Sunteți pe pagina 1din 189

VIRGINIA PARASCHIV

Secretul lunii

EDITURA TRANSILVANIA 2018


VIRGINIA PARASCHIV
SECRETUL LUNII
Colecţia CITITOR DE PROZĂ este coordonată de Emanuel
Pope, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii

Redactor: MIHAI GANEA


Tehnoredactor: ALIN OLTYAN
Coperta: MAIA MARTIN

© 2019 by Editura TRANSILVANIA


www.portilenordului.ro

ACPN, Editura TRANSILVANIA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


PARASCHIV, VIRGINIA
Secretul lunii / Virginia Paraschiv. - Baia Mare : Editura
Transilvania, 2019
ISBN 978-606-8423-35-7

821.135.1

Printed in ROMÂNIA
VIRGINIA PARASCHIV

SECRETUL
LUNII

EDITURA TRANSILVANIA - 2019


CUM O FI, CARTE SĂ FIE
Tot omul e dator să lase câte ceva în
urma sa: un copac genealogic cu ramuri
ancestrale străpungând prezentul, un prezent
încremenit în așteptare: câțiva puradei cu
acte doveditoare de flămânzi, înfrigurați și
goi, numai buni de capturare a
indemnizațiilor susținătoare a sporului
demografic popular; o mână de amintiri
băloase și lacrimogene, de uz domestic în
singurătate și la bătrânețe; un cufăr burdușit
cu haine second hand demodate, mirosind a
castraveți murați sau a parfum de trandafiri,
altminteri în perfectă stare pentru reciclare; o
bandă audio cu ecouri ale logoreei
sapiențiale; poze de la nunți, botezuri și
înmormântări, rentabile, cu daruri și pomeni
cutumiare. Și ar mai fi câte ceva detalii, dar
în principiu, susnumitele elemente materiale

5
și imateriale, ar fi cam tot ce datorăm, per
individ, ca urme ale trecerii prin tăvălugul
existenței noastre pe acest pământ cu cap
turtit. Dar când n-ai nimic din cele clasic
juruite, vei da ghes unor porniri ceva mai
ingenioase și sofisticate. Le aduci pe toate,
prin imaginarul din capul tău privat, unic și
irepetabil, îngrămădite într-o carte, virtuală
și, după posibilitățile pecuniare, chiar și niște
exemplare printate, pentru autentificare și
punere la păstrare în depozitele din
biblioteci. De voie și fără de voie, intri în
rândul protipendadei literare locale, cu
deplinătatea drepturilor de autor. Scrâșnind
din dinți, cu ochii scoși din orbite, din apă,
foc și scrum, te identifici, în vecii vecilor, ca
scriitor. O carte ESTE. Das Sein din nimic
pentru nimic. Din fericire, cartea nu se mai
citește. Pui în ea ce te taie capul, ce găsești
de-a gata de la alții, și te-ai mântuit. Cum o
fi nu mai contează, carte să fie.

6
NOAPTEA URII GRAȚIOASE

Mulţimea scanda incendiar lozinci


negativiste. Piaţa guvernului gemea de
scutieri. În faţa Parcului Central stăteau bară
la bară autobuzele din care se revărsaseră
mitingiştii. Incidentele săreau de făceau
scântei şi înteţeau animaţia populară.
Undeva, într-un flanc, o tânără femeie ţipa
din gură de şarpe. Era o bondoacă, îndesată
şi înfofolită într-un cojoc artizanal şi o
broboadă de lână groasă. Un poliţist dăduse
să se apropie de ea, cu intenţii terapeutice.
Vuietul mulţimii clocoti ameninţător:
„ Asasini! Asasinii!”. O ploaie de pietre şi de
murături se abătu asupra omului legii
oficiale. Poc, poc, poc, în cască, peste
omoplaţi. O pietricică mai vitează îl nimeri
peste fluierul piciorului. Poliţistul icni şi bătu
7
în retragere şchiopătând amarnic. Încerca să
scape de bondoaca singulară care-i luase
urma şi se agăţase straşnic de piciorul teafăr.
Poliţistul avea pistol.Verbul punitiv rima însă
cu puşcă, asta e. Biruit în lupta corp la corp
cu răzvrătita, poliţistul se împletici şi se
întinse cât era de mare pe carosabil.
Bondoaca prinse avânt şi se sui pe poliţist.
Avea ce-avea cu casca, o fremăta un spasm
erotic. Poliţistul simţea cum mâinile dibace
ale femeii îl strângeau de gât. Omul de
ordine stătea supus, de teamă să nu fie linşat
şi desfăcut bucată cu bucată. Un om în
uniformă, mort la datorie, este, precum se
ştie, un erou… O moarte demnă este, din
când în când, istoric necesară. Poliţistul nu
voia să moară, avea de gând să ajungă până
la adânci bătrâneţi, ca pensionar onorabil.
Aşa că-şi desfăcu grijuliu casca şi aşteptă
răbdător reacţia combatantei. Femeia o
smulse în triumf, se rostogoli cu ea la piept.
„ Jos căştile, jos găştile! ” Poliţistul aştepta
emoţionat etapa clasică „ jos pantalonii!”.
Era un pudic şi un subordonat cu frica şefilor
în oase. Pricepu uşurat că haita nu-i mai voia
capul, ci avea chef de hârjoană. Şi alţi colegi
8
ajunseseră la post desculţi şi în
indispensabili. Ruşinaţi, învinşi, dar
reutilizabili. Omul nostru însă călcase
regulamentul. Purta egării nevestei pe sub
pantaloni. Erau nişte colanţi cu romburi
vişinii, portocalii şi roz. Ce circ mediatic ar fi
ieşit pe seama lui ... Din fericire lumea avea
altceva de făcut. Uitase de poliţist pentru că
bondoaca născuse un bebeluş. O naştere
uşoară, executată public, o naştere model,
fără spital, perfuzii şi panică prostească.
Femeia îşi executase corect mandatul civic
de contribuabilă la sporul demografic.
Tânăra mămică îşi adună copilul de pe
stradă, îl înfăşură iute în broboadă şi îşi puse
prompt casca trofeu pe cap. Îşi salvase
imaginea şi reputaţia. Cum i-ar fi stat unei
martire populare cu capul descoperit? Dacă,
în plină apoteoză mediatică, ea, femeia din
popor, ar fi fost filmată în prim plan, fără
broboadă şi fără cască? I s-ar fi văzut
machiajul şi coafura şic. Ea, femeia totală,
ea, mama etalon, era de fapt o balerină din
trupa siderală şi îşi asumase rolul de
animatoare, ca membră a mişcării radicale.
Rolul ei era să facă o prestaţie telegenică prin
9
care să le scoată pe gospodinele inerţiale din
cartiere şi comune. „Murim, luptăm şi
pruncul l-apărăm”, intona la unison
personajul colectiv.
Victima feminină agită bebeluşul din
plastic în mărime naturală şi tângui un bocet
de dor şi jale la portavoce: „Copile, copilaşul
meu/ Pe ce lume te-am adus/ În ce leagăn mi
te-am pus/ Cine mi te-o alăpta/ Cine mi te-o
înfăşa/ Ghete ci`nţi-o cumpăra/ La şcoală
cin` mi te-o da/ Dacă eu, măicuţa ta/ Nu voi
şti a cuteza/ Drept în ochi a-i scuipa/ În faţa
naţiunii/ Şi a televiziunii/ Pe guvernanţii
găunoşi, mincinoşi şi monstruoşi”.
— Stai pe coarda populară, ieşi din
perimetru de neologisme! I se suflă prin
microfonul din cercel.
— Voi, gospodine, mame de ispravă şi
de bine, nu mai staţi, nu vă mai holbaţi, luaţi
ce apucaţi, obiecte de uz casnic din
bucătărie, oale, polonice şi tigăi, şi veniţi
aicea între noi, ca să-i coborâm pe sfântul
caldarâm, pe guvernanţoşi pe slujitorii lor.
Un lider de-al carbonarilor interveni
într-o tonalitate mobilizatoare:

10
— Uoooooo, ruşine lor, să-l chinuie pe
bietul popor. Uoooooo, să defileze câinii cu
facturile în coadă.
Teleobiectivul surprinse imaginea unui
poliţist văzut din spate, şchiopătând, cu capul
descoperit. Urma mama cu pruncuţul într-o
poză statuară. Un pâlc de fecioare se mlădia
în jurul ei. Cercul se desfăcu şi se mulă într-o
spirală ce se derula lent. Vestalele intrară
printr-o cadenţă apăsată, crescendo, până la
vertijul unui ritm nebun, iraţional, păgân.
Coardele de scutieri şi de mitingişti se palpau
şi se îmbrăţişau iniţiatic. Piaţa guvernului
trepida: „ Două fire, două paie, ia guvernul la
bătaie!”
O incantaţie universală, fără bariere,
frontiere şi prejudecăţi. O ploaie de stele
albastre cădea din elicopterele venite din
senin. Totul se rostogolea şi şerpuia în
ondularea magică. Spectacolul de sunet şi
lumini nu omitea nimic. Elicopterele se
roteau în jurul pieţei, elevat, solemn,
silenţios. Spiritul comunitar extatic plana
peste mulţime. O revoltă folclorică
spectaculoasă îşi ţesea scenariul. Ici, acolo,
mai apărea câte un acces identitar, răzleţ. Un
11
domn îşi duse mâna speriat la buzunar. Îi
dispăruse portofelul. „Hoţii, hoţii!” O
doamnă corpolentă îl puse scurt la punct:
— Ei, hoţii, sunt altfel decât noi, dar
sunt ai noştri. Fiţi tolerant şi generos!
Domnul se conformă placid, nu sparse bucla
spiralei, ci se lăsă înfăşurat de semenii lui ce
aderau din mers la potenţarea enigmelor
ordonatoare.
Brigada antitero fu străfulgerată de un
fascicul de steluţe în picaj. Grupul negru de
introvertiţi deveni imprudent de imprevizibil.
— Puneţi-vă ochelari! răcni
conducătorul trupei de elită atemporală.
Trupa se execută şi se afundă sub
acoperirea anonimatului istoric legalizat.
Unul din mascaţii cu cagulă fredonă ca
pentru el: „ Două fire, două paie,/ Ia civilii la
bătaie,/ Ca să facă vânătaie,/Hop şi aşa!”.
Apostolii Puterii prinseră din zbor
parola şi o clamară în cadenţa unui marş
eroic. Mica abatere stilistică de la distihul
neelegiac, trecu neobservată. Ţeava
inoxidabilă scuipa pe gură jeturi de lumini
portocalii.… Luna se piti în nori, însingurată
şi mâhnită.
12
Un cerşetor rămase pironit, cu mâna întinsă.
Se codea să intre în corul nemulţumiţilor.
Mâna sa jelindă nu avea mână pereche.
Unica lui mână, harică, cerea de parcă ar fi
vrut să dea.
— Hai, bătrâne, fă un ultim şi suprem
efort integrator! îl apostrofă un mistic
militant.
Misticii şi cerşetorul cel beteag pluteau
deasupra unor lespezi de beton
transcedentale. Clădirea guvernului era
scăldată într-un nimb albastru. Era o noapte
transparentă. Îngrijitoarele băteau mocheta
cu papucii de serviciu. Lustrele se clătinau
legănate. Guvernul se golise de obiectul
muncii. Serpentine de hârtie ieşeau prin
faxuri şi fluturau printre perdele. Vuia
răscolitor solul şi subsolul strămoşesc.
În aval, pe-o gură de canal, premierul
şi locoteneţii săi lucizi, coborau o pantă lină.
Echpa oficială intră într-un buncăr din
patrimoniul de protocol. Pe ecranul de sticlă
antiglonţ, nu puteai desluşi făpturi umane, de
atâta praf şi fum. Crainica îşi irosea privirea
în eter. O pânză de păianjen se balansa din
tavanul scund.
13
— Domnule Premier, cât ne mai ţineţi
în suspens, n-a căzut nici acum guvernul?
vociferă cu arţag tânăra femeie.
— Fă-te blondă, pentru credibilitate,
se auzi o voce în subteran.
— Daţi-mi un pont, o ştire, o
minciună convenabilă, o informaţie, ce-o fi,
din culisele Puterii. Trebuie creată iluzia
accederii la marile secrete de stat.
Publicitate. Urmează reclama cu crema
hidratantă pe care o vom anihila cu clăbucii
de la reclama pentru detergent.
— Dă-te la o parte, şedinţa de cabinet
se va derula în direct. Urmează Apelul către
ţară. Punctul unu: guvernul e viabil.
— Puteaţi să mă lăsaţi pe mine să
anunţ. Tot mă ia cu somn şi-mi scade cota de
audienţă.
— Lasă, că te ţine tatăl tău pentru
mandatul următor, conchise vocea
inconfundabilă a purtătorului de cuvânt.
Premierul e între colegi. Sughiţă şi i se văd
sechelele din vechiul sistem. Cedează timpul
de antenă ministrului globalizării. Premierul
va bea apă ca să-i treacă sughiţul şi va pleca
de bunăvoie în opoziţie pe stradă. Vrea la
14
aer, e mahmur. Preia ştafeta energicul
ministru al globalizării. Domnia sa vă va ţine
un discurs. Vorbiţi liber, maestre, vorbiţi
liber.
— Mulţumesc, colega, pentru
introducerea în situaţie. Fiica mea, retrage-te
în plan secund. Deci, iubită naţiune,
psihogramele centralizate atestă o
recrudescenţă a melancoliei pe plan mondial.
Deşi, ca specie, am ieşi cu brio din stadiul
puberal, persistă păguboasa suferinţă a crizei
de identitate. Apolinicii şi dionisiacii,
dilematicii şi evazioniştii, vizionarii
mesianici, cabotinii, snobii şi rebelii,
frustraţii, s-au coalizat vremelnic într-o
proferare solidară de interjecţii nihiliste.
Limbajul comunitar e surmenat de arhaisme
şi de regionalisme reziduale, de înjurături
incoerente. Existenţa tubulară, cap-coadă,
coadă-cap, este perturbată de isterici. Deci ce
e de făcut cu maniacii umanişti? Simplu,
vom subvenţiona o televiziune tehnocrată.
Vom renunţa la televiziunea umanistă, o
copie palidă şi aproximativă a realităţii. Vom
construi o televiziune esenţială, non-
figurativă, şi enunţiativ-afirmativă. În faza
15
de tranziţie, ecranele vor emite triunghiuri,
cercuri şi pătrate. Telespectatorii se vor
calma şi vor reveni la normal. M-am
consultat cu ministrul psihologiei colective.
Dânsul are o opinie tranşantă în subiect. Vă
poate confirma.
— Adevăr vă zic vouă, sunt ministru
psiholog.
— Ministrul captării publice este
adept al suspendării televiziunii primitive.
Vă va vorbi.
— Totul va fi bine, sunt ministru
captator.
— Sunete celeste vor vectoriza fluidul
informaţional. Realitatea nu e ce se vede, ci
ceea ce se crede. Este o opinie neechivocă a
ministrului trecutului istoric. Va lua
cuvântul.
— Cred la fel ca antevorbitorii.
— Am fost avertizat asupra
magnetismului viabil din paradigma timpului
încremenit, de către ministrul mitologiilor
active. Îşi va exprima părerea.
— Am, ca toată lumea, o identitate în
pustiu. Mentor stilistic mi-a fost ministrul
artei de a trăi.
16
— Sunt un hedonist larvar, mă
conformez şi gata.
— Mi s-a atras atenţia asupra
pierderilor suspecte în resurse şi idei. Se
poate vorbi de instaurarea sindromului
cuprins în paradigma „ dor de ducă”. Este
încredinţarea fermă a ministrului circulaţiei
virtuale.
— Aşa este.
— Vom recurge la o nouă generaţie de
biotipuri guvernatoare. Părintele societăţii
civile lucrează la geneză.
— Exact, mai e puţin şi renaştem din
cenuşă.
— Ne vom debarasa de cutumele
tribale. Ne vom elibera de veacul obsedant.
Vom peria limbajul de stereotipia idioată.
Vom reforma limbajul ca să ieşim din criza
de comunicare. Vom subvenţiona orezării.
Vom profesa o guvernare cerebrală. Vom
liberaliza inteligenţa.
— Tati, e o delegaţie de hackeri în
studio. Cică vor să penetreze până la tine şi
să intre în dialog. Nu mă cred că nu ştiu unde
eşti. Zi-le tu ceva, dă-le „bună-seara”.

17
— De unde ai informaţia că e seară?
De ce nu-ţi vezi de treaba ta şi-i agasezi pe
oameni cu spectrul nopţii? La ora când zici
tu „ bună seara”, milioane de oameni
veghează şi lucrează pe interfaţa luminoasă a
globului. Pe unii îi arde soarele în cap, fac
insolaţii, sub dogoarea soarelui torid, diurn.
Alternanţa ciclică zi-noapte va fi abrogată
printr-un edict de urgenţă.
— Tată, asta mai lipsea, să mă faci pe
mine vinovată. Măi, băieţi, lăsaţi-mă în pace.
Nu mă loviţi, mă doare. Vă rog, nu mă
trageţi de păr. Vă jur că nu ştiu unde este
tata. Nu mai daţi în mine, nu mai daţi, sunt
doar o piesă componentă a marelui sistem.
— Guvernul, cu organigrama
remaniată, finalizează Edictul de Urgenţă.
Televizorul face purici pe ecran.
Manifestanţii s-au oprit din tropăit. Liderii s-
au retras pentru negocieri. Oamenii de ordine
au luat repaus pentru mic dejun. Din
pământul reavăn adus pentru gazon, răsare o
râmă în spirală cognitivă.

18
LENTILA DE CONTACT ȘI
DAMIGEANA
Viforniţa nocturnă din Piaţa Centrală
îşi epuizase energia militantă şi obturase
coerenţa statului ordonator. Cei dintâi au dat
semne de plictis oamenii în uniformă şi fără
chip. Primiseră gamelele de ceai, pâine şi
câte o conservă pe care o desfăcuseră
meticulos. Urma mâncatul propriu zis. În
dreptul gurii îşi croiseră cu briceagul o
deschizătură pentru dumicaţii regulamentari.
Dar când muşca omul din pâine, îl gâdilau
fărâmiturile sub barbă, pe după urechi, pe
după gât. Altul îşi gresa mustaţa cu pasta de
carne, în loc s-o ducă la gură. Pâinea udă,
pasta unsuroasă, ceaiul opărit, o dură
contradicţie între a vrea şi a putea să sorbi, să
mesteci şi să înghiţi.

19
— Oare mai ţinem mult cârpa sub
obrazul nostru identitar? Se semeţi retoric
către comandant o namilă care muşcase
năpraznic din gamelă, crezând că e tartina.
— Fiule, am ostenit cu toţii în
exerciţiul funcţiunii. Dezinhibaţi-vă, flăcăi.
Ridicaţi cagulele şi rulaţi-le sub formă de fes.
Săltaţi în sus şi ochelarii.
— Aşa mai merge, domn’ comandant,
arătăm a oameni de treabă, grăi un oacheş
mustăcios. Oare dumneavoastră cum vă stă
cu fes?
— Iertaţi-l de întrebare, atâta îl duce
mintea de brută iniţiată. Ascultă, măi
intrusule cu caş la gură, tu nu ştii că domnu
comandant care ne este ca un tată, lucrează
tot timpul sub acoperire, şi are nu numai
cagulă, ci şi lentile de contact? interveni un
veteran cu tactul necesar şi oportun al
subalternului vocaţional.
— Soldat, de unde ai informaţia cu
lentile de contact?
Veteranul înlemni. „ M-am dat de gol
ca prostu.” Numai eu am fost tâpitul care era
să fie prins în dormitorul şefului, când mă
hârjoneam cu nevastă-sa. Am stat, ca în
20
comediile ieftine, sub pat, o noapte întreagă,
silindu-mă să nu strănut, de câte ori sub
arcuri, cădea câte un smoc de câlţi îmbibaţi
cu praf. Mi-a zis nebuna de muiere să ne
jucăm de-a cucu bau prin casă. Băieţii m-au
avertizat că nebuna are fantezie frenetică, dar
ce mi-au văzut ochii şi ce mi-au auzit
urechile în noaptea aceea m-au copleşit.
Când a intrat omul în casă, femeia nu avea pe
ea decât scufiţa albă şi un şoţuleţ decorativ
de dantelă. Aşa cum era, a ţâşnit în faţa
bărbatului, a făcut o reverenţă, a pus
mânuţele la ochi şi a început să debiteze:
— Mi-a fost dor de tine, nestemata
mea cazonă, m-am jucat de-a gospodina,
friptura miroase a fum, am dat-o la sărmani,
ştii, am avut o viziune…
L-a luat de mână, tipul o urma, moale
şi ascultător, a intrat în jocul de-a cucu bau
cu ea, s-a lăsat mânat în dormitor. Nebuna se
simţea bine cu el în pat şi cu mine dedesubt.
Când dădea omu să închidă ochii, ea, „cucu”.
Amorţit de somn, bărbatul răspundea la
parolă, apoi, la porunca ei, cobora din pat,
cotrobăia după şoşonii ei de pluş. Nemeritul
bâjbâia cu mâinile sub pat, tipa se tăvălea de
21
râs, îşi arunca din nou şoşonii, şi tot aşa.
Într-un târziu au adormit. Peste noapte se
făcuse frig. Dârdâiam de încordare, ochii îmi
lăcrimau. Când am simţit că şeful doarme
adânc, am vrut să mă subtilizez. Şugubeaţa
m-a simţit şi mi-a dat un avertisment sever,
aplecându-se spre mine şi pocnindu-mă în
creştet cu şoşonii. M-am retras strategic, m-
am îndârjit şi eu, am tras de pled, ea ţinea de
învelitoare cât putea. În cele din urmă, s-a
înfăşurat ea singură cu tot pledul, noi doi, eu
şi el, am cedat cavalereşte, numai să ne lase
în pace maniaca. M-am simţit solidar cu
şeful meu, ca de la bărbat la bărbat. Ba mai
mult chiar, când omul se echipa, dimineaţa,
şi a scăpat o lentilă de contact, începând să
orbecăiască după ea, eu i-am înmânat-o
personal. L-am scutit de efortul de a scotoci
prin covorul prăfuit. Recunăscător şi tandru,
mi-a sărutat mâna, mi-a mulţumit şi mi-a urat
somn uşor, să fiu frumoasă şi cumninte. Cum
stăteam cu pielicica goală, singur singurel,
chior de somn, neajutorat, m-a cuprins un
dor arhaic de tiparul matricial:
— Mamă Venus, tu cea cu întreite
atribuţii, mamă, senzor erotic şi stăpână a
22
lumii din cer, din străfund de ape şi de pe
pământ! Sunt trist şi cu popoul gol în
infinitul cosmogonic.
— Acoperă-mi goliciunea, tu, maică
ocrotitoare, măcar cu o cămaşă şi un
pantalon! Trăzneşte-l cu puterea ta divină pe
soţul încornorat, dă-i un condur zeiesc în pat,
scapă-mă de curtea marţială. Zeiţa a avut
milă de mine, muierea adormită a chicotit în
somn un „cucu bau”. Bietul om, aşa cum sta
de-a buşilea, în contemplare şi extaz, a
tresărit înspăimântat şi s-a lovit cu fruntea de
muchea patului. La slujbă i se vedea cucuiul
de sub năframa protectoare. Eu am reuşit să
scap de beleaua de femeie pentru că ludica
dormea neîntoarsă. Am ieşit din casă
deghizat în coana lăptăreasă. Ştiam secretul:
ochii şefului erau căprui, lentilele albastre.
— Soldat, nu mi-ai răspuns la
întrebare.
— Domnule comandant, cu tot
respectul, vă informez că de câte ori am dat
cu gaze lacrimogene în manifestanţi, ochii
dumneavoastră au rămas uscaţi şi reci. Am
intuit că, din motive de maximă securitate,
ochii dumneavoastră sunt blindaţi.
23
— Acum, că tot plecaţi la vatră, vă pot
spune aşa, ca de la om la om, că puterea este
încopciată între secret şi paradox. De pildă,
fiecare dintre voi s-a legănat, pe rând, cu
iluzia că nevastă-mea îmi pune coarne. Mai
întâi că nu am avut nicio nevastă. Muieruşca
pe care aţi abordat-o era o simplă practicantă
de la departamentul de sexologie fricţionară.
Era musai să vă testăm comportamentul în
situaţie de criză. În mare parte, v-aţi
descurcat foarte bine. Aţi trecut cu brio testul
de fideliatte.Toţi aţi făcut stagiu de o noapte,
goi, goluţi, pe după draperie sau sub pat. Ştiu
că nu v-a fost comod. Puteaţi să mă asasinaţi,
să-mi daţi foc la casă, să-mi haliţi
antricoatele din frigider. Niciunuia nici nu i-a
dat prin gând măcar umbra vreunei fapte
infamante. Poate m-aţi invidiat, poate m-aţi
urât, poate v-ar fi plăcut să vă bateţi joc de
mine, sau să-mi umblaţi prin fişier şi să-mi
extrageţi documente. Am privit cu multă
atenţie înregistrările video. Nu vă uitaţi aşa la
mine. Eu, comandantul vostru, mi-am regalat
puterea în maieu şi pijama. Asta în vreme ce
rezerviştii de la guvernare, se dau de ceasul
morţii să ţină situaţia sub minimul de control,
24
cu diagnoze, prognoze şi cu secretare sexy.
Cabinetul mesianic se pregăteşte să plece în
exil. Cine ştie dacă vor reveni? Din păcate
vor lua cu ei şi solda voastră. Bieţii de voi
sunteţi un pachet de nervi şi muşchi. Aş pune
de o dictatură militară, dar sunteţi în criză de
idei şi de timp. Prin mijloacele mele
specifice de informare, am aflat că dinspre
depoul de tramvaie vine o procesiune de
obsedaţi în căuturea adevărului absolut şi
istoric. Nu e tactic să le stăm în cale.
Abandonaţi efectele, inclusiv tăbliţele de
înmatriculare şi bocancii. Păstraţi-vă fesul,
pentru că în trenuri şi camioane este curent.
Dispersaţi-vă silenţios printre manifestanţi.
Am încredere în steaua norocoasă a
iminentei corporaţii de dezertori. Sunteţi
liberi să fugiţi. Privatizaţi-vă rapacitatea.
Băieţii stăteau înmărmuriţi, niciodată
şeful nu le ţinuse un discurs. Se vede treaba
că se întâmplase o mare nenorocire.
Comandantul se întoarse cu spatele la ei, se
îndepărtă agale şi gârbovit, silueta lui fu
înghiţită de ceaţă, bocancii erau încărcaţi
într-o furgonetă de nişte indivizi în halate
albe, armele rugineau văzând cu ochii, sediul
25
fostului guvern era împresurat de bălării, un
stol de ciori tăcute îşi căutau un punct de
sprijin, o damigeană goală împrăştia un damf
de cloroform. O ţinea în braţe un tânăr ce
dormea în iarbă, descălţat, cu fesul tras pe
ochi. „ Cine a tras în noi”, se tânguia o
frunză din plopul secerat în unduirea ei
nătângă, acolo, în oraşul cu memoria
castrată. După zece ani: „Băgaţi site-ul
cultural în dubă” zise omul fără chip.

