Sunteți pe pagina 1din 17

Eseul nr.

Diversitatea stilistică la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec.al XX-lea;


verism,impresionism, neo-clasicism, post-romantism, expresionism etc. Compozitori
reprezentativi: C. A. Debussy, R. Strauss, K. Orff, A. Honneger, A. Schönberg, A.
Webern, A. Berg etc.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în evoluția artelor


societății europene se conturează o perioadă de mari efervescențe estetice și stilistice în
care, în toate domeniile, se caută noi forme și mijloace de expresie moderne. Aceste noi
trasee stilistice apar ca o reacție față de manifestarea exacerbată a Romantismulului care,
spre sfârșitul secolului al XIX-lea, adusese în artă conformismul și o oarecare rutină și
închistare.
Începutul înnoirilor a fost dat de pictură, prin promovarea unei tematici realiste desprinsă
din viața cotidiană, din mediul muncitoresc și țărănesc, contrară celei convenționale-
mitologice, istorice și religioase. Fenomene congenere apar și în literatură, redarea
veridică a realității dure, uneori sumbre, aducând la apariția naturalismului, care își
manifesta fățiș opoziția față de lumea de vis a literaturii romantice. Treptat, naturalismul
face loc și altor curente literare precum impresionism, parnasianism și simbolism.
Ceea ce caracterizează muzica secolului al XX-lea, în comparație cu epocile anterioare,
este lipsa unității stilistice, dată de complexitatea alcătuirii structurale, de caracterul
extrem de eterogen al creației artistice și schimbarea rapidă a tehnicii de scriitură.
Din secolul al XIX-lea, în mersul lor firesc și constant, forțele de creștere ale muzicii
profesioniste pătrund în secolul al XX-lea pe patru direcții principale, cu o pregnantă
specificitate națională: clasico-romantică (germană și austriacă), romantică-
impresionistă(franceză), tradițional-veristă (italiană) și modal folclorică (rusă, cehă,
norvegiană și spaniolă, la care se adaugă apoi cea finlandeză, română, ungară,
poloneză,etc).
Se afirmă la începutul secolului al XX-lea îndeosebi impresionismul și verismul,
urmându-le apoi direcția atonal- expresionistă-dodecafonică, acestea trei reprezentând
direcții de avangardă , opuse romantismului târziu suprasaturat de excese. Tot în această
epocă de efervescență, continuă și se accentuează preocuparea și interesul pentru
modalism, pentru creația folclorică, multe națiuni care nu au cunoscut gloria mondială în
secolele anterioare afirmându-se acum. Creșterea interesului pentru cultura folclorică a
determinat crearea unor instituții muzicale naționale și internaționale, specializate în
studierea culturii populare și apariția etnomuzicologiei, cu ecou amplu în conștiința
artistică a secolului nostru.
Toate aceste evenimente, luate în ansamblu, au provocat o adevărată derută în dreptul
creatorilor tradiționaliști,determinând trezirea lor alarmantă. Soluția găsită de aceștia a
fost reînvierea marilor tradiții ale muzicii profesioniste mergând înapoi pe firul istoriei la
Bach și Beethoven, la Pergolesi și Palestrina, la Couperin și Rameau. Astfel, apare
neoclasicismul, ce reprezintă continuitatea vechilor tradiții într-o viziune contemporană,
integratoare.

Impresionismul

Dezvoltarea artelor în Franța celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea se


desfășoară sub semnul profundelor prefaceri sociale, politice și culturale declanșate de
revoluțiile de la 1848, noțiunile de libertate și progres căpătând noi sensuri. Conștiința
strânsei relații dintre artă și popr, dintre artă și societate, era acum mai vie ca niciodată și
marile spirite ale epocii luptă cu insistență pentru afirmarea ei. O dată cu declinul
Romantismului, la sfârșitul secolului al XIX-lea, se afirmă curente artistice noi, specifice
Franței, la cumpăna dintre cele două veacuri, corespunzătoare vieții ei spirituale:
parnasianismul, naturalismul și simbolismul în literatură, reprezentat de poeții Charles
Baudelaire, Paul Verlaine, Paul Verlaine și impresionismul, în pictură și muzică,
reprezentanții acestui curent artistic căutând să redea peisaje, personaje și sentimente prin
intermediul sugestiilor.
În pictură, impresioniștii sunt preocupați de amănunte, folosesc nuanțe pastelate și nu
sunt adepții contururilor clare, exacte. Marele merit al impresionismului este acela de a
apropia arta de natură, considerând-o o sursă inepuizabilă de inspirație, punând accentul
pe peisagistica senină. Pictorii preferă elemente precum nori, apă , vânt, ceață,
vapori,care reflectă transparență și fluiditate. Printre cei mai importanți reprezentanți
impresioniști se numără Edgar Degas, Camille Pissarro, Auguste Renoir, dar mai ales
pictorul Claude Monet al cărui tablou, Impresii la răsărit de soare, constituie punctul de
plecare al esteticii impresioniste.
În muzică, impresionismul este caracterizat de existența unui limbaj armonic bogat și al
unei fluidități a planurilor sonore, fapt care creează o atmosferă de instabilitate și
sugerează ideea de plutire și visare. Compozitorii preferă tema acvaticului sub diferite
forme: apă, gheață, nori și de asemenea preferă instrumentele muzicale cu o sonoritate ce
induce starea de visare, cum ar fi harpa, flautul, vioara sau violoncelul. Formele pieselor
sunt libere, deschise, mai elastice, reprezentând echivalentul conturului nedefinit folosit
de pictorii impresioniști.
Dacă armonia este mai complexă, mai bogată și mai diversificată în lucrările
impresioniste, melodia este mai simplă, vagă, delicată și sugestivă.
Un alt aspect important este interesul pe care compozitorii îl acordă programatismului,
fapt ce reiese din utilizarea titlurilor sugestive precum Claire de lune, lucrare compusă de
Claude Debussy sau Pavană pentru o infantă defunctă, de Maurice Ravel, cei doi
compozitori menționați fiind cei mai importanți reprezentanți ai Impresionismului
muzical.

