Sunteți pe pagina 1din 4

NEOMODERNISMUL

Lecţia despre cub


- Nichita Stănescu

După M.Eminesu şi T.Arghezi, Nichita Stănescu, poet aparţinând generaţiei '60,


este al treilea inovator al limbajului poetic în literatura română. În ceea ce priveşte
universul liric al operei sale, acesta este de o mare diversitate tematică, autorul precizând
că ,,poezia nu este numai arta, ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii”. Lirismul,
raportarea la absolut îl înrudesc cu Eminescu şi Blaga; modul în care inovează la nivelul
limbajului poetic îl defineşte prin comparaţie, cu T.Arghezi; capacitatea de încifrare a
mesajului în construcţii unice, de maximă abstractizare îl înrudesc cu I.Barbu.
Romantic în esenţă şi modern în expresie, Nichita Stănescu abordează marile
teme ale literaturii universale: iubirea ca formă de cunoaştere prin jubilaţie şi extaz,
destinul, geneza, cunoaşterea şi relativitatea acesteia, creaţia, condiţia artistului, natura,
moartea, jocul, în cele mai reprezentative volume ale poeziei lui: ,,O viziune a
sentimentelor”, ,,11 Elegii”, ,,Necuvintele”,, În dulcele stil clasic”, ,,Noduri şi semne”.
Despre poezia lui s-a spus că este de natură iniţiatică, dar şi că trebuie considerată
ca un joc; că se caracterizează prin ermetism, dar şi că o poate înţelege până şi un copil;
că deschide o perspectivă subiectivă asupra lumii, dar şi că rămâne exclusiv text; că este
discontinuă, dar şi că reprezintă o neîntreruptă emisie de lirism; că valorifică tradiţia, dar
şi că echivalează cu o reformă fără precedent a limbajului liric. Cu Nichita Stănescu toate
laturile poeziei sunt redefinite, propunându-se o nouă viziune asupra lumii, o nouă
atitudine faţă de cuvânt. De fapt, cuvântul devine temă a întregii creaţii stănesciene,
nemaiputând fi despărţit de problematica eului.
Alături de Ana Blandiana, Marin Sorescu, Nicolae Labiş, Ştefan Augustin Doinaş,
Radu Stanca, aparţine liricii neomoderniste, care se defineşte prin referent poetic
ambiguu, viziunea poetică modernă, construită pe simboluri plurisemnificative, utilizarea
unor tehnici moderne, precum cea a sugestiei şi cea a ingambamentului, versificaţia
modernă.
O ilustrare artistică a acestor caracteristici este ,,Lecţia despre cub”, prima poezie
a volumului ,,Operele imperfecte” perceput ca un fals tratat de estetică a producerii şi
receptării operei de artă”.(Ştefania Mincu)
Volumul se deschide cu o ,,Lecţie despre cub” şi se închide cu o ,,Lecţie despre
cerc”, înţelese ca forme perfecte. Însă perfecţiunea cubului nu este sinonimă cu
frumuseţea. Ea se naşte, surprinzător, abia în clipa ştirbirii unui colţ. Omul comun nu va
înţelege însă miracolul, căci singur artistul este capabil să urce în nadirul poeziei.
Prin conţinut, ,,Lecţia despre cub” este o artă poetică neomodernistă originală,
pentru că Nichita Stănescu creează un manifest împotriva operelor perfecte, de această
dată accentul punându-se pe relaţia dintre creator şi lume, dintre operă şi modul de
receptare a ei. Este şi o încercare de a recompune lumea esenţelor, prin figurile
geometrice poetul aspirând la perfecţiune, ca expresie a întregului, a zonelor pure ale
cuvintelor.
Poetul neomodernist reinterpretează şi revalorizează însăşi noţiunea de frumos,
încât realizează ,,o poetică a deconstrucţiei, a realizării în negativ a frumosului şi a
