiziologice, bolnavul va începe
reeducarea mersului cu încărcarea treptată a membrului afectat, în condiţii
uşurate, folosind hidrokinetoterapia în bazine, pistele şi coridoarele de reeducare
special amenajate cu bare paralele, cu plan înclinat, cu scări şi posibilitatea
folosirii aparatelor ajutătoare, cadru de mers, cârje de diferite tipuri şi bastoane.
Independenţa în mers şi la urcat - coborât scări este o etapă superioară, marcată
printr-un echilibru, stabilitate, unghiuri utile articulare, coordonare mai bună şi
dureri diminuate la
piciorul bolnav. Reeducarea mersului este nu numai etapa în care pacientul se
simte independent, ci şi cea în care el poate să parcurgă distanţe diferite.
Reeducarea prehensiunii ca şi reeducarea mersului, este un capitol aparte
al kinetoterapiei,care impune o cunoaştere amănunţită a tuturor posibilităţilor
normale de mişcare, a diferitelor
forme cantitative şi calitative a prehensiunii, a posibilităţilor şi necesităţilor de
ortezare şi folosirea pe scară largă a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei.

Bibliografie
1. Alimed Publication, 1998-1999, Dedham, MA 02026-9135;
2. Baciu, Clement și colab., Chirurgia și protezarea aparatului locomotor,
București,Editura
Medicală, 1986;
3. Baciu, Clement și Dobre, Ioan, Laxitățile posttraumatice ale genunchiului,
București, Editura
Medicală, 1991;
4. Baciu, Clement, Anatomia funcțională a aparatului locomotor, București,
Editura Stadion,
1972;
5. Baciu, Clement, Aparatul locomotor, București, Editura Medicală, 1981;
6. Baciu, Clement, Kinetoterapia pre- și post-operatorie, București, Editura Sport-
Turism, 1981;
7. Baciu, Clement, Programe de gimnastică medicală, București, Editura
Stadion,1974;
8. Barton, József, Biomechanikai Alapismeretek, Budapest, AESCULART, 2000;
9. Basmajian, J., Therapeutic Exercise, Baltimore, Williams & Wilkins, 1984;
10. Bennassy, J., Traumatologie sportivă, Paris, 2-e edition, Ed. Masson, 1981;
11. Bergman, U., Heipertz, W., Morgenroth, B. und Zichner, L., Traumatologie,
Stuttgart-New
York, Georg Thieme Verlang, 1982;
12. Berlescu, Elena, Mică Enciclopedie de balneoclimatologie a României,
București, Editura
All, 1996;
13. Bota, Cornelia și Prodescu, Bogdana, Fiziologia educației fizice și sportului -
ergofiziologie,
Râmnicu-Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 1997;
14. Bradu Iamandescu, Ioan, Psihologia medicală, București, Editura Infomedica,
1997;
15. Cerbulescu, C., Ifrim, Mircea, Maroș, Tiberiu și Niculescu, Gh., Atlas de
anatomie umană,
vol. I, București, Editura ªtiințifică și Enciclopedică, 1983;
16. Ciobanu, V., Stroescu, I. și Urseanu, I., Semiologie și diagnostic în
reumatologie, București,
Editura Medicală, 1991;
17. Corbu, Maria, Corbu, Viorel și Cheregi, Cornel, Elemente de patologie clinică
și terapie,
Oradea, Editura Universității, 1999;
18. Cordun, Mariana, Kinetologie medicală, București, Editura Axa, 1999;
19. Cordun, Mariana, Recuperarea prin antrenament mental a sportivilor
imobilizați în aparat
gipsat, București, U.M.F., 1995;.