Claude Debussy s-a născut în anul 1862 în localitatea Saint-Germaine-en Laye, în


apropierea Parisului. A început studiul muzicii de timpuriu, sub îndrumarea fostei eleve a
a lui Frederic Chopin, Marie de Fleurville, având o evoluție surprinzătoare. A fost admis
la Conservatorul din Paris, unde a studiat cu marii pedagogi ai vremii, precum Albert
Lavignac, Emile Durand, Antoine Marmontel și Cesar Franck. Un moment important în
cariera sa îl constituie căștigarea concursului Premiul Romei, care i-a facilitat o perioadă
de studiu de patru ani în Italia, la Villa Medicis. Întors la Paris, este tot mai atras de
poezia simbolistă, frecventând des cenaclurile, iar în anul 1889 vizitează o expoziție
universală unde ia contact cu arta Extremului Orient, cu muzica javaneză, cu sonoritățile
de gamelan, o muzică eliberată de regulile academice europene, făcând din Debussy
primul muzician modern care a fost fascinat de exotisme, de muzica extra-europeană.
Creația sa este una complexă, scrisă într-o mare mare varietate de genuri muzicale.
În genul miniaturii vocale, Debussy a compus o serie de cicluri de lieduri pe versurile
poeților simboliști, îndeosebi Paul Verlaine, Staphane Mallarme și Charles Baudelaire.
Cele mai reprezentative cicluri sunt Noapte înstelată, Clopotele, Serbări galante, Arii
uitate ( Ariettes oubliees), Proze lirice, Trei poeme de Stephane Mallarme,etc.
Fiind un pianist desăvârșit, Debussy a acordat o deosebită atenție creației pentru pian,
care constă în principal în forme miniaturale. Compozitorul a grupat miniaturile în serii,
suite și cicluri, printre compozițiile sale numărându-se Rapsodie, Nocturnă, Pe corabie,
Mica suită, Suita bergamască. Din ciclul Suita bergamască face parte și piesa Claire de
lune, care se remarcă atât prin titlul său romantic impresionist cât și prin realizarea
muzicală de o rară frumusețe melodică și armonică, cu învăluitoare contraste de lumini și
umbre. A compus și suita Pour le piano, în a doua etapă a creației pianistice, alcătuită din
trei piese: Preludiu, Sarabandă și Toccată, suita intitulată Estampes (Stampe) și ciclurile
Reflexe în apă și Colțul copiiilor, o suită de șapte miniaturi programatice dedicate
copilului său.
Urmând modelele înaintașilor săi, Bach și Chopin, Debussy reia concepția romantică a
preludiului într-o accepțiune nouă, programatică, și creează cele două cărți de Preludes,
fiecare curpinzând 12 preludii, cu titluri precum:Armonia serii, Vântul în câmpie,
Catedrala scufundată, Ondine,etc.
Odată cu ultimele preludii, creația pianistică a lui Debussy intră într-un proces de
clasicizare a trăsăturilor impresioniste, vizibilă atât în gândirea componisitcă și
construcția arhitecturală cât și în cea a expresiei de ansamblu. Acest proces apare mai
accentuat în suita pentru pian care urmează, intitulată Șase epigrafe antice, alcătuită din
șase miniaturi programatice.
Următoarea lucrare dedicată pianului, Douăsprezece studii, marchează punctul terminus
al creației pentru pian a lui Debussy, consacrându-l pe compozitor printre cei mai de
seamă reprezentanți ai pedagogiei pianistice moderne alături de Chopin, Liszt și Skriabin.
Restrânsă numeric, creația de cameră a lui Debussy cuprinde trei sonate: Sonata pentru
violoncel și pian, Sonata pentru flaut, violă și harpă și Sonata pentru vioară și pian, un
cvartet de coarde, o Nocturnă pentru vioară și pian, Trio în sol minor.
În ceea ce privește muzica simfonică, Claude Debussy a compus suita Printemps,
pentru cor(cu gura închisă) și orchestră, concepută în anii petrecuți la Roma, fiind
inspirată de tabloul Primăvara de Botticelli. Din aceeași perioadă datează Fantezia pentru
pian și orchestră, și capodopera care l-a consacrat, Preludiul la după-amiaza unu faun,
inspirat de un poem scris de Mallarme. Forma poemului lui Debussy este liberă, foarte
originală, iar muzica este de o modernitate șocantă în epocă, lucrarea constituindu-se într-
un veritabil act de naștere al impresionismului în muzică. O și mai pronunțată temă
impresionistă ne este relevată de următoarea lucrare simfonică Trei nocturne. Nori,
Serbări, Sirene, o adevărată pictură sonoră gândită pentru orchestră și vioară principală.
O altă lucrare simfonică este un poem dedicat peisajului marin, intitulat La Mer, iar
ultima lucrare simfonică este Imagini pentru orchestră, suita reunind trei imagini: Gigues,
Iberia și Rondes de Printemps.
Claude Debussy a acordat o atenție deosebită și muzicii de scenă, cea mai reprezentativă
lucrare fiind opera Pelleas și Melisande, inspirată de scriitorul simbolist belgian Maurice
Maeterlinck. Fără a ține seama de stilul și de mijloacele operei tradiționale, Debussy
tinde spre o tratare originală, spre un limbaj evocator în care sensibilitatea își poate găsi
prelungirea în muzică și în decorul orchestral. Realizarea de excepție unică în creația lui
Debussy, opera Pelleas și Mellisande se înscrie ca fiind prima mare culme a teatrului liric
contemporan.

