Caracterizare Moromete

Ilie Moromete este personajul principal, complex, ţăranul filozof care meditează
asupra problemelor vieţii, numit de către Nicolae Manolescu, în „Arca lui Noe”, „cel din urmă
ţăran”, moartea sa reprezentând moartea unei lumi.

El este capul familiei Moromete în jurul căruia se desfăşoară întreaga acţiune a primului volum.
Este reprezentantul ţărănimii tradiţionale, ale cărei valori le apără cu îndârjire. Nu ni se oferă
date despre felul cum arată personajul deoarece acest lucru nu are importanţă. Naratorul
precizează doar că se afla între „tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari
pot schimba firea cuiva”. Accentul se pune mai ales pe capacităţile intelectuale ale
personajului, datorită meditaţiilor şi concepţiilor sale despre viaţă a fost considerat de critici
ţăranul filozof al literaturii române.

Portretul şi evoluţia sa sunt urmărite în raport cu familia, cu ceilalţi săteni, cu statul şi cu

pământul. Este caracterizat atât de autor cât şi de celelalte personaje, dar acţiunile şi felul său
de a vorbi spun cel mai mult despre Ilie Moromete. Încă de la început Moromete este prezentat
în calitatea de cap de familie în care autoritatea nu îi este contestată. Această autoritate este
subliniată în scena mesei în care naratorul precizează că „Moromete stătea parcă deasupra
tuturor.” Deşi relaţiile cu familia sunt tensionate, Moromete doreşte ce e mai bine pentru fiii
lui, dar nu crede că acest lucru înseamnă îmbogăţirea. Simte că ceilalţi nu îl înţeleg şi atunci se
izolează undeva în grădină şi vorbeşte singur. Familia realizează şi ea prăpastia dintre ea şi
Moromete: „tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le
vedeau.” Este mândru de fiul său mai mic, deşi nu îi arată, cu care va păstra o relaţie specială
până în final. Când îşi dă seama că a fost înşelat de Achim încep marile frământări interioare
ale personajului. Semnificativ pentru noua stare de spirit a personajului este monologul de pe
câmp în care îşi apără dreptul la seninătate; „Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?”.

Este apreciat de cei din sat care îi ascultă tot timpul discursurile de duminică dimineaţa
de la fierăria lui Iocan. În semn de respect, Din Vasilescu îi face din lut portretul.

Moromete este spiritul adunării, cel care dă tonul în comentarea ştirilor, făcând un adevărat
spectacol din lectura ziarului. O trăsătură importantă pe care o subliniază naratorul este
disimularea: Moromete oferă un adevărat spectacol în episodul în care vrea să-l păcălească pe
Jupuitu sau în episodul în care discută cu Tudor Bălosu. Este apreciat pentru uşurinţa cu care,
prin intermediul limbajului, iese din situaţii dificile. Amână plata dărilor şi pentru că nu crede
cu adevărat în puterea statului, consideră că până la urmă statul ca realiza că ţăranii nu au bani
şi atunci nu le va mai cere dări. Credinţa într-o lume care ar putea exista fără bani îi va fi
zdruncinată până la sfârşitul romanului. Îi place să observe lumea care îl înconjoară şi astfel
ştie cum să se poarte cu fiecare: pe Tudor Bălosu şi pe fiul acestuia îi ironizează cu fiecare
ocazie, dar pe Ţugurlan îl tratează cu respect şi simpatie, iar lui Cocoşilă îi apreciază inteligenţa.

Din Vasilescu realizează din lut o figurină ce întruchipează chipul lui Moromete „era capul
unui om care se uita parcă în jos. Faţa îi era puţin trasă, nasul se prelungea din fruntea boltită
în jos spre bărbie, drept şi scurt, cu ceva din liniştea gânditoare a frunţii”. De asemenea această
figurină poate avea rol de prolepsă pentru destinul personajului „Era aşa cum îl cunoşteau ei,
dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă şi…fără parlament”.