20. Cyriax, J., Textbook of Orthopedic Medicine, London, 8th edition, Balliere
Tindale, 1971;
21. Degeratu, Cornelia, Algo-neuro-distrofia, București, Editura Medicală, 1983;
22. Denischi, Aurel și colab., Biomecanica, București, Editura Academiei R.S.R.,
1989;
23. Denischi, Aurel, Voinea, Andrei, Voinea, Vasile și Rovența, Nicolina, Atlas
cromoradiografic
de patologie osteoarticulară , București, Editura Academiei R.S.R.,
1978;
24. Diaconescu, Silviu și colab., Traumatologie, București, Editura Realitatea,
2000;
25. Diaconescu, Silviu, Ortopedia, București, Editura Realitatea, 2000;
26. Drăgan, Ioan și colab., Cultura fizică medicală, București, Editura Sport-
Turism, 1981;
27. Drăgan, Ioan și colab., Masaj-Automasaj-Refacere-Recuperare, București,
Editura Cucuteni,
1995;
28. Drăgan, Ioan și colab., Medicina sportivă aplicată, București, EDITIS, 1994;
29. Drăgan, Ioan și colab., Practica medicinii sportive, București, Editura
Medicală, 1989;
30. Dragnea, Adrian și Bota, Aura, Teoria activităților motrice, București, Editura
Didactică și
Pedagogică, 1999;
31. Dragnea, Adrian, Antrenamentul sportiv, București, Editura Diactică și
Pedagogică, 1996;
32. Dragnea, Adrian, Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport,
București, Editura
Bibliografie
Pásztai Zoltán
146
Sport-Turism, 1984;
33. Dumitru, Dumitru, Ghid de reeducare funcțională, București, Editura Sport-
Turism, 1981;
34. Egyed, Béla, Mozgásszervi Sérültek Rehabilitációja, Budapest, Medicina,
1983;
35. Enătescu, Virgil, Dialogul medic-bolnav, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981;
36. Epuran, Mihai și Holdevici, Irina, Compendiu de psihologie pentru antrenori,
București,
Editura Sport-Turism, 1980;
37. Fozza, Cristina și Nicolaescu, Viorica, Gimnastica corectivă și masaj,
București, I.E.S.F.,
1980;
38. Ghițescu, Gh., Anatomia artistică, București, 1962;
39. Gorun, Nicolae, Cum tratăm entorsele, București, Editura Medicală, 1982;
40. Hartley, Anne, Practical Joint Assessment - A Sport Medicine Manual, St.
Louis, Baltimore,
Boston, Chicago, Lodon, Sydney, Toronto, Mosby Year Book,
1990;
41. Holló, István és Szathmári, Miklós, Osteoporosis, Budapest, Springer
Hungarica, 1994;
42. Ifrim, M. și Niculescu, Gh., Compendiu de anatomie, București, Editura
ªtiințifică și
Enciclopedică, 1998;
43. Ifrim, Mircea, Antropologie motrică, București, Editura ªtiințifică și
Enciclopedică, 1986;
44. Iliescu, A. și colab., Biomecanica exercițiilor fizice și sportului, București,
Editura Sport-
Turism, 1975;
45. Ionescu, Adrian, Gimnastică medicală, București, Editura All, 1994;
46. Ionescu, Adrian, Gimnastică medicală, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1964;
47. Ionescu, Adrian, Gimnatică articulară, București, Editura Cultură Fizică și
Sport, 1954;
48. Ionescu, Adrian, Medicina culturii fizice, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1966;
49. Ionescu, Miron, Radu, Ion și colab., Didactica modernă, Cluj- Napoca,
Editura Dacia, 1995;
50. Ispas, Cristian, Noțiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapeuți,
București, Editura
Art Design, 1998;
51. Katona, Ferenc és Siegler, János, Orvosi Rehabilitáció, Budapest, Medicina,
1999;
52. Kinetoterapia în recuperarea afecțiunilor aparatului locomotor, Caiet
documentar
I.M.F.B.R.M., București, Editura Medicală, , 1981;
53. Kiss, Jaroslav, Recuperarea neuro-motorie prin mijloace fizical-kinetice, vol. I,
II, III,
București, Editura Medicală, 1989;
54. Knott, M. and Voss, D., Proprioceptive Neuromuscular Facilitation, Hobler -
Harper Book,
1962;
55. Mănuilă, L., Mănuilă A. și Nicoulin, M., Dicționar medical, București, Editura
Ceres, 1998;
56. Marcu, Vasile, Masaj și kinetoterapie, București, Editura Sport-Turism, 1983;
57. Maroti, ªtefan, Marcu, Vasile, Leah, Claudia, Ghid pentru elaborarea lucrării
de diplomă,
Oradea, Editura Institutului Biblic, 2000;
58. Mészáros, Tamás, Ortopédia és Ortetika-Protetika, Budapest, HIETE, 1998;
59. Miehle, Wolfgang, Gelenk-und Wierbelsaulen-rheuma, Basel, EULAR
Verlang, 1987;
60. Motru, Dumitru, Epuizarea cronică, București, Editura Antet, 1999;
61. Namikoshi, Toru, Shiatsu și stretching, București, Editura Teora, 1999;
62. Nica, Adriana, Compendiu de medicină fizică și recuperare, București,
Editura
Universitară, 1998;
63. Niculescu, Gheorghe, Ifrim, Mircea și Diaconescu, Silviu, Chirurgia
traumatismelor
osteoarticulare, București, Editura Militară, 1989;
64. Pásztai, Zoltán și Chiriac, Mircea, Hidro-kineto-termo-balneo-terapia în
condițiile stațiunii
Băile Felix, în .Revista română de kinetoterapie., Oradea, 1999, nr. 8;
65. Pásztai, Zoltán și colab., Locul și importanța tratamentului kinetic în
recuperarea complexă
a pacienților cu spondilită anchilozantă, în .Revista română de
kinetoterapie., Oradea, nr. 5, pag. 37-42;
66. Pásztai, Zoltán și colab., Recuperarea instabilității umărului (postraumauatic -
postoperator), în .Revista română de kinetoterapie., Oradea, 2001, nr.
