Sunteți pe pagina 1din 8

Jiddu Krishnamurti - Libertatea sufletului și a minții + documentar

(RO)
sâmbătă, 4 aprilie 2015
LIBERTATEA SUFLETULUI ȘI A MINȚII – BIOGRAFIA LUI JIDDU
KRISHNAMURTI –

Jiddu Krishnamurti a fost un filozof de origine indiană, promotor al unei


educații alternative. Gândirea sa, apărută în cadrul teozofiei și al contraculturii
anilor 1960, a exercitat o influență notabilă asupra unor scriitori, savanți,
politicieni și alte personalități ale timpului. Pe când era doar un adolescent, a
fost prezentat de către Societatea Teozofică a epocii drept un potențial mesia.
Mai târziu însă, el a dezvoltat o teză radical opusă, care consta în ideea că
transformarea omului nu se poate face decât prin eliberarea de orice formă
de autoritate. El spunea că nici religiile, nici ateismul și nici ideologiile politice
nu vor fi vreodată capabile să ofere libertatea individuală, pentru că acestea,
în fond, nu fac altceva decât să perpetueze condiționările.

Krishnamurti s-a născut pe 11 mai 1895, la Madanapalle, într-o familie de


brahmani, în India aflată sub administrație britanică. Era al optulea băiat și,
conform tradiție hinduse, i s-a dat numele de Krishna („murti” însemnând
formă sau manifestare). Mama sa, Sanjeevamma, de care era foarte atașat,
a murit când el avea 10 ani. Conform biografei Mary Lutyens, Krishnamurti a
fost un copil cu o sănătate fragilă, bătut frecvent, atât de tatăl său, Narainiah,
cât și de profesori. Avea doar 14 ani în 1909 când, însoțit de fratele său,
Nityananda, l-a întâlnit pe Charles Webster Leadbeater pe o plajă privată din

1
Adyar, care aparținea Societății Teozofice, unde lucra tatăl său. Leadbeater,
care spunea că poate explora viețile anterioare ale cunoscuților săi, susținea
că ar fi detectat la acest copil o aură excepțională și ar fi știut că el trebuie să
fie pregătit ca vehicul pentru „învățătorul lumii”, Lord Maitreya pe care-l
așteptau teozofii. Krishnamurti a considerat salutară această perioadă a
educației lui în sânul Societății Teozofice, inclusiv pe planul sănătății. El
declara mai târziu că, dacă nu l-ar fi întâlnit pe Leadbeater, în mod sigur n-ar
fi supraviețuit.

În vederea pregătirii pentru destinul său, Krishnamurti a început să studieze


cu Leadbeater și cu Annie Besant, care conducea la acea vreme Societatea
Teozofică. Pentru a-l proteja, i-au dat numele de Alcyone (foto), iar celorlalți
teozofi li s-a cerut cea mai mare discreție privind existența și identitatea lui.
Annie Besant a devenit noua lui mamă, obținând din partea tatălui custodia
lui și a fratelui lui, Nitya. Tatăl i-a retras însă acest drept printr-o decizie
judecătorească, în 1913. După ce a pierdut la apel, Annie Besant a fost somată
să-i redea pe cei doi băieți tatălui lor. În momentul acela, ea se afla cu ei în
Marea Britanie și a refuzat să-i trimită în India. Un ultim apel a fost depus la
Privy Council (Consiliul Privat al Maiestății Sale) care a decis să-i lase pe cei
doi băieți să aleagă. Până la urmă însă, aceștia n-au mai fost consultați. S-a
considerat că neîntoarcerea în India exprima voința lor de a rămâne în Marea
Britanie și deci cu Annie Besant. În același fel, s-a considerat că tatăl, nefăcând
apel la decizia Privy Council, a acceptat situația.

Ca parte a educației sale, în 1910, Krishnamurti a petrecut două zile și două


nopți în apartamentele lui Annie Besant, lăsat sigur cu Leadbeater pentru
„inițiere”. În acest timp, și-ar fi văzut viețile anterioare, după cum povestește
în cartea sa, The Lives of Alcyone (Viețile lui Alcyone), publicată în toamna
aceluiași an. După aceea, a fost acceptat de către mahatmas, sfinții teozofiei.