26
CADE, NU CADE

Oraşul mustea de viaţă vegetală. Ici


colo răsărea câte o mogâldeaţă omenească,
înfăşurată în vinilin. O ploaie tâmpă şi
inerţială lingea copacii ramoliţi. Premierul
recuzat, ud fleaşcă, zgribulit şi derutat, tatona
timid, cu pantofii chiftind de apă şi noroi
vâscos, băltoacele tentaculare. Cravata se
făcuse şomoiog. Era inadecvată pentru a
pentru tenta cu ea vocaţia înălţării
transcendente.
O dată se rupsese creanga, a doua oară
nu făcuse bine nodul şi-şi sucise glezna în
cădere, a treia oară nu încăpuse capul pentru
că laţul era prea strâmt. Patru nu e număr
27
fatidic. Cravata se jigărise şi ieşise din uzul
suicidar. Şi pe deasupra, fostul demnitar era
prea istovit şi rebegit. Bâigui cu înţelepciune:
— Mai bine aştept să treacă ploaia asta
ticăloasă şi voi scenariza un gol istoric, în
câmp de mohor, purificat de conjunctura
slinoasă şi urduroasă a arealului politic
temporal. Rapsozii criminalişti vor provoca
hermeneuţii să mă decripteze ca protagonist
alternativ în mitul pastoral. Când o să mor, o
să duc în groapă şi secretul contului bancar.
Bodogănind ciudos, martirul mazilit
ţopăia din piatră în piatră, după ce-şi
suflecase cracii de la pantaloni. O broască în
mărime naturală i se proţăpi în cale şi se
holba placid la oratorul ambulant. Omul
smulse celularul din buzunarul de la piept şi-
l proiectă energic înspre batracianul insolent.
Celularul făcu plici:
— Măi animalulule, nu dau interviuri,
clamă patetic teleleul. Broasca sări cu
agilitate printre picioarele agresorului,
telemobilul se activă ca prin minune. Din
mocirlă se auzeau mesaje disperate:
„Domnule premier, am rămas blocaţi în
bunker. Suntem închişi pe dinafară. Daţi-ne o
28
şansă să ne reabilităm. Ni se termină
proviziile de apă minerală”.
Omul păşi decis şi strivi sub călcătură
aparatul. Dă-l dracului de fetiş. Decât să le
aud horcăitul când li se termină rezerva de
oxigen, mai bine ascult muzica sferelor.
Numai de-ar înceta dezmăţul hidrologic al
norilor obtuzi. La câţiva paşi se întrevedea
silueta metalică a unui semafor. Trecătorul
îşi drese cât putu, ţinuta, pentru traversarea
pe trecerea de pietoni, conform tabieturilor
citadine. De bucurie că scapă de proximitatea
copacilor vâscoşişi a broaştelor de cartier,
pietonul se precipită cam imprudent. Se
împletici la mers şi se propti în semafor. Beat
de fericire, se dădea cu capul de fierul
civilizator, îmbrăţişându-se cu stâlpul,
îmbrăţişarea pătimaşă fiind de bun augur. În
zona unde fusese reprezentarea pictural
vărgată a traversărilor pedestre, se lăfăia
obscen un crater uriaş. Zăceau de-a valma
cabluri încâlcite, un trailer frânt. Din
mormanul de fiare contorsionate, strălucea
insinuant moţul unui girofar. Domnul
priponit în stâlp, privea stupefiat sincopa
rutieră. Ploaia plesăia cu nesimţire.
29
...Tribalismul tehnologic se sublimase în hău
metalizat.
Marea Trecere-i făcea cu ochiul,
omuleţului murat până la piele, şi-l făcea să
uite vremelnic de gâtul înţepenit, de
nevralgie, frison şi junghi intercostal.
Mâinile alunecau insinuant pe stâlpul rece şi
rigid.
— Cade, nu cade, se auzi un murmur
din boschet. Dintr-o colibă vegetală, drapată
cu luminătoare de polietilenă, trei capete
ciufulite ieşiseră afară.
— Oameni buni, salvaţi-mă, trăgeţi-
mă de aici! Alunec, sunt gata să mă
prăbuşesc.
— Lasă-te bre, în jos, vino spre noi
de-a buşilea, ca racul, îl îndemnă un ciufulit.
— Mi-e frică.
— Păi uită-te în sus, nu te holba cu
ochii în groapă.
Zis şi făcut. Cu o sforţare providenţială
de voinţă, trecătorul poticnit pe buza gropii,
reuşi să se echilibreze şi să revină pe
caldarâm, urmând fără crâcnire sfaturile
severe şi eficiente. Ciufuliţii se retraseră

30
strategic în colibă. Domnul se îndreptă spre
ei, cu intenţia expresă de a le mulţumi.
— Moşulică, stai acolo unde eşti, ca
să te spele ploaia.
— Domnilor, aş vrea să vă mulţumesc,
nu vreau să deranjez. Mi-aţi salvat viaţa, vă
sunt profund recunoscător.
— Lasă gargara, tataie, dă-ne talonul
de pensie, tichetele de masă, pantofii,
cravata şi sacoul. Pe aici nici morţii nu trec
nevămuiţi, se răsti un ciufulit cu păr roşcat,
sârmos.
Demnitarul solitar nici nu crâcni,
execută orbeşte instructajul.
— Să zici mersi că nu ţi-am luat şi
pantalonii. Dă-ne şi cureaua. Na-ţi o sfoară şi
o treanţă uscată. Puneţi-o pe cap, interveni al
doilea păros, cu plete negre şi lucioase.
Ciufulitul cu claia aurie nu zicea nimic, căsca
a somn şi a plictiseală.
Domnul în şosete era neliniştit. Nu
avea tichete şi nici talon de pensie. Nu ştia
cum să le spună binefăcătorilor săi tristul
adevăr. Din fericire, roşcatul se mulţumi cu
harnaşamentul aşa cum era, fără să facă
inventar. Luă lucrurile, le băgă de-a valma
31
într-un sac, şi se refugie în adăpost. Ploaia
deşănţată îşi făcea de cap, isteric. Domnul
dârdâia şi privea cu jind către tufişul
ocrotitor.
— Mână, bre, la drum, nu te mai holba
la noi. Ne deochi ecosistemul.
Întristat de noncomunicare, demnitarul
simplificat la rang de cetăţean al străzii, se
urni din loc, lăsându-i în plata lor pe
boschetarii mizantropi. O luă pe o cărare ce
se ghicea prin parc. Merse drum lung, sau,
poate, oboseala mărea excesiv durata. Simţea
că, dacă se va opri, se va prăbuşi în neştire.
Ploaia gâlgâia indiferentă. Fobia de
brotaci îl împingea din spate, să iasă, să iasă
din natura cea cleioasă. Melcii umflaţi lăsau
dâre translucide prin lăstăriş. Râmele se
lăbărţau insidios pe drum. În cele din urmă
poteca ieşi din parc şi continuă spre şosea. În
pribegia sa, exclusul zilei ajunse la margine
de oraş. Ploaia plescăia pe carosabil. Şosetele
îl gâdilau la tălpi, când picioarele întâlniră
pietrişulşi petice bombate de asfalt. Crengile
ude şi noduroase se întindeau spre el, cu
duioşie sclerozată. Degeaba. Omul nu avea
apetit pentru natura vegetală. Prefera să stea
32
cu zarea gândului la câmp deschis, cu pieptul
costeliv ciocănit de darabana ploii. Se opri pe
un dâmb de piatră mai stabil, inspirat de o
zicere de mânie acră la adresa mamei sale
spirituale, patria energofagă:
— O patrie, tu maşteră cu fiul tău, ales
al naţiunii! Cu ce-am greşit de-mi generezi
electorat primitiv şi visceral? Cu ce-am
păcătuit, de m-ai împresurat cu o bandă de
tâmpiţişi trădători? Cum să te guvernez, când
mârlănimea mă invidiază şi mă priveşte
chiorâş în direct şi la televizor? Ai tu idee
cum plebeii m-au făcut să sufăr, cum mi-au
lezat mândria, cum mi-au maculat imaginea,
cum m-au împroşcat cu invective? Ştii tu
oare ce se scrie despre mine pe garduri şi
pereţi?
— Le-ai studiat subconştientul
subversiv? Ştii tu, augusto şi frigido, cu câte
babe m-am pupat, câţi ţânci au făcut pe mine,
când m-am pozat cu ei în braţe, cât mălai de
dat la vrăbii îmi atârna prin buzunar? Le-am
dăruit cândva, baloane, tricouri, pungi de
plastic, calendare, brelocuri şi găleţi. Câtă
sponsorizare am băgat pentru portofoliul
guvernamental! Unde e recunoştinţa
33
individului massificat? Am rămas singur în
ploaie, ud din cap până în picioare, mi-au
spart sticla cu tărie, mi-au luat cravata de la
gât, sacoul şi cureaua de la pantaloni, m-au
descălţat de pantofii mei de protocol. Pe
mine m-apucă bâlbâiala de foame şi de frig,
iar vulgul din oculta din boscheţi se-nfruptă
cu hartane din vaca sacrificată. Ce timpuri!
Ce moravuri! Ce muget polifonic social mi-a
rănit auzul!
— Mama ei de viaţă patria vulgata!
Mă duc unde-oi vedea cu ochii, în exil.
Şi se porni la drum ministrul exilat.
Merse el ce merse, cu demnitatea refăcută de
discursul de clarificare sufletească, şi văzu o
flacără ce pâlpâia la sol. La început crezu că-
i bântuit, că are halucinaţii. Lumina
învăpăiată rămânea pe loc, în timp ce el se
apropia. Mergea pâş-pâş, atent să nu-şi
zdrelească unghiile de vreun pietroi mai
ascuţit. Cămaşa-i ieşise demult din pantaloni
şi atârna îngreunată de apa ce şiroia de pe
umeri până la poale. Era un om liber, în
confruntarea cu stihiile naturii, nu-i mai păsa
de aparenţe. Realitatea brută avea ceva
provocator în ea. Focul perceput din
34
depărtări era aievea. În jurul lui stăteau trei
doamne cu fuste colorate, lungi cu trenă.
Focul pâlpâia portocaliu în noaptea ce
îmbrăţişa cu nori de câlţi câmpia.
— Sărut mâna, bună seara, doamnelor,
grăi solemn ex demnitarul itinerant. Aş vrea
să mă primiţi, dacă se poate, pentru o noapte,
la focul dumneavoastră. M-am luat cu
jogging-ul şi m-am cam rătăcit.
— Bonsoir, domnule dragă, aşează-te
pe o buturugă. Scoate-ţi oroarea aceea de ţol
de pe cap. Vă umpleţi de insecte dăunătoare
şi nu cadrează cu night clubul unde adăstaţi
acum.
— Vă mulţumesc, zise drumeţul, şi se
conformă spuselor doamnei cu zulufi zglobii,
de lângă buturuga sa. Îşi scoase ţolul de pe
cap, îl puse în faţa buturugii, se şterse bine
de noroiul de pe tălpi, apoi se cuibări tacticos
cu faţa către foc. Se pripăşise convenabil şi
încerca din răsputeri să facă o bună impresie.
— Aşadar, cu cine am onoarea?
întrebă politicos bărbatul.
— Poţi să ne spui pe numele de scenă.
Eu sunt Lisa ciufulita (când auzi
cognomenul, oaspetele tresări cu spaimă,
35
faptul trecu neobservat în bezna nopţii), ea e
Taisa scofâlcita, şi cea care adună vreascuri,
este Vanesa troglodita. Suntem surori după
mamă, taţii sunt cam dispersaţi. Băgaţi
tărtăcuţa sub umila noastră copertină, trageţi
buturuga mai spre foc, să nu vă gâlgâie
ploaia pe după gât.
— Cum aţi călătorit până la noi? Se
băgă în conversaţieTaisa, ciugulind din poală
nişte seminţe de bostan.
— Cum să vă spun, aş zice că am avut
noroc, devreme ce am ajuns până aici. Ştiţi,
s-ar putea să mă cunoaşteţi, am condus ca
prim ministru cabinetul de vizionari.
Complotiştii m-au gonit, iar gărzile de corp
m-au lăsat din strânsura lor vigilentă. Am
plecat pe străzi, era să cad într-o groapă...
Vanesa veni cu un mănunchi de
vreascuri şi începu să înteţească focul.
Cioatele de lemn erau ude şi fumegau, în loc
să dea lumină şi căldură. Vanesa se îmbufnă
şi scormoni jarul cu un băţ. O pală de fum îi
dădu în ochi. Vanesa cea înlăcrimată drăcui.
— Fă nebuno, o interpelă Taisa, ţine-ţi
clanţa, că spargi nucleul narativ.

36
Drumeţul se uită neliniştit la cele trei
vedete rutiere. „Asta-i bună, te pomeneşti că
se iau la păruit în gineceu”!
Lisa, care până atunci picotise sub
dogoarea focului, se învioră brusc şi o
fulgeră cu privirea pe Vanesa.
—Vezi ,vezi, să nu te frig la gioale cu
un retevei. Ieri, când te-am trimis după
ghebe, ai venit cu mâna goală.
— Lisa, ţi-am spus că misionarii
vegetarieni cheliseră pădurea de ciuperci.
— Lisa, Vanesa, nu vă mai fandosiţi,
lăsaţi omul să cuvânte. Iar tu nu mai
martiriza lacrimogen, freacă-te la ochi şi-ţi
trece.
Vanesa bodogăni ceva în legea ei şi se
calmă. Lisa privea meditativ, sprijinită cu
bărbia într-un făcăleţ. Din focul pâlpâind se
deşirau iluzii nutritive.
— Şi dumneata, străine, ce-ai amuţit?
Revino în spaţiul colocvial, te-ai oprit la
episodul cu gărzile de corp din guvernul
perimat. Ziceai că rătăceai pe nişte străzi cu
dâmburi şi hârtoape, sau aşa arată, cel puţin
în mentalul tău de marginalizat,
infrastructura barocă tradiţională.
37
— Domnule, sări din culinara ei
visare, Lisa, sora mea, Taisa, posedă un
registru lexical izbit de o dambla divină, nu
sunteţi de acord?
— Ştiu şi eu, domnişoară, cum să mă
pronunţşi să nu vexez pe cineva dintre
dumneavoastră....
— Domnule, se vede treaba că nu te-
ai degresat politic, ai încă apucături de om la
vârf, te scalzi în compromisuri artizanale, vai
de capul tău, ai luat un şut de la electoratul
anarhist.
— Lisa, se băgă în vorbă Taisa, lasă-l
să vorbească, bietul om nu are nici măcar o
folie antipluvială. Dacă-l cauţi en detail, e ud
leoarcă, sub cămaşă şi sub cracii de la
pantaloni.
— Taisa, eu nu pun mâinile mele fin
părpălite pe amărâtul ăsta ud şi desuet.
Vanesa, poate tu eşti curioasă.
— Doamnelor, nu vă osteniţi. Nu am
nici bani, nici tichete pentru zahăr şi
untdelemn, nici cupon de pensie, nu am
nimic să vă ofer pentru ospitalitate. Am fost
gentil cu boschetarii care m-au salvat de la
căderea în abis.
38
— Cică să te iei după aparenţe,
mormăi Vanesa. Îţi faci milă de el, că-i
bătrân şi decăzut din funcţii, iar el
cochetează prin boscheţi.
— Fantezii electorale, surioară. Nu-l
băga în seamă. Oricum ghiujul ăsta e mai
pudic decât secretarul tău de stat.
— Taisa, tu m-ai trimis acolo. Mi-ai
spus că am talent şi că voi zdrobi inima
puterii. L-am flagelat pe internet până i-am
tăbăcit toate fişierele. Şi baza de date a PIB-
ului e plină de echimoze.
— Vanesa, nu fi regresivă,
scormoneşte jarul, s-or fi copt cartofii. Hai că
mi-e foame şi pic de somn.
Vanesa luă trei andrele şi le înfipse cu
precizie. Cu abilitate le trase iute, să nu se
încingă de dogoare. În vârful ţepelor
improvizate sfârâiau cartofii. Vanesa înfipse
andrelele în pământul umed. Fiecare fată se
pregătea de ritualul cinei sub cerul liber.
Bătrânelul se uita cu jind, dar nu ar fi
îndrâznit să ceară. Era mulţumit că nu-l
goniseră de lângă foc. Se chirci pe buturugă,
moţăind cu capul în piept. Nici că-i mai păsa
de ploaie, de bigrafia sa secretă, de borna
39
kilometrică fosforescentă de peste drum.
Îmbătrânise într-o zi cât alţi muritori în zece.
Îmbătrânea şi dormita. Fetele mâncau şi
şuşoteau.
— Mai este un cartof în plus, nu-i dai
şi lui?
— Pssst. Tu taci şi înteţeşte focul, că
mă ia cu frig, grăi Taisa. Lisa, ce zici, îi dăm
şi lui?
— Pune-i-l acolo, sub preşul de la
picioare. E totuşi om şi el, chiar dacă a minţit
poporul cu televizorul. Dă-l dracului de
boșorog epuizat și expirat.

40
EȘARFA PURPURIE

Părintele comunitar inamovibil stătea


sub copertina de stuf decorativ, la adăpost de
ţepii radiali ai soarelui impertinent. Sub ochii
lui abstract sclerotici, se unduia textura de
mătase purpurie a defilării oamenilor muncii.
Clasa muncitoare valsa încolonată solidar,
ademenită de fanfara cu chipiu şi epoleţi. În
superbia ei astrală, soarele sfida mitologia
regională care-l împerechea cu luna, pentru
năşirea nunţii alegorice. Tradiţia spunea că la
o defilare, bărbaţii trebuiau să poarte soarele
pe piept, iar femeile să vină cu luna pe
corset. Graţie proiectului de urbanizare şi
uniformizare a civilizaţiei tehnocrate,
cohortele de proletari fuseseră extrase de sub
incidenţa ficţiunilor rurale, şi costumaţia
fusese standardizată; toată lumea era
41
înfăşurată în mantii roşii de mătase. Era
muşuroiui istoric fusese zgâlţâită de progres.
Tatăl naţiunii emancipate era
satisfăcut. Spiritul de gloată fusese estompat.
Vărguţa disciplinei reglase bioritmul
corpului obştesc. Celebrarea muncii strict
divizate pe competenţe şi abilităţi, se derula
cu eleganţă şi rafinament. Grohăiturile
arhaice, isteria masselor încinse de bere şi
mititei, tropăiala cetelor agresate, lozincile
icnite din rărunchi, erau deja de domeniul
trecutului defunct. Zbenguiala bahică, de
sorginte hedonistă, prin sacru şi profan, se
calmase. Liderii instigatori, poeţii şi
trubadurii străzii, fuseseră trimişi în
activitatea productivă.
Cu faţa posmogită de cutele gândirii
reflexive, terapeutul şef al mulţimilor
instinctuale, tuşi discret şi-şi drese vocea sa
dogită de scamele inhalate prin depozitele en
gros:
— Zâmbeşte, draga mea, şopti el
bacantei conjugale aşezate lângă el.
Multe eforturi de acomodare făcuse
tânăra femeie de dragul charismaticului ei
soţ, se lăsase chiar şi de fumat, de dragul
42
propăşirii naţionale, pe drumul mătăsii de
rubin, dar exerciţiul static de respectabilitate
o sâcâia peste măsură.
— Scurtează ceremonia, că-mi pierd
răbdarea şi îmi dau în petec, replică femeia
de după evantaiul izolant.
— Dar cum aşa, e o ceremonie
sedativă de toată frumuseţea, cum s-o irosesc
din cauza unui capriciu feminin? Mă uit şi
mă tot minunez de această organigramă
ondulată a perfecţiunii, de spectacolul lumii
ordonate liric, prin muzică şi dans.
Femeia suspină şi reveni la poza
statuară de serviciu. Zâmbea cu un rictus
tâmp, dând curs recomandării oficiale. Ea
era, în fapt, ultima prostituată atestată
cronologic, pe care soţul ei o promovase pe
scara socială şi o întorsese din relele purtări.
Fostele colege se lăsaseră demult de vechea
meserie şi profesau cu vrednicie croitoria şi
broderia artizanală.
În atelierul de reconversie profesională
a curtezanelor, rămăsese un singur post
vacant, cel de cârpit steagurile găurite. Or, ea
era antitalent la lucrul manual, lucru
învederat încă de pe băncile şcolii. Deât să
43
fie condamnată la ac şiaţă, mai bine să dea
curs destinului de primă doamnă, măcar că te
treceau toţi dracii de plictiseală. Siderius o
mângâie pe furiş pe Vanda, plimbându-şi
mâna stângă pe încheietura mâinii drepte a
cooperantei sale soţii. Defilarea glisa uşor la
vale, pe planul străzii axiale. Trenele cu
falduri de mătase măturau asfaltul, aspirând
subtil particule de praf dansante.
Inamovibilul terapeut contempla extatic
defilarea roşie de mai. Cu degetele sale
chircite pulsatil pe frageda încheietură a
curtezenei domesticite, Siderius reflecta la
facerea dintru început a carierei sale de
misionar.
Pe vremea dihotomiri militante, îşi
conservase, prin puternic autocontrol, simţul
estetic. Din prispa casei sale părinteşti,
privea cu întristare şi dezgust, spectacolul
agitatorilor cu steaguri la căruţe, nişte fetişuri
jalnice de cârpă roşie, asezonate grosolan cu
nişte simboluri ale unor unelte primitive, o
sceră intersectată cu un ciocan.
Aflat în rezistenţă estetică pasivă, şi-a
croit, încet şi sigur, o reputaţie de designer
pentru cravate roşii, de lux. Intrat în lumea
44
modellingului pentru uniforme, şi-a câştigat
şi faimă şi relaţii, şi, desigur, bani. După
declicul restituirii integrale cu opinteli
legislative, şi-a pus la bătaie rezerva sa
secretă de baloturi de mătase, dosită de tatăl
său, un vestit angrosist. Baloturile cu pricina
fuseseră stivuite într-o grotă moştenită de la
bunicul său miner, situată pe un deal
transmisibil din moşi-strămoşi, oieri,
cimpoieri şi câte ocupaţii vor mai fi fiind în
nomenclatorul arborelui ancestral. În paralel
încercase şi comerţul cu damigene irizante,
ţurţuri de cristal, corpuri de iluminat cu vaci
fosforescente.
Afacerea se dovedise un fiasco: florile
de mină erau clocite şi degajau un damf de
criptă vegetală. Cu stocul de mătase dăduse
lovitura. Vălătuci de ţesătură purpurie se
deşirau din deal până la poale, se mulau
irezistibil pe formele de relief, pe ape
curgătoare, pe ziduri, pe acoperişurişi pe
corpuri omeneşti. Siderius deţinea monopol
pe sortiment. Mătasea roşie era la modă, într-
un prezent continu al forţei de sugestie şi de
reprezentare. Domnul negustor se căţăra
politic, văzând cu ochii. Iniţial se lansase ca
45
membru fondator al Ligii Pentru Prostituţia
Canonică. Îşi construise un puternic grup de
sprijin în ghiujii autoritari şi astmatici, care
aveau şi timp şi bani şi logistică modernă
pentru acţiune. Seniorii reuşiseră în timp
record să detecteze damele stradale
fumătoare. Acestora li se făcea de zor
publicitate negativă. Într-un clip devenit deja
celebru, cocota fumătoare era arătată cu
degetul acuzator de către un client
dezamăgit, care scanda un text educativ: „
această femeie îşi neglijează şi-i stresează pe
clienţi, cu gândul lor fugar după ţigară”.
Programul promoţional de castitate
provocată făcea furori în publicul gerontofil.
Siderius gestiona cu brio afacerea mătăsii
roşii, în paralel cu campania de salubritate
pietonală.
Prin transfer spontan de zvonuri, se
acredita speranţa unor înfocate voturi pentru
virtuosul negustor. În înălţarea sa către locul
unu din din vârful piramidei etatiste,
neguţătorul avea o singură oprelişte. În
drumul pe culmile drepţilor iluminaţi,
Siderius se poticnea din cauza unei cocotine
de duzină. Vanda vagaboanda, care hălăduia
46
independent pe străzi, viciată, rea de gură,
fără asistenţă socială, flămândă, beată, cu
brichetă şi ţigări în geantă, slabă de duh şi
fără căpătâi, în fine, un vot de blam sintetic
pe programul lui politic.
Cavalerul Căii de Mătase se angajă în
faţa personajului colectiv electoral s-o aducă
pe rebela Vanda pe altarul de purificare
sacrificială a oiţei rătăcite. Când ajunse în
punctul de repaos al amintiri, Siderius zâmbi
duios matroanei cizelate şi-şi încleştă cu
fierbinţeală afectivă pasageră, dgetele sale
noduroase de nervoasa ei încheietură.Vanda
oftă cu resemnare şi zâmbi anemic. Siderius
s-ar fi cerut la toaletă, dar nu era momentul,
era obligat de datoria publică să se abţină,
întrucât un prost exemplu al incontinenţei i-
ar fi contaminat pe unduioşii lui
manifestanţi. Se salvă de la ruşine,
înnodându-şi firul readucerii aminte.
Aşadar neguţătorul o reperase după
îndelungi filaje ale serviciilor secrete
opţionale, într-o parcare. Era şi nu era femeia
din portretul robot. El remarcase înfiorat de o
presimţire pozitivă, silueta ei fragilă, bătută
de ploaie şi de vânt, sub cerul liber, cu
47
cârlionţii arămii pleoştiţi de vrerea pluvială.
Minuscula făptură era muncită de întrebări
retorice simpliste: „ Oare nu se îndură niciun
trecător să mă remarce şi să-mi dea măcar o
ceaşcă de cafea?”
Taman când ea se chinuia dubitativ, un
domn cu pălărie şi umbrelă coborî dintr-o
lumină palidă şi rece, pe caladrâmul alunecos
şi pătrăţos. Siderius văzu sirena de sidef
dârdâind de frig pe trotuarul plat. Eruditul
septuagenar adulmecă intuitiv tehnica şi
discursul de abordare:
— Stimată duduie, permiteţi-mi să
raportez eşecul artelor stătute. Maeştrii au
pietrificat în siluete ţepene şi reci, divinităţi
antropormorfe şi muieri fictive mirosind a
mucegai. Noi, bărbaţii idioţi şi culţi,
îmbrbodiţi de ideal, venerăm pietre glaciale
şi tăcute. Ignorăm minunea vieţii curgătoare.
Căci iată-vă, cum sub lumina chioară a unui
reflector răzbătător dintr-un tufiş, îmi
sugeraţi plânsul cald şi tainic al miresei
agresate de prejudecăţi şi de grămezi de
gură-cască neiniţiaţi.