Considerații stilistice

Discursul său muzical este continuu și se bazează pe fluiditatea armoniei, melodiei și


ritmului. Pornind de la structurile armonice tradiționale cu baza în consonanță, în
modalism, Debussy ajunge la combinații mixte rezultate din succesiuni de septime și
none nerezolvate , de structuri hexatonale, politonale, pentatonice și modale, cvarte și
cvinte paralele, evitând terța în acorduri, în acest fel atingând liniile teritoriilor
atonalismului. Armonia devine la Debussy elementul principal în discursul muzical,
melodia trecând-o pe planul secund.
În ceea ce privește melodica,Debussy foloseste motive scurte transformate in diferite
contexte armonice melodia acordica (tehnică prin care melodia nu este acompaniata
omofon ci fecare sunet al melodiei face parte dintr-un acord, rezultând o succesiune
acordică) Regăsim influențe hispanice, exotice, de jazz..
Ritmul este tratat ca un element principal în componența discursului muzical, de o mare
varietate .Ritmica este legata de procesul armonic, in general simpla, conține structuri
ritmice ostinate, precum și ritmuri exotice , de jazz sau hispanice. La toate acestea se
adaugă expresia politimbrală oferită de pian sau de orchestră, concepută ca o imensă
paletă multicoloră. Pentru Debussy, timbrul instrumentului este culoarea, prin ea reușind
să vizualizeze imaginile.
Înnoitoare, profund națională, emanată din sentimentul dragostei pentru natură, creația
lui Debussy se încrie ca o contribuție de excepție adusă dezvoltării componisticii
moderne mondiale.

Maurice Ravel

Maurice Ravel a fost pianist, dirijor, compozitor impresionist și unul dintre cei mai
importanți orchestratori. S-a născut pe 7 martie 1875 , în localitatea Cibourne, în Țara
Bascilor dintre granițele franceze, aproape de frontiera cu Spania. În ciuda originilor sale,
compozitorul a fost totdeauna asociat cu Parisul, unde s-a mutat cu familia sa când avea
doar câteva luni. Primele lecții de muzică le ia la vârsta de 6 ani (studiază pianul), iar
câțiva ani mai târziu ia și primele lecții de armonie, de contrapunct și de compoziție, în
cadrul Conservatorului de la Paris.
Creația sa se poate caracteriza îndeosebi printr-o mare varietate ritmică, provenită din
diferite surse folclorice și din particularitățile dansurilor care l-au inspirat, de la vechea
pavană până la ritmurile moderne (blues, jazz sau fox-trott). De asemenea, se poate
observa o varietate armonică, prin alternarea sistemului tonal cu cel modal.
Maurice Ravel compune, în timpul studenției, primele lucrări: Preludiu și fugă pentru
pian Un greu somn negru, melodie pe versuri de Paul Verlaine, precum și Menuetul antic
și Habanera pentru două piane. În aceste lucrări, se poate observa influența a muzicii lui
Claude Debussy care, tot în acea perioadă prezintă în primă audiție capodopera Preludiul
la după-amiaza unui faun, lucrare care a exercitat un impact deosebit asupra lui Ravel.
„Ascultând pentru prima dată- ne mărturisește chiar Ravel- Preludiul la după-amiaza unui
faun, mi-am dat seama ceeste muzica.”
Tot din acea perioadă, a lucrărilor de început, datează lucrările simfonice Șeherezada și
Pavană pentru o infantă defunctă, compuse în anul 1899. Aceasta din urmă se remarcă
prin solemnitatea și expresivitatea discursului melodic, transpunând ascultătorul într-o
stare dereverie și meditație.
În următorii ani, compune ciclurile de piese pentru pian Jocuri de apă, Oglinzi, Gaspard
al nopții și Valsurile nobile și sentimentale, precum și suita de cinci piese pentru voce
și pian Histoires naturelles, pe versuri de Jules Renard. O altă lucrare compusă pentru
pian este suita preclasică La Mormântul lui Couperin, în care este evocată grația și
eleganța muzicii Barocului francez, în cele şase piese: Preludiu, Fugă, Forlana, Rigaudon,
Menuet și Toccată.
Rapsodia spaniolă este o lucrare pe care o compune pentru orchestră, în anul 1908,
urmându-i la scurt timp comedia într-un singur act intitulată Ora spaniolă și lucrarea
Vocaliza în formă de habaneră, pentru voce și pian. Se poate observa interesul pe care
compozitorul îl acordă ritmurilor spaniole, fapt explicat și de originea sa bască.
În ceea ce privește muzica de cameră, a compus Cvartetul de coarde în fa
major,Introducere și allegro pentru harpă,Trio pentru pian, vioară și violoncel, Sonata
pentru vioară și violoncel, precum și Sonata pentru vioară și pian,, în care regăsim ritmuri
de blues și jazz.
De la începutul anilor 1920 datează poemul coregrafic pentru orchestră La Valse,
compus la comanda coregrafului rus Sergei Diaghilev, precum și rapsodia Tzigane pentru
vioară și orchestră, lucrare de o mare virtuozitate tehnică, cu un caracter strălucitor . În
anul 1928, în urma unui turneu de patru luni în SUA, compune celebra sa lucrare pentru
orchestră, Bolero, aceasta fiind inițial o comandă a dansatoarei şi actriței de origine rusă
Ida Rubinstein. Bolero-ul este conceput în jurul unei singure teme muzicale pe un ritm
ostinato,reluate obsesiv prin „acumularea” treptată a instrumentelor muzicale incluse în
partitură. Astăzi,piesa este una dintre cele mai cântate din toate timpurile, fiind
reprezentată atât în săli deconcerte, în spectacole de teatru sau balet, cât și în pelicule
cinematografice.
Maurice Ravel încetează din viață la 28 decembrie 1937, la Paris. Compozitorul rămâne,
alături de Claude Debussy, unul dintre cei mai importanți impresioniti care, prin
originalitate și prin diversitatea combinațiilor tonale și ritmice pe care le regăsim în
creația sa, contribuie ladezvoltarea limbajului muzical modern din prima jumătate a
secolului XX.