2
Tutorii săi au lucrat intens pentru a-i șlefui imaginea publică și a-i induce acea
atitudine detașată și calmul britanic, pe care le va păstra tot restul vieții.

Tot în 1910, cei mai zeloși teozofi din Adyar au creat Ordinul Soarelui Răsare
(Order of the Rising Sun), care-l venera pe „învățătorul lumii” în persoana lui
Alcyone. Acest ordin, considerat un simplu cult al personalității, a fost dizolvat
în 1913. Totuși, a fost destul de repede înlocuit cu Ordinul Steaua Orientului
(Order of the Star of the East), creat și omologat de Annie Besant, care
considera că acest ordin nu este legat de teozofie, dar este punctul de plecare
al unei viitoare religii universale. Această creație a fost, de altfel, unul dintre
motivele plecării lui Rudolf Steiner, care a părăsit Societatea Teozofică pentru
a-și crea una proprie, anume Societatea Antropozofică. Și alți teozofi au
protestat energic și au demisionat.

Krishnamurti în Anglia, în 1911, cu fratele său, Nitya


și teozofii Annie Besant și George Arundale

În 1911, Annie Besant i-a adus deci pe Krishnamurti și pe fratele său mai mic
la Londra, unde au întâlnit-o pe Emily Lutyens, care era fiica fostului vicerege
al Indiilor, Robert Lytton, și soția arhitectului Edwin Lutyens. Acesta din urmă
a fost trimis în 1912 la Delhi, ca arhitect oficial. Krishnamurti i-a făcut o
puternică impresie lui Emily Lutyens, care s-a convertit la teozofie pentru a
petrece cât mai mult timp în preajma lui. În momentul acela, Societatea
Teozofică a beneficiat și de o importantă contribuție financiară din partea
doamnei Lutyens, destinată atât educației tânărului Krishnamurti, cât și ei

3
însăși și celor două prietene ale ei, americanca Mary Dodge și contesa britanică
Muriel de la Warr.

Pe tot parcursul Primului Război Mondial, cei doi frați au rămas în Marea
Britanie, schimbând mai multe reședințe și ocupându-și tot timpul pentru a
studia și a se occidentaliza. Scopul mamei lor adoptive era ca aceștia să
reușească să intre la Universitatea Oxford. Cu toate acestea, caracterul visător
și lipsa de interes a lui Krishnamurti au făcut-o pe Annie Besant ca într-un
final să renunțe la această idee și să plece în India, angajându-se în lupta
poporului pentru independență. A fost chiar o vreme când ea s-a îndoit serios
că băiatul era „învățătorul” mult așteptat.

În 1921, Krishnamurti a contractat o bronșită care s-a cronicizat. În același


an, s-a îndrăgostit de o tânără de 17 ani, Helen Knothe, ai cărei părinți erau
membri ai Societății Teozofice. S-a despărțit însă repede de ea, simțind că
misiunea lui viitoare nu-i dă dreptul la o viață normală.

În anul următor, a călătorit în Australia și apoi în California, la Ojai, împreună


cu Annie Besant. Aici, ea a achiziționat un teren, în speranța că locul va
produce în Krishnamurti schimbarea mult așteptată. În vara lui 1922, după
propriile spuse, consemnate de Emily Lutyens, el a trăit o experiență
„transformatoare” care, deși a fost însoțită de dureri de cap violente, a fost
una de trezire spirituală, care trebuia să-i schimbe viața. Krishnamurti a numit
această trăire „procesul”, iar Annie Besant i-a spus „trezirea energiei
primordiale Kundalini”. El a povestit că în cursul acestui „proces” a simțit o
prezență, o binecuvântare, o imensitate, o stare nouă și un sentiment al
sacrului. Ulterior, în învățăturile lui, s-a referit de multe ori la „procesul
transformării”, folosind acest termen mai ales în „carnetele” sale.

Moartea fratelui său, care a survenit în 1925, la vârsta de 27 de ani, l-a afectat
puternic. Atât de puternic, încât, după ce și-a petrecut toți acești ani
supunându-se viziunii despre el a tutorilor săi, asigurându-i chiar că va face
tot ce i se va cere, Krishnamurti a început să conteste directivele care-i
fuseseră impuse, fără ca totuși să dezavueze total ideea că ar fi un fel de
mesia.

