Sunteți pe pagina 1din 17

CURS VI – Mediile de viață ale Terrei

Peisajul natural = este o parte omogenă a mediului înconjurător, care iese în evidenţă printr-un
element dominant, mai ales vegetaţia (care este o sinteză a factorilor
pedoclimatici)
Mediul înconjurător = reprezintă mediul natural (sistemul alcătuit din componentele naturale: relief,
structura geologică, resurse de subsol, apă, aer, sol, faună, vegetaţie) influenţat
de om pozitiv sau negativ: Cuprinde mediul antropizat- mediul natural
modificat doar parţial de om; mediul antropic-mediul natural transformat în
totalitate de om

MEDIILE DE VIAŢĂ ALE TERREI


I. MEDIUL ACVATIC cuprinde
1. Domeniul apelor marine şi oceanice cuprinde următoarele zone
- zona eufotică- în care se dezvoltă cel mai mare număr de organisme
(fitoplanctonul şi zooplanctonul, hrana nectonului); se dezvoltă până la 100 m
adâncime
- zona abisală
- zona litorală - în apropierea ţărmului, deasupra platformei continentale
- zona pelagică- în larg până la adâncimea de 500 m
2. Domeniul apelor continentale cuprinde râurile, lacurile, mlaştinile
II. MEDIUL TERESTRU cuprinde
1. Domeniul uscatului- în care se observă cel mai clar distribuţia
zonală şi azonală a organismelor
2. Domeniul edafic- cuprinde vieţuitoarele din sol
3. Domeniul hipogen (cavernicol)- cuprinde vieţuitoarele din peşteri
Tipuri de Medii

1. MEDIUL PĂDURII ECUATORIALE (5)


a. Poziţia pe Glob- între paralele de 0°-5° latitudine Nordică şi Sudică
b. Regiuni caracteristice- bazinul Amazonului (numită selvas),
Bazinul fluviului Congo (Zair), Arhipelagul Indonezian, Golful
Guineii
c. Clima- ECUATORIALĂ(5)
 T°= 25°-27° C, constantă
 pp- abundente, regulate, peste 3000 mm/an
 amplitudini termice anuale foarte mici
 vânturile lipsesc , dar apar curenţii de aer ascensionali
numiţi calme ecuatoriale
d. Vegetaţia- datorită condiţiilor favorabile este extrem de bogată, luxuriantă, etajată, deasă
şi sempervirescentă (permanent verde)
Vegetaţia este etajată pe 3-4 etaje:
- etajul arborilor înalţi cu înălţimi de 40- 60 m
- etajul arborilor cu înălţimi medii 20-40 m
- etajul arbustiv 10-20 m
- etajul erbaceu ce se dezvoltă la nivelul solului până la 10 m
Pădurea ecuatorială este deasă cu o mare varietate de specii(peste 1000/ km2)
precum: palmieri, abanos, mahon, palisandru, arborele de cauciuc, arborele de
chinină, arborele de cacao, arbustul de cafea. liane, plante epifite (orhidee, ferigi).
În zonele de litoral se dezvoltă o vegetaţie caracteristică, adaptată ciclicităţii flux-
reflux pădurea de mangrove
e. Fauna- este bogată şi variată, în general arboricolă: insecte, păsări (pasărea
paradisului, papagali, pasărea rinocer, colibrii, etc.), reptile (anaconda,
crocodili, şarpele boa, pitonul), mamifere (maimuţe-gorila, gibonul,
urangutanul; jaguarul, etc.)
f. Solurile – feralsoluri- sărace în humus fertilitate redusă, bogate în oxizi de fier
lateritice roşii
g. Intervenţia antropică – se face remarcată prin defrişări masive care duc la distrugerea
ecosistemelor

2. MEDIUL PĂDURII MUSONICE (1)


a. Poziţia pe Glob-apare regional în S şi SE Asiei
b. Regiuni caracteristice- Pen India, Pen. Indochina
c. Clima- MUSONICĂ (1)
 T°= 20°-25°C
 pp- sezoniere –abundente în sezonul ploios (când
musonul bate dinspre Oc. Indian spre Asia), reduse –în
sezonul secetos (când musonul bate invers) . Aici se află
polul precipitaţiilor de pe Glob –Cherapundji, provincia
Assam din India- 12 000 mm/an
 amplitudini termice anuale foarte mici ≈ 5°C
 vânturile sunt musonii, ce prezintă o circulaţie sezonieră
de-a lungul anului
d. Vegetaţia – asemănătoare cu pădurea ecuatorială, dar mai puţin deasă, iar în
anotimpul secetos (iarna), arborii îşi pierd foliajul precum: teckul (arborele de
fier), santal, arborele de camfor, bambus. Pe unele areale apare o vegetaţie
extrem de deasă formată din arbuşti şi tufişuri cunoscută sub numele de junglă
e. Fauna – bogată formată din insecte, reptile, păsări, mamifere precum: maimuţe, elefanţi,
rinoceri, tigrii
f. Solurile- feralsolurile
g. Intervenţia antropică- remarcată prin defrişări, în urma cărora se instalează eroziunea.

3. MEDIUL DE SAVANĂ (7)


a. Poziţia pe Glob- 5°-12° (15°) lat. N şi S
b. Regiuni caracteristice- Africa, N şi E Australiei, America de Sud (unde poartă
denumirea de campos-cerrados şi caatinga în Brazilia, illanos- baz. Fluviului Orinocco

c. Clima- SUBECUATORIALĂ (7)


 T°= 20°-28°C
 pp- sezoniere –abundente în sezonul ploios-vara (când se
face resimţită influenţa calmelor ecuatoriale) şi extrem
de reduse în sezonul secetos -iarna (când se face
resimţită prezenţa alizeelor, peste 4 luni pe an )
 amplitudini termice anuale reduse 5°-7° C
 vânturi: alizeele şi calmele ecuatoriale
d. Vegetaţia- asociaţia vegetală caracteristică este formată din ierburi înalte 2-3
m, xerofile, gramineee (iarba elefanţilor) şi pâlcuri de copaci (mai ales baobab,
accaci şi palmieri de savană).
Dinspre zona pădurii ecuatoriale pătrund pe malurile marilor fluvii pădurile
galerii
e. Fauna- este bogată formată din reptile, păsări (struţ –Africa, nandu- America de Sud,
emu-Australia ), numeroase mamifere ierbivore (elefant, antilope, rinoceri,
hipopotam, gazele, bivoli, gazele, canguri-Australia) şi carnivore (leu, panteră,
ghepard)
f. Solurile- feralsoluri
g. Intervenţia antropică- remarcată prin introducerea unor suprafeţe în circuitul agricol ceea
ce a determinat dispariţia unor specii de animale şi plante

