Sunteți pe pagina 1din 5

Marin Sorescu

Poveste
Scara la cer

1. Menționarea a patru trăsături ale perioadei sau ale curentului cultural/literal,


care se regăsesc în lirica lui Marin Sorescu.

După cel de-al Doilea Război Mondial, din punct de vedre identitar și cultural,
socitatea românească a intrat într-o profundă criză, instutuită brutal prin instalarea
regimului totalitar comunist. Domeniul esteticului nu mai are după 1947 autonomie,
iar scriitorii, pentru a publica, trebuie să treacă mai întâi de comisia de cenzură. Prin
această încălcare a libertății de exprimare, literatura română pierde legătura cu tradiția
întrebelică și trăiește o perioadă în care artistul se vede obligat să aleagă între
conformismul lozincard și scrierea unei literaturi de sertar.
Pe fondul dezghețului ideologic – formulă consacrată ce restituie metaforic
deschiderea regimului opresiv către recunoașterea autonomiei esteticului – o nouă
generație a ieșit la lumină. Iar șansa acestei generații de a se afirma s-a datorat în
primul rând faptului că scriitorii din anii 60 și-au propus să reînoiască poezia, făcând
un nod între poezie și proză interbelică, nu întâmplător fiind numiți de comentatori
neomoderniști. În ciuda tuturor diferențelor dintre stilurile și temele abordate de
scriitorii șaizeciști, ei sunt considerați continuatori ai principiilor estetice moderniste
din perioada interbelică, reușind șă revigoreze literatura română aflată în plin proces
de ideologizarea comunistă. Neomoderniștii promovează conceptul de artă pentru
artă, cred în puritatea actului creator și artistic, în intelectualizarea estetiului și în
valoarea temelor mari ale literaturii. Totodată însă, aceștia revalorirează întreaga
tradiție culturală europeană prin ideea de intertextualitate sau de pastișă, reșind astfel
să definitiveze proiectul modernist.
Opera lui Marin Sorescu se încadrează în curentul literar neomodernismul,
dezvoltat de poeții generației 60: Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Ana Blandiana etc.,
Neomdernismul se indentifică în opera lui Marin Sorescu prin prezența cultivării
marilor teme filozofice, limbajul este ambiguu, metaforic, se cultivă cu predilecție o
sensibilitate neomodernistă, se valorifică și reinterpretează miturile, sintaxa poetică
novatoare, intelectualismul, reiterarea ludicului, a ironiei și parodiei.
2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menționate, valorificând două texte poetice
aparținând lui Marin Sorescu.
3. Tema și viziunea despre lume

