Sunteți pe pagina 1din 4

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

- Lucian Blaga

Alături de T.Arghezi, L.Blaga este cea mai complexă personalitate poetică a perioadei
interbelice. Prin el poezia românească s-a raportat la modernism altfel decât la ceilalţi
reprezentanţi ai acestei orientări literare, T.Arghezi şi I.Barbu, Blaga fiind poetul filosof.
De aceea se vorbeşte despre o interferenţă între poezie şi filozofie, poezia comunicând
marile întrebări ale existenţei şi ale cunoaşterii, în vreme ce meditaţia filosofică, prin
intermediul unui limbaj metaforic şi prin terminologia originală, comunică viziunea
poetică a lui Blaga.
În lirica românească, Blaga este poetul metaforei şi al mitului, după cum însuşi
mărturisea: ,,Născocesc motive mitice la fiecare pas, fiindcă, fără o gândire mitică nu ia
fiinţă, din păcate, sau din fericire, nicio poezie.”
Toate volumele sale de versuri au în titlu o metaforă, căci pentru Blaga ,,metafora este
elementul central şi definitoriu al culturii şi al artei.”
Poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul ,,Poemele
luminii” şi a fost considerată o artă poetică, dar şi o poezie de cunoaştere.
Pronumele personal ,,eu” din titlu şi din primul vers al poezie are valoare stilistică,
transformând textul într-o confesiune.
Titlul conţine o metaforă, ,,corola de minuni” şi trimite la ideea de mister care a fost
motivul central al gândirii filosofice a lui Blaga.
,,Corola de minuni” devine pentru eul liric obiect al cunoaşterii, fiind în acelaşi timp
metafora-simbol a poeziei. În text motivul din titlu este reluat prin alţi termeni
sinonimi: ,,tainele”, ,,vraja nepătrunsului ascuns”, ,,adâncimi de întuneric”, ,,a lumii
taină”, ,,taina nopţii”, ,,întunecat zare”, ,,sfânt mister”. Toate sunt construcţii metaforice,
iar diversitatea lor demonstrează imposibilitatea de a conferi un nume definitoriu exact
pentru o realitate inefabilă, nedefinibilă.
La nivel compoziţional, discursul poetic, realizat ca un monolog liric nu este
structurat strofic. La nivelul sintaxei poetice însă, versurile cu măsură inegală se
organizează în patru secvenţe poetice.
Prima, însumând cinci versuri, detaliază relaţia eu-univers enunţată în titlu. În
calea sa, care este a cunoaşterii, eul poetic are revelaţia unor întruchipări concrete ale
vieţii şi ale misterului morţii, pe care nu încearcă să la destrame: ,,Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în
ochi, pe buze ori morminte.”
Enumerarea elementelor care compun ,,corola de minuni” este făcută în ordinea
crescândă a elementului de mister cuprins în ele. Toate aceste elemente denumesc realităţi
concrete, dar în contextul în care la foloseşte poetul, dobândesc conotaţii simbolice.
,,Florile” sugerează mirabila frumuseţe a naturii, a universului nu numai vegetal, dar şi
inocenţa. Ele pot sugera şi prima treaptă de cunoaştere contemplativă. Motivul buzelor
poate semnifica ideea cunoaşterii prin rostire poetică, prin cuvânt şi a cunoaşterii prin
Eros.,,Mormintele” pot fi simboluri ale mineralului, sugerând căderea, stagnarea, dar şi
metafore ale cunoaşterii prin păstrarea legăturii spirituale cu străbunii.
Secvenţa a doua detaliază un alt mod de cunoaştere - cea raţională, numită de
Blaga cunoaştere paradisiacă. Aceasta este numită prin metafora ,,lumina altora” în care
pronumele nehotărât desemnează mulţimea celor care aleg calea ,,minus-cunoaşterii”:
,,Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns.” Acest tip de cunoaştere reduce
numeric misterele, le sugrumă vraja, farmecul concret, individual.