48
— Lasă,domnule, vrăjeala, zi ce vrei şi
cine eşti, că nu mă bag în vorbă cu
necunoscuţi.
— Domnişoară, sunt un biet celibatar
itinerant, o abordă prudent bătrânul pe regina
nopţii de pripas. Mi-e dat să fac o haltă
nocturnă sub acest şopron de sticlă şi beton
armat, monologă străinul, arătând cu vârful
ascuţit al umbrelei protectoare, către hotel.
Acordaţi-mi compania dumneavoastră. Ne
vom plictisi tihnit în doi, ne vom târşâi
papucii, de comun acord, vom viziona,
episod după episod, serialul cu gândaci
dresaţi, pe sticlă.
— Domnule…
— Siderius, aşa mă cheamă, de când
măicuţa anonimă m-a născut şi tatăl meu
oficial m-a declarat la primărie.
— Domnule Siderius, sunteţi, mă
scuzaţi, predicatorul maniac la televizor, care
le-a băgat pe Miţa, Siţa şi Miliţa, prietenele
mele, la servici, cu stat de plată şi cu
concediu de austeritate?
— Desigur, domnişoară…

49
— Vanda mi se zice, bănuiesc că ştiţi
cu ce ne ocupăm.
— Cum vă spuneam, duduie Vanda,
filiaţia mea…
— Apetitul dumneavoastră epic este
ceva de speriat, îl întrerupse Vanda. Ca damă
de consum ce sunt, m-am deprins să fiu
operativă şi practică. Ziceaţi de o odaie, dacă
v-am înţeles eu bine, haideţi că mă plouă,
mi-ar prinde bine un aperitiv prenupţial, la
căldurică, pe cheltuiala domniei tale.
Moşul se îndreptă de şale, cu porii
dilataţi de mulţumire.
— Aveţi dreptate, domnişoară, nici eu
nu aş opera tranzacţii cu nesimţiri frigide.
Urmaţi-mă, vă sunt client cu trup şi suflet, cu
banii mei din portofel, în cel mai mercantil
nivel semantic al termenului. Cu banii nu se
pune problema, nu voi putea să-i cheltuiesc
în brevitatea probabilă a unicei mele vieţi.
Totuşi nu strică să-mi comunicaţi chiar
dumneavoastră tariful uzual.
— Păi cât să fie? Pentru fandoseala
lexicală, trei cenţi pe cuvânt, cu spor de
stress pentru gemete şi gâfâieli, în alternanţă
sacadată cu şoaptele intimizante.
50
Zis şi făcut. Domnul Siderius se
îngropă într-o tăcere aprobatoare. Femeia nu
era o primitivă neaoşă, ci o profesionistă
riguroasă şi o stilistă cu care se putea păşi
decent în feeria cognitivă. Se silea să-şi ţină
trupul drept şi demn, ignorând avertismentul
dureros al spondilozei torţionare.
Cuplul improvizat intră în ambianţa
specific hotelieră: marele hol cu pluşul
disponibil pentru călcatul în picioare, cu
ghete, cizme, şlapi lipăitori şi lăbărţaţi, sau
cu pantofii proţăpiţi cu toc, candelabrul
ultracentral, cu camere ascunse în ugere de
sticlă, sub formă de bobiţe rubinii. Până la
lift, femeia se poză din faţă, din profil.
— Pe aici, domniţă, zise craiul
triumfal. O să facem numaidecât duşul
fumigen preliminar.
Femeia se conformă şi apăsă butonul
filtrului de sterilizare. Se simţi pierdută în
ceaţă, printre vaporii dezinfectanţi. Puţeau ca
deobicei a apă de colonie autohtonă, simţea
pe limbă un gust înţepător, dulce acrişor.
Domnul se ţinea cu mâinile de nas şi gură, să
nu tuşească în faţa unei doamne. Odată
libaţiunea încheiată, intrară în camera de
51
locuit. Jetul fumigen se imprimase în
memoria corpului.
— Mata aşează-te pe taburet şi bea-ţi
cana de lapte, eu trebuie să-mi spun
rugăciunea de seară.
Omul era creştin fervent din noul val,
secta misticii private. Îşi puse cu pedanterie
laptopul peste genunchi, îl deschise şi se
conectă la marea lui familie spirituală. După
predica de seară, tastată de un contabil afro-
asiatic, urmă binecuvântarea cifrelor de
afaceri, a lichidităţilor de prin saltele, a cotei
de audienţă a spoturilor publicitare pentru
vigoarea comerţului politic, apoi bătrânul
participă smerit la o chetă virtuală, în
beneficiul negustorilor politici falimentari,
târnosiţi de presă şi de datorii pe mapamond.
Prozeliţii misticii private pupară sincronizat
monitorul relelor vestiri şi închiseră fişierul
sacru.
Purificat de ispitele balastiere, omul
religios o măsură din cap până în picioare pe
Vanda. Aceasta era descumpănită. Nimerise
cât se poate de prost. Ceva auzise ea de pe la
surate, dar în plan real nu pusese niciodată
piciorul în acest hotel, o rezervaţie pentru
52
amorezii lacto-vegetarieni. I se făcuse rău
privind cana cu lapte, dar nu avea încotro,
sub ochii vigilenţi ai clientului, dăduse
laptele pe gât, zicând în gând ceva de dulce
fermelor de vaci. Multe văzuse şi pătimise la
viaţa ei, mai avusese de-a face cu puritani
perverşi, dar ca deshidratatul ăsta chelios, nu
o mai tratase nimeni în halul ăsta de ascetic.
— Şi acum, femeie, că m-ai văzut, m-
ai ascultat şi m-ai urmat, îţi vei face datoria
civică până la capăt. Mă vei percepe aşa
cum sunt, fără „ vreau la mama”, sau „du-mă
la restaurant”. În seara asta îmi vei citi
cărticica de statistică până voi adormi. Mâine
te iau oficial de nevastă. Te salt din condiţia
de concubină prezidenţială. Vei merge la
reşedinţa mea, sub pază militarizată, şi vei
rămâne în custodia mea. În rest, om trăi şi
om vedea, rosti Siderius în timp ce se băga
sub plapumă, într-o ţinută relativ lejeră,
maiou, iţari cu breteluţe, şi şosete de mătase
vişinie. Vandei îi aruncă peste pat, ca să se
îmbrace de noapte, halatul şi boneta roşie de
infirmieră.
Aşa se face că strada a fost epurată de
ultima tentaţie a eternului anarhic feminin.
53
Corpul electoral fusese stabilizat şi
echilibrat. Siderius guverna în linişte şi pace.
Prezenţa afrodisiacă a Vandei îl inspira
politic. Cât despre viaţa lui erotică, este
adevărat că până la convieţuirea cu prima şi
ultima lui femeie, Vanda, aceasta se
petrecuse într-o lungă acoladă digresivă.
Acum recupera intesiv capitolul erotic
restant. Uneori, între două tele-conferinţe,
dădea fuga fuguţa în dormitorul conjugal şi
se implica activ în jocul lui erotic preferat. Îi
plăcea la nebunie ipostaza de amant terifiant.
Dădea buzna peste Vanda, agitând o eşarfă
purpurie, rugând-o să urle şi să plângă de
groaza strangulatorului potenţial. Odată
Vanda îl lăsase chiar să-i înfăşoare gâtul cu
eşarfaşi să strângă puţintel de ea. Pentru
comprehensiunea ei subtilă, Siderius era
profund recunoscător. Avea să-i facă şi o
surpriză, s-o lase să cuvânteze în spaţiul
public. Nici că se putea prilej mai nimerit
decât împurpurata defilare. Siderius fremăta
uşor neliniştit. I se curmase amintirea şi-l
săgeta vezica urinară de durere. Idila cu
massele unduitoare începea să nu mai aibă
haz. O strânse din răsputeri pe Vanda de
54
încheietura mâinii, dar femeia nu reacţiona,
parcă amorţise senzorul durerii. „Ia te uită,
iar are căutătura aceea curioasă, i-o fi amorţit
simţul datoriei conjugale. Şi te pomeneşti că
mi-a pus pamperşi subţiri”, gândi în sinea lui
Siderius, simţind că parcă îl trece umezeala
prin pantaloni. Se pipăi cu mâna dreaptă în
buzunar. Adulmecă răcoarea binefăcătoare a
eşarfei şi începu să tragă cu delicateţe de
mătasea fină şi uşoară. Era momentul
culminant al grandioasei manifestări
dansante. Siderius scoase încet eşarfa pe care
avea s-o fluture în semn de rămas bun,
maiului muncitoresc aniversar. Vanda se
cripăşi deveni lividă, simţind boarea eşarfei
peste faţăşi peste gât. Îşi ascunse cu
dexteritate chipul şi suspină înfricoşată.
Lacrimi mari i se prelingeau peste obraji.
Femeia murmură încet, ca pentru ea, cu
vocea înecată de plâns:
- Siderius, ajunge,
Eşarfa rău mă strânge,
Trupul mi se frânge,
Viaţa mi se stinge…

55
CĂRAREA ÎNGERILOR

— Iar miroşi a clor, dobitocel!


Aşa era de multă vreme ritualul
întoarcerii acasă.
Comandantul penitenciarului intra în
hol, Elvira îl întâmpina oripilată şi mocnit
ostilă. Marin se dezbrăca maşinal până la
piele, îşi aşeza meticulos costumul pe
umeraş, îşi lepăda agale lenjeria într-un
recipient încăpător, de plastic, cu pedală şi
capac, şi, gol goluţ, glisa către balcon, cu
picioarele afundate în cipici de casă. Îşi
punea costumul şi şireturile de la pantofi la
aerisit. Mic de stat şi pântecos de la
mâncarea îngurgitată la popotă, îşi purta

56
hilara goliciune până la baie, unde se curăţa
de jegul zilei. Spălat şi parfumat ca o cocotă
flască, ofilită, se înfăţişa nevestei în
deplinătatea domesticităţii unui soţ
cuviincios, înfăşurat în halat şi pijama.
Confortul languros al căminului conjugal îl
stingherea. Avea o uitătură etern buimacă
până când Elvira îl îndruma : Dobitocel, la
uşă, Grăsunel, în hol, în bucătărie, Lăcomel,
Crănţănel, în sufragerie, la televizor, cazarea
în dormitorul mic, noapte bună, orfănel.
Elvira îl seconda cu stăruinţă să nu se abată
de la tabietul marital. Dietă, siluetă, program,
verificare, asceză, diureză, conformare.
Junghiul datoriei nu-l lăsa să doarmă
decât iepureşte. Dis-de dimineaţă somnola în
capul oaselor, rezemat pe perna roz. Se freca
la ochi cu mâinile pufoase şi dolofane şi îşi
plimba căutătura peste degetul cel mare de la
piciorul drept, iţit din aşternut. Singur
singurel în aşternutul său, îşi savura cu o
secretă voluptate clipa evadării din sistem.
Suporta cu stoicism cocoloşeala oţărâtă a
Elvirei. Degetul de la picior semnaliza febril
că se apropia perfid cota de avarie a revenirii
la realitate. Elvira îl fulgera cu îndelung
57
premeditată perplexitate pe omuleţul în
pijama vărgată cu dungi portocalii, pus pe
violarea intimităţii consoartei, cu susurul
şerpuitor al întrebării idioate: „ Scuză-mă
dragă, chiloţii, unde sunt chiloţii, de unde-mi
iau chiloţii?
— Chiloţi, iar te prefaci că nu-ţi
găseşti chiloţii? Ţi i-am presărat prin toată
casa, cu decenţă şi prudenţă.
— În vaza japoneză nu-s, sub Codul
de drept Civil, nici atât, sub saltea nicio
pereche, în buzunarele de la haină, nu, pe
sârmă la uscat, nimic, în şosete am găsit două
batiste înflorate, şomoiog, ieri au fost chiloţi
acolo...
Marin dădea raportul stins, cu ceasul
biologic bătând alarma întârzierii la serviciu.
— Sub faţa de pernă, ai dormit pe ei, ţi
i-am pus sub nas, poate-ţi adulmeci obsesia
cazonă, obscenă şi perversă. Du-te-n
stabilimentul tău de şef, cu harnaşament cu
tot şi cu nevolnicia ta ocultă.
Elvira vegeta apoi stereotip în luxul ei
capitonat cu tabieturi şi manii. Lăcaşul
sufletului ei, sterp, pustiu şi vlăguit. Imună la
cleveteala otrăvită a târgului justiţiar şi
58
moralizator, a ignorat cei şapte ani de la
ingropăciunea băiatului hotărniciţi pentru
parastasele de pomenire. Plictis de
adolescent, arţag domestic, etern
iresponsabila crizetă de teribilism, damful
precoce de alcool, crăişor rutier adorat de
mami şi de tati, a apăsat cu patimă smintită şi
voiasă pe pedala de acceleraţie a limuzinei
şparlite din garajul procurorului Iustin, vecin
de palier cu familia Marin. A fost, după
coliziunea de pe pod, moarte subită. Cinci
trestii necugetătoare s-au curmat în accident.
Cinci vieţi netrăite, frânte. În cursa
nebunească, în geana de răsărit a zilei de
după bairamul de la discotecă, fusese rândul
lui Marius la depăşire, după ce Luiza şofase
în avans, în chiotele răguşite de triumf ale
celor trei amici de gaşcă, şi ei puştani de
lume bună. S-au dus la cer, râzând. Licuresc
pe cer cinci stele. Într-o simetrică şi rece
însoţire, două câte două şi mai sus, pe boltă,
încă una, pâlpâind stingher în tărâmul cernit
al nimănui.
...Elvira a rămas să lâncezească în
simulacrul ei de viaţă, îmbălsămat cu iz de
cloroform. Ea nu ieşea deloc în lume, chema
59
acasă, după program, zile şi ore fixe,
coafeza, manichiurista, cosmeticiana,
croitoreasa şi maseuza. Damele cu pricina nu
se intersectau, bine plătite, prestau la
domiciliu, serviciu silenţios, discret. Bunicii
materni o învăţaseră de mică pe Elvira că
onomastic şi dinastic ea se distingea de
Mărioara, Geta, Catrina, Leana sau
Gherghina, dar şi de noul val de parveniţi
urban, Georgiene, Andree, etc. Fetiţe isteţe şi
vioaie, dar alergice isteric la avatarurile
partiturilor de Chopin. Părinţii, mai
pragmatici, s-au integrat formal în noile
direcţii: autobiografii redactate la îndemnuri
şi recomandări condescendente, carnetul roşu
de partid, carieră umilă şi versatilă, dar certă,
resemnare plată între seceră, ciocan şi
lozinci. Planul de urbanizare şi de
sistematizare a adus într-o bună zi buldozerul
concret şi progresist. Casa bătrânească,
nucul, curtea cu gazon, sobele de teracotă
azurii, chioşcul de vară, aleea cu pansele,
crini, regina nopţii, au murit de moarte
naturală în movila de moloz. Câinele de casă,
un caniche anarhist şi tont, s-a însoţit cu o
maidaneză din vecini, nu au urlat
60
melodramatic după bunii lor stăpâni, ci s-au
îmbârligat sănătos, câineşte, s-au prăsit fără
desuete prejudecăţi, s-au impus şi s-au extins
autoritar, după tradiţionala luptă corp la corp,
după principiul dinte pentru dinte, în stilul
care pe care, pentru statuarea sferei de
influenţă în tufişuri şi boscheţi, din noul
cvartal de blocuri în devenirea lor semeaţă.
Concurenţi, rivali adversari, s-au supus fără
crâcnire convenabilei condiţii de câini
clientelari.
Bunicii, părinţii şi fetiţa, au fost
repartizaţi la bloc, într-un apartament de trei
camere, dar cu sufrageria nedecomandată.
Bunicul s-a răzvrătit, a murit scurt şi
malițios, după trei luni. Bunica, paşnică, s-a
pus pe respectarea cotei de supravieţuire
logenvivă, cu scleroza ei cu tot. A blocat ani
buni dormitorul de la intrare, drept care fiica,
absolventă de liceu şi de facultate (dreptul la
fără frecvenţă), a prestat doar jumătate de
normă la locul ei de muncă, la Consiliul
Popular, în restul timpului a slujit-o pe
mămica până la deces, cu tot dichisul:
pastilele, linguriţa, scutecele pentru ud,
muşamaua, plosca, iar când se mai stabiliza,
61
oliţa. Ginerele, inginer de drumuri şi poduri,
era mai mult plecat, pe şantiere, poposea mai
rar pe acasă, distant şi taciturn. Elvira,
copilul şi speranţa de viitor a casei, era
conştiincioasă şi premiantă. Exersa muteşte
pe clapele de la pian. Auzea fiorul muzicii în
gând. A crescut pe neştiute, frumoasă şi
cuminte. Camera bunicii oportun defuncte a
permis ursuzului tată să se adune de pe
drumuri, instalat în fine, comod, acasă, pe
fotoliul personal. A adus cu sine zestrea de
relaţii uzuale. În apartament se perindau, prin
camera Elvirei, amatori de table şi de pocker,
bancuri şi glume neaoşe, băutori de cursă
lungă, truditori nocturni la chiolhan privat.
Stăpâna casei se culca devreme, imună la
voia bună şi la mizeria din baie. Se regăsea
pe sine la serviciu, unde lucra acum cu
normă întreagă şi unde rămânea de bună voie
pentru ore suplimentare. Stătea cu drag peste
program. Elvira nu a intrat la conservator. S-
a măritat rapid. Căsătoria cu Marin a fost
aranjată de grijuliii ei părinţi. Marin avea
referinţe excelente, chiar dacă prea molatec
pentru un şef de penitenciar. Orfan din faşă
de ambii săi părinţi, Marin fusese crescut de
62
stat, corect, principial, cuviincios. Istoria cu
pruncul lepădat la leagăn de către o minoră
vagaboandă nu avea suport legal. Un zvon
răutăcios, atât, un zvon. La rubrica părinţi-
mamă şi tată, pe certificatul de naştere al lui
Marin, scria negru pe verde, Mioara şi Ion.
Elvira a păşit cu dreptul în cariera ei
maritală. Socrul mic nu s-a îmbătat la nuntă,
nici nu a dat pe acolo. Proaspăt avansat în
carieră, a şters-o de acasă cu o puiculiţă
proletară şi s-a făcut uitat într-un hotel.
Mirele s-a ocupat de nuntă. Toată lumea a
plecat sătulă, distrată şi multţumită. În viaţa
de alcov a fost o mică vânzoleală. Elvira era
creştin ferventă şi oarecum inapetentă în
patul conjugal. Marin a înţeles şi a consimţit
la abstinenţă, de îndată ce a avut
încredinţarea că va avea urmaş. Elvira a avut
tot confortul psihic în dormitorul ei
capitonat. Băieţelul a fost dat la creşăşi apoi
la grădiniţa cu orar prelungit. Marin i-a fost
şi tată şi mamă băieţelului. Mama era
sensibilă la zgomot. Copilul nu se smiorcăia
nici când îl durea în gât. Când s-a învoinicit
pentru cruzimile învăţăturii de la şcoală, o
fostă deţinută, condamnată pentru un delict
63
minor, altminteri o fată de ispravă şi
cuminte, s-a oploşit pe lângă casa domnul
comandant şi a vegheat cu grijă asupra
copilului. A rămas în casă până la tragicul
accident. După moartea băiatului, Victoriţa
s-a măritat cu un sublocotenet. Acum se
produce un hiatus narativ.
Revenind asupra dimineţii când Marin
nu şi-a găsit chiloţii nici sub pernă, omul
nostru şi-a luat mapa şi s-a dus direct la
penitenciar. În puşcărie ziua de lucru se
anunţa normală, fără evenimente. O bună
parte dintre deţinuţi erau plecaţi din zori, la
fermă, la cules de vie. Ca să-i mai treacă
timpul, domnul comandant s-a hotărât să dea
o raită pe acolo. Ploua mărunt, vremea era
supărată, iar Marin a aţipit în maşină. Larma
din vie l-a trezit din somn. Aerul l-a înviorat.
Grăsuliu şi jovial, Marin trecea agale printre
culegători, deţinuţi şi subalterni înfrăţiţi într-
o bachică devălmăşie. Marin a pus ochii pe
un strugure mai acătării. S-a aplecat cam
brusc după ciorchine, unul cu boabe
brumărite, rubinii. A auzit la început un
chicot, apoi un hohot, un hohot de râs

64
clocotitor. Marin a înţeles că a pleznit
cusătura de la pantaloni. Nu avea chiloţi.
S-au auzit pocnetele de la împuşcături.
Marin îşi descărca pistolul şi se învârtea în
cerc. Gloanţele spărgeau tăcerea îngropată în
pământ. O voce stinsă: „Săracu domn
comandant, a înnebunit!”
...Elvira vegetează în elegantul ei
apartament netulburată. Nici nu se mai pune
problema spaţiului locativ excedentar. E
văduvă de militar. Legea e mai permisivă.