4. MEDIUL DEŞERTURILOR ŞI SEMIDEŞERTURILOR TROPICALE (10)


a. Poziţia pe Glob – 12° (15°)- 30° lat N şi S
b. Regiuni caracteristice- deşerturile apar în zonele de divergenţă a aerului din apropierea
tropicelor
Africa- Sahara, Kalahari, Namib
Asia- Rub al Khali, Nefud, Thar
America de Sud- Atacama (cel mai arid deşert de pe Glob)
America de Nord- Mojave-Sonora, Arizona, Pod. Mexican
Australia- Victoria, Gibson, Mare deşert de nisip
Semideşerturile (Sahelul) se dezvoltă la limita deşerturilor, făcând
trecerea spre regiunile vecine
c. Clima- TROPICAL USCATĂ (10)
 Amplitudini termice diurne mari
 pp- reduse sub 150 mm/an în zonele deşertice şi 150-
300 mm/an în zonele semideşertice
 vânturi: alizeele
d. Vegetaţia- extrem de rară, cactuşi, graminee
e. Fauna- rară, scorpioni, şarpele cu clopoţei, dromaderul
f. Solurile- arenosoluri, calcisoluri
g. Intervenţia antropică- redusă, remarcată mai ales în oaze
5. MEDIUL SUBTROPICAL UMED (TEMPERAT CU PLOI DE VARA) (4)
a. Poziţia pe Glob-30°-40° lat. N şi S
b. Regiuni caracteristice- SE Chinei, S Japoniei, SE SUA, E Australiei, E Braziliei, V
Americii de N
c. Clima - SUBTROPICALĂ CU PLOI DE VARĂ (4)
 un climat cald şi umed, cu ploi abundente vara datorită
maselor de aer umede de pe oceane aduse de musoni şi
alizee
 amplitudini termice anuale reduse 8°- 10° C
 vânturi: alizeele, musonii, iar frecvent se înregistrează
uragane (taifunuri în Asia)
d. Vegetaţia- este formată din păduri sempervirescente formată din: Sequoia Giganteea – V
SUA, chiparos- SE SUA, arborele pagodă-Asia, eucalipt- Australia
e. Fauna- bogată formată din insecte, reptile păsări mamifere
f. Solurile- eu fertilitate redusă predominând cele de tip terra rossa şi rendzinele
g. Intervenţia antropică- este importantă manifestată mai ales prin defrişări

6. MEDIUL MEDITERANEAN (2)


a. Poziţia pe Glob-30 °-40° lat N şi S
b. Regiuni caracteristice- reg M. Mediteran. , centrul Chile, California, S Australiei.
Provincia Cap din Africa de Sud
c. Clima- MEDITERANEANĂ (2)
 T°= 15°-17°C
 Prezintă 4 anotimpuri, însă anotimpurile de tranziţie-
primăvara, toamna- sunt foarte scurte
 Verile sunt calde şi secetoase, iar iernile blânde
 amplitudini termice anuale reduse ≈10° C
 vânturi: alizeele –vara şi vânturile de vest -iarna
d. Vegetaţia – iniţial formată din păduri sempervirescente de stejar de plută, pinul de Alep,
cedrul de Liban, măslinul sălbatic, prin defrişări în mare parte acestea au fost înlocuite cu
tufişuri xerofile ce poartă denumirea de: maquis, garriga, frigana- în S Europei
chaparral- în California, scrub-în Australia
e. Fauna- formată din magot, vipera cu corn, broasca ţestoasă de uscat
f. Solurile- terra rossa cu fertilitate redusă
g. Intervenţia antropică- masivă , regiunea este intens populată încă din antichitate

7. MEDIUL PĂDURILOR DE FOIOASE (8)


a. Poziţia pe Glob- 40°-60° lat N şi S
b. Regiuni caracteristice- V Europei, E Americi de Nord, E Asiei, America de Sud
c. Clima- TEMPERAT OCEANICĂ (8)
 T°= 10°-12°C
 Prezintă 4 anotimpuri, bine diferenţiate
 pp- sunt bogate peste 1000 mm/an, cad pe tot parcursul
anului uniform
 amplitudini termice anuale mari 10°-15° C
 vânturi: vânturile de vest
d. Vegetaţia- formată din păduri a căror arbori îşi pierd foliajul în anotimpul rece precum :
stejar, fag, carpen,tei, frasin, arin, etc.
e. Fauna- formată din căprioare, vulpi,
f. Solurile- din categoria argiluvisolurilo
g. Intervenţia antropică- masivă remarcată prin defrişări pe mari suprafeţe
8. MEDIUL DE STEPĂ ŞI SILVOSTEPĂ (3)
a. Poziţia pe Glob- 40°-60° lat N şi S
b. Regiuni caracteristice- E Europei-pustă, bărăgan, stepă, America de N – prerii, America
de S- pampas, Asia- stepă, S Africii-veld, Noua zeelandă
c. Clima- TEMPERAT CONTINENTALĂ (3)
 T°= 5°-10°C
 Prezintă 4 anotimpuri, bine diferenţiate
 pp- sunt reduse 250-500 mm/an ce scad spre interiorul
continentului
 amplitudini termice anuale mari 15°-20°
 vânturi: vânturile de vest
d. Vegetaţia – stepa- asociaţie vegetală formată din ierburi mărunte xerofile, mai ales
graminee; silvostepa- asociaţie vegetală formată din ierburi mărunte şi
pâlcuri de arbori
e. Fauna- predomină rozătoarele
f. Solurile- cele mai fertile din categoria cernoziomuri şi castanoziomuri
g. Intervenţia antropică- masivă o mare parte din suprafaţe fiind transformate în terenuri
agricole

9. MEDIUL DEŞERTURILOR ŞI SEMIDEŞERTURILOR RECI (3)


a. Poziţia pe Glob- 40°-60° lat N
b. Regiuni caracteristice- centrul Asiei- deşerturi: Gobi, Kâzâl-Kum, Karakum, Djungaria,
Usti- Urt; America de N- Nevada, marelui Bazin
c. Clima- TEMPERAT CONTINENTALĂ EXCESIVĂ (3)
 T°= 5°-10°C
 pp- sunt reduse sub 250 mm/an ce scadspre centru
continentului
 amplitudini termice anuale mari 15°-20° C
 vânturi: vânturile de vest şi vânturi reci iarbna
d. Vegetaţia- rară formată din specii xerofile saxaul alb, saxaul negru.
e. Fauna- cămila bactriană, asinul
f. Solurile- din categoria soloneţuri, solonceacuri
g. Intervenţia antropică- redusă

10. MN\EDIUL PĂDURILOR DE CONIFERE (TAIGA) (3)


a. Poziţia pe Glob- 50°-60° lat N
b. Regiuni caracteristice- Europa, Asia, America de N
c. Clima TEMPERAT CNTINENTALĂ RECE (3)
 T°= 5°-10°C
 pp- sunt reduse
 amplitudini termice anuale mari 20°-25°
 vânturi: vânturile de vest, iarna vânturi reci
d. Vegetaţia –formată din păduri de molid, brad, pin, larice, brad Douglas; formează cea mai
întinsă regiune forestieră a Globului
e. Fauna-formată din: urşi, lupi, cerb, castor animale cu blană scumpă-jder,
hermelină, zibelină
f. Solurile- Podzoluri
g. Intervenţia antropică- remarcată prin exploatările forestiere şi a unor resurse de subsol
11. MEDIUL DE TUNDRĂ (6)
a. Poziţia pe Glob- 60°-70° lat N şi S
b. Regiuni caracteristice- N Europei, N Americii de N, N Asiei, S Americii de S, insulele
din jurul Antarcticii
c. Clima- SUBPOLARĂ (6)
 T°= 0°-5°C
 Prezint ierni foarte lungi ( 9 luni) şi veri foarte scurte
 pp- sunt reduse mai ales solide
 amplitudini termice anuale mari
 vânturi: vânturile polare
d. Vegetaţia – este în general săracă, formată mai ales din asociaţii de muşchi şi licheni
alături de care apar mesteacănul pitic, salcia pitică; vara se dezvoltă pajişti
cu flori multicolore
e. Fauna-reni, lemingi, vulpea polară, ursul polar, iepurele polar
f. Solurile- soluri de tundră
g. Intervenţia antropică- redusă