Verismul în muzică

În climatul artistic european de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al


XX-lea, tensionat de febrilitatea căutărilor spontane și tendințelor de înnoire, Italia oferă
un spectacol al continuității și ascensiunii unuia dintre cele mai tradiționale genuri, opera.
Este momentul în care Verdi, ajuns la vârsta senectuții, predă ștafeta unei generații noi de
compozitori ce se dedică creației lirice.
Datorită impactului cu naturalismul francez,alături de specificitatea și viziunea
filosofică italiană, apare verismul, un echivalent al naturalismului. Cuvântul verism
provine de la rădăcina vero, care înseamnă adevăr, și a fost utilizat pentru prima dată în
anul 1878 de Luigi Capuana în tratatul său în care își fundamentează concepția artisitică,
fiind considerat inițiatorul verismului în literatura italiană.
Născut într-un moment în care romantismul își epiloga existența, verismul se constituie
într-o soluție, o modalitate națională de ieșire din impas și de continuare a marilor tradiții.
El apare mai întâi în literatură, trecând apoi în artele plastice și teatru și, în sfârșit, în
muzică, îmbrăcând forme proprii și specifice de realizare. Idealul marilor reprezentanți ai
artei italiene consta în expresia Il vero prima di tutto ( Adevărul înainte de toate), aceștia
redând realitatea într-un mod veridic, autentic, indiferent de mijloacele de expresie. Își
alegeau tematica din viața oamenilor simpli, evocând cu predilecție caracterele
personajelor, cu o tentă specifică italiană. Totodată, verismului îi sunt specifice câteva
aspecte precum cercetarea folclorului și interesul pentru problemele sociale, relevarea
legăturii dintre destinul existențelor individuale și condiționările sale social-istorice,etc.
Cu un plus de forță, verismul s-a manifestat în muzica de operă, unde tensiunile
situațiilor scenice sunt amplificate prin intermediul muzicii, cu întregul arsenal de
mijloace de expresie: melodie, polifonie, armonie, orchestrație, dinamică, agogică,etc.
Între creațiile italiene romantice și cele veriste există o strânsă legătură, acestea din urmă
bazându-se pe tradiția operei italiene, a cântului italian de tip bel-canto, cu specificul
muzicii populare, cu intonații specifice, etc. Noutatea și specificul expresiei în opera
veristă constă însă în natura subiectelor abordate ce determină adâncirea dramaturgiei
scenice, accentuarea faptelor emoționale împingând tensiunea dramatică până la cel mai
intens tragism. Este momentul în care pe scena italiană, locul eroilor legendari și istoriei
este luat de oamenii de rând, întâlniți aievea în tumultul vieții cotidiene.
În direcția obținerii expresiei din ce în ce mai pronunțat patetică și melodramatică,
melodia vocală ajunge până la declamație, uneori chiar la vorbire declamată.(de aici
rezultă strânsa legătură între muzică și text). Se produce și o evoluție a limbajului
armonic care se adâncește și mai mult în modal, determinând noi mixturi și structuri
sonore ce contribuie la sublinierea momentelor de maximă tensiune dramatică. La toate
acestea se adaugă orchestra care, departe de a mai fi un simplu instrument acompaniator,
se transformă într-un personaj principal activ la acțiune, integrându-se și sporind drama
psihologică.
Meritul de a fi creat prima operă veristă îi revine lui Pietro Mascagni. Este vorba despre
Cavalleria rusticana, operă într-un singur act inspirată de nuvela cu același titlu, scrisă de
Giovani Verga. Acțiunea operei se desfăsoară în decorul arid al Siciliei, urmărind drama
pasională a unor țărani care muncesc și iubesc cu un temperament specific meridional,
pentru care cavaleria(aici în sens de onoare conjugală) este mai presus de orice; astfel,
încălcarea ei se răzbună și orice act oricît de brutal ar fi el (inclusiv crima), este justificat.
O a doua capodoperă veristă a muzicii de operă este semnată de Ruggero Leoncavallo,
,fiind intitulată Pagliacci (Paiațe). Este o operă în două acte și un prolog, după un text
scris de compozitor, este un fel de autobiografie muzicală a autorului care trăiește viața
grea și mizeră de artist ambulant, care este nevoit să cutreiere satele și orașele pentru a își
asigura cele necesare traiului.
Giacomo Puccini(1858-1924) apare în muzica italiană în momentul în care verismul-
prin Cavalleria rusticana și Pagliacci-se instalase autoritar în operă, atrăgând public tot
mai numeros. Abil, maleabil și receptiv la preferințele spectatorilor de operă, dotat cu o
mare forță de pătrundere în adâncul psihologiei umane, Puccini își alege subiectele din
lumea contemporană lui, pe care le interpretează fidel și desăvârșit din punct de vedere
muzical.
Cu opera Manon Lescaut, dramă lirică în patru acte, Puccini se integrează verismului.
Cu toate că subiectul operei nu este desprins din contemporaneitatea imediată, acțiunea
petrecându-se în secolul al XVIII-lea în Franța, Puccini îl tratează realist, conferindu-i
trăsături universalizante. Prin Manon Lescaut, Puccini devine unul dintre cei mai viguroși
compozitori de operă a epocii sale, urmând să pășească mai departe spre originalitate și
măiestrie, cu opera La Boheme (Boema). Subiectul operei este desprins din societatea
pariziană a anilor 1830, în care este redat un episod din viața unor tineri artiști , accentul
principal fiind pus pe surprinderea și redarea complexă a trăirilor personajelor principale,
Rodolfo și Mimi, Marcello și Musetta. Locul preludiului este luat de o scurtă introducere
orchestrală, executată cu scean deschisă, urmată de desfășurarea acțiunii, în care replicile
sunt date prompt și spontan. Desfășurarea muzicală alertă a impus compozitorului
utilizarea „melodiei continue”, locul ariilor fiind luat de scurte mărturisiri sentimentale,
ca de pildă aria lui Rodolfo sau a Musettei, acestea fiind intergrate perfect și firesc în
desfășurarea acțiunii.La realizarea și reușita expresiei de ansamblu a operei contribuie și
limbajul armonic inventiv și nou, bogat în sonorități transparente, în cromatisme, acorduri
de septime și de cvinte paralele, frecvente modulații cromatice și enarmonice.
După Boema, Puccini a compus operele Tosca, Madame Butterfly, La Rondine, Suor
Angelica, Gianni Schicchi și Turandot, dramă lirică în trei acte rămasă neterminată, ce
încheie șirul creațiilor lui Puccini, marcând totodată sfârșitul unei mari epoci de glorie a
operei italiene, pentru că nici una dintre cele care au urmat nu au reușit să se ridice la
nivelul celor create de Rossini, Verdi și Puccini.
Pe drumul verismului, alături de Mascagni, Leoncavallo și Puccini au pășit și alți
muzicieni italieni, din rândul lor detașându-se Alfredo Catalani, Umberto Giordami și
Francesco Cilea, compozitori care s-au consacrat operei, creațiile lor înscriindu-se, în
general, în marea tradiție a muzicii italiene din secolul al XIX-lea.