65
TURMA BÂNTUITĂ

Eu, ca narator neostenit, mai am încă


niște personajele aflate încă în stoc. Ciobanii.
Și nu orice fel de ciobani. Ciobanii din
arhiva mea sunt trei. Toți trei. Cifra fatidică
rămâne, pentru veșnica lor pomenire, când o
fi să fie. Altminteri, apartenența lor regională
este cumva mai diferită mai diferită, unu-i
moldovean, altul e muntean și ultimul din
serie e fără identitate regională, dar desigur
e tot românaș.
Ei bine, ca orice grup de interese, în
speța noastră, strict ovine, într-un moment
fatidic, înțelegerea și armonia uzuală
scrâșnește și se depreciază. Așadar doi din
cei trei ciobănași, munteanul și românașul
pripășit prin nu știu ce arbore genealogic,
mări se vorbiră și se sfătuiră să coboare
66
definitiv și irevocabil undeva la vale și să se
pripășească pe unde-or apuca. Așadar au pus
la cale în doi și numai în doi, înțelegerea
secretă, și-au jurat credință și loialitate. Pe
fratele lor moldovean nu l-au inclus în planul
lor de evadare, pentru faptul că acestea avea
o natură contemplativă. Lor se făcuse, pur
și simplu, dor de ducă și de furtișag. Ei bine,
făcură și făcură și și-au mânat în taină mare
turma de mioare de la stână. N-au lăsat în
urma lor nicio oiță din inventar. La prima
escală din drumul lor secret, le-au împărțit în
două, după principiul ancestral, una mie, una
ție.
Ciobănașul muntean Adi a luat-o pe
miriștea europeană, cu fluier și cojoc
artizanal. Celălalt, zis românașul Ion, s-a
îmbarcat pe un vapor, și s-a dus cu oi cu tot,
la turci. A ajuns la o măcelărie clandestină,
nu intrăm în detalii întristătoare, acolo,
măcelarii și-au făcut cu brio meseria.
Ciobănașul și-a pus banii în cont și s-a pus
pe chibzuință și pe înțeleaptă așteptare.
După ce s-a plictisit de atâta așteptare a nu
știu ce va să fie, într-o bună zi s-a dus la o
salon cu păcănele. Acolo, niște domnișoare
unduitoare, ca iedera în jurul unui burlan, i-
au zâmbit subtil și l-au adus din salon în
67
salon, care de care mai ademenitor, până ce
feciorașul anonim, migrator prin miresmele
orientale, a ajuns pe caldarâm într-un tărâm
extravilan. Cu pieptul pus în lumina
soarelui pârjolitor, Ion , rămas fără cămașă,
doar cu ițarii naționali, aproape gol goluț,
fără un sfanț. În fața sorții crude și nedrepte,
se dădea cu fruntea de piatra din pavajul
secular. Se dădea și nu simțea nimic,
turbanul, simbol al voinței sale de integrare,
îi amortiza durerea. Setea-i mistuia putința
de a înțelege ieșirea lui din paradisul
voluptăților îmbietoare și fără de păcat. În
cele din urmă și-a găsit și liniște și un sălaș
pentru tot restul vieții lui. Anticipăm, tocmai
ca să nu reținem cititorul printr-un suspans
lipsit de orice utilitate narativă. Ei bine, vom
lăsa în negura încremenirii fatidice,
ciobănașul românaș va muri, va muri de
bătrânețe, va muri de moarte bună. Un bătrân
cu două capre în dotare și cu o legătură de
vreascuri în spinare, l-a găsit, în drumul său
cel de toate zilele, pe bărbatul ars de sete și
de văpaia dogoritoare. Caprele au behăit a
socializare cu feciorul doborât pe caldarâm și
bătrânul ghiuj a dat o aprigă strigare de
ajutor umanitar. Niște puști ascunși la umbra
unei stânci din preajma pavajului fatidic, au
68
venit ca la un semn înspre bătrân, au luat
voinicește victima și au lăsat-o în curtea
bătrânului, sub un copac ocrotitor. Fiica
bătrânului l-a oblojit cu devotament pe
amărâtul cules din drum, după ce a dat
puștimii halviță, în semn de mulțumire
pentru bunăvoința lor.
Încet, încet, beteagul s-a pus pe
picioare, pășea cam legănat, dar mergea și
el ca oamenii, pe cele două picioare. Nu știa
să scrie, nu știa să citească, nu știa să
silabisească decât niște incoerente
interjecții. Fecioara otomană îl înțelegea
însă prin semne. Nu aveau nevoie de
cuvinte ca să comunice laconic între ei.
Bătrânul era foarte mulțumit că tânărul nu
bea și nu fuma, putea să-l ducă în văzul
lumii fără regrete și fără rușine. I-a dat în
grijă cutia de lustruit pantofii și i-a cedat
locul de la colțul unei străzi centrale, să
practice cu cinste meseria, așa cum este
datina, din tată în fiu. Românașul adoptat a
găsit și alte obiecte ale muncii, fără a
deranja concurența: aducea acasă teniși și
adidașii soioși ai bătătorilor de mingii pe
maidane, îi încredința fecioarei , și amândoi
spălau cu pedanterie încălțările , de noroi,
de praf, de transpirație, de urina care ricoșa
69
obraznic de după gard, și tot așa, firfirei cu
firfirei, se aduna câte o sumă bunicică,
pentru cele de trebuință ale familiei insolite.
Adăugăm și valoarea adăugată a laptelui de
capră. Bătrânul titular al casei s-a dus la
ceruri, cu împăcare, fata lui avea un ajutor
cinstit în casă, gospodăria nu rămânea de
izbeliște. În sinea lui, bătrânul trăgea
nădejde că fata și băiatul vor păcătui. N-a
fost să fie așa, cei doi s-au întrecut în
castitate, și astfel căminul nu a avut și
urmași. Pantofarul a îmbătrânit și el, a murit
de bătrânețe, nu de boală, a murit frumos.
Despre fecioara cea bătrână nu mai
știm nimic. Bănuim că și fecioara întristată a
murit, singură și neplânsă. Pe mine, ca
modest și prea cinstit povestitor, m-a ținut
treaz interesul până la trecerea la odihna
veșnică ciobănașului după evadarea de la
stână. În rest, de trecerea lui la ceruri nu mă
mână niciun interes metafizic, morții cu
morții, viii cu viii.
Să mergem acum pe firul narațiunii la
cel de al doilea ciobănaș fugit cu oile.
Ciobănașul cel muntean, a plecat în
băjenie în Europa. A mers ce-a mers cu
trenul, oile au fost cazate într-un vagon de
marfă, date în grija unui muncitor
70
disponibilizat. Afacerea europeană a eșuat,
oile, nici vii nici moarte, nu au avut căutare
în occident. Lâna, nici atât. Feciorașul
nostru nu s-a pierdut cu firea, a înțeles rapid
cum stă treaba în epoca modernă. Să pogori
din mit direct în epoca de aur tehnologică,
nu a fost ușor. De voie de nevoie, s-a întors
la șes, în spațiul non mioritic românesc, cu
oile și grijile din dotare. La sugestia
îngrijitorului, a făcut o tranzacție, ce-i drept
oneroasă, cu un șmecher conațional, patronul
unei agenții de campanie electorală. Mulgea
fără milă, și de la stânga și de la dreapta.
Așadar ciobănașul românaș a închiriat oițele
cu câini cu tot, acestui magician electoral
rural. Managerul rustic, căci asta îi era și
vocația și specializarea, l-a pus mai întâi , pe
un hair stilist, să tundă oile. Apoi le-a dat
drumul pe un câmp, în libertate de păscut și
de acțiune.
Oile, chelite după tuns, tremurau umile
în bătaia vântului, fără lideri, fără câini și
fără stăpâni. Hair stillistul le tatuase
suplimentar cu siglele partidelor competitive,
din vopseluri vegetale. Ovinele militante
patrulau de-a lungul șinelor de cale ferată ,
acolo pe unde, din când în când, se mai
arătau niște oameni. Navetiștii, turiștii,
71
pasagerii uzuali, erau extrem de supărați
pentru că oile politice mergeau de-a valma,
dreapta cu stânga, conservatoarele cu
extremistele, și tot așa mai departe. Ba mai
mult, necuvântătoarele behăiau polifonic
într-o veselie, iar în urma lor, rămâneau
aceleași bobițe monocolor, de căcărează
apolitică. Nimeni nu mai știa cu cine să
voteze. Afacerea cu campania electorală din
oieritul spontan itinerant, a eșuat. Fane, căci
așa îl chema pe afaceristul reprezentărilor
zoomorfe, nu s-a dat bătut. A pus să fie
mânate oile în satul lui de proveniență. Oile
au fost adunate de pe câmpii. Jegoase și
flămânde, behăiau de rupeau băierii
văzduhului.
Fane, managerul rustic din Valea
Oieritului habitual și-a deschis un mini
market, în fapt o bodegă privatizată, într-un
spațiu de la stat, fosta primărie comunistă.
Noua primărie, cu ideologie actualizată, se
răsfăța acum într-o clădire cu termopan și cu
mochete. Bodega era plină ochi de mușterii.
În ziua de plată pentru pensii, alocații și
ajutoare sociale, bodega colcăia de patimă
etilică. Apoi, cam după o săptămână, țăranii
deveneau mai tăcuți și gânditori, umpleau
caietul cârciumarului cu datorii, până la
72
plățile din luna viitoare. Acolo, la bodegă,
era viață, viață adevărată. În rest, satul era
mort.
Până și halta satului a fost dezafectată.
Muncitorul cu fanionul soios era la datorie,
omul, fiind o fire întreprinzătoare făcuse în
cămăruța statului o clocitoare pentru pui,
mirosea a găinaț și a furaje avicole de te
trăznea, dar cui ce-i pasă, trenul zilei încă își
făcea cursa regulamentară, dar nu mai oprea.
Mecanicul îmbătrânise de când mâna
locomotiva deșelată, dus-întors. Mai avea
omul câteva săptămâni până la pensie, și apoi
HALT, trenul se înțepenea pe unde apuca.
Deja buruienile se formaseră în desișuri
viguroase peste șinele tocite. Nici măcar oile
vopsite nu mai pășteau vegetația lemnoasă.
Fane le pândea cu destoinicie, pusese niște
trențăroși minori, migranți de prin canalele
urbane, eșuați în haltă, să le numere și să le
mâne cu subtilitate către grajdul din fundul
bătăturii sale. Acolo amenajase un abator
improvizat.
Trecem peste amănunte, măcelărirea
pute, reținem doar că Fane a făcut o afacere
ingenioasă și bănoasă cu carnea oilor
politizate inutil.

73
Ciobănașul muntean a început să
vândă oaie cu oaie. vindea la preț de nimic,
nu mai avea încotro. Mărunțișul primit de la
vânzare, îl cheltuia la bodega lui nea Fanea,
când avea mai mult, dădea de băut la țărani și
se îmbăta alături de ei. Jeleau viața lor
nefastă, jeleau patria cea osândită la ruină și
la faliment, jeleau cu gând de dor de ducă.
Jeleau și adormeau cu capetele prăvălite
peste mesele de lemn. Ciobănașul a băut și a
jelit până la ultima oaie din ce fusese cândva
o turmă. Avea el o vagă bănuială că nea Fane
l-a cam înșelat la numărat, dar bănuiala
nedovedită rămâne bănuială. Și apoi,
munteanul înțelept știa că va veni și ziua
ultimei oițe de vânzare, mai devreme sau mai
târziu.
Când țăranii au simțit că e falit, au
început să-l ocolească, nu s-au mai băgat cu
el în vorbă, brusc și-au adus aminte că e
cioban și doar atât, un simplu cioban, fără
casă și fără pământ. Adică un bețiv milog
prin sat. L-au gonit într-o bună zi, până
dincolo de sat. până și câinii de la stână l-au
lătrat și l-au hăituit, pentru că stăpânul, în
drumul de pierzanie de la munte până la
vale, uita de ei, iar când îi avea în fața
ochilor, arunca adesea cu reteveiul după ei,
74
împroșcându-i cu înjurături nedemne și
nedrepte. A ajuns din mândru ciobănaș , un
cerșetor cu o straiță murdară în spinare, cu
sumanul zdrențuit și jigărit. Câteodată mai
dădea la vaci prin grajduri, ca să fie lăsat să
doarmă la adăpost de implacabilele
intemperii. Mai primea de pe la gospodine
câte ceva de ale gurii. Învățase drumul spre
biserici, stătea în pragul lor, ca un
pomanagiu versat, și se pierdea cu gândul în
dangăte de clopot și vocile imperative
popilor, emanate de stațiile de amplificare. În
rest, nu se mai poate urmări traseul biografic,
personajul nu are măreție, așadar nici destin.
Are și el o soartă pierdută în marele
anonimat al oamenilor amărâți și rătăciți.
Din corectitudine auctorială mai pot spune
doar atât, cum că într-o lizieră de pădure a
fost găsit un om mort, otrăvit de la niște
ciuperci coapte la jar și consumate. Când a
fost găsit de trecători, omul nu mai avea
suflare de viață. Se zice că s-au găsit asupra
lui un amnar, o brișcă și un chimir. Și un
bilet de tren, expirat de ani buni…
Să revenim la ultimul din triada
păstorească ciobănașul moldovean
contemplativ. Feciorașul moldovean intrase
în adormire, după ce se troznise voinicește cu
75
niște trascău adus cândva de niște creștini
vizitatori. Când s-a trezit, s-a spălat în apa
de izvor și cu mintea limpezită de netrebnica
și rușinoasa mahmureală, s-a uitat în jurul
stânii. Bântuia o liniște nătângă. Miorița
behăia a pagubă. Ciobănașul moldovean și-a
chemat câinii și a intrat în întunecimea
adâncă a codrului. A mers la pas, a ajuns la
o gură de peșteră, a dat pietrele și crengile
deoparte, meticulos. S-a auzit un behăit
colectiv, de oi flămânde. Contemplativ sau
nu, ciobănașul moldovean fusese pus în
gardă de mioara lui prevestitoare, cu privire
la jaful ce se punea la cale. Cât timp frații
trădători șușoteau și urzeau în taină planul
lor malefic, ciobănașul moldovean, într-o
vrednicie de-a dreptul suspectă, a muls oile
în amurgul magic. A dat cu grijă la o parte
câteva din cele zdravene și fătătoare, și le-a
mânat în peșteră. Tovarășii lui s-au furișat în
miez de noapte, nu au stat să numere oile
din turmă.
Ciobănașul moldovean, unic rezident
rămas la stână și pe pajiștea cu iarbă grasă,
și-a adus mioarele din peșteră, în bună stare.
Oile au intrat nestingherite în procesul de
perpetuare, ciobănașul moldovean și-a
întocmit o turmă frumoasă și rentabilă.
76
Vestea turmei fermecate behăind pe vârf de
munte, s-a întins prin lume. Veneau
negustori de brânzeturi și de miei, veneau
turiști naționali și internaționali să
poposească în vacanțe eco-culinare.
Ciobănașul își tocmise niște ucenici, el nu
mai avea altceva de făcut decât să stea în
vârf de băț și să cânte din fluieraș de soc.
Stâna a fost renovată din temelii, s-a extins și
pentru ospitalitate pastorală. Ciobănașul
sorbea acum băuturi fine, de la oraș. Avea și
păhăruțe pentru musafiri cu care stătea de
vorbă, pe îndelete. Iarna își trecea zilele în
singurătate îndestulată, câinii fioroși păzeau
mioarele de fiarele sălbatice. Într-o bună zi,
zi divină de primăvară, la ușa stânii s-a
arătat un fecioraș bălai, angelic, fața palidă,
ochii melancolici și întrebători. Ținea un
buchețel de toporași în mână și își ascundea
căutătura printre genele plăpânde.
Ciobănașul nostru, obișnuit cu vizitatori
flămânzi și însetați, îi făcu semn să intre și să
se așeze pe scaun, la masă. Îi pune o carafă
de lapte proaspăt muls și o bucată de
mămăligă rece. Apoi se duse să îngrijească
de un mieluț mai pirpiriu, parcă nu se îndura
să-l taie pentru carne, era numai piele și os,
nu se alegea nimic din el. Îl hrănea cu
77
biberonul, oaia mașteră îl abandonase și se
readunase cu turma la păscut. Stătea așa,
îngândurat, cât era de subțiat hotarul dintre
viață și moarte, și se trezi cu feciorașul cel
bălai, timid întrebător. Avea nevoie musai
de-o oglindă. Ciobanul nostru il trimite să se
oglindească în luciu de apă, nu era departe.
Bălăiorul narcisiac făcu ce făcu o grimasă de
nemulțumire, și se mulțumi cu oglindirea
ancestrală. S-a făcut că nu aude că trebuia să
ia și un ceaun pentru spălat, mânușițele sale
nu suportau funinginea. Narcisistul tot
nemulțumit, ceru să i se dea un gel mai
parfumat, să miroasă a zambile. Ciobanul
făcu urechea toacă, se luă cu treburile lui.
Blonduțul, după el era flămând, dar nu voia
să stea locului la masă. Brânzăria îi mirosea
urât, se ținea cu mâinile de nas. Ciobanul îl
mână afară, îi dădu un scăunel să șadă unde o
vrea, numai să nu-i stea în cale. Feciorașul
delicat și iritabil se foia fără astâmpăr, îi
admira părul ciobanului, negru ca pana
corbului. Mirosul și strălucirea de la seu, îl
smulgeau cu brutalitate din accesul său de
calofilie. Șampon, șampon și gel de duș,
șoptea el cu intensitate apocaliptică. Cum să
scape de străinul obsedat și exaltat, se gândea
ciobanul care nu mai apuca nici să-și spună
78
rugăciunea. Un pas dacă făcea, copilandrul
după el, cu lacrimi de obidă, ba că pute stâna,
ba că nu are cabină de duș și toaletă cu hârtie
fină. Cum să întrebuințeze el frunze
ștergătoare?! Ziua se trecu cu stiluri
ireconciliabile de abordare și de comunicare,
în sensul că ciobanul trăgea la oile și câinii
de la stână, copilandrul răsfățat, pripășit și în
perpetuă inadaptare, nu se împăca nicidecum
cu viața pastorală ancestrală. Serile se
consumau între virtute și candoare.
Ciobănașul moldovean rânduise pentru
plângăcios, un pat cu un rând de așternuturi
de la oraș, în cele din urmă a trimis să se
aducă traiste cu cosmetice de soi, cu
bomboane, ciocolată, sucuri și cafea, citrice,
banane, hăinuțe de mătase albă, cu dantele,
ghetuțe verzi și roșii, cu un toculeț discret,
umbreluțe, o poșetuță cu garnitură de
mărgele, măsline și brânză franțuzească, pe
scurt, bălăiorul avea tot ce râvnea , inclusiv
cabină de toaletă personalizată. Bălaiul cu
chip angelic nu mai dorea oglinda, luciul
apei era prielnic pentru oglindire unduioasă.
Se obișnuise să petreacă ceasuri lungi de
răsfrângere a chipului său în apă. Se știe bine
că oamenii frumoși sunt făcuți să petreacă
ceasuri lungi de adorare a sinelui, de ce ar
79
face excepție neo narcisistul pastoral.
Primăvara prinsese vigoare, cu toată forța
vitalității ei native. Blondul părea că prinsese
rădăcini adevărate și ferme, cu atât mai mult
cu cât și rândașii dădeau semne de
sensibilitate și gingășie. Se spălau pe mâini și
înainte și după sfânta masă, se spălau cu sârg
și pe picioare, la culcare, gălețile pentru lapte
sclipeau și pe dinăuntru și pe dinafară, ața
pentru mămăligă era de unică folosință ,
ruptă dintr-un mosorel păstrat într-o cutiuță.
Seara cântau melodios din fluier, nu mai
înjurau prea des, cămășile pe ei erau curate,
este adevărat că de mers tot desculți
mergeau, cu gleznele atinse de roua
dimineții. Și-au dat jos claia de păr de pe
capete, s-au tuns frumos, cu breton, nu se
mai scărpinau maniacal, foloseau șampon,
ca și fratele lor, blondul pripășit. Foloseau
gel pentru luciu, își tratau tenul cu mască din
ouă și buruieni. Într-un cuvânt, un aer de
igienă magică, pusese stăpânire peste tainicul
imaș. Staulul oilor era curat, iar gardul ce
făcea ocolul stânei, era împodobit cu
cununițe din flori proaspete, necomestibile,
oile nu le mâncau, erau și ele grijulii cu
formatul decorativ al patrimoniului floral. În
amurg, băieții stăteau la cafea și la o tainică
80
țigară, și visau în comun frumusețea vieții în
vale, la oraș. Încă nu se dădeau duși, traiul
lor în libertate magică, îi ținea pe loc. Era o
armonie magică la stână. Blondul, cu
privilegiile sale particularizate, nu stârnise
pizmă printre băieți. Toți, până la unul, îl
adorau. Orice început, fie el frumos
armonios, are până la urmă și un sfârșit.
Bălaiul cu părul de aur, nu mai socializa
voios cu ei, nu mai zâmbea la masă, nu se
mai hârjonea cu ei. Stătea mai mult izolat de
viața patriarhală de la stână, se oglindea
aproape zi lumină în luciul de la izvor. Oile
așteptau cu resemnare să se însereze, ca să se
adape. Rândașii, nici nu îndrăzneau să sufle
prin preajma apei cristaline de la izvor. Beau
apă clocită din găleți, ca să-și stingă setea,
mai ales după câte o dușcă de rachiu.
Ciobanul de acum îmbătrânit și ostenit,
stătea mai mult la umbră, cu un ștergar peste
ochi, să nu i se piardă imaginile
contemplative ale visării și ale melancoliei.
Devenise mai mult decât sedentar și întristat.
Percepea conflictul mocnit între generații, și
asta dăuna grav oieritului și, în subsidiar,
cașului de oaie. La izvorul monopolizat de
bălaiul nostalgic, nu se întâmpla nimic
deosebit. Băiatul se uita la sine însuși, și, din
81
când în când tulbura cu mâna lui finuță, apa
lin curgătoare. Oglindirea nu-l mai
mulțumea. Nu-i mai plăcea aproape nimic,
nici mâncarea, nici sulemenelile puse la
păstrare prin desagi, nici așternutul rânduit
numai pentru el. Murmura o doină de dor și
jale, oile ciuleau aproape imperceptibil
urechile, și se întorceau la ale lor, la
pășunatul uzual alături de niște vaci intruse
în teritoriul lor. Băiatul luă o decizie și într-o
zi se prezentă la ciobanul care îl luase cu
drag în custodie. Ciobanul molcom
moldovean. I-a spus că-și strânge bocceluțele
dacă i se permite să ia cu el cele de minimă
trebuință, haine, încălțări, merinde , obiecte
de igienă personală… Ciobanul cu sufletul
pustiit de părere de rău, n-a stat în calea
băiatului. I-a dat nu numai cele de cuviință,
îndesate în desăgi învelite cu folii de plastic,
să nu intre umezeala în zestrea băiatului, ci și
o sumă de bani pentru instalarea decentă în
viața de la oraș. L-a întrebat ce bai îl mână
dintr-odată în lume. Băiatul a răspuns sec și
hotărât.
— Mă duc la prietenele mele,
Bergonele, au mare nevoie de mine să le
organizez și să am grijă de ele.
Și dus a fost.
82
La stână, oaia cobitoare nu mai avea
demult audiență. Tăcută și neprevestitoare,
se însingurase. Turma de oi se risipise pe la
casele oamenilor. Se pripășeau și ele care
cum putea, pe unde le semnaliza talanga că
sunt în transhumanță spontană și ilicită.
Ciobanul contemplativ și sapiențial a murit
de moarte bună, bătrân sărac și celibatar.
Moarte fără spovedanie la popă și fără car
alegoric cu stele și cu lună.
Pe o cărare a codrului magic și
întunecat, s-a găsit un trup fără suflare, un
trup al unui tânăr cu țeasta spintecată, cu
părul blond udat de frunze și cu desagii goi
goluți. Nu s-a găsit nici măcar ploscuța
pentru apă. Părea că doarme, fiarele sălbatice
îl ocoliseră cu duioșie. Niște creștini l-au
îngropat și l-au jelit. Niciun rândaș de la
stână nu s-a arătat să-l pomenească și să-l
plângă. Ceva sau cineva îl opriseră pe băiat
din drumul lui cel întristat, spre Bergonele.