perfecţiunii.”(Ştefania Mincu)
Titlul ,,Lecţie despre cub” este în relaţie cu conţinutul versurilor care par să ofere
un model pe care poetul îl oferă pentru atingerea perfecţiunii. Substantivul ,,lecţie”, ca şi
utilizarea formei impersonale a verbelor în ansamblul textului, ilustrează, într-o manieră
didactică, concepţia artistului despre calea ce trebuie urmată pentru atingerea perfecţiunii.
,,Cubul” devine laitmotivul poeziei, dobândind la nivelul textului semnificaţii diferite: o
metaforă a creaţiei căreia îi lipseşte tocmai un colţ pentru a fi perfectă, o parabolă a
existenţei umane.
Discursul liric nu are organizare strofică, dar la nivelul textului secvenţele lirice
sunt delimitate prin folosirea iniţialelor majuscule şi prin semnele de punctuaţie.
Prima secvenţă ilustrează într-un limbaj metaforic, etapele muncii artistului
anunţate prin succesiunea verbelor: ,,se ia”, ,,se ciopleşte”, ,,se lustruieşte”, ,,se
răzuieşte”, ,,se sărută”. Sensurile lor exprimă în acelaşi timp acte ce presupun din ce în ce
mai multă fineţe, pentru că idealul artistului este să atingă perfecţiunea. Şi instrumentele
folosite de artistul-poet, asociate verbelor, sunt plasate într-o progresie care se doreşte a
evolua spre fineţe. ,,Piatra” în care se află opera perfectă, ,,cubul”, trece prin mai multe
etape de asumare a rolului creator de către artist: participarea sentimentală figurată prin
metafora ,,se ciopleşte cu o daltă de sânge”; implicarea raţiunii, sau poate atingerea
magică a creaţiei de către părintele poeziei, de către poetul orb, care vedea esenţa
lucrurilor ,,se lustruieşte ochiul lui Homer”; raportarea la divinitate prin frumuseţea sacră
care apropie opera de perfecţiune ,,se răzuieşte cu raze”.
După etapa plăsmuirii, o altă etapă anunţată prin locuţiunea adverbială ,,după
aceea” este manifestarea iubirii faţă de creaţie sub toate formele ei, prezentată tot în
progresie: iubirea creatorului pentru opera sa, iubirea celor din jur pentru această operă,
dar şi iubirea femeii nobile, a infantei, pentru creaţie: ,,După aceea se sărută de
nenumărate ori cubul/ cu gura ta, cu gura altora/ şi mai ales cu gura infantei.” Se
reiterează aici şi mitul lui Pygmalion. Sculptorul din Cipru, îndrăgostit de una dintre
statuile sale de fildeş, se roagă zeiţei Afrodita s-o însufleţească pentru el. Din căsătoria cu
Galateea, opera-femeie plăsmuită de artist, se naşte un fiu numit Pathos (în greacă,
suferinţă, patimă). Sensul mitului este acela că patosul artistului însufleţeşte opera. În
poezie, prin gestul repetat al sărutului se încearcă o însufleţire a cubului arhetipal.
Dar, în mod paradoxal, perfecţiunea creaţiei se naşte din inefabila imperfecţiune a
creaţiei finite. Dimpotrivă, tocmai imperfecţiunea, ,,spărtura” conferă individualitate,
unicitate obiectului, îl particularizează. Astfel, ultima secvenţă este anunţată ca în multe
dintre poeziile artistului de un moment: ,,după aceea” şi ,,brusc” în care perspectiva se
modifică radical şi surprinzător: ,,După aceea se ia un ciocan/ şi brusc se sfărâmă un colţ
de-al cubului”. Gestul sfărâmării unui ,,colţ de-al cubului” reprezintă aici momentul care
face trecerea la partea a doua a poeziei. Este gestul artistului – demiurg secundar de a
crea imperfecţiunea şi care dobândeşte în poezie, semnificaţii diferite. Prin analogie cu