12. MEDIUL CALOTELOR GLACIARE (9)


a. Poziţia pe Glob- 70°-90° lat N şi S
b. Regiuni caracteristice- în jurul celor doi poli
c. Clima –POLARĂ (9)
 T°= sub 0°C
 Bilanţul radiativ negativ determină persistenţa stratului
de zăpadă
 pp- sunt foarte reduse
 vânturi: vânturile polare
d. Vegetaţia – foarte săracă reprezentată de alge, muşchi şi licheni
e. Fauna- pinguini, foci, morse
f. Solurile- lipsesc
g. Intervenţia antropică- lipseşte

13. MEDIUL MONTAN


Remarcată prin etajarea elementelor biopedo climatice
CURS VII - Hazarde naturale și antropice

Hazarde naturale:
I. Aspecte generale si trăsături ale hazardelor naturale

Începutul acestui mileniu se caracterizează printr-un impact tot mai accentuat al


activităţilor umane asupra Terrei, care determina modificări globale ale mediului.
Modificările accentuate ale mediului pe Terra , presiunea crescânda a societăţii asupra elementelor de
mediu generează o serie de crize dintre care unele au devenit globale, cum ar fi tendinţele de încălzire
a climei, datorate efectului de sera, apoi reducerea stratului de ozon, ridicarea nivelului Oceanului
Planetar, despăduririle si procesele de degradare a solurilor, poluarea crescândă si deşertificarea.
Omul are insă si un impact pozitiv asupra mediului prin extinderea teritoriilor protejate(in parcuri si
rezervaţii naturale), prin ocrotirea unor specii de plante si animale pe cale de dispariţie, a unor
obiective geomorfologice, geologice si paleontologice, precum si prin numeroase lucrări de inginerie a
mediului.
Hazardele naturale sunt manifestări extreme ale unor fenomene naturale, precum cutremurele,
furtunile, inundaţiile, secetele, care au o influenta directa asupra vieţii fiecărei persoane, asupra
societăţii si a mediului înconjurător. Atunci când hazardele produc distrugeri de mare amploare si
pierderi de vieţi omeneşti, ele sunt denumite dezastre sau catastrofe naturale.
Vulnerabilitatea pune in evidenta gradul de expunere a omului si a bunurilor sale fata de diferite
hazarde, indicând nivelul pagubelor pe care le produce un anumit fenomen.
Riscul reprezintă nivelul probabil al pierderilor de vieţi omeneşti, al numărului de răniţi, al pagubelor
aduse proprietăţilor si activităţilor economice de către un anumit fenomen natural sau grup de
fenomene intr-un anumit loc şi intr-o anumită perioadă.

II. Hazarde endogene si exogene

Hazarde naturale pot fi clasificate in funcţie de diferite criterii, în funcţie de geneză, hazardele
naturale se diferenţiază in:
 Hazarde endogene, a căror acţiune este generată de energia provenită din interiorul
planetei, in această categorie fiind incluse cutremurele si erupţiile vulcanice.
 Hazarde exogene, generate de factorii climatici, hidrologici, biologici etc., de unde
categoriile de: hazarde climtice, hazarde hidrologice, hazarde geomorfologice, hazarde oceanografice,
hazarde biologice, hazarde biofizice si hazarde astrofizice.

1. Hazarde endogene

Cutremurele de pământ sunt mişcări bruşte ale scoarţei care produc unde elastice reflectate in
trepidaţii cu un impact puternic asupra aşezărilor umane.
Cele mai numeroase si mai puternice cutremure sunt generate de dinamica internă a Terrei, fiind
numite cutremure tectonice.
Şocurile seismice se produc ca urmare a unor procese de fracturare si frecare intre compartimentele
scoarţei terestre, in această situaţie fiind eliberată o cantitate mare de energie, care se măsoară in ergi si
este utilizată pentru calcularea magnitudinii cutremurului. Magnitudinea se măsoară cu ajutorul unei
scări logaritmice, numită scara Richter, cuprinsă între 0,3 şi 9 grade.
Cutremurul din 27/28 iulie 1976 din provincia chineză Tangshan, având magnitudinea între 7,4 şi 7,8
pe scara Richter, a provocat, printre altele, între 250000 şi 750000 de morţi plus peste 160000 de
răniţi grav.
În ţara noastră cele mai puternice cutremure, care produc mari pagube materiale se înregistreză în
regiunea seismică Vrancea situată în regiunea de curbură a Carpaţilor. Astfel de cutremure, care au
determinat şi numeroase pierderi de vieţi omeneşti s-au înregistrat la 26 noiembrie 1802,10 noiembrie
1940 (a avut adâncimea focarului de 122 km şi magnitudinea de 7,4 pe scara Richter) şi 4 martie 1977
(adâncimea focarului fiind de 93 km şi magnitudinea de 7,2 pe scara Richter).
Hazardele legate de cutremure se diferenţiază in hazarde primare şi hazarde secundare.
Hazardele primare sunt legate de transmiterea undelor seismice din locul de producere al
cutremurului din adâncul scoarţei, numit focar. Amplitudinea mişcării terenului este mai mare in
apropierea epicentrului(proiecţia la suprafaţa scoarţei terestre a focarului) si tinde să scadă pe măsura
îndepărtării de acesta.
Hazardele secundare sunt legate de procesele generate de undele seismice la suprafaţa Pământului si
cuprind alunecări, prăbuşiri, apariţia sau reactivarea unor falii, formarea vulcanilor noroioşi, formarea
unor valuri uriaşe numite tsunami.
Erupţiile vulcanice sunt hazardele endogene care au impresionat puternic omul încă din Antichitate.
Acestea sunt datorate energiilor acumulate în rezervoarele subterane care conţin lave şi presiunilor
exercitate de forţele tectonice, care determină ascensiunea materiei incandescente spre suprafaţă.
Erupţiile islandeze şi hawaiene sunt caracterizate ca erupţii liniştite, cu lave fluide, bazice, care sunt
evacuate prin cratere. Erupţiile de tip strombolian prezintă lave mai vâscoase, cu erupţii moderate; cele
de tip vulcanian sunt caracterizate prin lave foarte vâscoase, cu explozii puternice, extrem de
periculoase. În această ultimă categorie se încadrează vulcanii Vezuviu, Volcano (Italia) şi Paricutin
(Mexic). Erupţiile pliniene (spre exemplu, erupţia din 1991 a vulcanului Pinatubu, din insulele
Filipine) sunt violente şi deversează cantităţi mari de cenuşi vulcanice; cele peleene (vulcanul
Montagne Pelee din insula Martinica) sunt însoţite de nori arzători extrem de periculoşi, iar erupţiile
ultravulcanice sunt probabil cele mai violente, datorită formării unor presiuni uriaşe la contactul
rezervorului subteran de lavă cu apa mării.
Vulcan activ, situat într-un podiş, din partea central-sudică a Mexicului, are înălţimea de 2 746 m.
Este vulcanul cu cea mai spectaculoasă apariţie şi cu cea mai rapidă dezvoltare. A apărut la 20
februarie 1943 … într-un lan de porumb. Într-o zi s-a ridicat cu 6 m deasupra pământului, iar într-o
săptămână a format un con de 150 m şi după zece săptămâni a atins 300 m, ca după un an să aibă o
înălţime de 450 m. În primele luni de activitate au fost expulzate circa două miliarde de m3 de cenuşă
şi lavă. Timp de 10 ani, cu câteva întreruperi, vulcanul a erupt mereu, îngropând sub cenuşă câmpii şi
păduri pe o întindere de mii de hectare. În anul 1953 şi-a încetat activitatea.
Cei mai numeroşi şi mai periculoşi şi activi vulcani de pe Terra sunt situaţi în zonele de subducţie din
jurul Oceanului Pacific, cunoscute sub numele de „Centura de Foc a Pacificului”.
Cel mai eficient mod de apărare împotriva efectelor erupţiilor vulcanice constă în luarea unor măsuri
pentru evitarea concentrării aşezărilor omeneşti pe conurile vulcanilor activi sau în apropierea lor.