83
BERGONELE PE CÂMPII

Bate vânt de primăvară, bergonelele


ies afară, pe câmp de verdeață, de-a lungul
și de-a latul șoselelor patriei natale. Sunt fete
modeste, de la țară și de la oraș, de prin
cartierele mai mărginașe. Fetele emancipate
sunt demult ”afară” escorte angajate pe la
domni. Studentele și tinerele doamne, dame
cu acoperirea unei ocupații de însoțitoare
pentru persoane vârstnice și dependente, fac
furori prin Europa. Și se află sub protecția
unor firme care le-au angajat. Bergonelele
noastre au ieșit din iarnă cum au putut și ele,
pe sub scări de bloc, clădiri ale parcurilor
industriale părăsite, sau, unele mai
norocoase, la bunica, eterna bunică naivă,
iubitoare și credulă. Piața de clienți s-a cam
subțiat, bergonelele concurează între ele la
luptă dreaptă, șuturi, drăcuieli, se trag de păr
și de rochițele rutiere. Când se arată câte un
străin, sunt numai zâmbet cu dulceață, se lasă
alese și plimbate la șosea. Rivalele rămân
pedestre în așteptare înfrigurată. Fetele nu
84
mai ies la drumul mare neapărate de
protectorii lor ascunși prin tufișuri, gata să
intervină la cea mai mică stare conflictuală
cu clienții. Există o lege nescrisă a muncii de
la șosea, conducătorii auto sunt obligați să li
se adreseze cu bună cuviință și să plătească
taxa pentru conversația incipientă, de
negociere. Altminteri, băieții ies fulgerător
din bălării și dau cu parul peste mâini și
peste căpățânile înfierbântate. Nu tare, doar
atât cât să se încingă un cucui avertizor. Nu
contează dacă au păr pe cap sau chelie
transpirată și lucioasă. Fetele stau grupate
după principii teritoriale. Locul de expunere
la soare la margine de drum, este tarifat de
stăpânul invizibil și prudent. Fetele își
plătesc chiria pentru loc, unor băieți cu
tatuaje și rași în cap, băieți buni, nu le cer
decât taxa, cu anticipație, taxă simplă fără
tva. Fetele, furnizoare de servicii, se au bine
și cu autoritățile, cele mai multe notează din
ochi numerele de mașini ale clienților, mai
fac și câte o înregistrare cu aceștia în toiul
freneziei intime.
După identificare, conducătorii auto,
cei mai mulți oameni de vază și cu vârste
respectabile, primesc poze sau videoclipuri
nu foarte liniștitoare pentru mariajul lor. Cu
85
tiriștii nu se pune nicio problemă, aceștia
sunt băieți miloși, duc fetele la prânz sau la o
cină, nu cer nimic la schimb, vor ca fetele
doar să le țină de urât cu istorioare din
meseria lor atât de rău famată. Când cred că
au socializat suficient, cer unui coleg, de pe
contrasens, prin stație, să le ducă înapoi de
unde le-au luat. Băieți tineri, educați și
galanți cu bietele fete truditoare, multe dintre
ele frumușele și grațioase. Ei, să nu idilizăm,
erau și fete chinuite, urâte, supraponderale,
negricioase și cu păr ieșit din nas. Ele se
mulțumeau cu bani de o cafea și de un pachet
de țigări ieftine, poate cândva fuseseră și ele
în vogă, acum stăteau la drum mai mult din
inerție. Erau și ele foarte bune la ceva, le
consiliau pe fete cum să se lase la timp de
meserie și să se mărite, cu acte, mai bine fără
acte, ca să tragă și ele un ajutor social. Și să
facă asta în plinătatea harului pentru
fertilitate. Dar cine stătea, în pârgul verii, să
dea ascultare unor meseriașe expirate.
Comunitatea bergonelelor se conduce
după legi secrete, în fapt aproape nimeni nu
știe de unde vin și unde se tot duc, aceste
autostopiste mâncătoare de semințe. Uneori,
în presă apăreau niște știri despre o moarte
produsă prin violență, victima, o tânără
86
neidentificată, fusese găsită pe câmp,
acoperită cu flori de maci. Imagini la
televizor nu se dădeau, din motive de impact
emoțional. Odată, un reporter nonconformist,
a vizitat reședința unor bergonele pripășite în
incinta unei centrale termice dezafectate.
Fetele trăiau frumos, aveau de toate de la
domni, clienții lor, foarte discrete nu au
pomenit niciun nume, profesii da, cei mai
mulți erau avocați și consilieri, așa ziceau
ele, credibilitatea lor este, din naștere,
îndoielnică. Din naștere, apoi de la tinerețe
până la bătrânețe, dacă apucau. Tușeau din
toți rărunchii, fumau cu săbăticie pasională.
Nu prea le mai plăcea să fie fete, din motive
numai de ele știute, visul lor era să dea un
tun, să adune bani cu nemiluita, pentru
schimbare de sex. Aveau și ele un secret.
Fete contemporane, emancipate, aveau și
pagina lor de socializare pe internet. Pentru
ziua cu pricina, pregătiseră o tocană de
legume cu conservă de pește. Un adevărat
festin. Pentru că nu avuseseră bani pentru
epilare, fetele nu au vrut să le fie filmate
picioarele. Chipul, nici atât, protecția
persoanei. Mâinile le țineau înfășurate în
cârpe, aveau tatuaje individualizate. Se
fereau de gabori, nu de televiziune. Nu aveau
87
prea multă minte, precum se vede din
urmările zilei de mediatizare. Centrala
dezafectată era prea bine cunoscută. Nicio
instituție media nu a mai auzit de ele, nu le-a
mai văzut, vecinii din cartier nu mai știu
nimic de ele. Atâta a mai rămas în urma lor,
un pled și o saltea. Și cutia de conservă. Au
plecat care cum încotro. Sau au fost luate,
cineva le-a luat. Bergonelele de la centură
sunt la locul lor, prestatoare de servicii, în
orice anotimp, orice oră orice vreme. Nu li se
mai permite foiala prin oraș. Locul lor e pe
centură, la șosea, în vecii vecilor.
Într-o bună zi, niște polițiști indiscreți,
iscoditori, au luat la scanat câmpia
bergonelelor de-a lungul șoselei pentru
autostop. Fetele au observat obsedanta foială
polițienească, și, toate câte erau, s-au adunat
într-un pâlc de grații itinerante. Un domn cu
un camion pentru pietriș, de data asta gol, gol
și spațios a oprit brusc și fără ambiguitate.
Fetele, țuști, în camionul muncitoresc și duse
au fost, cu fustițe și fundițele de
recunoaștere. Șoferul era un mare și bun
ocrotitor al zânelor rutiere, din acest punct
relatarea nu mai are continuare, pentru că
este o stare de necesitate să ne întoarcem la
hoardele de polițiști. Polițiștii alergau de le
88
sfârâiau bocancii după fetele zburătoare,
aveau asupra lor niște desagi patriotici, în
trei culori cu stemă. Dintr-o desagă mai în
etate, fâlfâiau în zbor planat, pe covorul
impregnat de clorofilă, niște cartonașe
plastifiate. Bărbații zbierau cu disperare:
— Stați domnișoarelor, nu vă facem
nimic, v-am adus cărțile de identitate.
— Ai dracului polițiști, iar ne-au
fotografiat când am fost invitate de ei, la
sediu, la cafea.
Fix atâta a fost comunicarea între fete
și masculii generoși. În rest nu s-a mai
întâmplat nimic, fiecare și-a urmat destinul și
cărarea. Fetele în salon, polițiștii de planton.
La întoarcere, după misiunea lor ratată,
polițiștii înjurau imprevizibil, înjurau și
adunau cartoanele plastifiate, bâjbâiau pe
brânci în iarba moale și mătăsoasă. În iarba
neumblată și nerăscolită, strălucea în soare
un pantofior.Un condur de lac, de la târgul
din oraș. Un condur și un cornet de înghețată.
Mai încolo, o fată încremenită parcă
dormea, dormea cu ochii reci și fără vlagă.
O zână rutieră adormită în somnul ei de veci,
pe câmp de mohor…

89
ORAȘUL MEU

Oraşul meu este oraşul despre care nu


am amintiri din copilărie. Nu am amprenta
memoriei paradisiace despre bălăceala în
râul clipocitor. Nu am nici imaginea
toxinelor barate diafan cu batista dată de
mame copiilor aflaţi în drumul lor spre
şcoală. În oraşul meu de adopţie, ruinele
Parcului Industrial stau să se năruie peste
oamenii străzii chirciţi în adăpostul
clandestin; aurolaci resemnaţi, vagabonzi,
cerşetori, prostituate, le zicem oamenii
străzii, de fapt sunt oamenii nimănui. Mii de
tone de deșeuri, pirită amestecată cu cianuri
stau depozitate în locuri cu accesul betonat.
Cimitir industrial. Orașul meu mai are și alte
cimitire. Cimitirele pentru oameni, de toate
confesiunile. Confesiunea și popii arondați
pentru înmormântare. Avem și un cimitir cu
90
locuri vacante, aici vor sta în viața veșnică
muritorii în diversitate de confesiuni.
Rezervație funebră supra profesionalizată.
Vine numai decât iarna, frigul și facturile
restante. Pensiile „purtate în cârcă” de
salariaţi, se vor rări, pe cale naturală.
Oamenii bătrâni sunt oameni cu frica lui
Dumnezeu, în fiecare zi li se dă de înţeles că
sunt un fel de încurcă lume guvernamentală,
şi pleacă în tăcere, suspinând uşor. Pentru că
atunci când vine rândul „la murit”, fie pe
patul de spital, fie acasă, între cei dragi, nu
este frumos să deranjezi şi să faci zgomot, la
oraş e complicată înmormântarea, trebuie
răbdare şi insistenţă cu firmele de cattering.
Bătrânii se desprind de astă lume cu
decenţăşi sobrietate. Undeva, nu departe de
oraşul meu, o fătucă pierdută şi uitată de
Dumnezeu, şi-a îngropat pruncul în grădina
casei, l-a omorât şi l-a băgat în pământul
secretos şi primitor. Și în oraşul meu, mame
îşi leapădă sau îşi omoară prunci. Este un
lucru bine ştiut de oameni, presa liberă ne dă
funesta veste, din când în când. Mama
criminală de care pomenesc, şi-a pus totuşi
pruncul mort într-o grădină, să-l vadă
Dumnezeu. Bine că nu l-a pus la containerul
de la blocul meu. Pentru că la mine, în
91
cartier, la container mişună puradeii vii,
scotocesc cu mare dexteritate după mâncare.
Olga, o fostă bergonelă ratată, vine zilnic.
Nu ştiu câţi prunci are. Ea însăşi e aproape
un copil stingher şi speriat. Cu greu am
convins-o să stea şi să-şi lase copiii să se
joace un pic mai departe de container, pe un
petic de iarbă. Gardul cimitirului, un gard
devastat de trecătorii amatori de drum pe
scurtătură, prin cimitir. Copiii, aşa zicând, să
se joace. Joaca lor e aproape ritualică, vin cu
mânuţa întinsă pentru pufuleţi. Cu mine s-au
obişnuit, nu se mai sperie şi nu mai fug. Olga
şi copiii ei sunt murdari, slăbuţi şi uitaţi de
soartă. Olga nu ştie cu cine a făcut copiii,
zice aşa, de ochii lumii, că are casă şi bărbat.
Alţi supravieţuitori sunt mai norocoşi, se
organizează şi formează grupuri de acţiune.
Chiar azi am citit într-un ziar local ce utilă şi
rentabilă este cotrobăiala prin gunoaie, e
vorba de privilegiaţii care au pus monopol pe
groapa de gunoi a comunităţii. Norocoşii
găsesc de toate, alimente, bani, bijuterii, tigăi
şi jucării. Ba chiar şi mobilă în bună stare.
În oraşul meu se face ordine stradală,
cerşetorii sunt săltaţi şi puşi la adăpost,
adăposturi provizorii, până trece campania
electorală. Vin domni din capitală, domnii
92
sunt sensibili, nu suportă vecinătatea
vietăţilor umane care put. Până acum oraşul
meu dormita patriarhal. Boema literară
schimba opinii la cârciumă. Copiii se dădeau
cu rolele prin parcuri. Puţinii salariaţi
mergeau cu mândrie la serviciu. eu trăgeam
cu coada ochiului prin gardul de la Clubul
Pictorilor, vegetaţia de acolo e dătătoare de
emoţie şi de mister, s-au făcut acolo şi nişte
scene de film, un film despre corbii politici
contemporani. E gata şi Turnul Măcelarilor,
peste drum de Piaţa invadată de samsari. Din
când în când mai ne picură o ploaie acidă,
dar nu-i nimic, efectul e cu întârziere, tuşim
puţin, închidem geamul şi trăim. Oraşul meu
are şi viaţă, nu numai pecete funerară. Are
viaţă şi destin spiritual. Oraşul meu e mândru
şi izolat. Noroc cu politicienii care fac puntea
între Maramureş şi metropolă, ei circulă cu
avionul înspre şi de la Bucureşti. I-a apucat
un mare interes pentru oraşul meu. Suntem
vizitaţi, curtaţi, îmbiaţi cu un destin măreţ,
european, televiziunile locale fac bani
frumoşi, dă Doamne să fie mereu campanie
electorală,” ne dă” făină, zahăr, pe la colţuri,
pe furiş, să ni se orienteze intenţia de vot. E
competiţie pentru un loc de deputat în
parlament. Mamuţii partinici ţin oraşul meu
93
sub asediul susurului electoral. Suntem
mângâiaţi pe creştet, maternal şi paternal.
Bandele de cartier s-au poziţionat partizanal
politic. Devoţiunea pentru candidatul
preferat se lasă cu crestături de sabie şi de
cuţit. Poliţia îi mână la sediu, pentru anchetă
şi cercetări. Acolo combatanţii etnici
minoritari o dau la pace, îşi bandajează rănile
şi se împacă, au ajuns la înţelegere pentru
definirea sferelor de influenţă.
Campania s-a terminat. E linişteşi pace
în oraş. Ecoul ademenelilor electorale nu se
mai propagă prin portavoce. Au mai rămas
afişe stafidite de aracet. Şi banere. Şi corul
analiştilor politici răguşiţi de răcnetele de
alarmă în pustiu. Ceva, ceva tot s-a schimbat.
Au fost montate containere protejate de gard
metalic. Locul unde ducem acum gunoiul e
curat. Olga şi puradeii ei nu mai au unde
cotrobăi. Şi nu mai vin.
Miroase democratic din subsolurile de
la „bloc”. Miroase a canalizare. Și plouă cu
șuvoaie.

94
CONFESIUNEA CLEMENTINEI

Bătrâna doamnă adusă la interogatoriu


stă pe scaun apatică şi somnolentă. Bătrânul
poliţist, la rândul său, plicitisit şi mahmur, se
uită la femeia din faţa lui, nu ştie cum să
înceapă dialogul cu nefericita creatură, udă
din cap până în picioare. Cei care încercaseră
să o descoasă până atunci dăduseră greş,
bătrâna se tot bâţâia pe scaun şi se cerea
acasă.
— Bun, s-o luăm încetişor, zise
poliţistul hârşit în istoria locală, se născuse,
crescuse , făcuse carieră şi ieşise la pensie în
oraş, şi tot în oraşul său natal avea deja
pregătit lăcaşul pentru cele veşnice. Era
văduv, nu avea copii, era un poliţist bonom şi
însingurat, de când ieşise la pensie colabora
sporadic la anumite speţe, în calitate de
mediator între civili şi stat, atunci când civilii
suspecţi erau recalcitranţişi nu răspundeau cu
subiect şi predicat la întrebările incriminante.
Domnul Costiniu era vestit pentru tactul
95
manifestat faţă personajele mai dificile la
contactul cu organele de ordine statală.
— Eu vă cunosc, doamnă, din
copilărie, vă admiram talentul la şotron,
odată am desenat chiar eu cu creta o inimă
străpunsă într-un pătrat.
— Vă ştiu şi eu prea bine, domnule
Costiniu, am memoria integră şi fidelă, ţin
minte întâmplarea la care vă referiţi, dar eu
nu m-am amestecat niciodată cu băieţii, nu
mi-au plăcut niciodată, aleargă fără scop, ţipă
şi transpiră dezgustător.
— Doamnă Clementina, întotdeauna
v-am admirat fineţea şi bunul gust. Ştiţi de ce
vă aflaţi aici?
— Da, mi s-a spus că am fost adusă în
biroul statului ca să mă relaxez şi să
socializez . Când au venit tinerii în uniformă,
m-au luat de braţ şi m-au extras de pe
carosabilul periculos, mi-au spus că vor să
stea puţin de vorbă cu mine. I-am urmat, dar
mi-au pus nişte întrebări indecente, cum mă
cheamă, cîţi ani am, adresa de reşedinţă, ba
chiar mi-au făcut şi o propunere deocheată,
m-au pus să mă dezbrac de pelerină.
— Ştiu, domnă Clementina, ce să
facem, tinerii de azi nu ştiu de bune maniere
şi respect, acum fiţi liniştită, le-am dat liber,
96
i-am trimis acasă, suntem numai noi doi,
oameni de lume, educaţi şi instruiţi. Ştiu că
aveţi ceva pe suflet, vă stau la dispoziţie,
timp avem destul, aici e cald, nu mai plouă,
uite, aveţişi termosul cu ceai fierbinte.
— Da nu sunt răcită, nu beau ceai.
— Aţi stat în ploaie, acolo în parc.
— Păi nu am stat, am circulat sub
ploaia obsedantă. Îmi întreţin imaginea din
presă, ştiţi cum se zice de mine în cronica
mondenă: Doamna colonel îşi face apariţia
solemnă pe aleea principală a parcului
comunitar, cu precizie maniacală, zilnic, la
ora 12 fix.
— Sunteţi foarte punctuală, îmi
imaginez graţia cu care aţi baletat prin
nedemnele băltoace.
— M-au ajutat frumoşii mei şoşoni
trandafirii, asezonaţi cu şireturile verzi, i-am
procurat pe sub mână, cu relaţiile mele
suspuse, de la ajutoarele austriece. Nu s-au
fleşcăit prea tare, pentru că volănaşele tivite
cu fir metalic auriu de la rochiţă au acoperit
şoşonii.
— Aveţi o rochie amplă şi elegantă, o
cunosc din fotografiile de la recepţiile
domnului colonel.

97
— Pardon, eu sunt femeie divorţată,
sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu
personajul de care aţi pomenit a fost o
experienţă de probă existenţială. A fost
interesant cum domnii îşi lipeau privirea de
decolteul meu generos, iar eu, femeie
provizoriu măritată, îmi puneam la piept
mâna stângă cu verigheta avertisment.
— Vă stă bine decolteul şi fără
verighetă, sunteţişi mai fermecătoare ca
femeie liberă, lipsită de obligaţii.
— O da, din păcate sunt nevoită de
intemperii să-mi ascund şi umerii şi
decolteul.
— Pelerina vă dă o notă de mister
şieleganţă, nu vă faceţi griji.
— Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa
a fost să fie, galben olive, cromatica
Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am
dintr-o defunctă camapanie electorală, când
cu partajul de după divorţ, mi-am făcut lobby
cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu
soţ.
— Mi-aduc aminte cu plăcere de
îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile
materiale şi libertatea. A fost un scandal de
divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi
pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi
98
dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi
adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi
gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă.
— Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj
m-au asediat debitorii şi recuperatorii. Ghiţă
a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi
pradă executărilor silite. Nu vă puteţi
imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut.
Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt
de trecutul conjugal păgubos. Am băut cu
sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de
vişinată, apoi am dat cu damigeana de
tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui
infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu
tot, şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie
proletară de cartier. M-am acomodat
cutumelor tribale cum am putut şi eu. Mai
greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la
mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e
de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”.
Empatia omului legii atinse cote înalte când
auzi cuvântul „mamaie”, în corelaţie
spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din
faţa blocului reuniţi solidar la fumat şi la
scuipat . Domnul Costiniu se simţea tot mai
bătrân şi ostenit de când pierduse dreptul de
a purta savuroasa uniformă şi devenise ţinta
puştilor famelici şi ostili. Dictatura străzii îşi
99
avea legile ei secrete în oraşul fantomatic,
bătrânii nevolnici se împăcaseră cu soarta,
tinerii nu aveau decât forţa vârstei de partea
lor. În rest se plictiseau cu sârg de dimineaţa
până seara, noaptea hălăduiau prin boscheţi
şi străzile întunecate, prin halele ruinelor
industriale. Costiniu ura să fie „tataie” şi
tocmai de aceea obida doamnei Clementina îl
sensibiliza. Imbecilii, să insulte astfel o
doamnă poetă.
— Am o votcă terapeutică, dacă nu vă
supăraţi vă pot oferi expres o duşcă
clandestină.
— Şi un pahar cu lapte pentru bichon.
Aici se cade a face o pauză explicativă,
pentru poveste în poveste, o poveste leşioasă
despre o stâpână cu bucle blonde şi un căţel
bichon. Pe vreme rea, Clementina avea ca
accesoriu de avarie un manşon de astrahan
din care îşi scotea boticul un bichon
seducător. Doamna Clementina îşi plimba
bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa,
la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a
teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m., pentru
socializarea de bon ton cu diva de la trei.
Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul
avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea
pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire
100
despre râie, vecinele de la parter se puseseră
de acord că bichonul era belit pentru că îl
opărise chiar stăpâna lui. Dar astea îs poveşti
de cartier, insignifiante, doamna colonel nu
se amesteca deloc cu vulgul, îi plăcea să stea
singură pe bancă şi să ronţăie seminţe
laxative. Bichonul lipăia şi el un biscuite
aromat. Doamna scuipa cojile de seminţe
într-o batistuţă bej cu monogramă, un
vestigiu simbolic din viaţa anterioară când
fusese femeie măritată. Acum bichonul
zăcea-n manşonul fleşcăit, aşezat prudent sub
masă. Clementina legăna subtil bichonul cu
şoşonul drept. Poliţistul se făcu că nu aude, e
drept că nici Clementina nu a insistat. Era cu
ochii pe clondirul cazon din care tocmai
trăsese o înghiţitură, pe care Costiniu l-a pus
cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.
— Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să
ne întoarcem pe alee, în parc? încercă
poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul
cercetării oficiale. Clementina, toropită de
căldură şi de votcă, începu să plângă cu
lacrimi vopsite de rimel, era un plâns
liniştitor, o lăcrimare îngemănată cu un rictus
de melancolie.
La ceasul când deapăn povestea pe
umila tastatură, mă macină observaţia unui
101
lector sofisticat. Mi-a reproşat că personajele
de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de
datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar
mai fi de spus despre Clementina după
răsunătorul proces de divorţ? Nimic
senzaţional nu s-a mai petrecut, Clementina a
ieşit din viaţa publică. S-o aducem gradual
din timpul evocării în timpul relatării.
Femeia, ca atâtea femei lăsate vraişte de
bărbat, şi-a luat viaţa de la capăt cu multă
străduinţă, primul ei pas către regenerare şi
consolare a fost să stea pironită la oglindă.
Ore în şir făcea ce ştia ea să facă mai bine, îşi
răsucea cârlionţii blonzi într-o textură etajată.
Agrafele se împlântau în bucle şi şuviţe
zurlii, iar Clementina defila apoi triumfătoare
cu bichonul permanent la purtător. Îi plăcea
la nebunie să vândă lucrurile din
apartamentul proletar unde-şi făcuse noua
reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe
roate până în ziua în care s-a luat la ceartă cu
domnul de la consignaţie. Ea zicea că vinde
o lebădă de porţelan, domnul nici nu voia să
audă, hotărâse irevocabil că în faţă i se arată
doar o raţă, o raţă rustică şi proastă.
Clementina s-a simţit jignită şi a dat cu
lebăda de masă, lebădă sau raţă ce-o fi fost,
de nervi cucoana Clementina dădea din
102
mâini cu lebăda nedeterminată, domnul a
dat-o afară pe clienta impertinentă.
Clementina şi-a luat bichonul şi-a pornit hai
hui pe străzi, în oraşul în care ploua
necontenit. Gluga de la pelerină şiroia de
apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se
pleoşteau pe frunte, rimelul lăsa dâre pe
obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăia de frig,
biata noastră Clementina dârdâia şi ea, în
parc se auzea doar ropotul de ploaie. Într-un
târziu din capătul aleii cu castani se întrezări
o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o
cârpă albă în semn de capitulare. Era Renata,
fosta primadonă de la teatrul de revistă.
Renata se clătina şi sughiţa. Era tare
supărată. Prietenul ei adusese un mort cu
dricul personal la cimitir. Profitase de
transportul mortuar şi pusese sub sicriu o
sacoşă cu prune uscate şi cozonaci pentru
pomană. Normal era ca Renata să aibă partea
ei de pradă, era cea mai bună bocitoare din
breasla sopranelor funebre, e adevărat că la
ultima ceremonie se petrecuse un incident.
Renata băuse ţuică pe nemâncate şi când a
dat să plângă, a apucat-o sughiţul etilic din
străfunduri de viscere. S-a pus în aplicare
planul de rezervă, B, playback-ul mântuitor.
Numai că Renata nu se mai putea opri din
103
sughiţ, iar bocetul de jale răsuna cu poticneli,
lumea de la mort s-a pus pe râs, popa s-a
mâniat pe enoria şi a ciuntit din slujbă cât a
vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort,
moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la
bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele s-
au petrecut la acea înmormântare de pomină
şi toate pentru că Renata sughiţa. Sughiţa ca
şi acum când a nimerit în ploaie pe alee. Se
gândea la prunele pierdute şi la cozonac, dar
mai ales la pierderea locului de muncă, cică
dricarul adusese pentru prestări servicii
mortuare o bergonelă de pe centură, o
sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Renata
avea ce pune pe masă de două ori pe zi, avea
pensie pe card, avea şi bonuri de masă din
care îşi cumpăra ţigări, alune şi palincă.
Clementina stătea cu privirea la bichonul
rebegit de frig, n-o văzuse pe Renata. Nici
Renata n-a zărit-o pe Clementina, făcea
slalom prin băltoace şi cum am spus-o în
repetate rânduri, sughiţa. Cele două femei se
uitau chiorâş una la alta din timpuri
imemoriale. Speţa e simplă de tot, simplă şi
banală. Renata avea lipici la bărbaţii
spectatori, Clementina aflase despre nişte
flori şi o consumaţie într-un separeu, oprim
episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu
104
detalii vulgare şi nerelevante. Cert este că
Renata avea de gând să poposeacă tot pe
banca ocupată de Clementina. Nu se mai
putea opri din sughiţat şi nici picioarele nu
puteau ţine drumul drept. Simţea nevoia să
oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci
acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. N-a
mai apucat că a făcut un hâc hiperbolizant, s-
a împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în
băltoacă. Acolo a rămas Renata, într-un
repaos oarecum forţat. Între timp, de sub
gluga de la pelerină, ochii Clementinei au
detectat postura rivalei din tinereţe. A privit
scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă
umană, şi a plecat pâş-pâş din zona de alertă.
Când să iasă de pe alee, bichonul s-a cerut
afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să
se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a
pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic,
un şoşon a râmas înţepenit în noroi, nu s-a
mai lăsat dat dus, iar Clementina a rămas cu
un picior desculţ, într-o ipostază indecentă şi
umilă. Ce să facă, ce să facă statuara
Clementina? Simplu, s-a dus întors din
drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a
somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls
acesteia galoşul după ce a tras fermoarul,
galoş impermeabil, cam neguros, de doliu,
105
dar funcţional pentru plimbat sub tropotitul
pluvial. Clementina s-a pornit din nou la
drum încălţată cu un galoşşi un şoşon.
Nararea episodului din parc în stilul
indirect vine din dorinţa de a merge totuşi
mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe
Clementina,( vezi ultima replică de dialog
mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii,
ademenită de clondir. Unde mai pui că nici
Costiniu nu era un model de abstinenţă, în
fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut
până au scuturat clondirul de picătura ultimă.
Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul
dialogal:
— Bun, când i-aţi luat galoşul,
precizaţi pentru necesitatea de fineţe
nuanţată lexical, sforăia sau horcăia?
Clementina nu se mai putea concentra.
Obosise de atâta povestit.
— Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se
face că avea noroi pe partea dorsală şi pe
ceafă?
— I-am dat un şut în fund, am aşteptat
o viaţă s-o văd curmată în faţa mea.
— I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă?
—Am pus-o cu botul în apă, să se
răcorească.