Atonalismul, Expresionismul și Dodecafonismul în muzică

Dacă Franța și Italia găsiseră, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, modalități proprii de
ieșire din criza romantică, oferind Europei soluții pentru o artă viitoare, Germania și
Austria se mai aflau într-o fază de incertitudini manifestând din ce în ce mai mult semne
ale unei oboseli accentuate. O dată cu primele decenii ale secolului al XX-lea, în paralel
cu eforturile lui Gustav Mahler, Richard Strauss, Max Reger și alții de a continua
tradițiile muzicale naționale și de a integra cuceririle wagneriene genurilor, formelor și
problematicii noi, se conturează unele tendințe de dezagregare a limbajului muzical
tradițional și de afirmare a unor principii noi de organizare a universului sonor. Influențat
de filozofia lui Schopenhauer și Nietzche, gândirea artistică germană și austriacă trece de
pe făgașul romantismului pe cel al iraționalismului și pesimismului, ajungâng să se
manifeste în cadrul unui nou curent, expresionismul.
Expresionismul reprezintă un curent artistic complex, manifestat mai ales în perioada
1905-1925, ca o reacție față de impresionism. S-a manifestat destul de confuz, sub
diferite forme, și a reprezentat, în esență, o „stare de spririt”, o izbucnire protestatară a
tinerilor germani și austrieci împotriva ordinii și culturii burgheze impuse de regimul
autoritar și de autoritățile imperiale austriace.
Expresionismul.
Expresionismul ni se înfățișează ca o mișcare artisitcă complexă, de mare amploare și
semnificații, o încercare de a traduce în planul artei, a unor sentimente sumbre și anxioase
specifice epocii: nemulțumirea față de viața goală, mecanică și mizeră, derulată sub
semnul nesiguranței și decăderii.(Expresionismul-artă a condiției umane). Exacerbând
subiectivismul, expresionismul denaturează reprezentarea, manifestă preferință pentru
tensiuni psihologice, pentru eroi zbuciumați, pentru monstruos și caricatural, pentru
tensiuni psihologice, pentru stridențe și antiteze brutale, urmărindu-se accentuarea
exagerată a expresiei.
Expresionismul a apărut pentru prima dată în pictura germană,.unde erau redate emoții
egative, instinctuale, legate de iraționalitate. Edvard Munch, pictor norvegian, este
considerat un precursor al expresionismului prin lucarea sa Strigătul – ce înfățișează
emoțiile negative legate de acest curent estetic, respectiv angoasa, spaima. La
promovarea expresionismului a contribuit înființarea grupării artistice Die Brucke,
membrii acestei grupări având o orientare nonconformistă, deschisă inovației.
Expresionismul muzical se traduce prin melodie fragmentată și declamatorie,.armonie
intens cromatizată și disonantă, atingând limita atonalității, dizolvarea tonalității și
înlocuirea acesteia cu reprezentări de tip serial, reliefarea ostentativă a motivelor sau a
fragmentelor tematice prin mijloace ritmice, de armonie, de instrumentație, aplecarea
spre sursele primare ale muzicii folclorice arhaice sau a celor exotice, ca mijloc de
realizare a expresiei de forță elementară, telurică.
Apărut în așa-zisa „Noua școală vieneză”, reprezentată de compozitorii Arnold
Schonberg, Alban Berg și Anton Webern, expresionismul muzical s-a manifestat
simptomatic și destul de limitat (în creația acestora).
Arnold Schonberg a realizat câteva lucrări de cea mai autentică factură expresionistă:
Portretul de damă, monodrama Erwartung (Așteptarea), prima capodoperă a muzicii
expresioniste, urmată de Pierrot lunaire, în care este redată o gamă complexă de trăiri și
sentimente, redată prin mijloace sonore ce asigură o expresivitate accentuată.
Alban Berg a compus două lucrări expresioniste, și anume cele două opere Wozzeck și
Lulu, în care realizează o sinteză între tonalitate și atonalitate.
Anton Webern se leagă de această mișcare estetică doar printr-o singură lucrare, Șase
lieduri opus 14, pe versuri de Gerog Trankl.
Curentul expresionsit a influențat și creațiile unor compozitori aflați pe alte trasee
stilistice și orientări estetice: Richard Strauss, P. Hindemith, B. Bartok, George
Enescu,etc, care prin particularitățile proprii de limbaj și modalitățile de abordare au
conferit expresionismului noi dimensiuni, culoare, varietate și particularități naționale.
Cu toate acestea, locul de frunte în expresionismul muzical îl dețin cei trei vienezi,
Schonberg, Berg și Webern care, pentru realizarea creațiilor lor muzicale au utilizat
arhitecturi, forme și mijloace noi de expresie, de la tonalism la atonalism și
dodecafonism, de la cântul tradițional la sprechgesang(emisie sonoră aproximativă a
notelor scrise), vorbire ritmată și țipăt, modificând substanțial concepțiile tradiționale și
îmbogățind componistica cu o nouă semnatică muzicală.