Hazardele exogene

Hazardele geomorfologice cuprind o gamă variată de procese, cum sunt alunecările de teren,
curgerile de noroi, prăbuşirile, procesele de eroziune în suprafaţă şi ravenarea, care produc mari
pagube materiale şi uneori victime. Aceste procese determină o degradare accentuată a versanţilor,
distrugerea stratului fertil de dol şi transformarea unor suprafeţe întinse în terenuri neproductive sau
slab productive.
Alunecările reprezintă procese de mişcare a unor mase de pământ sub acţiunea gravitaţiei, în lungul
unor suprafeţe de alunecare care le separă la partea stabilă a versantului. Cele mai numeroase alunecări
se înregistreză pe versanţii cu înclinări moderate, constituiţi din argile şi din alternanţe de argile,
marne, gresii şi nisipuri. Materialele deplasate prin alunecări pot avea grosimi diferite, de la zeci de
centimetri la zeci de metri.
Alunecarea de teren din provincia chineză Gansun, din decembrie 1920,datorată unui puternic
cutremur, a distrus o suprefaţă de circa 70000 km2 modificând total peisajul (localnicii numind
fenomenul „munţii mergeau”) şi a provocat moartea a peste 200000 de persoane.
Prăbuşirile sunt deplasări rapide ale maselor de roci pe versanţii abrupţi, prin cădere liberă, prin
salturi sau prin rostogolire. Acestea se produc mai ales la începutul primăverii, datorită alternanţelor
frecvente ale îngheţului şi dezgheţului.
Prăbuşirile reprezintă un factor de risc important pentru localităţile şi căile de comunicaţie din spaţiul
montan.
Curgerile de noroi şi grohotişuri se produc în urma îmbinării cu apă a depozitelor de alterare de pe
versanţii despăduriţi din regiunile montane afectate de precipitaţii abundente. Datorită faptului că
materialul noroios depăşeşte de 1,5-2 ori densitatea apei, curgerile de noroi au o mare putere de
transport şi de distrugere. Spre exemplu, în 1970, în Anzii Peruvieni,unde o curgere de noroi cu o
lungime de 15 km s-a deplasat cu o viteză de peste 300 km/h,acoperind în câteva minute localităţile
Yungay şi Ramrahirca; au fost înregistrate 18000 de victime.
Avalanşele sunt hazarde naturale care reprezintă un pericol pentru populaţia montană şi pentru turiştii
din numeroase ţări ale lumii. Deplasarea rapidă a zăpezii pe versanţii abrupţi acoperiţi cu zăpadă este
favorizată de ninsorile abundente, de schimbările rapide de temperatură, care favorizează topirea
bruscă a stratului de zăpadă, şi de perturbarea echilibrului zăpezii prin trepidaţii.
Eroziunea în suprafaţă şi ravenare sunt hazarde care se manifestă pe 1,1 miliarde hectare pe Glob,
atât în regiunile umede, cât şi în cele aride şi semiaride. Aceste hazarde sunt intensificate şi extinse de
activităţile umane.
Numai în Podişul Moldovei au fost identificate peste 9000 de ravene, care au determinat îndepărtarea
într-un interval de 100-300 de ani a 274 milioane m3de sol şi rocă şi scoaterea din circuitul agricol a
unor suprafeţe însemnate de terenuri.
Scurgerea apei pe versant sub forma unor şiroaie instabile determină formarea unor mici canale
numite rigole, a căror adâncime ajunge la 30-40 cm. Prin adâncirea rigolelor se formează ogaşele(0,5-
2 metri adâncime) şi ravenele, când adâncimile depăşesc 2 metri. Aceste forme de eroziune în
adâncime aduc mari pagube, contribuind la scoaterea din circuitul economic a unor suprafeţe întinse.
În ţara noastră arealele cele mai afectate de procese de eroziune în suprafaţă şi de ravenare sunt
localizate în Podişul Moldovei, în Subcarpaţi şi în Podişul Getic.

Hazardele climatice:cuprind o gamă variată de fenomene şi procese atmosferice care generează