În august 1929, el a decis să dizolve organizația înființată în 1913 pentru a-l


susține, și care fusese denumită „Ordinul Steaua Dimineții”. Cu această

4
ocazie, a declarat: „Adevărul este o țară fără drumuri; nu poți ajunge la el pe
nicio cale: nicio religie, nicio sectă”. El considera că ritualurile și exercițiile
spirituale ale acestui ordin erau, în cel mai bun caz, lipsite de interes, și în cel
mai rău caz, absurde. Spunea că în acest ordin, singura persoană cu adevărat
sinceră era Annie Besant. Împotrivirea lui față de orice noțiune de salvator,
de guru sau de mediator în experimentarea realității avea să-i devină linie
directoare. Conform lui Mary Lutyens, Krishnamurti a rupt ultima legătură cu
Societatea Teozofică în 1933, odată cu moartea lui Annie Besant. În acel an,
se exprima astfel: „Orice autoritate, mai ales în domeniul gândirii, este
distrugătoare. Liderii își distrug adepții, iar adepții își distrug liderii. Trebuie
să fiți propriul vostru învățător și propriul discipol. Trebuie să puneți la îndoială
tot ceea ce omul a acceptat ca valabil sau necesar. Dar, realizând că nu vom
mai putea depinde de nicio autoritate exterioară, ne rămâne imensa dificultate
de a respinge și autoritatea interioară a micilor noastre opinii, cunoștințe, idei
și idealuri”.

În această perioadă, Krishnamurti s-a consacrat călătoriilor în lume, pentru a-


și expune ideile. A devenit rapid o atracție, neobișnuită pentru vremea
respectivă, căci se distanța categoric de orice religie. Spunea că oamenii nu
au nevoie de dogme, ritualuri și maeștri spirituali pentru a ajunge la iluminare.
Totuși, inevitabil, de fiecare dată sfârșea prin a fi perceput ca un guru.

Între 1930 și 1944, turneele lui au fost organizate de Trustul Star Publishing,
sub conducerea lui Desikacharya Rajagopal, care se ocupa de toate aspectele
materiale, pe care Krishnamurti le detesta. În acești ani, Krishnamurti a avut
o relație de iubire cu Rosalind, viitoarea soție a lui Rajagopal, care era
americancă. Fiica acestora, Radha, spune în cartea sa, consacrată anilor
mamei sale petrecuți lângă Krishnamurti („Vieți în umbră cu J. Krishnamurti”)
că a fost probabil prima lui relație intimă cu o femeie. În aceeași carte, Radha
adaugă că mama ei era foarte apropiată de Nitya, fratele lui Krishnamurti, și
că-i vizita zilnic pe cei doi frați, consolându-i în momentele de nefericire și
îngrijindu-i în cele de boală. Bineînțeles că toate acestea se întâmplau înainte
de mariajul ei cu D. Rajagopal, pe care Krishnamurti l-a perceput ca pe o
formalitate neimportantă pentru el, și care nu i-a afectat relația privilegiată
pe care o avea cu Rosalind. Biografa lui Krishnamurti, Mary Lutyens, evocă și
ea această relație.

5
Tot în această perioadă, Krishnamurti a fondat primele școli conforme cu
viziunea lui asupra educației, Rosalind devenind directoarea școlii „Valea
fericită” (Happy Valley School). În acești ani, reședința lui principală era la
Ojai, în California, unde a primit vizita mai multor personalități ale epocii,
printre care Aldous Huxley, Igor Stravinsky, Bertold Brecht, Thomas Mann,
Bertrand Russel, ca și cea a Gretei Garbo, care i s-a înfățișat ca o aspirantă
spirituală serioasă. Dintre toți, Aldous Huxley i-a devenit prietenul cel mai
apropiat.

În 1946, Krishnamurti a căpătat o infecție gravă la rinichi, pentru care inițial


a refuzat să fie tratat, netolerând în preajma lui decât prezența lui Rosalind
Rajagopal. Ulterior însă, a cedat, primind îngrijirile medicale. Acum a început
să evoce o temă care va reveni frecvent în conferințele lui, cea a „meditației
adevărate”, al cărei sens era diferit de cel perceput în epocă. În același timp,
el critica separația care se făcea între conștient și inconștient.

