Definitie generala: „Cibernetica este ştiinţa care studiază adaptarea sistemelor complexe la medii

(sisteme) complexe”.

Definiţia lui Ampere (1834): „Cibernetica este arta de a guverna sau ştiinţa guvernării”

Prima definiţie a lui Norbert Wiener (1948): “Cibernetica este ştiinţa comenzii şi comunicării la fiinţe şi
maşini”.

American Cybernetics: „Cibernetica urmăreşte să dezvolte teoriile generale ale comunicării în cadrul
sistemelor complexe.Natura sa abstractă şi, adesea, matematică face cibernetica aplicabilă în orice
domeniu empiric, în care procesele de comunicare şi corelaţiile lor apar. Aplicaţiile ciberneticii sunt larg
răspândite, în special în domeniul ştiinţelor informatice şi ştiinţei calculatoarelor, în domeniul ştiinţelor
naturale şi sociale, în politică, educaţie şi de management.”

Stafford Beer: "Ştiinţa organizării eficiente", “Cibernetica studiază fluxul de informaţii în jurul unui
sistem, şi modul în care această informaţie este folosită de către sistem ca un mijloc de control în sine:
face acest lucru pentru a anima sau nu sistemele indiferente. Cibernetica este o ştiinţă interdisciplinară,
prelia la fel de mult din biologie ca de la fizica, la fel de mult din studiul creierului ca de la studiul
calculatoarelor, şi se preocupă de limbiajul oficial al ştiinţei pentru furnizarea de instrumente cu care
poate fi descris comportamentul in toate aceste sisteme în mod obiectiv.“

J. Sussman, “The New Transportation Faculty: The Evolution to Engineering Systems” (1999),: ”Un
sistem este complex când este compus dintr-un grup de unităţi legate între ele (subsisteme), pentru care
gradul şi natura relaţiilor sunt imperfect cunoscute.”,”Comportamentul emergent general al acestui
sistem este greu de prevăzut, chiar dacă comportamentul subsistemelor este previzibil. Scalele
temporale ale diferitelor subsisteme pot fi foarte diferite. Comportamentul pe termen lung şi pe termen
scurt pot fi foarte diferite şi mici schimbări în intrări sau paramnetri pot produce schimbări majore ale
comportamentului.”

Joel Moses in “Complexity and Flexibility”: “Un sistem este complicat când este compus din multe părţi
componente interconectate în moduri complicate. Putem defini complexitatea unui system simplu ca
numărul de interconexiuni dintre părţi.”

John H. Holland: “defineşte mai întâi “elementele de bază: agenţii, meta-agenţii şi adaptarea şi
introduce idea de CAS (Complex Adaptive System). Modalitatea sa de a introduce CAS se bazează pe
biologia evoluţionistă, deşi utilizează exemple şi din alte domenii, cum ar fi cele din urbanism sau
economie.” , ”El defineşte patru proprietăţi – agregarea, neliniaritatea, fluxurile şi diversitatea – şi
descrie două mecanisme de adaptare, cel al urmăririi modelului intern şi cel al blocurilor constitutive. El
dezvoltă idea agenţilor adaptive, regulilor şi emergenţei şi dă în fuinal un program soft, denumit ECHO,
bazat pe situri, resurse şi stringuri pe care îl utilizează pentru a introduce cazuri simple în care
organizaţia emerge.”,”Un concept fundamental introdus de el este că sistemele adaptabile devin
complexe.”
David Levy:” Comparând Teoria haosului şi Teoria compexităţii constatăm că amândouă încearcă să
reconcilieze impredictibilitatea esenţială a sistemelor neliniare dinamice cu un anumit sens al ordinii şi
structurii interne. Există, totuşi, anumite diferenţe semnificative între cele două teorii: „Teoria haosului
lucrează cu un număr mic de funcţii matematice deterministe ce descriu un sistem, de exemplu in
modelele populaţiei funcţiile care reprezintă fluctuaţii ale numărului de specii într-un ecosistem. Teoria
reţelelor este puţin preocupată de simplitatea intrinsecă; ea tinde să se bazeze pe puterea de calcul
pentru a modela un număr mare de noduri conectate prin reguli logice simple.” , „Teoria reţelelor este
mai interesată de ordinea emergentă şi modelele de comportament din sistemele complexe decât de a
găsi un “motor” matematic simplu în sistem. Modelele reţelelor adeseori încearcă să surprindă esenţa
interacţiunilor dintre multitudinea de agenţi dintr-un sistem, în timp ce teoria haosului în general
încearcă să modeleze unele variabile rezultative, cum ar fi preţurile sau investiţiile.” , “Paradigma
complexităţii respinge unele ipoteze cheie ale economiei neoclasice tradiţionale, cum ar fi informaţia
perfectă, profitul descrescător şi, implicit, existenţa unui singur agent raţional acţionând în cadrul unei
organizaţii pentru a-şi maximiza o anumită funcţie obiectiv.”