Poveste, de Marin Sorescu face parte din volumul Moartea Ceasului și


ilustrează neomodernismul, având caracteristicile specifice acestui curent literar.
Această poezie este o meditație în manieră soresciană, adică exprimă realități grave
într-o formă ludică.
Îmbrăcată într-o haină jucăușă a limbajului (metaforic, ludic, parodic), poezia
abordează o problematică profundă: tema iubirii confruntată cu timpul neiertător.
Titlul poeziei are o structură simplă: un substantiv comun, nearticulat. La nivel
denotativ, indică o structură narativ simplă. La nivel conotativ, titlul este o metaforă
care sugerează relatarea trăirii autentice ale ale cuplului de îndrăgostiți.
Poezia are trei secvențe poetice, corespunzătoare momentelor firului epic:
„expozițiunea” – definirea poetică a celor două suflete incompatibile care formează
cuplul, relatarea „evenimentelor” – trăiri sufletești și „deznodământul”, întâlnirea cu
Sf. Vineri, e plasat sub forma viitorului.
Prima strofă alcătuiește Prima secvență poetică. Versurile „Sufletul tău
funcționează cu lemne, / Iar al meu cu electricitate. / Dragostea ta umple cerul cu fum.
/ A mea e din flăcări curate” creează impresia că poetul deține niște adevăruri despre
dualitatea feminin-masculin. Sufletul femeii are nevoie de lemne. Materie
promordială, care sugerează ideea de înțelepciune, ar trebui să sugereze și ideea de
concret. Sufletul bărbatului are nevoie de electricitate, formă modernă de lumină, care
este curată, fără fum.
Următoarele strofe ( versurile 5-18) alcătuiesc a doua secvență poetică, care
valorifică mitul erotic, într-o fomrulă neomodernistă. El și ea decoperă, ca și
perechea primordială, planul cosmic, sugerat de cuvintele pământ, cer, lună, apoi de
planul terestru, ilustrat prin cuvintele iarbă, lac, copac. Se dezvoltă motivul călătoriei
prezent încă din primul vers al celei de-a doua strofă: „Totuși vom mai merge
împreună”, prin două serii de repetiții: „O bună bucată de pământ, / O bună bucată de
cer, / O bună bucată de lună. / Și vom fi fericiți pentru iarbă, / Și pentru lac, / vom
râde pentru copac”. Repetițiile se pot asocia cu o tehnică a artei prin joc. Ritualul
erotic romantic este înlocuit de o viziune nouă, dar și de fericireea cuplului care se
răsfrânge asupra naturii.
Strofa a treia conturează traiectoria inițierii cuplului. Imaginația ludică a
poetului ne indică un parcurs spontan, aflat sub zodia ambiguității și paradoxului.
Ultima secvență poetică, sfârșitul „poveștii”, stilizează motive de basm - Sf.
Vineri, deținătoare a misterelor și protectoare a călătoriilor.
Ironia este prezentă în versurile „să ne spună printre altele/ că nu mai suntem
tineri”, unde motive cu substrat dramatic precum trecerea ireversibilă a timpului și
chiar moartea sunt trecute la capitolul „printre altele”.
Finalul revine la motivele prezentate în incipit, dar pentru a le nega. De aceea
finalul este surprinzător, pentru că pierderea tinereții aduce pierderea „lemnelor” și
electicității de la Sf. Vineri, adică combustibilul iubirii. Versurile „Și că ea n-o să ne
mai dea de-acum/ Nici electricitate pentru flacără, / Nici lemne pentru fum” reprezintă
esența tehnicii neomerniste a lui Marin Sorescu, prin care subminează filozofia,
logica, ordinea existențială, cu o simplitate extraordinară.
Cea de-a doua poezie a lui Marin Soreescu definitorie pentru curentul
literar neomodernismul este Scara spre cer, publicată în volumul Puntea .
Trecând la urătorul nivel al temei prezentate în prima poezie prezentată, tema poeziei
Scara la cer este moartea, văzută ca o punte de legătură între divinitate și umanitate.
Legătură stabilită prin intermediul „pânzei de păianjăn”. Poetul pășește spre
imaterialitate, odată cu trecerea nemiloasă a timpului, trecere pe care o face abia pe
nesimțite și fără regrete.
Titlul poeziei "Scara la cer" semnifică moartea prevestitoare a poetului.
Acesta își interpretează liric semnele mortii, in stilul care-l defineste si il
singularizeaza printre poeti.
Motivul firului de păianjăn este echivalent cu viața trecătoare, fragilă în
esență, falorificat de poet într-o manieră neomodernistă. Păianjănul, este văzut în
calitate de demiurg, de călăuză a sufletelor, de mijlocitor între lumea divină și umană,
între terestru și cosmic, între lumea „cealală” și „aceasta”.
Primele versuri sunt reprezentative pentru trecerea în neant pe care poetul și-
o imaginează. Imaginea care se potriveste cel mai bine poetului este cea unei
lumanari, care se consuma, in timp ce raspandeste in jur lumina si caldura „Un fir de
paianjen /Atârna de tavan. /Exact deasupra patului meu”. O panza de paianjen tesuta
intr-un colt al camerei de suferinta, pe tavan, i se pare un semn premonitoriu,
simtindu-si sfarsitul din ce in ce mai aproape. Firul de paianjen este definit, prin
metafora, „scara la cer" . „În fiecare zi observ /Cum se lasa tot mai jos. /Mi se trimite
si /Scara la cer - zic, /Mi se arunca de sus”. Agonia ii creaza o perceptie profunda si
subtila a inaltarii sufletului, pentru care divinitatea ii trimite, "o scara " ce urca "la
cer", poetul fiind constient ca nu se poate opune mortii si poruncii dumnezeiesti : "Mi
se arunca de sus! ". Poetul simte, asadar, chemarea si izbavirea trimise de divinitate,
ca o salvare si binecuvantare a sufletului. Memorabile prin emotia puternica pe care o
transmit sunt versurile urmatoare, din care transpare, cutremurator, suferinta
provocata de boala necrutatoare a "celui ce am fost", al carui trup slabit de durere este
totusi prea greu pentru a se inalta la cer: "Desi am slabit ingrozitor de mult, / Sunt
doar fantoma celui ce am fost, / Ma gandesc ca trupul meu / Este totusi prea greu /
Pentru scara asta delicata". Ultimele versuri sunt de o sensibilitate unica in lirica lui
Marin Sorescu, impresionand sfasietor prin dorinta ca sufletul sau sa ajunga la
Dumnezeu: "- Suflete, ia-o tu inainte, / Pas! Pas!". Forta poeziei consta in puterea de
detasare a poetului de propria suferinta, putand sa constientizeze lucid faptul ca
sfarsitul e aproape, cautand in lumea reala elemente care sa faca legatura cu cea de
dincolo, semne concrete ca se afla pe drumul fara intoarcere dintre viata si moarte.
Poetul nu aluneca in misticism sau in fanatism religios, dar este increzator, în tente
neomoderniste, ca sufletul lui va fi primit in ceruri, de unde, de altfel, i se si trimite
scara delicata, pe care acesta sa urce "Pas! Pas!".
Versurile finale sunt de o frumusete coplesitoare, care face de prisos comentariul.
De o rara simplitate, poemul are totusi adancimea unui lac fara fund. Traseul pe care
il urma, in general, poezia lui Sorescu, de la familiar si cotidian la fundamental, s-a
facut aici si mai mic, s-a esentializat, poetul pastrand insa, chiar si acum,
povestea.ginează, modificând realitatea prin intermediul lentilei poetice.

4. Prezentarea unei particularități de limbaj pentru fiecare dintre cele două texte
poetice

Limbajul Poveștii este caracterizat de spiritul ludic și ironic, de oralitate și de


amestecul unor registre lexicale diferite: oral, popular (o bună bucată, cotitură, va ieși
în cale) și neologic (electricitate, reculegere, funcționează). Iar limbajul ce ne descrie
Scara spre cer pe care Marin Sorescu este gata să o urce cu sufletul, este prezentat
prin intermediul gravității și tensiunii dramatice inerente acestui moment existential,
mascate prin degajarea ironica si firescul tonului (caracteristica a intregii opere a
scriitorului).