viaţa, perfecţiunea nu este sinonimă cu frumuseţea. Dimpotrivă, ea se naşte paradoxal
doar în clipa distrugerii unui colţ. Astfel, în viziunea lui Nichita Stănescu creaţia implică
ideea de imperfecţiune, rezultată poate din voinţă divină, potrivit căreia opera nu trebuie
să egaleze originalul. În fapt, autorul îşi distruge opera conferindu-i paradoxal, eternitate,
prin imperfecţiune. Rezultatul în plan concret rămâne nostalgia idealului, a
perfecţiunii: ,,Toţi, dar absolut toţi zice-vor:/ - Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi
avut un colţ sfărâmat!”
În opinia Ştefaniei Mincu în versurile finale poetul pare să ironizeze ,,gustul
canonic al majorităţii, goana după perfecţiuni geometrice...acel apetit estetic fals pentru
ceea ce e cioplit, lustruit, şlefuit, gustul infantil pentru cuburi, pentru bucăţi (poetice)
perfecte, neştirbite.”
Imperfecţiunea în lumea comună este o stare de normalitate, de aceea, toţi vor
considera normală creaţia unui cub imperfect. Mai mult, repetiţia pronumelui ,,toţi”
întăreşte opoziţia dintre poet/creator şi ceilalţi, publicul, oamenii comuni, care apreciază
artificialul şlefuit.
La nivel prozodic, ideile poetice sunt exprimate cu ajutorul versului liber, unde
iniţiala majusculă se utilizează la începutul fiecărui enunţ, dar nu şi al fiecărui vers. Astfel
este utilizată şi aici, ca în lirica modernistă, tehnica ingambamentului. Pe de altă parte,
ritmul interior, sacadarea conferită de repetiţie, absenţa rimei clasice conferă versurilor o
muzicalitate aparte, ce transmite dramatismul actului de creaţie.
La nivel stilistic, ineditul expresiei poetice are ca sursă folosirea metaforelor şi a
imaginilor artistice surprinzătoare (,,o daltă de sânge”; ,,se lustruieşte cu ochiul lui
Homer”; ,,se răzuieşte cu raze”), gradaţia ideilor, ambiguitatea mesajului realizată de
reţeaua de semnificaţii a textului liric, toate acestea fiind caracteristici ale liricii
neomoderniste.
Nivelul morfologic se impune prin aglomerarea verbelor la diateza reflexiv-
impersonală care denumesc succesiunea acţiunilor în care poetul descompune actul
creator (,,se ia”, ,,se ciopleşte”, ,,se lustruieşte”, ,,se răzuieşte”, ,,se sărută”) şi prin
repetiţia structurilor ,,după aceea” şi ,,cu gura...”, dispuse gradat, ceea ce dă corporalitate
inefabilului poetic.
Nivelul semantic se structurează în jurul metaforei - simbol ,,cubul” ale cărei
semnificaţii provine din multiplicarea sensurilor conotative ale cuvintelor. Corp
geometric perfect, dar şi creaţie a omului, cubul desemnează cele două ipostaze ale
poeziei: artificială, perfect ,,şlefuită” formal, accesibilă gustului comun, infantil (dornic
de jocuri facile, copilăreşti, cum este jocul de cuburi). Această ipostază este respinsă de
poetul neomodern care optează pentru poezia imperfectă, problematizantă, capabilă să
transmită cu sinceritate ,,neşlefuită” dramatismul faptului viu, al existenţei autentice. În
fapt ,,textele din Operele imperfecte investighează pe de o parte problemele actului
artistic în ipostaza sa eternă, iar pe de altă parte, lasă să transpară ceea ce este cu totul
particular şi specific în cazul unei individualităţi artistice anume.”(Ştefania Mincu)
Astfel, poezia se încadrează neomodernismului prin viziune poetică modernă,
construită pe simbolul central anunţat chiar din titlu limbajul ambiguu, metaforele subtile,
prin versificaţia modernă.