106
— Păi s-a răcorit, definitiv. A murit
uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi
luat galoşul. Cum comentaţi decesul
Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva?
— Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi
că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul
celălalt. Mi-a dat mie prin cap să iau ambii
galoşi, da nemernica mişca.
Ajuns în acest punct al confesiunii
Clementinei, domnul Costiniu îş işterse
fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijea
un licăr de tristeţe. Şi el dusese Renatei
cândva flori şi o invitase în ştiutul separeu.
Clementina nu avea să afle asta niciodată. E
mai bine pentru ea. A fost chemat un agent
care a condus-o în camera de odihnă şi
reflecţie pentru infractorii vulnerabili. A fost
un singur moment de cumpănă. Bichonul.
Clementina nu se dădea dusă şi îngâna duios,
hai la mama, hai la mama, uite biscuitul.
Costiniu şi agentul erau nedumeriţi. În
cele din urmă au înţeles. Manşonul cu căţelul
de cârpă de sub masă. I-au dat fetişul cu
blândeţe. Bătrâna tuşea periculos. Oraşul se
scufundă în noapte. Costiniu păşeșt a agale
sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi. În oraş
domnește juruita ordine parohială, fără
zgomot, fără violenţă.
107
Azilul are acum două locuri vacante.
Poliţistul avea dosarul pe lista de priorităţi.
Iar în orașul meu viața mustește clandestin,
surd și rece.

108
DOAMNA DE LA A IV-A B ȘI
LITERELE CU ZULUFI

Un cap de bou ursuz se bălăngănea prin


flamura înfăşurată pe băţul coborât în bernă.
O cutie de conservă ruginită se dădea de-a
dura printre buruienile crescute pe fostul
peron. Conserva scârţâia, se legăna în vânt ,
cu miasma de tocană, emanată din pământ.
Revenind la susnumitul cap de bou feroviar,
se ştie că încă din vechime au existat
pasionale controverse asupra simbolului
totemic. De exemplu, în luptele de apărare a
pământului natal, era de mare folos lupul cu
membrană, lupul urlător înfipt în vârf de
suliţă. Istoria alternativă a înnobilat
reprezentantul cirezilor sustrase din vecini şi
l-a căţărat pe steag, în amintirea luptelor de
cucerire şi civilizatoare a satului natal. Carul
mitologic tras la jug de boi a devenit
emblema întoarcerii în timp la valorile
autohtone. Gara ca gară fusese golită de
109
conţinut feroviar. Trenurile ruşinii
tehnocratice ieşiseră de mult din uz, ultima
garnitură atestată de impiegatul de la mişcare
fusese un mărfar îndurerat şi gol, vagonul
terminal târa într-o direcţie necunoscută nişte
nutreţ ce deborda prin găurile executate de
nişte profesionişti. Era un tren de criză, a
mers ce-a mers, s-a terminat şi combustibilul,
şi s-a oprit în câmp. Mecanicul a luat-o pe
mirişte, prin buruieni şi mărăcini, şi a
îmbătrânit pe cale naturală, la adăpost de
stresul tehnologic, într-o reşedinţă tocmită
din chirpici. Poate o fi şi murit, dar acest
episod funebru întunecă nemotivat trama
narativă, morţii cu morţii, viii cu viii, atâţi
câţi vor fi rămas după marea emigrare a
forţei de muncă prin mări şi ţări. Prin pasajul
subteran din gara ieşită din uz, sălăşuiau pe
timp de ploaie nişte tineri reuniţi pentru
socializarea minimală. Singura persoană care
nu se amesteca deloc cu mâncătorii de
seminţe era Doamna. Era doamna
învăţătoare, ce-şi făcea veacul prin gară cu
un pix, un caiet dictando şi un catalog pe
care scria Clasa a IV-a B. Când luase şcoala
foc, Doamna a scos copiii din clasă pe
110
fereastră, clasa a IV-a B era la parter, şi apoi
a ieşitşi ea, tot prin geam, cu catalog cu tot.
De-a lungul biografiei profesionale şi
sociale, doamna pierduse felurite obiecte,
şanse, relaţii, obiceiuri, cum e datina
recesiunii. Triada din dotare pentru viaţa pe
pământ, foc, apă, aer, fusese deturnată de la
vocaţia originară. După incendiul devastator,
şcoala mistuită nu s-a mai făcut la loc
niciodată, misionarii şcolii au rămas şomeri
pe viaţă, iar migraţia extracomunitară a
stopat şi sporul demografic. Unde nu-s copii,
la ce bun să refaci o şcoală? Pentru gestul
său eroic salvator de vieţi, Doamna a primit
felicitări, o diplomă de onoare de la primar şi
un card pentru eliberarea unor bonuri de
masă, pentru şase luni. S-a luat curentul în
oraş, pentru facturi isterice neachitate de
locatari şi de municipalitate, aşa că
bancomatul nu a mai funcţionat. Două ciori
înlănţuite în lirismul amorului liber, s-au
aciuiat în bancomat, de unde croncăneau a
jale şi pustiu. Inevitabil, Doamna a rămas şi
fără locuinţă, cămăruţa ei de bloc a trecut în
patrimoniul unor recuperatori de datorii
private. Bătrânii din oraş, rămaşi fără copii şi
111
fără nepoţi, au luat şi ei calea băjeniei pe
colina care duce către cer. La început a fost
oarece buluceală pentru locurile din faţă, s-a
lăsat cu pumni şi ghionţi în burtă, cu icnete şi
înjurături, în cele din urmă spiritele încinse s-
au potolit. A venit un popă de la cimitirul
dezafectat şi a făcut ordine şi linişte
mormântală printre autoexilaţii patetici.
Păşeau în drumul către viaţa alternativă în şir
indian, iar recitalul de blesteme, de ocări şi
rugăciuni, era rostite în şoaptă şi transgresa
apoi în monolog interior. O anumită stare de
anxietate se vedea pe chipul lor când
atingeau pe furiş, cu mâna, exteriorul
gardului de la cimitir. De dincolo de
împrejmuire se auzeau, strigăte păgâne şi
chiuituri. Casele de marmură şi de beton
adjudecate prin luptă corp la corp, emanau
miros de ceară şi de găinaţ. Porumbeii
ciuguleau din boabele de la coliva virtuală
afişată pe ecran în faţa uşilor solemne ale
bisericii din cimitir. Puradeii trăgeau la ţintă
în ecran cu biluţele de gumă sfeterisită din
nonstopurile părăsite. Doamna învăţătoare
încercase zadarnic să cadă la înţelegere pe
cale amiabilă cu căpeteniile comunităţii din
112
cimitir şi să i se accepte programul de
alfabetizare pentru puradei, în contul unui
adăpost vremelnic într-un mormânt
capitonat. O dureau încheieturile şi adăpostul
din pasajul subteran era cu multă umezeală şi
curent. Şi tinerii făceau vacarm nocturn, nu
era chip să pună geană peste geană.
Geamurile de la sala de aşteptare erau sparte,
băncile fuseseră rechiziţionate ca lemne de
foc pentru peregrinii urbani. Unde să se
adăpostească o doamnă, o doamnă bătrână şi
gânditoare? Doamna avea un gând de care nu
putea să scape, gândul la inscripţia cu litere
buclate. O inscripţie amprentată cu ruj de cea
mai bună calitate, un ruj de firmă cu miros
străbătător prin duhoarea de urină şi de
chiştoace de ţigări: „ Mă duc la mama”. Nu
putea fi nicio îndoială. Scrierea cu câlionţi
în litere aparţinea elevei sale, fiica domnului
primar municipal, în vremurile când oraşul
mustea de viaţăşi de prosperitate. Domnul
primar insista ca fiica sa să cânte la pian şi să
ia lecţii de dans popular. Împăca snobismul
cu opţiunea vulgata, din raţiuni electorale.
Mama fetiţei, soţia lui ornamentală, o tânără
plebee, de cartier, plecase după un coup de
113
foudre pentru un rapsod stradal, într-un
periplu european. Şi nu s-a mai întors în
căminul conjugal, a lăsat fetiţa în grija tatălui
oficial. Primarul a dat un scurt comunicat de
presă că tânăra şi graţioasa lui soţie se află
la un tratament după un groaznic accident
domestic, zicea comunicatul cum că femeia
căzuse de-a rostogolul pe scări de la etaj
până la parter, cu tava de cafele pentru
musafiri. Gura lumii avea o altă versiune,
femeia fusese bătută din dragoste, de soţul ei
gelos şi beat. Adevărul nu se mai poate
defrişa, şi nici nu mai are importanţă, tot ce
aflase Doamna de la fetiţă, eleva ei, era că
mama nu mai stă acasă şi că nu mai are cine
să-i aşeze cârlionţii. Din motive strategice de
igienă şi austeritate, tatăl pusese să fie tunsă
scurt, iar fetiţa îşi transferase visul de
prinţesă în literele buclate. Avea un scris
inimitabil, vocale şi consoane înotau printre
zulufii grafici. Primarul îşi etala copilul pe la
petreceri, fetiţa făcea frumoase reverenţe şi
executa un microrecital la pian, spre deliciul
oamenilor politici locali. Primarul avea un
copil model, de o cuminţenie şi o docilitate
uimitoare. Într-o bună zi primarul a realizat
114
că are în gestiunea sa paternă o domnişoară,
numai bună de măritat. Scaunul municipal se
clătina ameninţător, în oraş se se construise
conspirativ germenele incomod al opoziţiei.
Oamenii sătui de bine voiau schimbare şi
balanţa înclina către un tinerel obraznic, un
urmaş al neamului nomad, cu studii
europene, mlădiu, focos dănţuitor şi
mustăcios. Primarul, după o analiză de ofertă
matrimonială, gândi că tânărul i-ar prinde
bine ca ginere. Şi a pus la cale o nuntă
folcorică de vis. Mireasa a fost pusă într-un
atelaj ecologic cu coviltir pentru înfăţişarea
prenupţială de la Altar. Un cal mergea la
trap în ritm fără cusur pe itinerariul
prestabilit prin simţitorul oraş. Al doilea cal,
cu pedigriul cam alterat (el se trăgea din
princiara Izabella a lui nea Fane, dar o
princiară cu prestigiul şubrezit după
aventurile de noapte prin păşunile vecinilor),
s-a oprit brusc în faţa gării şi nu s-a mai dat
dus. Vizitul i-a dat bice după bice, calul
fornăia de nervi, spectatorii hohoteau, iar
gingaşa mireasă a evadat cu văl cu tot din
mariajul programat de tatăl său pragmatic.
Unde s-adus, nimeni nu a băgat de seamă, în
115
urma fetei nenuntite a rămas un toc alb de la
un pantof. Fata primarului a dispărut şi gata.
La biserică nu a mai ajuns. Nunta s-a spart.
Mirele trădat s-a îmbătat de supărare.
Primăria a dat faliment, oricum era pe ducă.
Oraşul a intrat în adormire. Numai cimitirul
înflorea de viaţă. Joc, cântec şi voie bună
între pruni şi corcoduşi. În cele din urmă şi
doamna şi-a împlinit destinul. S-a pus pe
caldarâm, în faţa gării şi a murit. Ţinea în
mână făcută ghemotoc, o zdreanţă dintr-un
văl, un văl de mireasă. Restul de material
fusese întrebuinţat de copiii care se jucaseră
de-a capitularea în război, cel puţin aşa se
zice din om în om, luăm cu beneficiu de
inventar orice se transmite anonim, pe cale
orală.

116
VIS PONTIFICAL

Ţânţarii îmi stârnesc o pornire asasină.


Oare călugării medievali îndurau tortura
gângăniilor rotitoare, când caligrafiau cu
pana, la pâlpâirea intimă a lumânării, slovele
de foc ale ascezei? Nu ştiu să se fi vorbit în
vreun manuscris de vreo sminteală a omului,
cu etiologie ţânţărească. Cu misionarii
europeni, în teritoriile păgâne, cu risc de
paludism, e întru totul altceva. Revenind la
mănăstirile europene, iau act din sursele
colaterale despre perturbaţiile perceptive şi
cerebrale datorită ploşniţelor, numai că
acestea defilau în hoarde vizibile pe pereţii
chiliilor, era comod să le striveşti, cu
vinovată voluptate, avea ce face toată
noaptea creştinul insomniac. Apoi mai erau
şi puricii dansanţi pe epidermele asprite de
eforturile fizice diurne, precum şi nişte
insecte foşgăitoare prin pletele şi bărbile
lucioase, al căror nume ţine de secretul
confesional.

117
Mă flagelez isteric în fel şi chp, îmi
dau palme peste palme, peste ochi, peste
obraz, fără milă. În vremurile de fadă
normalitate, nu mă pedepseam cu atâta
vrăjmăşie de sine, aveam o paletă cu care îi
vânam, sau îi absorbeam cu furtunul de la
aspirator. Într-o noapte am tras o spaimă soră
cu moartea. Îi potolisem pe cei mici din
hârjoneală, am crezut că i-am lăsat dormind,
după ce i-am învelit şi am stins veioza.
Stăteam în camera de alături, de veghe cu
ţânţarii, frunzărind anemic un volum de
logică patriarhală, când, deodată am auzit
urletul fetiţei. Ţipa copilul îngrozit:
— Şarpele, mamă, şarpele în pat.
Mamă, şarpele.
Nu ştiu cum am ţâşnitşi cum am ajuns
în camera copiilor, cu mâna pe întrerupător.
— E mama aici, nu e niciun şarpe, ai
visat urât.
— Şarpele, uite şarpele, ia-l, mamă, de
pe mine.
Am smuls cearceaful. Fetiţa ţipa cât o
ţinea guriţa, dar nu mişca, ţinea mânuţele pe
piept, cu ochii îndreptaţi cu fixitate spre
tavan. Acolo nu era nimic, decât poate
nălucirea ei, avea coşmar copilul, am dat s-o
iau din pat. Băiatul părea că doarme profund,
118
nu mişcaşi nu scotea niciun sunet. M-am
aplecat cu grijă să iau în braţe fata, s-o
liniştesc, şi, mai degrabă din instinct, l-am
dezvelit şi pe băiat. Am înţepenit. Băiatul
părea că doarme dus, cu masca de gaze pe
figură. Se vede treaba că furtunul de la
mască o îngrozise pe fetiţă. L-am scuturat de
umăr pe băiat.
— Scoate-ţi porcăria asta de pe tine,
uite cum ai speriat-o pe surioară. El, nimic.
— Tu nu auzi ce-ţi spun? Te ţii de
glume proaste? Scoate-ţi singur masca, te-ai
jucat destul.
Băiatul tăcea mâlc.
Îmi venea să-i trag vreo două, dar fata
sughiţa de plâns, aşa că mi-am abţinut
pornirea de mânie. Şi apoi, orice poznă ar fi
făcut, băiatul avea replică la toate, în cine şi
de ce să dai, că nu apucam să fac pe supărata,
histrionul meu, în baza dreptului cutumiar de
cel dintâi născut, juca scena candorii
neprihănite, cu o prezenţă de spirit şi cu
umor de căpiere, de începeam instantaneu să
râd. Chiar şi acum, cum stătea cu masca de
cauciuc peste mutriţă, arăta comatic. Până şi
fetiţa se mai potoli, se uita cu interes la
fratele mai mare, nu părea deloc străină de
jocul de-a masca.
119
— Daniel, nu te face că nu auzi, ia-o
pe Cristina lângă tine, şi scoate de pe faţă
prostia de cauciuc, nu-mi pune răbdarea la
încercare, ridicai strategic tonul, apucându-l
uşurel de mână…Era inertă…Am tras de
mască, tremuram ca varga, băiatul nu avea
aer, se asfixia.
— Adu foarfeca la mama, Cristina, du-
te fuguţa acolo, ştii tu unde e, vino repede cu
ea, vezi să nu te împiedici, spiriduş.
L-am întors pe Daniel într-o parte, fata
mi-a adus foarfeca, încercam să tai, dar
cauciucul opunea rezistenţă, până la urmă m-
am trezit cu masca în mână, am aruncat-o
speriată, băiatul era vineţiu la faţă, a început
să tremure cu spasme.
— Respiră, Daniel, respiră.
Din vânăt s-a făcut galben ca turta de
ceară, şi a început să verse. Toată noaptea i-
am ţinut ligheanul şi i-am pus prosopul ud pe
frunte. Nici a doua zi nu putea ţine capul sus
pe pernă, şi-a revenit încet din greaţă şi
torpoare. Cristina nu s-a dezlipit de lângă el,
se ţinea de fratele mai mare ca o umbră
şoptitoare:
— Daniel, mai e şarpele în burtică?

120
După ani şi ani, cu o noapte înainte ca
Daniel să dispară de acasă, a venit în toiul
nopţii la mine şi m-a întrebat din uşă:
— Mamă, dacă murea Cristina încă de
atunci, în noaptea jocului cu masca, mai
eram copilul tău?
M-am uitat la el nedumerită.
— Lasă, nu e greu să intuieşti că pe
Cristina o ciupeau ţânţariişi eu o apăram cu
masca până adormea, numai că atunci, bestia
de mască s-a înţepenit pe faţa mea. Norocul
nostru, pentru că în nicio noapte Cristina nu
a murit cu masca pe figură.
— Închide uşa, Daniel, miroşi
dezgustător a băutură.
Şi Daniel a ieşit spăsit, a închis cu
grijă uşa…
…Oare să fie adevărat că spiritele
celor morţi şi dispăruţi suflă în lumânare? Iar
reverenţa delicată a zveltei lumânări, cu
licărirea-i scurtă, prevestitoare de întuneric,
să fie semnalul avertizor că am luat-o razna,
ciupită de ţânţari, prin habitatul senzorial?
De unde şi până unde mi-a venit ideea să
confer corporalitate şi consistenţă narativă
unor biete umbre pâlpâind înfricoşate pe
pereţi? De nu o fi să fie înfiripare narativă,
asta e, mă duc mâine seară cu o pagină cerată
121
şi le zic colegilor de cenaclu că revelaţia
figurativă este obturată pe pereţi. Le dau
foaia la control şi-i las pe ei să se descurce cu
runele de ceară pe care le întipăresc cu vârful
ascuţit al pixului.
Aşa să fie, dar mai întâi să bâjbâi după
brichetă, fac lumină ca să presar pe albul
paginii, picăturile firbinţi ale lacrimilor de
ceară. Nu-i a bună, mi se năzăreşte o femeie
verde şi strălucitoare, miniaturală, pe podea.
E o femeie goală goluţă, un nud armonios, o
siluetă decupată dintr-un vis, un vis diafan,
în acelaşi timp angelic şi obscen, un vis
pontifical. E frumoasă când stă cu mâinile
lipite pe lângă corp, apoi, acelaşi corp
miniatural perfect, se lăbărţează sau se
chirceşte în fel şi chip, lasciv, provocator.
Întind mâna mea strâmbată de reumatism
spre ea, dar creatura nu se sinchiseşte, îşi
face numărul, imperturbabil. Nu sunt
pudibondă, nu am prejudecăţi, dar nici să
stau bot în bot cu o stripteuză de bordel, fie
ea şi miniaturală, parcă nu am nici răbdare şi
nici chef. O preoteasă a amorului perversă,
numai asta îmi lipsea, parcă-mi face cu
ochiul şmechereşte, ca să-i aştern
melodramatica poveste pe hârtie. Poţi să dai
din fund şi din buric, cucoană, du-te la
122
autoare feministe, piei din ochii mei,
cocotină fosforescentă! Ia te uite nesimţita,
cum se răsuceşteşi se rostogoleşte, se crede
eroină de scandal în „Strania Poveste a
Nimfomanei în Delir”.
Şi totuşi e reală, nu e nălucire, e
bricheta pe care mi-a dat-o Kuki lunea
trecută. Chiar nu e decât bricheta, o aprind la
lumină, nu se vede nimic, o sting, nu se vede
nimic, dacă o ţin pe verticală, dacă stă
culcată pe suprafaţă plană, începe să dea din
mâini şi din picioare fata, de era să cred că a
dat nebumia imaginativă peste mine. Bravo,
Kuki! Te duceai afară la fumat nu din sfială
faţă de noi, adulţii, şi nici spre a reflecta
asupra erorilor gramaticale monitorizate de
Carlos, pur şi simplu te duceai să-ţi priveşti
dama dezbrăcată.
Beleaua de brichetă a creat o breşă
prin fumul de ţigarăşi de lumânare.
Şi dacă-mi râde în nas un poeţel
empiric, laolaltă cu gaşca lui de liceeni, nu
face nimic, râsul e semn de sănătate. Poate ar
fi fost mai înţelept din partea mea să nu-l
opresc din râs pe Daniel, când fabula tot felul
de drăcării, într-o poveste cu un moş şi o
gară în care bâzâiau greieraşii electronici,
toată stratagema lui avea în vedere să fenteze
123
răspunsul la întrebarea despre note şi despre
teme. Tot aşa şi puştimea de la cenaclu e
pusă pe succes instant şi pe destructurare
normativă. Scrâşniţi sau fulguranţi,
adolescenţii îşi profesează plictisul ca artă de
a fi. Nu degeaba Carlos îi sancţionează
drastic pentru impostură şi tupeu:
— Na-vă genericul de rumegat, „Vaca
şi salcâmul”. Faceţi să trepideze burta vacii
umflată de floare de salcâm! Voi, gaşcă
liceală, scutiţi-ne de teoria „meta” şi de
serialul cuvintelor compuse: metabolism,
metaforă, metamorfoză, metadonă,
metalurgie, mă mir că aţi sărit peste
metastază.
— Exact, metastazele Cristinei, mă
trezii şi eu glăsuind mecanic.
— Pauză pentru fumat, decretă Carlos
placid.
Asta a fost lunea trecută. Diseară o să
invoc o scuză infantilă că nu am găsit
acoperirea în cuvinte pentru ideea visului
pontifical… Daniel, pripăşit prin Occident,
nu s-a mai întors în ţară, niciodată, nici viu
nici mort. A dispărut din lista nouă de
recensământ.