Caracterizarea directă realizată de narator, dezvăluie un Moromete cu personalitate complexă

şi marcantă în lumea satului. Totuşi naratorul nu formulează trăsături, ci numai le sugerează,
părerile fiind puse pe seama altor personaje. Nu are spirit comercial şi se duce cu grâul la munte
pentru plăcerea drumului „în sfârşit, fie şi comerţ. Dar să fim înţeleşi că nu acesta e scopul”,
spune naratorul cu vocea li Moromete.

Spre deosebire de personajul Ion al lui Liviu Rebreanu, pentru ţăranul Moromete
pământul nu este o obsesie, el nu doreşte mult pământ ci doar atât cât să aibă din ce trăi.
Sănătatea morală nu înseamnă pentru el a avea bani ci a putea trăi senin, Moromete îşi doreşte
liniştea căminului şi posibilitatea de a se bucura de micile bucurii ale vieţii. Drama lui începe
în momentul în care observă că familia nu îi împărtăşeşte idealurile. Moromete nu este un ţăran
obişnuit. Inteligenţa, ironia şi umorul îl deosebesc de orice personaj din romanele anterioare
care tratează lumea rurală. El însuşi este un simbol, fără să vrea, pentru schimbările care se
produc în acest univers: pentru Moromete este mult mai important să stea să mediteze sau să
discute politică decât să muncească. În romanul Ion a avea pământ era singurul lucru care conta
pentru un ţăran, i definea personalitatea şi statutul în comunitate. În Moromeţii pământul nu
mai înseamnă bogăţie, avere, putere, ci libertatea morală a individului în raporturile sale cu
lumea, oferindu-i ţăranului posibilitatea de a contempla lumea şi de a medita.

Este un idealist aflat în contradicţie cu noile schimbări ale societăţii care până la urmă îl
vor învinge: deşi este capabil să păcălească autorităţile nu va putea păcăli şi istoria. După fuga
celor doi fii începe să înţeleagă că a fost victima unei iluzii şi că lumea prietenoasă şi timpul
răbdător nu există decât în capul lui. Drama lui Moromete nu să în pierderea pământurilor ci în
destrămarea familiei sale, dar aceasta anunţă drama ţărănimii în general. Destinul său se va
modifica treptat după fuga băieţilor, nu va mai lua parte la întâlnirile din fierăria lui Iocan, nu
va mai fi „centrul universului”, cum îl caracterizează Niculae, relaţiile cu familia se vor degrada
din ce în ce mai mult. Totuşi, până în clipa morţii îşi susţine cu tărie părerile despre adevăratele
valori ale vieţii şi nu poate accepta că există o lume mai bună decât cea tradiţională. În
momentul în care moare, îi spune doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă
independentă!”, afirmaţie care exprimă idealul şi filozofia sa.

Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în majoritatea

scenelor din roman. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete este semnificativă pentru firea
sucită a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete
răspunde numai: „Să ţii minte că la noapte o să plouă”. Stârneşte deseori reacţii uluitoare celor
din jur, din cauza logicii sale sucite, cum îi spune Catrina.

Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi felul său de a face haz de necaz conturează
un personaj aparte între ţăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate decât de
ficţiune.
 Personajul trăieşte două drame: a pământului şi a paternităţii „Cum să trăieşti dacă nu
eşti fericit?”, „Dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?”-
fraze ce arată criza personajului.

Astfel, prin acest roman, scriitorul surprinde imaginea lumii tradiţionale, supusă
destrămării de către istorie. Ideile realismului, promovate în literatură încă din a doua jumătate
a secolului al XX-lea ating punctul culminant prin romanul „Moromeţii”, care surprinde
prăbuşirea unei lumi, universul satului tradiţional. Ilie Moromete rămâne un personaj
monumental, unic în literatura română, văzut scenic chiar şi atunci când se retrage în lumea
miraculoasă a cugetării. Ilie Moromete este un straşnic apărător al lumii străvechi, iar moartea
sa din finalul romanului coincide, aşa cum afirma Nicolae Manolescu cu „moartea celui din
urmă ţăran”.