Arnold Schonberg

S-a născut la Viena,în anul 1874, într-o familie de profesie comercianți, în casa cărora
muzica se afla la loc de cinste, mama sa fiind o pasionată pianistă. A începutul studiul
muzicii de timpuriu, în mare parte în calitate de autodidact. De-a lungul vieții, a
desfășurat o activitate bogată de compozitor, pictor, dirijor și pedgog, fiind pentru o
perioadă sub protecția lui Gustav Mahler.
Fără a fi numeroasă sau amplă, creația lui Schombergt cuprinde o mare varietate de
genuri muzicale, de la miniatura pentru pian la cvartet de coarde, simfonie de cameră,
concert și variațiuni simfonice, lipsind dub indexul lucrărilor sale sonata și simfonia
pentru orchestră mare.
În creația sa sa se disting patru perioade stilistice: perioada postromantică în care preia
stilul wagnerian, aducând ca element nou declamația cântată, in lucrarea Gurrelieder
(Cântece despre Gurre). Din această etapă fac parte și o serie de alte lieduri, sextetul de
coarde Noapte transfigurată, pentru două viori, două viole și două violoncele, precum și
poemul simfonic Pelleas și Melisande, compus după drama cu același nume de Maurice
Maeterlink; este o lucrare monumentală și amplă, reprezentând cel mai lung poem
simfonic scris până atunci, cu durata de circa o oră.
-perioada atonală, în care compozitorul experimentează continuu, ajungând să înlăture
definitiv centrul tonal;folosește vorbirea cântată și atematismul ,în monodrama Așteptare
și Pierrot Lunaire. Erwartung (Așteptare) este o minioperă alcătuită din patru scene,
acțiunea fiind susținută de un singur personaj, o femeie fără nume, o soprană dramatică
ce pe parcursul unei jumătăți de oră își prezintă drama iubirii sale, o dramă psihologică
expresionistă de cea mai autentică factură. Pentru realizarea ei, Schonberg crează un
întreg arsenal de mijloace de expresie, de la fragmentarea discursului muzical, alcătuit
din replici scurte, telegrafice, cu schimbări rapide de dinamică și agogică ,la noua
vocalitate Sprechgesang(o declarație cântată, continuă) și Klangfarbenmelodie, melodie
politimbrată în care fiecare instrument trebuie să producă exact nuanța de intensitate
indicată, nesubordonată sonorității de ansamblu.
Pierrot lunaire reprezintă o succesiune de 21 de miniaturi vocal-instrumentale pentru
Sprechstimme(vorbire intonată,), flaut, clarinet, vioară, violă și violoncel, o lucrare în
care Schoenberg atinge limitele extreme ale atonalismului , atematismului și ale
expresionismului său. Lui Pierrot lunaire i-a mai urmat o singură lucrare atonală: Patru
lieduri pentru voci și orchestră, opus 22.
Urmează o nouă perioadă stilistică, cea dodecafonică. Schoenberg crează o nouă metodă
componistică, un sistem abstract ce constă în primul rând în folosirea neîntreruptă a unei
serii de 12 sunete diferite, ale gamei cromatice temperate.
Seria de 12 sunete are 4 ipsotaze: o ipostază originală, inversarea seriei, recurența și
inversarea recurenței, ajungându-se la obținerea a 48 de variante într-o singură serie.
Compune în această perioadă 5 Piese pentru pian, opera bufă De azi pe mâine, suita
Geneza. A compus și Concertul pentru vioară și orchestră opus 36, fiind unul dintre cele
mai dificile concerte de vioară considerat aproape inuman și Cvartetul de coarde nr.4.
Schoenberg se Urmează perioada dodecafonică tonală, în care lucrările au tematică
biblică (opera Moise și Aaron), tematică socială cu nuanțe de protest (în lucrarea Odă lui
Napoleon și în concertele instrumentale). A compus și un trio pentru vioară, violă și
violoncel, O simfonie de cameră, Kol nidre, lucrare pt recitator, cor mixt și orchestră.
Schoenberg se întoarce la tonalitate, la tradiție, declarând că există încă multe lucruri de
spus în do major.
Arnold Schoenberg reprezintă una dintre cele mai mari prezențe muzicale a primei
jumătăți a secolului XX, care , prin inovațiile componistice prezente în creația sa,
deschide drumul către contemporaneitate.