pierderi de vieţi omeneşti, mari pagube şi distrugeri ale mediului înconjurător.
Ciclonii tropicali sunt furtuni violente, formate între 5-150 lat. N şi S, având viteze ale vântului de
peste 118 km/h. Acestea poartă denumiri diferite de la o regiune la alta: „uragan”(hurricane) în
Oceanul Atlantic, taifun în Oceanul Pacific şi „ciclon tropical” în Oceanul Indian şi în lungul coastelor
Australiei.
În cadrul ciclonilor, care pot să aibă în diametru cuprins între 500 şi 1000 km, mişcarea maselor de
aer are un caracter circular şi prezintă, uneori, traiectorii neaşteptate şi intensificări locale greu de
anticipat. În partea centrală, numită „ochiul ciclonului”, vântul este slab şi predomină timpul senin;
coroana principală cu un diametru de până la 200 de km, este caracterizată prin violente şi ploi
abundente. Spre exterior viteza vântului şi cantităţile de precipitaţii tind să se diminueze treptat.
Cel mai distrugător ciclon tropical cunoscut sub aspectul pierderilor de vieţi omeneşti a fost cel din
noiembrie 1970, când, în Bangladesh, în aşezările din delta fluviilor Gange şi Brahmaputra şi-au
pierdut viaţa circa 1 milion de persoane(după alte surse numărul a fost fie mai mic, fie mai mare), alte
câteva milioane rămânând fără adăpost şi hrană.
Tornadele sunt hazarde climatice foarte periculoase datorită forţei deosebite a vânturilor, care au un
caracter turbionar. Acestea se produc pe continente între 20o şi 60o lat. N şi S. În cadrul unei tornade,
care are aspectul unei coloane înguste sau al unei pâlnii întoarse, viteza vântului este cuprinsă între 60
şi 400 km/h, iar diametrul poate să ajungă la câţiva km. Aerul în mişcare antrenează cantităţi mari de
praf care dau tornadelor o culoare cenuşie, distinctă.
Furtunile extratropicale sunt caracteristice regiunilor din zona temperată şi se formează la contactul
dintre masele de aer polar şi cele tropicale, uneori fiind extinse pe suprafeţe uriaşe. În timpul iernii
aceste furtuni sunt asociate cu căderi abundente de zăpadă care generează viscole puternice.
Seceta este un hazard climatic cu o perioadă lungă de instalare şi este caracterizată prin scăderea
precipitaţiilor sub nivelul mediu, prin micşorarea debitului râurilor şi a rezervelor subterane de apă
care determină un deficit mare de umezeală în aer şi în sol, cu efecte directe asupra mediului şi în
primul rând asupra culturilor agricole.
În condiţiile lipsei precipitaţiilor, pentru un anumit interval de timp, se instalează seceta atmosferică.
Lipsa îndelungată a precipitaţiilor determină uscarea profundă a solului şi instalarea secetei
pedologice. Asocierea celor două tipuri de secetă şi diminuarea resurselor subterane de apă determină
apariţia secetei agricole care duce la reducerea sau pierderea totală a culturilor agricole.
Seceta din vara anului 2000, considerată cea mai puternică din ultimii 100 de ani în ţara noastră, a
afectat 2,6 milioane hectare şi a produs pagube evaluate la 6500 miliarde de lei. În ţara noastră,
secetele se pot înregistra pe parcursul întregului an, cele mai numeroase fiind la sfârşitul verii şi
începutul toamnei. Cele mai puternice efecte se înregistrează în parte de sud-est( Dobrogea, Bărăgan,
sudul Podişului Moldovei).
Inundaţiile sunt hazarde hidrografice cu o largă răspândire pe Terra care produc mari pagube
materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Aceste hazarde se pot produce în lungul râurilor( care drenează
circa 70% din suprafaţa continentelor).
Inundaţiile sunt cele mai răspândite hazarde pe Terra. Acestea produc anual peste 20000 de victime,
afectează peste 100 de milioane de persoane şi acoperă cu apă suprafeţe de mii de hectare. În
Bangladesh, ţara cea mai afectată de inundaţii, 30% din suprafaţă este periodic acoperită de ape.
În China, Fluviul Galben( Huang He ) a produs în ultimele două milenii 1500 inundaţii puternice,
schimbându-şi albia cu zeci de kilometri de 26 de ori.
Fluviul Huang He a provocat cele mai catastrofale inundaţii cunoscute în istorie, datorită regimului
hidrologic neregulat, cu creşteri bruşte de nivel, şi al malurilor puţin înalteîn zona de câmpie. Ca
urmare a inundaţiilor din anul 1887, a fost acoperită cu apă o suprafaţă de 130000 km2, au murit
circa un milion de persoane şi a pierit, ulterior, prin foamete, un număr şi mai mare. În prezent,
fluviul este îndiguit şi nu mai provoacă inundaţii decât într-o mai mică măsură.
Hazardele oceanograficecuprind hazardele generate de valurile de vânt sau de cutremure(tsunami), de
banchiza de gheaţă şi de deplasarea aibergurilor, de producerea fenomenului El Niňo, de ridicarea
nivelului Oceanului Planetar.
Valurile eoliene puternice produse de furtuni sunt periculoase pentru navigaţie şi au un impact
însemnat asupra coastelor. În unele situaţii este realizat un spectru de interacţiune în care se combină
energia mai multor valuri, cu înălţimi de 8-10 m, a căror rezultantă este deosebit de periculoasă pentru
ambarcaţiuni si pentru platformele petroliere marine( de ex. cele din Marea Nordului).
Tsunami sunt valuri uriaşe produse de cutremurele puternice, erupţii vulcanice şi alunecări submarine.
Denumirea acestor fenomene este de origine japoneză şi are înţelesul de „valuri de port”. Cele mai
numeroase asemenea valuri se produc în Oceanul Pacific, dar se întâlnesc şi în Oceanul Indian,
Oceanul Atlantic şi în Marea Mediterană.
Valul tsunami generat de cutremurul din Chile din 23 mai 1960, cu magnitudinea de 8,6 grade pe
scara Richter, a înaintat 500 metri în interiorul uscatului şi a produs peste 1000 de victime. Pe ocean
s-a propagat pe o distanţă de 10000 km, până în insulele Hawaii, unde au fost înregistrate 62 de
victime şi pagube de peste 60 milioane de dolari.
În largul oceanului, viteza valurilor tsunami ajunge la 900 km/h, lungimea lor fiind de 100-200 km, iar
înălţimea de 0,5-1 m. În apropierea coastelor, înălţimea lor creşte la 20-30 metri, iar viteza se reduce
datorită frecării cu fundul mării.
Cel mai puternic tsunami, provocat de un cutremur cu epicentrul în golful Prince William, din Alaska,
a fost înregistrat, la 28 martie 1964; a atins 67 m amplitudine în zona portului Valdes, iar valul care a
luat naştere a traversat, în 22 de ore, întregul Ocean Pacific.
Banchiza de gheaţă, a cărei grosime poate să ajungă la 3-4 m, devine un hazard pentru navigaţie
atunci când se extinde rapid şi pune în dificultate, datorită pericolului de blocare, navele de cercetări
sau de pescuit oceanic.
Aisbergurile sunt fragmente uriaşe de gheaţă desprinse din calotele glaciare sau de gheţari polari, care
plutesc împinse de vânturi ori de curenţi oceanici. Aisbergurile pot fi întâlnite de nave pe circa 20%
din suprafaţa oceanelor, fiind un pericol pentru circulaţia maritimă şi pentru platformele marime de
foraj şi de exploatare a petrolului.
Cea mai cunoscută catastrofă navală produsă de ciocnirea cu un aisberg s-a produs la 14 aprilie
1912, când transatlanticul „Titanic” s-a scufundat în largul coastelor insulei Newfoundland, fiind
înregistrate 1503 victime.
Oscilaţia Sudică – El Niňo este un fenomen complex de interacţiune între apele Oceanului Planetar şi
atmosferă, care se produce în zona tropicală a Oceanului Pacific. Acest fenomen se manifestă prin
încălzirea anormală, la suprafaţă, a apelor Oceanului Pacific, care se deplasează dinspre partea vestică
spre partea estică sub impulsul unor mase de aer cu aceeaşi direcţie de mişcare. În acest fel sunt
perturbate vânturile alizee, fenomen care generează modificări climatice majore, în special în zonele
tropicale. Aceste perturbări se manifestă prin secete, furtuni violente, însoţite de inundaţii şi cicloane
puternice.
Încălzirea apei oceanului se produce în preajma Crăciunului, fenomenul fiind denumit de pescari din
Peru şi Ecuador „El Niňo”( Copilul Domnului ). Acest fenomen se repetă în intervale neregulate,
cuprinse între 3 şi 7 ani, iar încălzirea poate să persiste 1-2 ani. Oamenii de ştiinţă au numit fenomenul
El Niňo „Oscilaţia Sudică” sau, prescurtat ENSO ( El Niňo Southern Oscilation), pentru a pune în
evidenţă caracterul fluctuant al acestuia al acestor încălziri al apelor oceanului din emisferă sudică.
Răcirea anormală a apelor din estul Oceanului Pacific a fost denumită „La Niňa”( „fetiţa” în limba
spaniolă), aceasta fiind opusul fenomenului El Niňo. La Niňa se manifestă prin intensificarea
vânturilor de est care împing cantităţile mari de apă caldă de la suprafaţa oceanului spre vest, locul
apei calde fiind luat de o apă mai rece provenind din adâncuri. Acest fenomen, la rândul lui, o serie de
hazarde, cum sunt ploile musonice puternice în India, ploi abundente şi taifunuri în Australia, uragane
în sudul Oceanului Atlantic, etc.
Ridicarea nivelului Oceanului Planetar este legată de tendinţa generală de încălzire a climei şi
reprezintă un hazard global, de lungă durată cu numeroase consecinţe grave pentru zonele de coastă.
Această ridicare este datorată aportului tot mai mare de apă dulce de pe continente, provenită din topirea
gheţarilor şi din apele subterane utilizate de om pentru irigaţii.
Măsurătorile precise efectuate de oamenii de ştiinţă au pus în evidenţă că în ultimul secol ridicarea
nivelului Oceanului Planetar a fost în medie de 1-1,5 mm/an. Până în anul 2030 această ridicare va
înregistra valori de 10-30 cm, determinând intensificarea proceselor de abraziune, retragerea coastelor şi
acoperirea cu apă a unor suprafeţe joase.
Hazarde biologice sunt reprezentate de epidemii şi de invazii de insecte.
Epidemiile sunt caracterizate prin îmbolnăvirea în masă ale populaţiei, datorită unor agenţi patogeni
cum sunt viruşii, rickettsiile, bacteriile, fungii şi protozoarele. Cele mai grave maladii sunt transmise
de agenţi purtători precum ţânţarii( malaria, febra galbenă), musca ţeţe( boala somnului), puricii,
păduchii(tifosul exantematic).
Epidemiile de mari proporţii poartă denumirea de pandemii au generat milioane de victime, mai ales în
Evul Mediu( ciuma bubonică, spre ex. , în Europa). În prezent se manifestă maladia SIDA( Sindromul
Imunodeficienţei Dobândite), determinată de virusul HIV, cu transmitere sexuală sau prin transfuzii de
sânge.
Epidemiile sunt favorizate de sărăcie, lipsa de igienă, infestarea apei, aglomerarea gunoaielor
menajere, înmulţirea şobolanilor şi a câinilor comunitari. Hazardele naturale, cum sunt inundaţiile sau
cutremurele puternice, sunt însoţite de pericolul declanşării unor epidemii.
Măsurile preventive cuprind vaccinarea şi educarea populaţiei, păstrarea igienei în şcoală şi în familie,
izolarea focarelor de declanşare a epidemiilor, combaterea agenţilor purtători.
Invaziile de insecte, în special lăcuste, produc pagube mari agriculturii, îndeosebi în Africa, Asia,
estul Europei şi în America de Nord. Combaterea lăcustelor se realizează prin diferite metode, cum ar
fi distrugerea ouălor, utilizarea insecticidelor şi a unor capcane pentru distrugerea nimfelor de
lăcustelor.
Incendiile sunt hazarde periculoase pentru mediu şi pentru activităţile umane şi determină
distrugeri ale recoltelor, ale unor suprafeţe împădurite şi ale unor construcţii.
Incendiile pot fi declanşate de cauze naturale cum sunt fulgerele, erupţiile vulcanice, fenomenele de
autoaprindere a vegetaţiei şi de activităţile omului( neglijenţa utilizării focului, incendieri intenţionate,
accidente tehnologice). În perioadele secetoase, incendiile sunt favorizate adeseori de vânturi puternice
asociate cu temperaturi ridicate, care contribuie la extinderea rapidă a focului. Şi în ţara noastră în astfel
de perioade de produc incendiile în localităţi, în păduri si pe terenuri agricole.