10, pag. 21-26;
67. Pásztai, Zoltán și colab., Reflexii asupra laturii practice - praxis și praxiologie
a
kinetoterapiei la Sesiunea jubiliară de comunicări științifice, Oradea, 28-
29 mai 1993;
68. Pásztai, Zoltán și colab., Tratamentul kinetic al tulburărilor de statică
vertebrală prin
metoda Mezieres, la Sesiunilele anuale de cercetări științifice,
Universitatea din Oradea, 2- 4 iunie 1995, pag. 47;
69. Pásztai, Zoltán și Pásztai, Andrea, Factorii care condiționează recuperarea
kinetică,
propriopriocepția integrată și coordonată de activitatea mentală, în
.Revista română de kinetoterapie., Oradea, 1997, nr. 5, pag. 62-67;
70. Pásztai, Zoltán și Pásztai, Andrea, Testarea și tratarea din punct de vedere
kinetic a
disfuncțiilor sacro-iliace ale sportivilor, la Sesiunile anuale de cercetări
științifice, Universitatea din Oradea, 2-4 iunie 1995, pag. 45;
71. Pásztai, Zoltán și Pásztai, Elisabeta, Aspecte metodologice, psiho-kinetice
din activitatea
de recuperare neuromotorie și rolul kinetoterapeutului, în .Analele
Universității., Oradea, 1994, Kinetoterapie, Tom I, pag. 29-40;
72. Pásztai, Zoltán și Pásztai, Elisabeta, Folosirea .gimnasticii articulare. ca
metodă a
culturii fizice medicale în regimul de viață în scopuri igienice și
terapeutice, în .Educație fizică și sport., București, 1980, nr. 9, pag. 36-
40;
73. Pásztai, Zoltán și Zdrite, Ramona, Kinetoterapia genunchiului posttraumatic,
la Sesiunea
anuală de comunicări științifice, Universitatea de Vest din Timișoara, 15
noiembrie 1997;
74. Pásztai, Zoltán, Adaus, Dumitru și Pásztai, Andrea, Kinetoterapia aplicată ca
și asistență la
domiciliu .home-care., în .Analele Universității., Oradea, 1999,
Kinetoterapie, Tom VI, pag. 37-45;
75. Pásztai, Zoltán, Handicapatul și sportul, la Sesiunea anuală de comunicări
științifice,
Universitatea de Vest din Timișoara, 15 noiembrie 1997;
76. Pásztai, Zoltán, Marcu, Vasile și Copil, Carmen, De la gimnastică medicală la
cultură
fizică medicală și la kinetoterapie, în .Analele Universității., Oradea,
1994, Kinetoterapie, Tom I, pag. 15-23;
77. Pásztai, Zoltán, și Pásztai, Andrea, Terapii- tehnici-metode complementare
de relaxare,
decontracturare folosite în kinetoterapie, Galați, Editura Logos, 2001;
78. Pásztai, Zoltán, Pereș, Adrian și Pásztai, Andrea, Concepții și principii în
precocitatea și
complexitatea recuperării neuro-motorii, în .Analele Universității.,
Oradea, 2001, Kinetoterapie, Tom VIII, pag. 57-62;
79. Pásztai, Zoltán, Popa, Daiana, Pásztai, Elisabeta și Pásztai, Andrea, Metoda
și posturarea
Mc. Kenzi din punct de vedere profilactic, kinetic și de testare în
lombalgii, la Sesiunile anuale de cercetari științifice, Universitatea
din Oradea, 2-4 iunie 1995, pag. 44;
80. Pásztai, Zoltán, Tezele și bazele metodologice ale tratamentului kinetic actual
în cazuistica
posttraumatică, la Sesiunea de comunicări științifice, Oradea, 1994;
81. Poenaru, V. Dan și colab., Traumatologie și recuperare funcțională la sportivi,
Timișoara,
Editura Facla, 1985;
82. Poenaru, V. Dan și Rottenberg, Nicolae, Aparatul extensor al genunchiului,
Timișoara,
Editura Helicon, 1995;
83. Popa, Gheorghe, Metodologia cercetării științifice în domeniul educației fizice
și sportului,
Timișoara, Editura Orizonturi Universitare, 1999;
84. Radovici, Iulian și Radovici, Petre, Gimnastica abdominală, București, Editura