Alban Berg (1885-1920)

S-a născut la Viena , la 9 februarie 1885 și învață primele noțiuni de muzică de la


mama sa,o talentată pictoriță și pianistă. Merge la Viena pentru a studia cu Schoenberg,
întâlnirea cu acesta fiind decisivă; întrucât renunță la cariera de contabil și se consacră
muzicii.Deși restrânsă numeric, creația lui Berg este foarte variată ca genuri dar unitară
ca stil. Adept al dodecafonismului, i-a adus îmbunătățiri prin dezvoltarea declamației
ritmice și a celeo melodice. Folosește procedeul anagramei în muzică (seria recurentă),
introducând cifrele cu semnificația lor. Lucrările mai importante sunt operele Wozzeck și
Lulu, pe libret propriu, folosind și elemente de jazz și realizând o sinteză între tonalitate
și atonalitate, și Concertul pentru vioară și orchestră „în memoria unui înger”,scris la
moartea fetiței lui Mahler.

Anton Webern (1883-1945)

Asemenea lui Schonberg, creația lui Webern cunoaște mai multe perioade:
postromantică tonală, în care fragmentează linia melodică, o cromatizează la extrem,
folosește o armonie instabilă și o polifonie imitativă (ciclurile de lieduri), perioada
atonală, în care folosește un stil abstract, un aparat orchestral politimbral și atematismul,
cea mai reprezentativă fiind lucrarea 5 piese pentru orchestră și soliști și dodecafonică, în
care folosește sistemul dodecafonic, un stil vocal aproape de cel instrumental (antivocal)
în cadrul celor Patru lieduri, un stil politimbral punctualist, exploatând valorile non-
sunetelor ca mijloace de expresie a muzicii.

Deșprinși din marea tradiție clasico-romantică germană și austriacă,ce trei vienezi


Schonberg, Berg și Webern, constituiți în așa zisa Noua școală vieneză, aduc în muzica
primei jumătăți a secolului al XX-lea freamătul unei vibrații sonore ample de o frapantă
noutate și de o impresionantă bogăție și varietate, rezultate din refuzul lor categoric de a
mai continua un drum ce ducea inevitabil la manierism și stagnare. Cei trei pornescde la
ce mai valoroasă tradiție a muzicii germane, de la Bach, Beethoven, Wagner, Brahms și
Mahler are căror creații le „depășesc”prin accentuarea acelor elemente ce constituiau
punctele limite ale acestora: tragismul și cromatismul.
Prezenți în fruntea avangardei muzicale într-o epocă de mari efervescențe stilistice, în
atmosfera agitată și eterogenă a primelor decenii ale scolului XX, Schoenberg și
discipolii săi, prin capacitatea lor de a inova, de a impune și de a susține o nouă
modalitate de gândire muzicală, au dat dovadă de temeritate, și curaj, acțiunea lor
încheindu-se cu un adevărat triumf. Triumf pentru că prin arta lor au reușit să demontreze
existența și altor posibilităâi de organizare și abordare a universului sonor, în afara
tonalismului.
Schoenberg și-a prezentat direcția stilistică și descoperirile armonice în tratatul său
Harmonielehre, în care decretează armoniile de cvarte, abolirea terței din acord, anularea
centrului tonal, egalitatea în drepturi a celor 12 sunete și deplina libertate în utilizarea lor,
succesiunile atonale, libertate în construirea acordurilor, etc. Totodată, a prezentat noua
sa concepție privind modul de tratare a orchestrei după principiul Klangfarbenmelodie și
la noile modalități de utilizare a vocii( Sprechgesang, Sprechstimme), pe care le
inaugurase în monodrama Erwartung. Descoperirea dodecafonismului îl îndreaptă pe
Schoenberg de la extrema libertate și indiferență față de rezultatul obținut, la rigoare și
severitate, la logică și calcul în călăuzirea inspirației.
Trăsături stilistice asemănătoare relevă și creația lui Alban Berg și Anton Webern. Berg
este mai apropiat de tradiție, el excelează prin lirismul său debordant , în ciuda aspectului
anagramic și enigmatic al unor muzici ale sale. Atonalismul său nu atinge niciodată
halucinația schoenbergiană, din contră, pentru Berg atonalismul și dodecafonismul sunt
modalități de pătrundere din sferele tragicului, de accentuare a lui și de comunicare. Berg
este un tradiționalist atât în genurile muzicale cât și în limbaj. El nu inventează, ci preia și
aplică inovațiile profesorului său.Armonia sa nu are rigiditatea lui Schoenberg și Webern
, este elastică, este foarte apropiată de tonalism.Realizarea lui Berg este tocmai această
umanizare a atonalismului și serialismului, demonstrând de fapt posibilitatea coexistenței
mai multor sisteme și metode de compoziție, într-un context estetic istroicește determinat.
Webern creează o muzică concentrată, lucrările sale fiind comparabile cu niște pastile
muzicale. În creația vocală, Webern rămâne constant în sfera cântului pur, nu folosește
nici Sprechstimme și nici vorbire cu toate că uneori partida sa vocală devine avocală,
instrumentalizată, prin mărimea intervalelor, unele dificile chiar și pentru anumite
instrumente. Rigoare maximă îl caracterizează pe Webern. Pentru el sistemul serial nu
este decât un mijloc de ordonare și organizare a spațiului sonor. La el predomină
simetriile sonore atât în alcătuirea seriilor cât și în organizările arhitecturale (canoane,
forme de sonată, rondo, ariațiuni,etc.) și orchestrale.