.
124
SALEUL PROVIDENȚIAL

Pe ţeava de la calorifer râgâie a nu ştiu


câta oară o idee narativă, dar nu mă duce
mintea cum s-o-nhaţ între cuvinte. M-apuc să
număr elemenţii. Sunt tot atâţia câţi erau şi
ieri, şi-acum o săptămână, şi-acum treizeci
de ani când mi-am cumpărat apartamentul.
Bag de seamă că şi cei patru pereţi ai
camerei sunt la locul lor, nederanjaţi de
niciun cutremur. Parchetul scârţâie o
confidenţă, dar lirica imobiliară mă lasă rece.
La geam nu-mi bat crengi de copac,
înzestrate metafizic. Simt pe gură gustul de
sărăţele al celebrităţii, în fiecare luni e la fel.
Sponsori hieratici ai cenaclului municipal ne
dau saleuri, apă minerală şi cafea. După ce
trecem de momentul crănţănitului, ne
apucăm de treabă.
Managerul nostru este un vizionar
energic, nu ne lasă s-o zbughim acasă până
nu se execută tot programul. Eu sunt ultima
venită în grup. Am picat la ţanc, nu mai era
nicio secţiune disponibilă, decât cea a prozei
125
psihotronice, cu aromă de vaselină
industrială şi tămâie. Bună şi asta la nevoie,
numai că fratele Carlos, artizan coleric al
suspensului maltez, este foarte greu de
mulţumit. Lunea trecută ne-a ţinut un logos
virulent, care mi-a scurtat speranţa de viaţă
cu cel puţin zece minute. Mi-a reproşat că nu
mă implic emoţional în acţiune, că
personajele mele sunt nişte mortăciuni
uscate, că mă ascund pe după peisaj, că
dezumflu tensiunea cu propoziţii afirmativ
enunţiative, că sluţesc suflul epic, şi aşa
rarefiat, cu cuvinte second hand, că se-
ncheagă laptele de vacă şi torentul artei, sub
pixul meu de gheaţă şi de cremene.
— Frate Carlos, inchizitorul meu
suprem şi necesar, m-am adresat pios şi cu
spăsită umilinţă, îndură-te măcar de rândul
143. Am pus acolo, nevrednica de mine, cu
mare milă şi osârdie livrescă, un strop
organic din opera domniei tale. Din cadavrul
dinamic putrezit şi invadat de viermi, din
povestirea dumneavoastră cu uriaşul păros, şi
chinuit pe patul colcăielii vegetale, am luat,
cu respect imitativ, un viermişor, l-am lungit
niţel, l-am ridicat, cu forţe proprii, pe inelul
terminal al cozii, în ipostază verticală, şi l-
am transformat într-o râmă ageră şi curioasă.
126
Credeţi-mă că şi mie mi-e milă de uriaşul
muribund, dar nu puteam să mut toţi viermii
în peisajul meu, pentru că trebuie şi ei
săracii, să trăiască simplu, natural şi
viermănos, fără licăriri de conştiinţă.
— Uite ce e, Stagirito, eu înţeleg cam
unde baţi, cu perfidia ta specifică. Din partea
mea, poţi să calci şi legea dreptului de autor,
fură metafore, idei, imaini, inspiră-te de la
maeştri, dar nu distorsiona obiectul
literaturii. Poţi aduce cât încape, lighioane,
mână pe hârtie gândaci habsburgici, libelule
balistice, albine teutone, greieri sapienţiali,
şobolani
— Vorbeşti ca Stagirita, ţâşni
iluminată Scyntia.
— Ia nu te mai hlizi, că-mi creşte
tensiunea, mormăi încurcat , Carlos.
— Dacă-mi permiteţi, aduc şi eu o
mică obiecţie, să nu se supere doamna
Stagirita, pe care o respect, dar nu o înţeleg
ca autoare, personajele dânsei seamănă
exagerat de mult între ele, îşi formulă ideea,
chinuit de îndoială, Clodius, trezorierul
prozelor de dor.
— Lasă-mă să duc până la capăt
gândul, nu mă întrerupe şi tu. Deci,
Stagirito...
127
— Eraţi la şarpe.
— Şarpe, păianjen, capre, bivoli, vaci,
fă-i să guiţe, să muşte, să dea iama în
carotidă, să sfâşie ori să crape de efort, să
ucidă.
— Parcă tarantula dumneavoastră e
mai brează.
Managerul ofuscat se făcu că nu aude.
Clodius pocni din maxilare şi se porni.
— La dumneavoastră indivizii nu au
identitate de vâstă, sex, obiceiuri, idealuri.
— Lasă Clodius, fii mai clar şi mai
concis; personajele sunt pur şi simplu
artificiale.
— Şi mumificate, sări cu gura Lelia
digresiunii crustacee, cu respiraţia sufocată
de fumul de ţigară pe care Vertex o aprinsese
tacticos şi calm.
Simţeam că pleznesc de indignare.
„Ăştia se coalizează între ei, o să am zile
fripte la serviciu şi pe stradă, că sunt răi de
gură şi influenţi. O să mă dea afară din
registrul de evidenţă a populaţiei, îmi pierd şi
creditul pentru ţigări, dacă mă toarnă Lelia la
Buletinul Cultural că nu am vlagă epică. Ia s-
o iau cu binişorul.”
— Doamnă Lelia, în chestiunea cu
mumificarea aveţi dreptate suverană.
128
Recunosc că mi-au ieşit nişte momâi
descriptive, nişte paiaţe stafidite.
— Care seamănă penibil între ele şi
vorbesc la fel ca dumneavoastră, se stropşi şi
Kuki, extinctorul de hormoni liricoidali.
— Huo, pe rând, tună Carlos, cu ochii
ieşiţi din orbite, că mă zăpăciţi la creier, şi
Stagirita asta aşteaptă să-mi ies din fire şi să
mă reped la voi. Măi fată, de fapt nu am
nimic cu tine, îmi eşti simpatică, dar într-o
proză autorul moare de gât cu eroii lui.
— Domnule Carlos, profitai de uşoara
acalmie, nu-mi purtaţi de grijă, de murit o să
mor şi eu ca tot omul, îi trag şi pe nemeriţii
mei imaginari în groapă, nu-i bag pe gât
posterităţii.
— Bine, bine, poate ai şi tu un gând
secret, fii sinceră cu noi şi zi-ne de ce i-ai
făcut aşa uscaţi.
— Saleurile, domnule Carlos, saleurile
mi-au împins subconştientul în păcat, troznii
şi eu cu disperare. Şi dacă tot îmi prevestiţi
muritul cu ei de gât, măcar sunt curaţi şi
dezinfectaţi. Tot nişte bestii şi nişte tâmpiţi,
ca în viaţa reală, dar nu-s fetizi şi nu se
descompun organic. Îi cizelez şi eu stilistic,
până la golire de formă şi de conţinut, ca să
nu vomit pe ei, la finala îmbrăţişare.
129
— Ei, v-am zis eu că e om de înţeles,
interveni Isaura irealului pragmatic. Sper că
doamna Celia, conotativa nostră perspicace,
a consemnat în procesul verbal numai de
bine. Cinthya metaforei portocalii, se legăna
pe scaun, evadând în legea ei din scandal.
Lelia şi Celia boscorodeau ceva tete a tete.
Clodius mocnea cu mâhnire, iar nu se făcuse
înţeles. Tedy, rătăcitul printre rime, chicoti
tam nesam şi începu să debiteze o epigramă.
El vorbea, el asculta. Poetul bavarez, bonom
de felul lui, îi zise „bravo” şi bătu din palme
recunoscător că onorata adunare trecuse
peste incident. Cantemir, temnicerul
sintagmelor oculte, poza într-o tăcere
expresivă, nu tapa pe nimeni la sistem.
Arareori grăia flegmatic câte un aforism
eliptic de predicat. Atunci Carlos dădea din
cap aprobator, îl iubea pe Cantemir deoarece
nu avea logoree partizană. Tedy se afla încă
în treabă şi debita nişte glumiţe despre vrejul
de fasole şi despre blegeala falică a unui
demnitar local bumbăcit de presa
independentă. Poetul bavarez zâmbi verde
albastru, trăgând cu coada ochiului la
doamne. Lelia şi Celia, prietene nedespărţite,
prinzând momentul critic, se pregăteau să
plece. Carlos vorbea la telefon, pândindu-le
130
pe dezertoare. Cine ştie ce intrigă puneau la
cale, cu şuşoteala lor impertinentă. Isaura se
făcu că le reţine, nu de alta, dar dacă le lăsai
să plece, cochetau cu ideea că nu sunt
binevenite.
— Fetelor, nu v-aţi formulat
comentariul despre text.
— Păi nu e nimic de comentat, textul
este ratat, colega pune alb şi negru, nu are
imaginaţie nici măcar pentru gri, aruncă
peste umăr Lelia.
— Bagă, bre, treizeci de milioane,
răcni Carlos către interlocutorul să de pe
reţeaua mobilă.
Cinthya se sperie, încercă să se
stabilizeze pe scaunul de chibzuinţă, acesta
se descleie în timpul bălăngănelii, cu un trosc
asurzitor, şi mica poetesă se trezi pe jos. Lui
Tedy i se stinse rânjetul, poetul bavarez
înţepeni. Cantemir tăcea absent, Clodius se
crispă, Lelia şi Celia ieşeau pe uşă ciripind,
Carlos se holbă descumpănit, Vertex îşi
stinse tacticos ţigara, iar Isaura irealului
pragmatic o ajută pe Cynthia să se adune de
pe jos, după ce se asigură că fata n-a păţit
nimic. Carlos închise telefonul cu un plescăit
de mulţumire.

131
— Vedeţi, băi, cât bănet trece prin voi,
că de aia e bine să vină omul la cenaclu, să
stea regulamentar pe scaun, să dea pe piaţă
artă literară, nicidecum scamatorii lingvistice
precum Stagirita, care e de a noastră, nu zic
nu, dar să nu-i nenorocească pe cititori cu
epitete şi verdicte personale. Când te uiţi pe
foaie, gata, strada şi grămada, şi un politician
despre care autoarea îşi dă cu părerea, în loc
să-i lase pe seama judecăţii noastre
pertinente. Să fie Stagirita dură la ea acasă,
nu în frăţia noastră spirituală.
— Carlos, fii suav, dă-mi voie să zic şi
eu ceva, că v-am lăsat pe toţi să vorbiţi, n-am
întrerupt pe nimeni şi n-am rostit nicio
silabă, susură insidios Vertex, antroposoful
bizantin.
Managerul simţi că i se urcă sângele la
cap.
— Vertex, toată stima mea, dar fii
scurt, nu divaga şi nu băga strâmbe şi
şmecherii socratice. Ştiu că ţii cu Stagirita,
din motive pe care toată lumea le cunoaşte şi
le tolerează, mă rog, e treaba ta, n-am nimic
cu gustul omului, dar când te-am recrutat în
grupul nostru, rolul tău era să fii mai bătăios,
să faci scântei cu pixul, nu să ne dai tocmai
nouă la cap, cu eseuri erudite, de mă înjură şi
132
prietenii şi duşmanii, şi fata de la calculator.
Universalismul tău misterios îmi ţine pe loc
tirajul de la vânzare. Şi mi-am găsit beleaua
cu încă o mostră de esoterism, un Sfinx cu
fustă, care destructurează legile naraţiuniişi
ironizează temele fundamentale, viaţa,
moartea şi natura. Şi credinţa, punctă cu
promptitudine Clodius trezorieul. Şi monştrii
au dreptul la mântuire.
Vertex mototoli pachetul cu ţigări. Se
simţea cu musca pe căciulă. Era adevărat că,
tacit, legase un fel de legământ cu mine, un
pact de neagresiune, tolera spiritul meu ludic,
deşi panseurile mele poate nu-i spuneau
nimic. El agrea regatul ideatic al condiţiei
umane, îi psihanaliza pe cavalerii erorilor
criptate, era sarcastic cu tot felul de „isme”
nivelatoare, avea idiosincrazie la bătutul
zgomotos pe burtă, nu se inflama
sentimental, îşi purta cu stoicism stigmatul
de inteligent nerentabil. Omul suferea de
viciul analogiilor interzis. Spiritul său
hermeneutic şi universalist trezeşte multora
instincte reziduale, până şi cei mai serafici
caligrafi visează să-i facă şniţele din creier.
Carlos îl acceptă ca pe un rău necesar.
Vertex, o versiune interesantă de intelectual,
nu se supără pe oamenii conjuncturali, nu-şi
133
iroseşte timpul în martiraje reactive, el scrie
ce gândeşte, cum respiră, iar Carlos, după
mârâieli şi cârâieli, îl publică şi-l lasă să
înoate singur prin boicotul general.
Antroposoful e distant faţă de locurile
comune ale ideaţiei, aşa cum sunt şi eu
detaşată faţă de anti eroii mei imaginari, de
unde şi discreta empatie dintre noi. Carlos, şi
când zbiară, pune suflet, aşijderea şi Clodius,
suferă şi se frământă de focul decăderii mele
din paradisul inocenţei primordiale. Odată
m-a întrebat dacă nu mi-e teamă că voi fi
lapidată.
— Nu se mai poartă bolovănirea
magică prin Europa, i-am spus eu dintr-o
suflare. De altminteri nici nu mai este
necesară excluderea prin ritual. Exită uzanţe
administrative, mai practice şi mai operative.
Mă gândeam desigur la experienţa mea strict
personală cu executorii judecătoreşti.
Clodius S-a uitat la mine cu reproş. Din
punctul lui de vedere eram incurabilă. Noroc
cu Carlos, care are darul trecerii rapide din
sacru în profan şi l-a repezit pe Kuki, care
nenorocise un text sublim cu o cacofonie ce
l-a adus în pragul exasperării şi l-a făcut să
pună capăt, brusc, controverselor:

134
— Gata, sunteţi o adunătură de
diletanţi, dacă nu vă băgaţiminţile în cap, vă
tai sponsorizarea şi-mi caut oameni serioşi.
Şi se făcu o linişte de puf în cenaclu.
Isaura făcea ordine în vraful de manuscrise.
Începu o conversaţie mai paşnică, se
comentau ultimele veşti de presă şi de la
televizor. E o temă în care nu mă mai
amestec. Portăreii m-au curăţat de toate
obiectele de uz casnic, inclusiv televizorul.
Nici nu-mi pare rău după el. Sistemul mi-a
făcut un mare bine. Petrec acum o noapte
liniştită. Am răgaz să mai agăţ o tramă
narativă, să palpez un personaj viabil, fără să
mai iau act de viaţa fermentată într-un
tronson de ştiri. Poate-mi găsesc şi eu un mic
segment de cititori, sub aripa oblăduitoare a
lui Carlos. Păcat că nu am fost ageră şi nu
am subtilizat din inventarul bibliotecii
confiscate, „Decalogul hărţuirii cotidiene” pe
care Vertex m-a rugat mai demult să i-l
împrumut. Recunosc că am fost căscată,
Vertex nu e omul să te roage de două ori,
oricum, acum o să fiu mai atentă, o să-i spun
să caute cartea la anticariat. Îmi pare rău de
icoana orbului, cumpărată într-o zi de târg de
la Obor, o icoană pe sticlă, de buzunar,
făcută de unul dintre copiii de la şcoala de
135
nevăzători. Nu ştiu cum îl cheamă, erau vreo
şapte băieţei, are de care mai vioi, s-au ţinut
scai de mine, nu m-au lăsat în pace până ce
n-am cumpărat bucata de sticlă colorată. Era
s-o arunc la primul coş de gunoi, dar nu m-
am îndurat, am avut parcă o strângere de
inimă, am dus-o acasă şi am lăsat-o la vedere
pe birou. Când au venit hamalii şi au ridicat
mobila şimaşina de scris, icoana a căzut pe
jos, printre ziare şicărţi, hamalii au călcat-o
în picioare, praful s-a ales de ea, m-am tăiat
la mână cu cioburile colorate. Tot răul spre
bine, cine ştie ce reacţie ar fi avut Clodius,
dacă i-aş fi dăruit-o, e foarte posibil să mă fi
pus la index, cu încă o blasfemie. Nici tactul
Isaurei nu m-ar fi scos basma curată. Se zice
că cioburile de oglindă poartă ghinion, dar n-
am habar cum e cu cioburile de icoană. L-aş
întreba pe Steriade, iacobinul esteticii
epistolare, el e foarte avizat în superstiţii
optice. Mai bine sa nu-l zădărăsc şi pe ăsta,
să nu creadă că vânez cine ştie ce interes.
Steriade trage sfori la centru, să-l pună în con
de umbră pe Carlos şi gruparea lui. În fapt, el
a aderat mai mult formal la procedura
cenaclului municipal, el este ochiul de veghe
asupra fantasmelor provinciei spirituale. Cică
locuieşte într-o cazemată blindată, pavoazată
136
cu grafitti, de la barosanii consacraţi. De n-
ar fi firul telefonic decuplat, i-aş da un
telefon lui Vertex, mai mult ca sigur mi-ar
răspunde cu amabilitate, nu s-ar mira că-l sun
aşa târziu, mi-ar da ca temă de reflecţie
necesară, miracolul fluidului din Cupă şi
limitele scrutătorilor ferestrelor fractale. Mă
simt bine în timpul meu subiectiv, în care
clipele îmi par o veşnicie. S-a stins şi becul,
m-au debranşat, aprind o lumânare cu
bricheta, e ca un făcut, am rămas şi fără
ţigări. Trebuie să mă adun în jurul unei idei,
bearcă, stearpă, cum o fi, numai să aibă
cursivitate narativă şi pregnanţă a eului
auctorial. Se face deja luni şi mi se va face
executare silită. Sper să mă încadrez în timp.
Mai am până la ziuă câteva ceasuri, pe urmă
mă mut într-o baracă părăsită, am acolo un
pat, o pătură şi o cană. Cu duşul am aranjat
cu Bebe, băiatul de la centrală. Din luni în
luni o să particip şi la cenaclu, membrii
grupului sunt colegi de treabă, o să-i rog să
nu se mire şi să nu se supere că-mi fac
provizii de saleuri, vor înţelege situaţia, aşa
cum e, fără întrebări curioase, iau şi eu
saleuri până luni. Cât despre chelfăneala
pentru stil, aceasta n-o să dureze, o veşnicie,
mi-a spus Isaura să am răbdare, că trebuie să
137
las şi eu de la mine, că şi Carlos, e om şi el, o
să obosească de atâta dădăceală şi o să-mi
dea pace. Pâlpâie nerăbdător silueta unui
personaj , pe un perete. Mai văd unul şi încă
unul, e în regulă, vin eroii mei pe coala de
hârtie. Pe rând, drăguţilor, nu vă grăbiţi, e loc
pentru fiecare la „Serata mitului de ceară”!
.