Sport-Turism,
1977;
85. Rădulescu, Alexandru și colab., Dificultăți, riscuri, atitudini în diagnosticul și
tratamentul
traumatismelor aparatului locomotor, București, Editura Militară, 1978;
86. Robănescu, Nicolae, Baciu, Clement și Alexandrescu, Theodora, Mic
dicționar medicosportiv,
București, Editura Stadion, 1971;
87. Robănescu, Nicolae, Reeducarea neuromotorie, București, Editura Medicală,
1968;
88. Robănescu, Nicolae, Reeducarea neuromotorie, București, Editura Medicală,
1992;
89. Sbenghe, Tudor, Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei, București,
Editura Medicală,
1999;
90. Sbenghe, Tudor, Kinetologie profilactică terapeutică și de recuperare,
București, Editura
Medicală, 1987;
91. Sbenghe, Tudor, Prevenirea suferințelor musculo-articulare, București,
Editura Medicală,
1991;
92. Sbenghe, Tudor, Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor,
București, Editura Medicală, 1981;
93. Sbenghe, Tudor, Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, București,
Editura
Medicală, 1996;
94. Shanley, Eamon, Mental Handicap - a Handbook of Care, Edinburgh,
London, Melbourne
and New York, Churchil Livingstone, 1986;
95. ªișiroi, Constantin și Voinea, Andrei, Probleme de patologie a genunchiului,
București,
Editura Academiei Române, 1990;
96. Stănciulescu, Traian D. și Manu, Daniela M., Metamorfozele luminii -
biofotonica, știință
a complexității, Iași, Editura Performantica, 2001;
97.Teleki, Nicolae și colab., Cura balneoclimatică în România, București, Editura
Sport- Turism,
1984;
98. Voinea, Andrei, Gorun, Nicolae, ªișiroi, Constantin și Vesei, Lucian Doru,
Ortopedia și
traumatologia - mică enciclopedie, București, Editura ªtiințifică
și Enciclopedică, 1987;
99. Wilson, G. and Murphy, A., The Specificity of Strength Training: the effect of
posture,
Eur. J. Appl. Physiol., 1996;
100. World Health Organization: International classification of impairments,
disabilities and
handicaps, Geneva, 1980;
101. Zaharia, C., Elemente de patologie a aparatului locomotor, Editura Paideia,
1994.
Cuvânt de încheiere
Hans Selye, celebrul profesor al Universității din Montreal și
autorul concepției asupra stresului, ocupându-se de problemele legate
de necesitatea elaborării cărților stiințifice, spunea: .Atunci când aveți
intenția de a scrie o lectură, o carte, primul lucru care trebuie făcut este
acela de a constata dacă este sau nu nevoie de ea..
Am convingerea că cei care vor studia această lucrare, vor reuși
să confirme cunoscuta gândire a lui Oscar Wilde: .Experiența este numele
pe care fiecare îl dă greșelilor sale..
Motto-ul nostru a fost, .dacă a-ți însuși o frază izolată din opera
altuia înseamnă a comite plagiat, a alege însă ceea ce este mai bun la
fiecare din cei care s-au ocupat vreodată de aceleași subiect devine o
sinteză creatoare..
Această carte nu ar fi văzut lumina tiparului fără sprijinul moral,
profesional al prietenilor și colaboratorilor mei: dr. Valentina și Petre
Rovența, dr. Ligia și Nicolae Robănescu, dr. Tudor Sbenghe, dr. Nicolae
Roboș, dr. Csuha Peter, dr. Cristina Foza, dr. Cornel Sabetay, dr. Jaroslav
Kiss, colegii mei de la Sanatoriul de Recuperare pentru Copii - Băile 1Mai,
Spitalul .ªtefan Stâncă. - București, Spitalul .Brâncovenesc. -
Centrul de Recuperare Neuromotorie - Dezna, Spitalul Clinic de
Recuperare - Băile Felix. Pásztai Zoltán