Dodecafonismul

Din punct de vedere estetic, dodecafonismul este considerat, dincolo de virtuțile tehnice,
un curent principal în prima jumătate a secoului XX, interferându-se cu expresionismul,
de la principiile căruia au pornit cei trei reprezentanți ai noii școli vieneze (Schoenberg,
Berg, Webern). Presupune existența dodecafoniei ca metodă de compoziție în muzica
secolului XX,bazată pe utilizarea liberă a tuturor celor 12 sunete ale gamei cromatice
temperate. A rezultat prin acumulări pe plan tematic,manifestate în muzica europeană
(Germania, Austria)la începutul secolului, fiind integrată global în fenomenul
atonalismului. Această tehnică își leagă numele de Schoenberg, care o folosește în anul
1925 în 5 piese pt pian, după care este utilizată și de elevii săi, Berg și Webern.
Schoenberg exacerbează importanta actului precompozițional, stabilind reguli stricte. El
creeaza asa-numita matrice a seriei (patratul magic), cu variantele ei.
În anumite cazuri, în cadrul seriei s-au creat mici structuri motivice care apar constant in
mai multe forme ale seriei. Ulterior, aceasta idee de motiv recurent (care se repeta) a dus
la tehnica tronsoanelor. In cadrul unui tronson sunetele ‘au voie’ sa se miste liber (Berg).
Alban Berg folosea motive in cadrul seriei (hexatonale) sau arpegii.
Schoenberg ajunge la o concepție radicala in ceea ce priveste subiectivitatea creatorului.
Considera ca trebuie eliminate vointa actului creator precum și afectul compozitorului,
punând accentul pe actul precompozițional. Schoenberg argumentează prin faptul că
senzațiile si emoțiile psihicului nostru nu se repeta niciodata identic, prin urmare repetiția
din muzica este artificiala. Pentru obținerea unei noi estetici, trebuiau evitate motive,
transformarea motivelor, frazare,arpegii, trisonuri – tot ce insemna retorica clasica.
Rezultatul muzicii atonale si serial-dodecafonice s-a asociat cu estetica expresionismului.
Neoclasicism

În a doua decada a sec XX, precum si in perioada interbelica, la Paris apare tendinta de
delimitare a muzicii franceze de romantismul si postromantismul german.
Supradimensionarea formelor și a emotionalului sunt atribute ale compozitorilor germani
– Wagner, R. Strauss.
Nadia Boulanger – compozitoare si profesoara de compozitie la Paris, invita compozitorii
spre o estetica opusa celei ge rmane, care sa caracterizeze muzica franceza si spiritual
francez – claritate, simplitate, emotivitate rezervata, forme clasice, lipsa emfazei sau a
suprarafinamentului impresionist. Anumiți compozitori rusi emigrati in Franta, precum
Stravinski si Prokofiev, adoptă acest spirit al simplitatii si claritatii cu referire la muzica
Barocă și clasică. Acest curent se va numi neoclasicism.
Neoclasicismul face trimiteri directe nu atât la clasicismul vienez, cât la muzica
preclasica, baroca. Sunt preluate urmatoarele trasaturi: scriitura motorica, contrapunctul
la 2-4 voci, omofonie combinata cu polifonie, simplitate ritmica.
Stravinski impune in baletul “Pulcinella” (dupa Pergolesi) noile coordonate ale
neoclasicismului. Foloseste cadente Dominantă -Tonică, uneori repetate până la pierderea
semnificatiei acestora. Reinterpreteaza cadentele armonice prin distorsiune. Utilizeaza
suprapuneri bitonale, transparente.
Prokofiev, in schimb, accentueaza în special procesul de distorsiune armonica a
cadentelor si foloseste scriitura motorica baroca. In ”Simfonia Clasica”, in Concertul nr.
2 pentru vioara si in cele 3 Concerte pentru pian, compozitorul ilustreaza in mod
magistral aceste tehnici.
Neoclasicismul la Paris se dezvolta si ca manifest al “Grupului celor 6” – G. Auric, L.
Durey, A. Honegger, D. Milhaud, G. Tailleferre, F. Poulenc, la care se alatura si E. Satie.
In estetica neoclasică apare o tendinta de afirmare a muzicii citadine cotidiene – ex.
“Parade” de E. Satie, care duce simplitatea si neimplicarea emotionala la extrem.
Este preferata atitudinea obiectiva, rezervata. Compozitorii francezi neoclasici
utilizeaza formele clasice – Suita, Sonata. Tendinta de recuperare creativa a formelor
baroce, in special a fugii, apare la Hindemith – compozitor german care realizeaza o
replica a “Clavecinului bine temperat” de Bach prin lucrarea sa “Ludus tonalis”. Această
lucrare se compune din: Preludium (Introducere+Toccata+Arioso+Ostinato) și 12 Fugi
precedate de Interludium-uri. Lucrarea se încheie cu un Postludium (citirea recurentă,
inversată și răsturnată a Preludium-ului). Ciclul de fugi se bazeaza pe o serie de 12
sunete, fiecare sunet fiind bază tonală pentru cele 12 fugi. Cu alte cuvinte, gândirea
serială se aplică macrostructurii. Ordinea fugilor este data de ordinea sunetelor în serie.
Seria: Do Sol Fa La Mi Mib Lab Re Si Reb Sib Fa#.
(adică fugă pe Do, fugă pe Sol, fugă pe Fa, etc.)
Raportate la “do”, intervalele sunt ordonate in ordinea cresterii disonantei (Do-Do, Sol-
Do, Fa-Do, La-Do, etc.)
Neoclasicismul românesc este reprezentat de George Enescu, Filip Lazar, Marcel
Mihalovici.