Eve Mitleton-Kelly: “Complexitatea dinamică apare deoarece sistemele sunt: 1) Dinamice: Schimbarea
în sisteme apare la mai multe scale ale timpului şi aceste scale diferite uneori interacţionează.2) Strâns
cuplate: Actorii din system interacţioează strâns unul cu celălalt şi cu lumea naturală.3) Guvernate de
feedback: Deciziile noastre schimbă starea lumii, determinând schimbări în natură şi determinând pe
alţii să acţioneze.4) Neliniare: Efectul este rareori proporţional cu cauza, şi ceea ce se întâmplă la nivel
local într-un sistem. 5) Istoric dependente: Evoluţia sistemului complex pe o anumită traiectorie este
determinată de evoluţiile sale anterioare 6) Auto-organizatoare: Dinamica sistemului apare endogen şi
spontan din cadrul structurii acestuia. 7) Adaptive: Capacităţile şi regulile de decizie ale agenţilor din
cadrul sistemelor complexe se modifică în timp 8) Contraintuitive: În sistemele complexe cauza şi
efectul sunt distanţate în timp.9) Politic Rezistente: Complexitatea sistemului în care suntem implicaţi
reduce abilitatea noastră de a-l înţelege.10) Caracterizate de echilibru: Întârzierile în timp în lanţurile
feedback presupun că răspunsurile pe termen lung ale unui sistem la o intervenţie este adeseori diferit
de răspunsul pe termen scurt.

Sinteza conceptii actuale Sist.Adaptiv Complex: sistemele complexe sunt compuse din agenţi
individuali; agenţii au interpretări şi desfăşoară acţiuni bazate pe propriile lor modele mentale; agenţii
pot avea, fiecare, propriul său model mental sau îl pot împărtăşi cu ceilalţi agenţi; modelele mentale se
pot schimba; drept urmare, învăţarea, adaptarea şi co-evoluţia sunt posibile în aceste sisteme;
interacţiunile dintre agenţi şi dintre sisteme pot fi încorporate altor sisteme; comportamentul sistemului
în ansamblul său emerge din interacţiunile dintre agenţi; acţiunile unui agent schimbă contextul altor
agenţi; sistemul poate învăţa noi comportamente; sistemul este neliniar - adică mici modificări pot
conduce la schimbări majore în sistem; comportamentul sistemului este, în general, impredictibil la nivel
de detaliu; predicţiile pe termen scurt asupra comportamentului sistemului sunt, uneori, posibile;
ordinea este o proprietate inerentă sistemului şi nu trebuie impusă din afară;creativitatea şi noutatea
emerg din comportamentul de ansamblu al sistemului;sistemele sunt capabile de auto-organizare.
Leigh Tesfatsion, Sistemele adaptive complexe: sistemul este compus din unităţi interdependente si
proprietăţi emergente.Definitii:1) Un sistem adaptiv complex este un sistem complex care include
unităţi reactive, deci unităţi capabile să prezinte sistematic răspunsuri diferite ca reacţie la condiţiile de
mediu schimbate.2) Un sistem adaptiv complex este un sistem complex care include unităţi orientate
către un scop, deci unităţi care sunt reactive şi care orientează cel puţin unele dintre reacţiile lor către
atingerea scopurilor.3) Un sistem adaptiv complex este un sistem complex care include unităţi
planificatoare, deci unităţi care sunt orientate către atingerea unor scopuri care încearcă să exercite un
anumit grad de control asupra mediului său înconjurător pentru a facilita atingerea acestor scopuri

E. Mitleton-Kelly consideră că un CAS este definit de zece caracteristici generice, şi anume:

conectivitatea; interdependenţa; co-evoluţia; istoricitatea; dependenţa de traiectorie; funcţionarea
departe-de-echilibru; explorarea spaţiului posibilităţilor; feedbackul; auto – organizarea; emergenţa.