Următoarea secvenţă defineşte prin opoziţie cunoaşterea luciferică realizată pe calea
intuiţiei, a revelaţiei, fiind de fapt cunoaşterea poetică, aparţinând eului. Prin conjuncţia
adversativă ,,dar” se evidenţiază antiteza ,,lumina altora” - ,,lumina mea”. Cunoaşterea
luciferică ,,lumina mea”, pentru care optează eul liric este detaliată poetic prin comparaţia
dezvoltată cu lumina lunii, motiv romantic. Dar, în această poezie, luna nu apare ca o
eminesciană zeitate tutelară, ci personificată, un dublu cosmic al fiinţei înfiorate de
misterul existenţei: ,,cu razele ei albe luna/ tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii.”
Identificarea creaţiei poetice (,,lumina mea”) cu ,,lumina lunii” şi a eului liric cu
misterele lumii şi ale existenţei este sugerată prin aglomerarea termenilor care
desemnează semantic ceea ce se ascunde dincolo de orizontul cunoaşterii umane.
Analogia ,,luminii lunii” - ,,lumina mea” sugerează ideea că actul de creaţie poetică
este iluminare şi revelare a tainelor existenţiale, o îmbogăţire nemăsurată a misterelor
fiinţei: ,,şi tot ce-i ne-nţeles/ se schimbă- ne-nţelesuri şi mai mari”. Prin actul poetic, eul
cunoscător devine eul creator, îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles şi neînţeles.
Această atitudine este exprimată în poezie prin verbe: nu strivesc, nu ucid, sporesc,
îmbogăţesc, iubesc.
Se poate spune astfel că atitudinea eului, în ipostaza poetului, a artistului, este
contemplativă, întrucât în viziunea lui Blaga rolul poetului şi al artei sale nu este să
definească misterul universal, să-i dea un nume cert, ci să-l păstreze, să-l îmbogăţească cu
înţelesuri şi valori noi.
Ultima secvenţă are valoare de concluzie, motivând prin iubire relaţia poetului cu
esenţa misterioasă a universului: ,,căci eu iubesc/ şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte.”
Prin reluarea sub formă de vers refren a termenilor enumeraţi în finalul primei secvenţe,
fiecare substantiv fiind pus de această dată în evidenţă prin repetare lui ,,şi” adverbial,
,,corola de minuni pare a se închide sferic, refăcându-şi perfecţiunea. Fiecare termen
devine acum un simbol prin care sunt numite toate regnurile lumii fizice şi toate treptele
cunoaşterii însumate numai prin ,,cunoaştere luciferică”.
Din punct de vedere sintactic, tot textul poate fi redus la două propoziţii: ,,eu nu
strivesc corola de minuni al lumii/ căci eu iubesc şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte.”
Verbul a iubi sugerează atitudinea de protejare a misterului care se explică prin iubire.
Astfel, la Blaga, iubirea nu este doar sentiment, ci devine un instrument al cunoaşterii,
acela de pătrundere în misterele lumii, dar nu pentru a le descifra sensurile, ci pentru a le
contempla.
Poezia devine astfel artă poetică, un tip de creaţie în care autorul îşi exprimă opiniile
despre rostul artei şi misiunea artistului. Pentru Blaga, poetul este un protector al
misterului universal şi în acelaşi timp un creator de noi mistere, de inefabil. În acest sens
poate fi interpretată mărturisirea lui Blaga: ,,Poetul este nu atât un mânuitor, cât un
mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de
graţie.”
Poezia este intuirea universului, trăirea nemijlocită a tainelor care se supun simţurilor.
La nivel artistic limbajul este metaforic şi simbolic, conferind textului ambiguitate. În
poezia este prezentă metafora revelatorie, procedeu prin care poetul urmăreşte
evidenţierea unei idei printr-o comparaţie cu lumea materială, şi mai puţin metafora
plasticizantă care dă frumuseţe limbajului liric, fără a-i îmbogăţi conţinutul.