Hazarde antropice

Trăsături generale

Hazardele antropice sunt fenomene de interacţiune între om şi natură, declanşate sau favorizate de
activităţi umane şi care sunt dăunătoare societăţii în ansamblu şi existenţei umane în particular.
Aceste fenomene sunt legate de intervenţia omului în natură, în general cu scopul de a utiliza
elementele cadrului natural în interes propriu: activităţi agricole, miniere, industriale, de construcţii, de
transport, etc.
Războaiele şi industria de război reprezintă cauze majore şi impresionante de poluare, de
distrugere şi contaminare a solului şi a aşezărilor omeneşti, a vegetaţiei şi a faunei, provocând mari
perturbări în ecosisteme. Armele aflate în prezent în arsenalul militar al unor state sau în proiect de a fi
realizate, pe lângă care bombele atomice aruncate la Hiroshima şi Nagasaki în august 1945 fac o figură
ştearsă, creează, pentru prima dată în istoria omenirii, pericolul unei ameninţări de distrugere totală a
vieţii de pe planeta noastră, de dispariţie posibilă a speciei umane.
Progresul tehnic rapid şi multilateral, specific societăţii umane contemporane, dezvoltarea
susţinută a industriilor şi a altor activităţi economice au adus omenirii avantaje uriaşe, realizări dintre
cele mai impresionante, dar au generat şi pericole dintre cele mai serioase, cum este cazul poluării şi al
altor forme de degradare a mediului înconjurător, a însuşi echilibrului natural al planetei.
Hazardele antropice şi tehnologice, la fel ca şi cele naturale, produc pagube mai mici sau mai mari
în funcţie de amplitudinea acestora şi de factorii favorizanţi în locul sau regiunea în care se manifestă,
uneori îmbrăcând un aspect catastrofal: produc încetarea sau perturbarea gravă a funcţionării societăţii şi
victime omeneşti, mari pagube şi distrugeri ale mediului.
Ca urmare a acţiunilor omului, uneori necontrolate şi nechibzuite, alteori fireşti, impuse de
necesitatea dezvoltării economice şi sociale, planeta noastră a cunoscut, în anumite regiuni sau zone, o
degradare accentuată, în unele cazuri iremediabilă.
II. Degradarea accelerată a terenurilor

Este evident faptul că ecosistemele naturale se reduc din ce în ce mai mult, în bună măsură datorită
necesităţilor impuse de dezvoltarea demografică şi economică a omenirii. În fapt, cu excepţia câtorva
întinse regiuni naturale, între care Arctica, Antarctica, unele zone deşertice, ale pădurii tropicale ori ale
taigalei, există o alternanţă a mediilor transformate antropic cu cele naturale.
Unele medii naturale au fost chiar radical transformate antropic: se apreciază că circa două cincimi
din întinderea de aproape 150 milioane de km 2 ai uscatului planetar au fost puternic modificate de
activităţile umane: agricultură, extinderea aşezărilor, activităţi productive, etc. Numai în ultimele trei
secole a fost despădurită o suprafaţă de 6 milioane de km2, terenurile agricole s-au extins cu 22 milioane
de km2, iar terenurile umede s-au restrâns cu 1,6 milioane de km2. Mai mult, peste o şesime din
suprafeţele agricole ale Terrei au devenit marginale sau improprii unei exploatări regulate, şi mai mult de
o treime şi-au pierdut peste 50% din humus, în circa un secol de folosinţă; peste două milioane de km2 din
pădurile existente cu circa o sută de ani în urmă au fost înlăturate.
Potrivit evaluărilor efectuate de instituţii specializate ale O.N.U., procesele de degradare a solurilor
sunt evidente pe circa 2 milioane de hectare, fiind datorate unor cauze diferite: eroziunea prin apă (56%),
eroziunea prin vânt (28%), degradarea chimică (12%), degradarea fizică (4%). Din această întinsă
suprafaţă, circa o zecime constă din terenuri puternic degradate – care ar necesita investiţii foarte mari
pentru a fi recuperate – situate cu precădere în Asia, Africa şi america de Sud, regiuni cu creştere
demografică foarte mare, ceea ce face să se accentueze decalajul dintre numărul locuitorilor şi
posibilitatea de a-i hrăni. Mai mult, 10 milioane de hectare sunt iremediabil distruse, fiind practic
irecuperabile pentru activităţi agricole.