Începând cu anul 1950, locuiește o parte din timp și la Paris, unde îl întâlnește
pe Léon de Vidas, care avea o proprietate la Cuzorn, în departamentul Lot-et-
Garonne din sud-vestul Franței. În casa acestuia redactează o parte din cartea
„Comentarii despre viață”, scrisă la îndemnul lui Aldous Huxley, în care, pe
lângă introspecția meditativă, adaugă critici acerbe la adresa structurilor
societății. În 1953 i se publică prima carte, „La picioarele maestrului” (At the
Feet of the Master) de către un editor important și nespecializat în
spiritualitate.

Krishnamurti se plângea frecvent atât de venerația cu care era întâmpinat în


India, cât și de aprobarea moale, inactivă, a auditoriului occidental. A
menționat la un moment dat o conferință în care s-a bucurat când a auzit un
murmur dezaprobator în public, ceea ce pentru el indica faptul că începuseră
să gândească singuri. În India s-a întâlnit cu multe figuri notabile ale
spiritualității, și chiar cu Tenzin Gyatso, al 14-lea dalai lama, cu care a avut o
relație de respect reciproc.

6
În 1960 l-a cunoscut pe fizicianul David Böhm, ale cărui vederi îi păreau
apropiate de ale lui. Cei doi au devenit repede prieteni și au înregistrat un
număr de dialoguri, care s-au desfășurat pe parcursul a două decenii. După
unii observatori, contactul cu omul de știință i-a adus un plus de precizie în
vocabular. În anii următori, apropiații lui Krishnamurti observă la el o
schimbare generală de comportament. Din bărbatul vesel și detașat care era,
devenise serios, nerăbdător și uneori vehement. În această perioadă, publicul
lui obișnuit l-a găsit prea auster, ceea ce însă nu l-a împiedicat să organizeze
adunări încununate de succes la Saanen, în Elveția, dedicate „persoanelor
serioase, preocupate de enormele provocări ale umanității”.

În 1970, Krishnamurti s-a întâlnit de mai multe ori cu Indira Gandhi. Pupul
Jayakar, un apropiat al lui Gandhi, spunea că Indira Gandhi a fost influențată
în politica ei de discuțiile cu el.

În 1980, Krishnamurti își reafirmă liniile directoare ale filozofiei sale într-o
declarație scrisă, cunoscută sub numele de „Miezul învățăturilor”. Tot atunci,
le spune apropiaților săi că experiența lui interioară, „procesul” de care vorbea
în primii ani, prinsese o forță nouă, atingând sursa întregii energii, și că acum
nu mai există în el decât „un spațiu incredibil și o frumusețe imensă”.

În 1981, în urma unei gripe care l-a afectat în așa măsură, încât a spus că „ar
fi fost mai ușor să mor decât să supraviețuiesc”, a început să evoce tot mai
des tema morții în scrierile și discursurile lui. Dar chiar dacă în acești ani
apropiații lui au remarcat semnele oboselii fizice și mentale, el a continuat să
țină în jur de 120 de conferințe pe an, până cu puțin timp înainte de moarte.
Modul său de viață era riguros și auster: era vegetarian, nu fuma, nu bea
alcool sau cafea și făcea exerciții fizice regulat.

7
La vârsta de 90 de ani, Krishnamurti s-a adresat Națiunilor Unite, cu ocazia
primirii Medaliei pentru Pace a ONU pe anul 1984.

Ultima întâlnire cu publicul a avut loc la Madras, în India, în ianuarie 1986, cu


o lună înainte de decesul său, care a survenit la Ojai, în California. Pregătindu-
se pentru moarte, a cerut ca nimeni să nu fie desemnat sau să se erijeze în
reprezentantul sau interpretul lui. A mai cerut ca niciuna dintre locuințele sale
să nu devină loc de pelerinaj și niciun cult să nu fie creat în jurul persoanei
lui. „Aceasta ar fi în contradicție cu toate învățăturile mele”, a spus
Krishnamurti. Dorința i-a fost respectată. A murit pe 17 februarie 1986, la
câteva săptămâni după ce a fost diagnosticat cu un cancer la pancreas. Avea
91 de ani.

Sursa: http://secretsdutarot.blogspot.ro/2013/01/krishnamurti-1895-1986.html
Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)
Provocarea schimbării
Filmul biografic al lui Krishnamurti