Textul are toate caracteristicile liricii moderniste. Lirismul este subiectiv,
comunicând aventura cunoaşterii eului. Versificaţia modernă, cu versuri libere, cu o
măsură variabilă se caracterizează prin două procedee sintactice: al enumeraţiei
conjuncţionale sau adverbiale, realizate prin şi, al ingambamentului, procedeu de sintaxă
poetică modernă reprezentând continuarea unei idei poetice în două sau mai multe
versuri, fără a marca acest fapt prin vreo pauză.

Daţi-mi un trup voi munţilor


- L.Blaga

Alături de T.Arghezi, L.Blaga este cea mai complexă personalitate poetică a perioadei
interbelice. Prin el poezia s-a restructurat altfel decât prin ceilalţi reprezentanţi ai
modernismului, pentru că în cazul lui Blaga poetul este dublat de un gânditor de
prestigiu. El este autorul unei opere originale în care există o interferenţă a poeziei cu
filosofia, astfel încât poezia comunică marile întrebările existenţei şi ale cunoaşterii, iar
meditaţia filosofică, prin intermediul unui limbaj metaforic şi prin terminologia originală
comunică viziunea poetică a lui L.Blaga.
Poezia ,,Daţi-mi un trup voi munţilor aparţine volumului ,,Paşii profetului” fiind ,,o
expresie a acelei revolte expresioniste şi totodată o spiritualizare voită a trupului de lut în
dauna sufletului care aduce suferinţă.”(Marin Mincu)
Poezie modernă, de factură expresionistă, ,,Daţi-mi un trup voi munţilor” are drept
trăsături sentimentul absolutului, vitalismul, trăirea dionisiacă, manifestarea euforică,
lirismul subiectiv
Titlul este relevant pentru estetica expresionistă, fiind formulat sub forma unei
invocaţii adresate munţilor, elemente de natură eternă. Imperativul şi vocativul pot sugera
transferul în imaginar, exprimând setea de absolut a eului, nevoia lui de a depăşi limitele
existenţei umane, până la dimensiuni cosmice.
Fiind o meditaţie filosofică, poezia impune tema fragilităţii umane în faţa trecerii
timpului, ceea ce poate explica declanşarea frenetică a setei de viaţă ilustrată în versurile
poeziei.
Frenezia trăirilor, sentimentul absolutului sunt exprimate în mod subiectiv, într-un
monolog adresat, prin mărci lexico-gramaticale care evidenţiază prezenţa eului liric:
alternarea persoanelor gramaticale I şi a II-a în cazul verbelor şi al pronumelor, adjectivul
posesiv (,,trunchiul meu”, ,,măreţii mei paşi”)topica afectivă, marcată de inversiuni.
Discursul liric are organizare simetrică, prin reluarea versului din incipit ,,Numai pe
tine te am trecătorul meu trup” reluat şi în final, pentru a exprima limitarea umană în
timp. Între aceste două versuri este exprimat elanul vitalist ,,patosul ieşit din comun, ca
realitate interioară.”(Marin Mincu)
Structural, poezia se constituie din patru secvenţe inegala ca amploare, marcate de
obicei, prin scrierea cu iniţială majusculă a primului vers, cărora li se alătură un vers
independent în finalul textului.
În imaginarul poetic, prima secvenţă este un autoportret al eului liric care exprimă
într-o lamentaţie, pe ton elegiac, ideea limitării în timp a trupului: ,,Numai pe tine te am
trecătorul meu trup”. Adverbul restrictiv ,,numai” evidenţiază încă de la început
caracterul efemer al fiinţei. Ideea este susţinută ulterior prin antiteza materie – trup
(,,trecătorul meu trup”, lutul tău slab”) şi suflet (,,straşnicul suflet”).