CAUZE
Tipul de Supra- Supra- Activităţi
degradare Despăduriri exploatarea păşunat Agricultura industriale
pădurii
Eroziune şi
acumulare 471 38 320 266 -
prin apă
Eroziune şi
acumulare 44 85 322 87 -
eoliană
Degradare 62 10 14 133 22
chimică
Degradare 1 - 14 66 -
fizică
Total pe 578 133 680 552 22
Glob

Tipuri de degradare a solurilor (milioane de ha) şi cauzele degradării

Unul dintre cele mai concludente exemple privind un hazard în domeniu, având o cauză naturală,
dar fiind favorizat din plin de acţiunea umană, este marele cataclism care s-a abătut asupra câmpiilor din
partea centrală a S.U.A.: pe fondul unei secete prelungite (anii 1931- 1934) şi a unui sol uscat, vântul, de
o violenţă fără precedent, a smuls solul transformat în pulbere de pe un vast teritoriu, purtându-l spre
ţinuturile răsăritene, sub forma unor nori negri care au parcurs mai mult de jumătate din lăţimea Americii
de Nord. Marea catastrofă s-a datorat intervenţiei nesăbuite a omului, care a defrişat, desţelenit şi desecat
întinderi nemărginite pe care a practicat apoi monocultura ( porumb, bumbac, tutun ş.a.). În acest fel, în
calea vântului nu a mai existat nici un fel de obstacol natural important, iar solul dezgolit a fost o „pradă”
uşoară.
Există însă si o eroziune datorată sau favorizată nu de absenţa apei, ci tocmai de prezenţa acesteia:
eroziunea pluvială, rezultat al acţiunii precipitaţiilor pe un sol de asemenea neapărat.
Degradarea terenurilor apare şi în cazul despăduririlor neraţionale şi al păşunatului excesiv. Unul
din primele exemple din istorie l-a oferit Grecia, degradarea pământurilor sale începând cu milenii în
urmă tocmai datorită unor defrişări exagerate şi a unui păşunat excesiv. Iar în timpurile noastre, cel mai
concludent exemplu îl reprezintă degradarea terenurilor din Sahel – zona care face trecerea între marele
pustiu Sahara şi savanele africane – care a fost accentuată de supraîncărcarea terenurilor, având o
vegetaţie săracă, cu mari efective de ovine, caprine, cămile.
De asemenea, irigaţiile constituie o cauză importantă a degradării solului, făcute în mod neraţional,
fără a se ţine seama de condiţiile pedoclimatice specifice, aceasta provoacă salinizarea (ca de exemplu în
Câmpia Indului, valea Eufratului, nord-estul Braziliei etc.), fie excesul de umiditate.

III. Reducerea biodiversităţii

Pe planeta noastră există circa 1 500 000 de specii de animale şi 500 000 de specii vegetale. Dintre
acestea au dispărut 400-500 de specii de animale (alte 1000-1100 aflându-se în pericol de dispariţie) şi
câteva sute de specii de plante (alte peste 20 000 fiind în prag de extincţie), ca urmare a defrişărilor
excesive, a desecărilor neraţionale, a păşunatului intensiv, poluării, vânatului, braconajului, colonizărilor
catastrofale, etc. Deşi numărul speciilor afectate, faţă de efectivul total, pare nesemnificativ, oamenii de
ştiinţă apreciază că desfăşurarea în continuare a acestui proces de distrugere poate duce la compromiterea
vieţii pe planeta noastră. Şi acestea întrucât totalitatea sistemelor vii reprezintă avuţia naturală cea mai de
preţ a planetei, de importanţă capitală pentru existenţa biosferei, din care specia umană face parte
integrantă.
După cum se ştie, toate formele de manifestare a vieţii se intercondiţionează şi, ca urmare, orice
poluant sau alt mijloc de degradare a mediului, care periclitează în mod grav una dintre formele de viaţă,
ameninţă, de fapt, concomitent, întreaga viaţă într-o anumită regiune sau chiar viaţa de pe planeta noastră,
întregul sistem integrat al Terrei.
Al doilea marchiz de Ripon a ucis în viaţa sa nu mai puţin de 556 000 de păsări sălbatice. De altfel
moartea l-a surprins, în anul 1923, pe „câmpul de bătălie”, după ce doborâse cea de-a 52-a pasăre din
ziua aceea.

IV. Hazarde industriale

Această categorie include o gamă largă de accidente, declanşate de om cu sau fără voia sa, legate de
activităţile industriale, cum sunt exploziile, scurgerile de substanţe toxice, etc.
Asemenea hazarde sunt mai frecvente în industriile chimică şi metalurgică, mai ales în prima,
datorită emisiilor de substanţe nocive în procesul de producţie şi cantităţilor mari de deşeuri care
afectează solul, apa şi aerul.
Amplasarea obiectivelor industriale în văi adânci şi depresiuni, în care se manifestă frecvent
fenomene meteorologice cum sunt calmul atmosferic şi inversiunea termică, conduce la stagnarea şi
cumularea poluanţilor şi, în final, la realizarea unor concentraţii periculoase. Printre cazurile cele mai
semnificative se numără cele din văile Meusa, Belgia (în 1930) şi Donora, S.U.A. (în 1948), precum şi de
la Londra (în 1952).
De exemplu, pe valea Meusei, afluent al Rhinului, în sectorul belgian dintre localităţile Huy şi
Seraing ( circa 25 km), mărginit de coline ce domină valea cu 75-100 m şi dotat cu întreprinderi
industriale ce se ţin lanţ (cocserii, combinate siderurgice, centrale electrice, fabrici de sticlă, de acid
sulfuric, de îngrăşăminte chimice, etc), o ceaţă densă şi persistentă ( timp de 15 zile) a provocat, în
decembrie 1930, moartea a 60 de persoane şi simptome de otrăvire la câteva mii de locuitori.
Între 5 şi 8 decembrie 1952, factorii climatici (ceaţa, calmul atmosferic şi inversiunea termică) au
determinat o situaţie catastrofală la Londra. Ca urmare a creşterii bruşte a conţinutului de anhidridă
sulfuroasă ( de peste 20 de ori) şi de substanţe solide aflate în suspensie ( de trei până la zece ori mai mare
decât cea obişnuită) etc., numărul deceselor provocate de faimosul smog londonez a fost evaluat la 4 000,
iar cel al persoanelor care au avut de suferit, cu mult mai mare.
Accidentul produs la Bhopal, în ziua de 3 decembrie 1984, prin eliminarea accidentală a unui gaz
toxic ( izocianat de metil), provenind de la o uzină de pesticide, s-a soldat cu 6 500 de victime şi
îmbolnăvirea altor 10 000 de persoane (sterilitate, afecţiuni respiratorii, surzenie temporară, etc.).
Despăgubirile plătite de concernul internaţional „Union Carbide” s-au ridicat la 15 miliarde de dolari,
fiind astfel cea mai mare sumă înregistrată până acum în asemenea cazuri.
Accidentul de la Seveso a avut loc la 10 iulie 1976, când în urma exploziei unui reactor de la uzina
chimică din localitate s-a scurs o mare cantitate de dioxină, una dintre cele mai toxice şi periculoase
toxine, care a semănat moarte, maladii şi dezolare în toată valea Brianza, în care se află oraşul în cauză.
Acest accident a fost un puternic semnal de alarmă, Comunitatea Economică Europeană ( actuala Uniune
Europeană ) adoptând în 1982 „Directiva Seveso”, care inventariază 80 de substanţe chimice considerate
toxice şi a căror producere şi stocare sunt supuse unor reglementări cu totul speciale.
Nu mai puţin periculoase sunt incendiile industriale ( de genul celor de la platforma petrolieră
„Bravo” din zăcământul norvegian Ekofisk din Marea Nordului, în 1977, de la depozitul uzinei chimice
din Basel, Elveţia, în anul 1986 ş.a.) sau haldele de steril din apropierea unor uzine metalurgice, de
ciment ori a exploatării miniere. Ca urmare a pierderii stabilităţii haldelor, pe acestea se produc alunecări,
care se revarsă peste construcţiile din apropiere, nu de puţine ori afectând chiar şcoli.