Sinteza principalele caracteristici şi proprietăţi definitorii ale CAS: a) sistemele de acest tip sunt
compuse din agenţi individuali; b) agenţii au interpretări şi desfăşoară acţiuni bazate pe propriile lor
modele mentale; c) agenţii pot avea, fiecare, propriul său model mental sau îl pot împărtăşi cu ceilalţi
agenţi; d) modelele mentale se pot schimba; drept urmare, învăţarea, adaptarea şi co-evoluţia sunt
posibile în aceste sisteme; e) interacţiunile dintre agenţi şi dintre sisteme sunt încorporate altor sisteme;
f) comportamentul sistemului în ansamblul său emerge din interacţiunile dintre agenţi; g) acţiunile unui
agent schimbă contextul altor agenţi; h) sistemul poate învăţa noi comportamente; i) sistemul este
neliniar; adică mici modificări pot conduce la schimbări majore în sistem; j) comportamentul sistemului
este, în general, impredictibil la nivel de detaliu; k) predicţiile pe termen scurt asupra comportamentului
sistemului sunt, uneori, posibile; l) ordinea este o proprietate inerentă sistemului şi nu trebuie impusă
din afară; m) creativitatea şi noutatea emerg din comportamentul de ansamblu al sistemului; n)
sistemele sunt capabile de auto-organizare.

Principalele caracteristici ale sistemelor auto-organizatoare: 1) Ordinea globală rezultă din

interacţiunile locale: Într-un sistem cu auto-organizare, organizarea întregului sistem rezultă în mod
emergent din interacţiunile existente între componentele acestuia la nivel local. In sistemele auto-
organizatoare, apare o forţă care menţine şi amplifică procesul prin care emerge noua ordine din
interacţiunile locale. Această forţă este constituită din cauzalitatea circulară, prin care o cauză produce
un efect care reacţionează asupra cauzelor sale. auto-organizarea, ca emergenţa ordinii din
interacţiunile locale (dezordonate), este posibilă doar în sistemele deschise în care resursele provenind
din mediu participă la dinamica circulară a auto-organizării; 2) Controlul distribuit: În condiţiile unui
sistem având o organizare înaltă, de regulă, se presupune că există un agent intern sau extern care
coordonează, orientează sau controlează sistemul respectiv.În toate aceste situaţii, agentul care
controlează sistemul poate fi privit separat de acesta, drept pentru care acest agent mai este denumit şi
controler sau sistem de control. Acest sistem de control îşi exercită funcţiile asupra sistemului în mod
centralizat. În sistemele auto-organizatoare, ,,controlul” organizaţiei este distribuit în întreg sistemul.; 3)
Robusteţe (rezilienţă): Sistemele auto-organizatoare sunt robuste sau reziliente. Acest lucru presupune
că ele sunt relativ puţin sensibile la perturbaţii sau erori şi au o capacitate puternică de a se reface. Un
motiv al acestei toleranţe la erori este organizarea distribuită şi redundantă: acele părţi ale sistemului
care nu au suferit daune contribuie şi cooperează la refacerea celor afectate. Sistemele au tendinţa de a
prezenta mişcări aleatoare care determină, mai departe, o variabilitate şi diversitate intrinsecă, ceea ce
face auto-organizarea posibilă. Un alt motiv al robusteţei este efectul stabilizator al buclelor şi
mecanismelor feedback pe care sistemele auto-organizatoare le conţin.; 4) Neliniaritate: dependenţe
neliniare între cauze şi efecte se regăsesc, de fapt, în aproape toate procesele şi fenomenele ce au loc în
organizaţii, ecosisteme biologice, sisteme sociale,umane etc. Lumea în care trăim este neliniară şi acest
lucru are consecinţe asupra modalităţilor de înţelegere şi acţiune ale sistemelor auto-
organizatoare.Neliniaritatea nu poate fi înţeleasă în afara relaţiilor feedback care au loc între elementele
componente ale unui sistem adaptiv complex. Fiecare componentă afectează celelalte componente, iar
acestea din urmă afectează, la rândul lor, prima componentă. Rezultă deci că relaţiile cauză-efect în
aceste sisteme sunt circulare.; 5) Închidere organizaţională: Organizarea poate fi înţeleasă ca acea
caracteristică a unui sistem de a fi ordonat sau structurat astfel încât să îndeplinească o funcţie
particulară. În sistemele auto-organizatoare, această funcţie presupune menţinerea unei configuraţii
particulare, în ciuda perturbaţiilor. Doar acea ordine care menţine componentele unui sistem împreună
va rezulta din auto-organizare şi ea este auto-suficientă sistemului pentru a-şi îndeplini funcţia. Această
caracteristică este denumită închidere organizaţională. Intr-un lanţ cauzal se produc modificările şi
schimbările ce au loc în diferitele părţi componente ale sistemului. Totuşi, este posibil ca unele lanţuri
cauzale să se intersecteze şi unele efecte să se transmită către cauze anterioare, formându-se cicluri
cauzale.; 6) Dinamică departe-de-echilibru: Un sistem aflat într-o stare de echilibru este, caracterizat de
o pierdere minimă de energie. Pentru a atinge această stare, sistemul a disipat tot ,,surplusul” de
energie pe care îl conţinea.Dacă nu există nici un input de energie din mediul înconjurător, sistemul va
rămâne veşnic în această stare de echilibru. Totuşi, o astfel de posibilitate există doar teoretic, şi anume
în sistemele închise. Dar cum, în realitate, astfel de sisteme nu există, rezultă că un sistem nu-şi poate
atinge niciodată starea de echilibru definită. Prigogine şi colaboratorii săi au sugerat ca această lege să
fie înlocuită cu o lege a producţiei de entropie maximă: într-un sistem departe – de – echilibru disiparea
de entropie către mediu atinge un maximum.; 7) Bifurcaţie şi haos: Pentru a menţine o organizare
anume în ciuda modificărilor mediului înconjurător, problema este de a utiliza anumite acţiuni în
circumstanţele date. Acesta defineşte, în esenţă, problema adaptării. Dar adaptarea, pentru a putea
avea loc, necesită ca însăşi sistemul să fie capabil să se schimbe şi acest lucru nu poate avea loc decât la
limitele haosului, unde sistemul ajunge printr-un proces de bifurcaţie. Bifurcaţia arată, pentru o anumită
valoare a parametrului de ordine, care sunt stările posibile pe care o anumită configuraţie a sistemului le
poate atinge. În realitate, bifurcaţii mult mai complicate pot să apară. În loc de două, pot fi trei, patru
sau un număr infinit de configuraţii posibile care apar dintr-un punct de bifurcaţie, iar bifurcaţiile pot fi
aranjate într-o cascadă, în care două sau mai multe ramuri apar din puncte de bifurcaţie succesive, ce se
obţin pe măsură ce parametrul de ordine se modifică.