A doua secvenţă lirică este o amplă invocaţie ce dă expresie dorinţei de
,,dezmărginire” a trupului până la dimensiuni cosmice. Elanul vitalist, dorinţa de nouă
întrupare în elemente primordiale purtătoare de eternitate aduc invocaţia elementelor
eternităţii: ,,munţilor”, ,,mărilor”, ,,pământule”. Prin anularea temporalităţii eul se
contopeşte cu natura dobândind consistenţa elementelor primordiale: munţii, mările,
pământul. La nivel stilistic elenul vitalist al eului se exprimă prin invocaţii şi exclamaţii
retorice, prin repetarea verbului la imperativ ,,daţi-mi”. Imaginile artistice, predominant
vizuale, culminează cu proiecţia hiperbolică a eului liric dezlănţuit: ,,Prin cosmos/ auzi-s-
ar atunci măreţii mei paşi/ şi-aş apare năvalnic şi liber/cum sunt,/ pământule sfânt.” Este
sugestiv şi rolul epitetelor calificative ce evidenţiază esenţa sufletului nelimitat. Sub
semnul dorinţei dionisiace eul îşi edifică astfel ,,un corp cosmic” pe măsura sufletului
straşnic pe care îl poartă.
De aceea a treia secvenţă prezintă o altă imagine a eului care devenind un Demiurg,
anulează dualitatea om – cosmos, însufleţeşte natura cu propria sa vitalitate şi conferă
acestui univers imaginar propriile sentimente exprimate la nivel morfologic prin verbe: aş
iubi, aş urî, aş zâmbi. Omul cosmic, noua ipostază a eului, dobândeşte măreţie titanică şi
depăşeşte astfel condiţia trecătoare a trupului muritor. Prin iubire comuniunea cu
universul devine totală, acest aspect fiind evidenţiat prin hiperbole şi simboluri: ,,Când aş
iubi,/ mi-aş întinde spre cer toate mările/ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,/ spre
cer/ să-l cuprind,/ mijlocul să-i frâng,/ să-i sărut sclipitoarele stele./ Când aş urî, / aş
zdrobi sub picioarele mele de stâncă/ bieţi sori/ călători/ şi poate-aş zâmbi.”
Poezia se încheie prin reluarea versului iniţial, având în plus conjuncţia
adversativă ,,dar”. Iluzia se destramă să aceasta afirmă revenirea la condiţia iniţială
acceptată cu resemnare şi tristeţe. Elanul vitalist este anulat, aspect evidenţiat prin
conjuncţia ,,dar” şi urmată de adverbul restrictiv ,,numai”. Eul liric constată că vitalitatea
trupului veşnic, în care să-şi descarce întreaga forţă, vitalitatea exagerată a unei trăiri
autentice nu este posibilă. Absolutul, condiţia eternă nu pot fi atinse, întreaga invocaţie
fiind învinsă de ,,cenzura transcendentă”. Ipostaza demiurgică, elenul dionisiac sunt
înfrânte de realitatea fiinţei efemere a omului.
Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
La nivel morfo-sintactic mişcarea afectivă este exprimată prin modurile şi timpurile
verbale: imperativ, ca exprimare a dorinţelor( ,,daţi-mi”), conjunctiv (,,să-l cuprind”, ,,să-
i sărut”), condiţional-optativ, ca exprimare a unei acţiuni dorite şi nerealizate (aş
apare”, ,,aş iubi”, ,,aş urî”). Este sugestivă la acest nivel şi prezenţa ingambamentului,
procedeu de sintaxă poetică modernă.
La nivel stilistic este evidentă antiteza materie-spirit , suflet-trup care se realizează cu
ajutorul unor metafore, dar şi al invocaţiei, al exclamaţiei retorice, al hiperbolei, prezente
în relevarea elementelor care exprimă veşnicia.
Nivelul prozodic susţine formal modernitatea poeziei. Textul este alcătuit din cinci
secvenţe inegale, cu versuri libere, al căror ritm interior exprimă frenezia sentimentelor
transformările sufleteşti ale eului.
Prin conţinutul de idei, prin formă şi prin exprimarea dorinţei de absolut, prin elanul
dionisiac şi prin manifestare euforică a trăirilor eului, poezia se încadrează
modernismului de factură expresionistă.