O primă trăsătură ce încadrează poezia în neomodernism este ambiguitatea
termenilor, totul fiind la limita sugestiei. Sentimentul iubirii este sugerat de starea de fericire traită de eul liric, prima strofă începând cu o invocație retorică ,,Du-mă fericire”. Metafora ,,coloana” sugerează defapt fericirea, care este vazută drept un element ce face legatura dintre lumea terestră și cea cosmică, iubirea depășind cadrul terestru, real. Eul liric își depășește condiția pământească prin iubire , el aspiră la sacru, la o lume eternă, imaterială. Doar trăind sentimentul iubirii eul liric își conștientizeaza propria existentă, descoperindu-se pe sine, idee sugerată de versul ,, Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”. Metaforele ,,Două cântece” și ,,două culori” trimit la perechea de îndrăgostiți, cei doi aparțin la două lumi diferite una ,,de jos” și alta ,,de sus”, dar în acelaș timp sunt două jumătăți ce se completează reciproc formând un întreg, un cerc perfect.
În al doilea rând, la nivelul versificației este folosită ca inovație
neomodernistă tehnica ingambamentului. Astfel, ideea poetică este exprimată printr-o frază complexă, ce este formată din mai multe versuri: ,,Du-mă fericire, în sus, și izbește-mi/ tâmpla de stele, …]. De asemenea, la nivel stilistic predomină metaforele revelatorii, cum ar fi: ,,coloana”, ,,cântece”, ,,culori”.