V. Hazarde legate de transporturi

Transporturile au cunoscut o evoluţie spectaculoasă, corelată cu creşterea demografică explozivă şi


cu dezvoltarea economico-socială. Pe şoselele Terrei aleargă peste 600 de milioane de autovehicule, pe
căile ferate circulă câteva sute de mii de terenuri, în aer se află simultan câteva mii de avioane, fluviile şi
mările planetei sunt străbătute de mii de vapoare. Această activitate implică existenţa unor riscuri variate,
atât pentru mediul înconjurător, cât şi pentru societatea umană.
Transporturile rutiere au cunoscut cea mai amplă dezvoltare, între toate categoriile de transporturi,
derulându-se pe nu mai puţin de 15 milioane de km de drumuri modernizate, fără a lua în calcul imensa
reţea stradală din aşezări şi drumurile nemodernizate. Această categorie de transport este apreciată ca
fiind de circa zece ori mai periculoasă decât transportul feroviar ori cel aerian, cauzele accidentelor fiind
legate de mai mulţi factori: viteza excesivă, consumul băuturilor alcoolice, oboseala la volan, dificultatea
traseelor în anumite zone, defecţiuni ale mijloacelor de transport, supraaglomerarea drumurilor, etc.
Transporturile feroviare. Impresionanta reţea feroviară ( circa 1 600 000 km ) – dominată de
magistrale transcontinentale, cu lungimi de mii de km – ,creşterea vitezei de deplasare ( în unele cazuri la
200-300 km/h), dificultăţile traseelor străbătute, erorile de semnalizare şi alţi factori fac ca accidentele în
domeniu să fie foarte grave, cu atât mai mult cu cât numărul pasagerilor este ridicat şi volumul mărfurilor
foarte mare.
În ultimele decenii, catastrofe feroviare s-au înregistrat atât în ţări în curs de dezvoltare ( îndeosebi
în India, Brazilia, Mexic ş.a.) cât şi în ţări dezvoltate ( Germania, Belgia ş.a.)
Transporturile navale prezintă riscuri mai mari în cazul transporturilor maritime ( datorită tonajului
mare al navelor, unele petroliere având 450-550 mii tdw şi lungimea de 300-350 m), decât în cazul celor
fluviale.
Transporturile maritime se practică pe distanţe lungi, fiind esenţiale în schimburile comerciale
intercontinentale. Cele mai grave şi cu cele mai mari consecinţe sunt accidentele petrolierelor, a doua
jumătate a secolului al XX-lea fiind marcată de un întreg şir de asemenea catastrofe, între care:
„Marpesia” (12 decembrie 1969, în apele Atlanticului, în largul portului african Dakar), „Torrey Canyon”
( 18 martie 1967), „ Arizona Standard” şi „Oregon Standard” ( 18 ianuarie 1971, s-au ciocnit în Golful
San Fransisco), „Amoco Cadiz” ( 18 martie 1978) ş.a. „Torrey Canyon” a deversat 100 000 tone de
petrol, iar „Amoco Cadiz” o cantitate aproape dublă, ambele dând naştere unor „maree negre”, care s-au
abătut asupra ţărmurilor, urâţind peisajul, distrugând flora şi fauna, alungând turiştii.
Transporturile aeriene au revoluţionat comunicaţiile la mari distanţe, fiind esenţiale pentru
deplasarea pasagerilor. Deşi sunt considerate cele mai sigure, par mai periculoase decât alte mijloace de
transport întrucât accidentele aviatice sunt intens mediatizate.

VI. Hazarde nucleare (accidente nucleare)

Acestea sunt produse de răspândirea necontrolată a unor substanţe radioactive în afara instalaţiilor
nucleare şi a dispozitivelor de deşeuri radioactive. Substanţele respective pot să iradieze populaţia şi
mediul înconjurător şi pot produce victime omeneşti şi pagube materiale.
Hazardele nucleare sunt legate de centralele atomoelectrice, de instalaţiile nucleare din unele
institute de cercetare ştiinţifică, de căderea pe Pământ a unor sateliţi artificiali cu propulsie nucleară,
precum şi de transportul şi depozitarea deşeurilor radioactive.

Accidente la centrale nucleare:


 12 decembrie 1952 la Chalk River, lângă capitala canadiană Ottawa;
 7 octombrie 1957: - la Windscale Pile No. 1, nord de Liverpool, Marea Britanie, unde a fost
afectată o suprafaţă de 520 km2;
- în apropiere de Kyshtym, în sudul Munţilor Ural, fosta Uniune
Sovietică, soldat cu evacuarea a circa 10 000 de persoane;
 1976, lângă Greifswald, fosta R.D. Germană;
 28 martie 1979, la Three Mile Island, lângă Harrisburg, Pennssylvania, S.U.A.;
 26 aprilie 1986 la Cernobîl.

Cel mai grav accident este cel înregistrat în fosta Uniune Sovietică, la Cernobîl, în Ucraina.
Explozia unui dintre cele patru reactoare ale centralei nucleare, în noaptea de 25-26 aprilie 1986, a
pulverizat peste 1 000 tone din cuvertura protectoare şi o mare cantitate de substanţe radioactive care
conţineau Iod 131 şi Cesiu 137. Dintre consecinţe amintim: muncitorii şi pompierii care au asigurat
stingerea incendiului, grav iradiaţi, au murit în lunile următoare, au fost evacuate imediat 200 000 de
persoane din localităţile aflate pe o rază de 30 km; au fost iradiate circa un milion de persoane. S-a produs
o contaminare nu numai a Ucrainei, ci şi a altor regiuni ale Europei (îndeosebi Europa Centrală şi
Peninsula Scandinavă) şi, totodată, pentru prima oară a avut loc şi o contaminare transcontinentală, fiind
afectate Alaska (S.U.A.) şi Canada.

Vă rog să le citiți cu atenție și să rețineți ideile esențiale, fără a vă complica cu amănuntele sau unele
aspecte care nu vă sunt chiar clare. Pentru eventualele nelămuriri, vă rog sa mă contactați!
Spor la învățat!