Conceptul de emergenţă are încă un sens echivoc în ştiinţă. Uneori el este folosit ca o explicare a
apariţiei unor proprietăţi coerente globale în orice sistem care se compune din părţi sau elemente având
comportamente observabile la nivel local. Alteori el este utilizat pentru a denumi ceea ce nu poate fi
explicat în comporamentul sau evoluţia unui sistem. În Ştiinţele Complexităţii, emergenţa apare ca
noţiunea ce denumeşte noile proprietăţi coerente care nu sunt predictibile dacă analizăm proprietăţile
izolate ale părţilor unui sistem, proprietăţi ce apar atunci când abordăm sistemul la nivel global.
Emergenţa este direct legată de auto-organizare, ea manifestându-se cu precădere în timpul sau ca o
consecinţă a procesului de auto-organizare. Datorită acestui lucru, proprietăţile emergente sunt cele
care determină auto-reglarea şi menţinerea coeziunii unui sistem auto-organizator în faţa entropiei
induse de acţiunea mediului înconjurător. Searle (1992) distinge două tipuri de emergenţă: ontologică şi
reprezentativă. Emergenţa ontologică permite explicarea modului în care sistemele pot exista într-o
lume dominată de cea de-a doua lege a termodinamicii şi de o microfizică închisă cauzal. Emergenţa
reprezentativă se referă la dezvoltarea teoriilor despre lucrurile pe care suntem în stare să le observăm
şi să le explicăm în lumea reală.

Sistemele emergente pot fi definite ca acele sisteme adaptive complexe care: a) produc noutate –
începând cu un moment de timp iniţial, cel al emergenţei, noua structură formată din constituenţii unui
sistem produce sau reprezintă ceva nou, care nu exista în forma respectivă înainte de emergenţă. b)
sunt impredictibile – noile proprietăţi sau comportamente obţinute în urma emergenţei nu puteau fi
prevăzute înainte ca emergenţa să aibă loc. c) asigură coerenţă, integritate – obiectele şi componentele
sunt ţinute împreună de interacţiuni cauzale ce asigură unitatea lor organică, ceea ce face ca noua formă
organizaţională apărută să acţioneze coerent şi să reziste la perturbaţii interne şi externe. d) determină
auto-mentenanţa – noua formă este stabilă în raport cu variaţiile mediului înconjurător precum şi cu
modificările ce au loc în propria structură internă. e) sunt asimetric cauzale – proprietăţile noi care sunt
revelate în urma emergenţei sunt determinate doar “de jos în sus”, fără să se observe apariţia unor noi
proprietăţi emergente “de sus în jos”.