Sunteți pe pagina 1din 1

,,Cantec” – Nichita Stănescu

O primă trăsătură ce încadrează poezia în neomodernism este ambiguitatea


termenilor, totul fiind la limita sugestiei. Sentimentul iubirii este sugerat de starea
de fericire traită de eul liric, prima strofă începând cu o invocație retorică ,,Du-mă
fericire”. Metafora ,,coloana” sugerează defapt fericirea, care este vazută drept
un element ce face legatura dintre lumea terestră și cea cosmică, iubirea
depășind cadrul terestru, real. Eul liric își depășește condiția pământească prin
iubire , el aspiră la sacru, la o lume eternă, imaterială. Doar trăind sentimentul
iubirii eul liric își conștientizeaza propria existentă, descoperindu-se pe sine, idee
sugerată de versul ,, Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”. Metaforele ,,Două
cântece” și ,,două culori” trimit la perechea de îndrăgostiți, cei doi aparțin la
două lumi diferite una ,,de jos” și alta ,,de sus”, dar în acelaș timp sunt două
jumătăți ce se completează reciproc formând un întreg, un cerc perfect.

În al doilea rând, la nivelul versificației este folosită ca inovație


neomodernistă tehnica ingambamentului. Astfel, ideea poetică este exprimată
printr-o frază complexă, ce este formată din mai multe versuri: ,,Du-mă fericire, în
sus, și izbește-mi/ tâmpla de stele, …]. De asemenea, la nivel stilistic predomină
metaforele revelatorii, cum ar fi: ,,coloana”, ,,cântece”, ,,culori”.

S-ar putea să vă placă și