138
SECRETUL LUNII

— Ne întâlnim diseară, la eşafod. Ia-ţi


umbrela cu tine, s-ar putea să plouă. Hai, că
trebuie să închid. Cred că plânge Pussy la
uşă.
Domnişoara închise telefonul. Făcu o
piruetă, se-mpiedică de căruciorul cu rotile,
drăcui criza de spaţiu locativ, şi deschise uşa,
să intre pisica. Privi cu insistenţă preşul de la
intrare. Era pisica doamnei de la patru, nu
venise Pussy. Mica haimana felină îşi făcea
veacul prin oraş şi ajungea acasă când şi
cum.
Odată, Pussy venise după miezul
nopţii, puţea a pardoseală de spital. Făcuse o
expediţie pe strada Ciumei Timpurii, mânată
de lătratul unei potăi. Nimerise sub carul
mortuar, peste care cioclii argintii aruncau
găleţi de var stins în apă fiartă şi dezinfectată
cu cloramină. Biata Pussy, udă ciuciulete,
alerga printre cadavrele strivite pe trotuar,
zburlindu-şi coada şi strănutând. Cadavrele
de unică folosinţă, buşite şi tăvălite fără milă,
139
plezniseră din cusături, lăsând în urma lor
dâre de rumeguş şi ghemotoace de talaş.
Fuseseră executate în pripă şi improvizat, de
muncitorii de la fabrica de mobilă, aflată în
fierbinţeală sindicală, sub clasica deviză
„vrem să muncim, nu să cerşim”. După
aventura funebră, Pussy ajunsese acasă
ologită, cu fundiţa de la gât pleoştită, aidoma
şi volănaşele de la vestuţă. Pussy miorlăia
patetic. Când i se deschise uşa, făcu un salt
precis şi decis în căruciorul pentru handicap,
din hol.
Căruciorul era un model din vechea
generaţie, masiv, greoi, rigid, cu nişte roţi
impunătoare, sofisticat spiţate ( odată se
făcuse praf perdeaua, încâlcită între spiţe).
Domnişoara câştigase obiectul la tombolă, la
balul închinat de municipalitate, vârstei a
treia. Mediile viu interesate o invidiau. În
epoca demult apusă, a umanismului spontan,
domnişoara făcuse o afacere rentabilă,
închiriind cu ora şi cu ziua căruciorul, pentru
pacienţii cu piciorul în ghips, scrântit sau
fracturat. Iernile cu gheaţă şi polei, verile
cojilor de pepeni glisante, asigurau profitul.
Se-nroşise firul telefonic de solicitări: băbuţe
şi moşulici fără astâmpăr, cădeau pe capete,
pleznindu-şi oasele fragile. Dar vremea
140
convalescenţei patriarhale trecuse de demult.
Libera iniţiativă a domnişoarei, fusese
sugrumată de un odios proces de calomnie.
Rudele unui venerabil pacient ţintuit în
faimosul cărucior, o dăduseră în judecată,
pentru rele tratamente aplicate unui om în
suferinţă. De fapt, bătrânul traumatizat de
accident şi de subita abstinenţă, se văieta că
i-au intrat gândacii de bucătărie pe sub ghips
şi se credea şi om păianjen. Încerca să se
caţere pe pereţi. Utilajul folosit de
domnişoară nu avea centură de siguranţă.
Bătrânul, plonjând în cărucior, în visul său
de a escalada pereţii, s-a ales cu capul spart.
Domnişoara, chemată în instanţă, a plătit
pentru daune morale şi materiale. Afacerea s-
a dus de râpă, domnişoara a rămas
compromisă, şi a rămas fără venit
suplimentar impozabil. A simţit cum a ajuns
până la ea recesiunea. Oraşul somnola.
Agenţii economici moţăiau. Primarul asista
neputincios la picoteala enoriaşilor electorali.
De când cu debranşarea şi raţionalizarea
utlităţilor orăşeneşti, secase până şi apa de la
subsol. Criza avea şi ea partea ei bună;
amorţiseră ţânţarii. Oamenii dormeau
neîntorşi şi nu mai săreau din somn isterici,
înjurând guvernul, reforma şi instalatorul.
141
Alesul prim nu mai răcnea prin interfon. Se
relaxase şi prinsese drag de politica uşilor
deschise.
Domnişoara a fost şi ea primită în
audienţă, împinsă de râvna dialogului
constructiv. Aflase de proiectul de
reabilitare. S-a ales cu misiunea de a îngriji
pe Pussy, pisica magică din anturajul
intrigant al Cleopatrei. Vecina de la demisol,
primise în gestiune vipera vivantă, la borcan.
N-avea nicio grijă, aştepta placid
deznodământul idilei răsuflate.
Pussy, alergică la pasiuni carnale, îi
zgâria pe peţitorii Cleopatrei, insuflându-le
teroare şi decenţă, în abordarea vedetei
deificate. A dracului pisică vagaboandă,
lăsase urme adânci pe coapse şi pe muşchii
pectorali. Când curtea Cleopatrei s-a golit de
prima serie de peţitori, pisica s-a dus la
cortul unde urma să aibă loc episodul răpirii
din serai. Ea a sărit la vena jugulară a unui
eunuc. Acesta se iţea nevinovat la pâlcul de
fecioare ce ţopăiau pe salteaua pneumatică,
ascunsă ochilor profani de brâul de apă din
acvariul circular. Eunucul privea bălăceala
simulată şi aştepta intrarea triumfală a hoţilor
de fete. Atunci era momentul să invoce
energic, numele vizirului Ibrahim. Ibrahim
142
trebuia să vină în fuga mare, cu şalvarii
fluturând, zbierând dezonorat, dar fără
oamenii de ordine şi iatagan. Eunucul avea
să se dea de şapte ori cu fruntea de o
pătrăţică din şahul pardoselei. Ibrahim
frustratul, era planificat să-i crape ţeasta cu
un sfeşnic contondent. Pe urmă acţiunea se
bifurca, Ibrahimîşi refăcea seraiul, prin jaf şi
prădăciune, precum predecesorii, iar
fecioarele răpite trebuiau târâte de cămile,
despletite, pentru că-l jeleau pe fostul lor
stăpân, frumosul Ibrahim, şi se strâmbau a
crampe, la dansul din buric, în faţa onoratei
asistenţe. Numai o fecioară scăpa cu viaţă,
pentru că avea perucă şi era mandatată să
transfere posterităţii, prin cântări, tragica
poveste.
Eunucul n-a mai apucat să intre în
pielea slugii omorâte, din cauza pisicii
egiptene. Metempsihotica a sărit la gâtul
bietului flăcău. Acesta a dat un răcnet de
spaimă şi durere, strict autentic.
Desincronizarea grosolană de planul calculat
al acţiunii, l-a trimis instantaneu în şomaj
fără plată şi preaviz. I s-a desfăcut contractul,
pentru neglijenţăşi indisciplină la locul de
muncă. Un tânăr frezor aşchietor la
combinat, aflat pe lista de aşteptare a
143
reconversiei profesionale silite, a ocupat
urgent postul vacant, de eunuc.
Rănitul, sfâşiat la gât, a fost livrat,
înfăşurat pe o targă cu zurgălăi, bolniţei
pentru leproşi. Pussy a zbughit-o din cort, nu
se ştie unde. O caută nişte copii cărora
domnişoara le-a promis rasplată.
Cum se zvonise că se bagă peşte în
meniul sclavagist, copiii incercară să ia urma
pisicii rătăcitoare, la arena de gladiatori. Leii
mugeau în groapă a lehamite şi a pustiu.
Gladiatorii nu-i mai întărâtau, părăsiseră
arena şi se regrupaseră sub copertina birtului
persan. Nici vorbă de festin cu peşte,
gladiatorii se ocupau cu semnarea unei note
violente de protest. Oştire de ultima ora
confirmă o presimţire colectivă sumbră, şi
anume ca atestatul de sclav profesionist va fi
conferit în exclusivitate culturiştilor de la
trupele speciale care aveau nevoie de
finanţare extrabugetară. Protestatarii erau
ferm hotărâţi sa nu cedeze presiunilor
şiameninţau ca, în caz de nesoluţionare a
revendicărilor lor, vor tine piept agresiunii,
cu preţul vieţii, cu suliţele şi săgeţile din
dotare.
Copiii au şters-o englezeşte din zona
de conflict. Se plictisiseră de responsabilitate
144
şi s-au dus să caşte gura la scenele fierbinţi
ale păcatului originar.
Cuplul primordial venea agale de la
piaţă, de unde procurase un coş de mere
agăţătoare. Perechea se târguise mult cu
neguţătorul din Carpaţi. Merele
fosforescente erau casabile, aşa că tinerii
însurăţei păşeau cu grijă. Ii păştea în ziua
aceea ghinionul, pentru că tocmai atunci
când se apropiau de capătul aleei paradisiace,
le-a tăiat calea o pisică neagră. Era chiar
Pussy, tăvălită prin substanţă fumigenă, cu
blăniţa năpârlită şi cu ochii injectaţi. Cei doi
s-au luat la ceartă, din senin, erau geloşi unul
pe altul. El şi-a adus aminte că ea, atunci
când cânta aria seducţiei funeste, se uita la
dublură. La rândul ei îl îl suspecta că se
căsătorise din interese meschine şi că amâna
consumarea actului nupţial, din lipsă de
afecţiune şi pentru că era pervers. Stripperul
adamic nu mai suportă insinuările, se înfurie,
trânti coşul, cu mere cu tot, şi ieşi pe trei
cărări din perimetrul genezei fructifere.
Femeia se duse sub copac şi se puse pe bocit.
Se ştergea la ochi cu frunzele de viţă din
stoc, înduioşând mulţimea privitoare. Dintr-
odată se auzi un zgomot asurzitor. De sus,
Icar făcea lumii semne vesele cu mâna. Nu
145
venise clipa prăbuşirii, de abia se făcea plinul
piscinei. Femeia ţipa isteric după ajutor.
Şarpele gonflabil din copac explodase
împroşcând-o pe mireasa amărâtă, cu un
şuvoi de gel. Pussy fu proiectată spre Icar
care, vigilent, luă repede înălţime. Pisica
plonjă drept în faţa copiilor, care o înhăţară
cu agilitate. Copiii cu pisica în braţe porniră
în alai, veseli de captură. Se furişară pe lângă
ghilotină, atenţi să nu-i vadă profesorii. Nu
aveau chef de părinţii lor spirituali. De altfel
cadrele didactice erau prea preocupate cu
exersarea descăpăţânării, ca să le mai ardă de
şcolari. Făcuseră un scut uman impresionant;
niciun impostor nu era admis la ritualul
ghilotinării. Pentru aşa ceva trebuia să ai stil,
altminteri tragica grandoare aluneca în
ridicol şi banalitate. Numai dascălii puteau
avea o gestualitate studiată şi o fizionomie
adecvată. Mulţimea de intelectuali dogmatici
avea a consimţi subtil, prin mimică şi replici
justiţiare oportune, la tăierea capului.
Condamnaţii la moarte, aşişderea, nu
trebuiau să facă fiţe exhibiţioniste, erau
obligaţi la supunere şi la maximă sobrietate.
Când ghilotina vâjâia, asistenţa îşi pleca
fruntea, în semn de reculegere sfioasă în faţa
despărţirii subite a capului de trup.
146
Procedura se desfăşura repede şi bine; mai
urmau la rând doar câţiva vinovaţi pasibili de
pedeapsa capitală, doi marchizi, un prinţ
paricid, un tâlhar de drumul mare şi un
şarlatan de duzină.
Puştii scăpară neobservaţi o tuliră pe
după fântâna stelei căzătoare. Fântâna era
dezactivată. Copiii ştiau că, în afara oglinzii
încastrate în fundul fântânii, acolo nu mai era
nimic deosebit. Se săturaseră demult de
strâmbături şi de schimonoseli în oglinda
zgâriată şi plină de spărturi. Se simţeau mai
în largul lor în câmpul din afară de oraş, un
maidan pur sânge, bun de joacă şi de
ştrengării. Între timp se înserase binişor. Se
făcea apelul la eşafod. Recruţii stăteau
smirnă, în poziţie de drepţi. Făcuseră o
treeabă bună, platoul strălucea de curăţenie.
Civilii, răsfiraţi în grupuri mici, eterogene,
îşi făceau promenada preliminară. O
bătrânică ţinea căuşul palmelor peste
lumânările pe care tocmai le aprinsese, una
pentru vii, alta pentru morţi. După ce-şi făcu
o cruce, băbuţa urcă pe treptele eşafoduluişi
se aşeză cuviincios pe podium, într-o parte.
Oftă şi se uită la lume. Ar fi sporovăit şi ea
cu oamenii, acolo, pe platou, dar nu o mai
ţineau picioarele să umble. Nu avea stare nici
147
să rămână la ea acasă, cu gândurile ei de om
bătrân şi bolnav. Îi plăcea să zăbovească în
tihnă şi să-şi tragă sufletul la eşafod. Când
vedea că vine convoiul de dezertori tunşi
chilug, ştia că mai durează mult programul.
Îi plăcea să privească şi mai ales să audă cum
zdrăngăneau lanţurile ferecate, la picioare,
cum ţipau de milă femeile tinere, şi cum îi
spovedea preotul pe condamnaţi, cu multă
bunătate şi răbdare.
Domnişoara casieră nu-i cerea băbuţei
să cumpere bilet. O lăsa în plata ei pe biata
bunicuţă, şi cu ea, şi fără ea, tot nu putea
distribui prea multe bilete. Era plin platoul de
blatiştişi de invitaţi de onoare, de gazetari
acreditaţi şi neacreditaţi. Şi apoi, nici
domnişoara nu voia să se ia în serios. Era în
sinea ei foarte înciudată că nu o acceptaseră
şi pe ea la probe, deşi mulţi celibatari fusese
exceptaţi de la regulament. Şi pe deasupra nu
ştia nimic de Pussy. Mai avea o zi şi trebuia
s-o predea pe Pussy, Cleopatrei. Primarul îi
spusese că vedeta era generoasă cu cei care-i
îngrijeau pisica, de acum celebră pe micile
ecrane. Numai domnişoara ştia cum o
scosese la capăt cu despăgubirea, după
proces. Şi acum, altă belea. Dacă ar fi ştiut că
patrupeda era atât de haimana, nu ar fi luat-o
148
în custodie. Văzu într-o doară două luminiţe
verzi sub eşafod. Privi îndeaproape, înviorată
de speranţă. Nici vorbă de Pussy. Erau doi
puştani care fumau pe ascuns nişte ţigări
primite de la soldaţi. Zărindu-i pe viitorii
delincvenţi, domnişoara îşi aminti de ceata
de copii trimişi în căutare. Se pipăi în geantă
şi se îngrozi. Batoanele de ciocolată păstrate
pentru micii detectivi se topiseră peste
batistă. Dominşoara privi cu jind la eşafod.
În vreme ce proiectoarele se aprindeau
deasupra fiecărui punct de lucru, copiii îşi
făceau un foc independent, din paie, frunze şi
crenguţe. Munciseră din greu şi încropiseră
un rug de toată frumuseţea. Legaseră pisica
de lăbuţe, cu şireturi. Se opintiseră cu
animalul recalcitrant. Erau speriaţi de atâta
forţă.
Pisica priponită se zbătea. Aşezaţi în
cerc, în jurul rugului improvizat şi al pisicii,
copiii bolboroseau descântece şi formule de
exorcizare, aşa cum văzuseră la adulţi. Scena
avea un farmec primitiv. Unul dintre băieţi
avea lacrimi de furie în ochi. Fratele lui,
eunucul dat afară din serviciu, se infectase la
gât şi făcuse febră mare. L-au dat de la spital,
să moară în intimitate acasă. Ăsta micu
fugise speriat de agonia fratelui său, care se
149
făcuse la faţă ca un monstru. Când încă mai
avea grai, bolnavul îl privise îndelung pe
prâslea şi apucase să-i şoptească: „ Bă, e
naşpa cu banii pentru bicicleta ta!” Băiatul
tresări înfiorat de amintire. Copiii dădeau de
zor cu formalităţile de legalizare a torturii
finale. Intonară în cor sentinţa. Apoi… Nu
mai există niciun apoi, nici implicit nici
explicit. Urmează doar secretul lunii, un
secret clasificat...

150
RAUL, STRĂJERUL VOIOȘIEI

Vila de lângă parc are pereții scorojiți.


Pe un balansoar arhaic stătea în neclintit
repaos un bătrân cu o pătură peste picioare. I
se vedeau papucii matlasați pe sub pătura
ocrotitoare, cu franjuri atârnați pe podeaua
de ciment. Potaia casei, lătrătoare în gol,
reușise în cele din urmă să facă gaură prin
gard și să iasă în lumea mare și amețitoare a
câinilor maidanezi. Libertate canină sub
scutul câinilor cu stagiu de supraviețuire
stradală impunător. Mignonul de companie s-
a jigărit , lațele îi atârnau șmecherește,
mânca de sub mese pe la cârciumile
ancestrale ce nu duceau lipsă de clienți
consumatori. Curtea părintească a rămas
pustie după evadarea bijuteriei cu patru
lăbuțe , bijuterie rozătoare mai ceva decât
șoarecii profilați pe libera circulație. Nici
pisica nu s-a omorât cu firea să petreacă
nopți anoste pe burlane ruginite cu miasmă
151
de ploaie acidă. Și nici nu a mai avut chef să
stea în poalele bătrânului moțăitor. A tulit-o
și ea pe la periferia orașului, unde încă mai
atârnau cârnații pe sforile de rufe. Cârnați cu
zgârciuri și cu aromă de boia și de piper, ai
dracului de picanți, dar în fine, cârnați
numai buni de capturat și de târât prin
tufișuri și prin șanțuri. În afară de vietățile
suspomenite au rămas în vilă doamna și
domnul, doamna Valerica și domnul Raul,
Georgescu, altfel spus familia Georgescu.
Doamna și domnul nu aveau copii. De
doamnă ne ocupăm mai pe îndelete după
prezentarea de caz a domnului Raul, Raul
Georgescu, o somitate a orașului din cele mai
vechi timpuri. Fusese mare șef de garnizoană
pentru soldații neinstruiți și recalcitranți, puși
să tragă la lopată pe șantierul dezvoltării
tovărășești ai industriei și agriculturii.
Șanțuri urbane și brazde pe ogoare, ambele
obiective rezolvate tehnologic cu lopata. Să
trecem peste aspectele prozaice din cariera
militară a domnului Raul Georgescu, o
autoritate de necontestat în istoria misiunilor
militare zonale. Pentru contribuția sa la
disciplinarea prin muncă a tinerilor, domnul
Raul Georgescu a fost avansat la gradul de
colonel și acolo a încremenit. Domnul
152
Georgescu a fost trecut discret în rezervă
pentru simplul fapt că într-o dimineață a fost
identificat beat mort, pe stradă, în compania
unei femei rău famate, din șosea, în văzul
cetățenilor săraci și abstinenți. Se țineau
intim unul de altul și răcneau în duet, sfidând
ierarhia militară și de partid. Cariera militară
a încetat abrupt, pentru meritele
incontestabile de până atunci, a fost
pensionat și gratulat cu o pensie generoasa.
Dama de campanie a făcut șase luni de
reeducare prin muncă, la dat cu mopul pe
coridor la primărie. Sancțiunea s-a vădit
inspirată și eficientă, dama s-a metamorfozat
într-o doamnă educată și stilată. Bărbații
adevărați, de bună condiție, din etajerele
superioare ale primăriei, erau extrem de
mulțumiți de randamentul educației prin
muncă a tinerei femei. Ulterior a urmat și
niște cursuri pe scurtătură la seral și a fost
promovată la rangul de funcționară de
protocol. Cu etilicul Raul contactul i-a fost
interzis.
Domnul colonel în rezervă și-a pierdut
relațiile sociale și a rămas să vegeteze în
curtea vilei sale. Ocupația cu grădinăritul nu-
i pria, hârlețul și cazmaua îi măcinau
subconștientul cu amintiri cazone nu foarte
153
liniștitoare. Pe scurt, domnul Raul a fost
cotat de comunitate, melancolic fără leac. Au
trecut anii peste domnul Raul, nu i s-a mai
întâmplat nimic, a îmbătrânit alături de prea
tânăra și supusa lui soție. Doamna Valerica
îl așeza pe balansoar la ceas de dimineață pe
prea iubitul și nemișcătorul ei soț, iar apoi se
lua cu treburile domestice uzuale, nu înainte
să-și savureze în solitudine cafeaua. Urma
tabietul hrănirii cu lingurița, bietul domn, la
bătrânețe, nu mai înghițea decât mâncărică
de legume pasate și un ceai călduț. La prânz
același menu. Cina era ceva mai frugală, un
biscuit înmuiat în ceai. Hrana ecologică și
sănătoasă îl ținea pe bătrân în stare bună. Să
meargă nu mai putea, să vorbească nici atât,
era greu de știut dacă nu chiar imposibil,
dacă domnul Raul își recunoștea măcar
soția. Doctorii redactaseră un dosar de boală
impunător și intimidant, drept care la
generoasa pensie profesională s-a adăugat și
o frumușică indemnizație de handicap.
Doamna Valerica, stăpână acum pe viața ei,
era foarte econoamă, aduna cu sârguință
banii pentru când, Doamne ferește se va
întâmpla inevitabilul. Avea de gând femeia
să-i facă o înmormântare elegantă, pentru
mult prognozatul eveniment întristător, avea
154
banii puși deoparte. În rest, făcea draconic
economie și punea lunar banii la bancă, pe
numele ei. Domnul stătea mai mult afară,
indiferent de anotimp, aerul nu avea cum să
nu-i priască distinsului pacient, toamna și
iarna bine înfofolit. Contul în bancă se aduna
cu spor, lună de lună, an de an. Terapia
ocupațională preferată pentru doamna în
îndelunga ei așteptare metafizică, era aceea
de a scrie poezii. Poezii de dragoste, dragoste
adolescentină, ideea permanentă a așteptării
alesului în viață, imaginat ca un gentleman
îndrăgostit de ea. Scrisorele imaginare, cu
flori și inimioare, declarații patetice,
jurăminte absolute, în fine, un tânăr
imaginar, tremurând de nerăbdarea revederii
și a tandreții colocviale. Dar mai ales
melancolica și însingurata Valerica se ocupa
tematic de drama iubirii ei pierdute. În
subsidiar, poeta evoca și deplângea o
poveste de dragoste copleșitoare în versurile
ei cinstite și candide. O sămânță roditoare
poetic, de adevăr biografic, se ascundea în
lamentațiile ei amestecate cu visări diafane.
Cândva, ca elevă de liceu fusese îndrăgostită
de un coleg, trompetistul formației școlare,
Gică, pe numele de catalog Gheorghe
Asaftei. Gică era frumos, cu breton și geacă
155
foarte specială, ochi albaștri și buze
ispititoare. Gică se uita în treacăt la colega
Valerica, dar n-o vedea. Mintea îi stătea la
trompetă , trompeta cumpărată de părinții lui,
oameni cinstiți, cu frica lui Dumnezeu,
costase o avere. Își păstra trompeta lucitoare
ca pe ochii din cap, sufla în ea duios, cu
grijă. A terminat liceul fără bacalaureat, a
fost dus la armată. Și-a luat trompeta ca
ajutor la oaste, gândea că va intra în
formațiunea suflătoare militară. De unde să
știe juvenilul recrut că în garnizoana
orașului, unde patrona în deplină autoritate
și suveranitate domnul comandant Raul
Georgescu, guverna în actul artistic ultimul
răcnet în tehnologie, partiturile trompetiste
erau înregistrate audio și se făceau auzite, din
zori și până în noapte, ritmic și la foc
automat. Chiar și în câmpul muncii, ca
sfeșnic audio la lopată, muzica mobilizatoare
la scurmat pământul, însoțea gloata păgână
de recruți, spre și din bazele militare
adiacente. Termenul de sfeșnic are, desigur,
în vedere și imnurile religioase, cu funcție
transcendentală și sedativă. Iar Gică, deși i se
permisese să-și aducă trompeta, nu grăia din
ea melodic, o ținea ca amuletă. Regulamentul
era permisiv cu păstrarea amuletelor în
156
dormitor. Bine și așa. Unul adusese o păpușă,
o ținea în brațe când îi venea să plângă. Să
nu facem abuz de divagații și să păstrăm firul
narativ central, cu referință la viața de ostaș a
lui Gică. Gică era băiat cuminte, nici codoș
nici conflictual, unde-l puneai acolo se ținea
de treabă, dădea la sapă și lopată ritmic, cu
idei cântătoare în cap, de unde și ritmul
unduios al muncii lui. Într-o bună zi, la
întoarcerea după o zi truditoare, Gică s-a
cerut să iasă din coloană, pentru niscaiva
necesitate stringentă. La ordinului domnului
comandant Raul Georgescu, mare calofil,
pauza pentru urinare era strict interzisă,
perfecțiunea alinierii, dobândită cu instrucție
înverșunată, nu putea fi defectată. Gică a
mers ce-a mers, el știe cum, a rezistat
amarnic, până aproape de intrarea în
cazarmă. Inevitabilul s-a produs, pantalonii
s-au udat vizibil și ireversibil. Hohote de râs
sănătoase și bărbătești. În dormitor tot așa. A
fost noapte albă pentru recruți, subofițerii
chelăcăiau și ei, a doua zi, la raport toți ochii
îl pironeau pe tăntălău. Într-o noapte i-a
dispărut trompeta. Prinde hoțul ia-l de unde
nu-i. Și Gică a tăcut, a tăcut, până ce a găsit
o sfoară și un copac. Înmormântarea a fost
discretă, în toiul nopții recrutul sinucigaș a
157
fost dus la casa lui, cu sicriul sigilat și cu
groapa pregătită lângă gardul cimitirului.
Părinții au primit și o sumă frumușică pentru
parastasele de pomenire. Din vorbă în vorbă
vestea nenorocirii a ajuns și la Valerica. De
la dispariția lui Gică în pământ, Valerica a
trăit cu privirea mai mult plecată, tăcută și cu
chipul ofilit prematur. Tot se ducea cu
gândul la mormântul fără cruce, și își tot
închipuia o cruce frumoasă, de flori. O cruce
imaginară, în memoria unei relații imaginare.
Din când în când fata se plimba agale pe o
alee străjuită cu flori comemorative. Într-o
după amiază stearpă și fără noimă, la ieșirea
din cimitir, un domn matur, în uniformă de
străjer al minților voioase, a abordat-o direct
și fără ocolișuri. Valerica l-a urmat
cuviincios, nu a pus întrebări nepotrivite,
domnul a iscodit-o cu atenție și i-a pus în
vedere să nu-i contamineze pe tinerii din
generația sa de melancolie . I-a pus o oglindă
în față, și a ordonat ca în termen de o oră,
să-și remanieze expresia feței, dacă nu poate
râde sau zâmbi, măcar un rictus rânjitor să
stabilizeze pe mutra pleoșcăită. Altminteri ...
altminteri există și pentru domnișoare
șantiere cu muncă manuală în aer liber, până
la maturizarea cu riduri de expresie proletară
158
avântată. Păcat de frumusețea ei nativă.
Valerica a înțeles avertizarea, știa că în
orașul ei oamenii arătau de la naștere până la
bătrânețe, și apoi până la moartea pe cale
naturală, o nesfârșită bucurie de a fi. Domnul
comandant stătea la glume cu întristații,
munca la șantier era soluția pentru voie bună
în câmpul muncii și în viața privată de
familie. Valerica a învățat de la providențiala
întrevedere să zâmbească și să râdă pe toate
tonurile. Și se făcea pe zi ce trece tot mai
frumoasă și mai seducătoare. Domul
comandant o mai chema din când în când pe
la birou și se întreținea colocvial cu fata
lecuită de întristare. La rândul ei, fata
lecuită prin terapia fermă și persuasivă a
domnului comandant, părea că a uitat de
Gică, și când era convocată la biroul
domnului ofițer, venea într-un suflet,
fredonând cu voie bună, un imn al străzii
libere, venea cu pas ușor și elegant, cu tic-
tacul tocurilor subțirele. Deschidea biroul
veselă nevoie mare, domnul comandant Raul
se minuna cum recomandările de viață
înseninată și sănătoasă, făcuseră dintr-o
păpădie inexpresivă o domnișoară plină de
nuri. Pe scurt, Domnul Raul a cedat unor
sentimente umane comune și a luat-o pe
159
Valerica de soție, a luat-o cu acte semnate la
primărie. Soțul cu îndelunga sa experiență de
viață, i-a deschis soției sale un nou început
de drum, drumul conjugal în vila domniei
sale, o vilă demnă de un comandant, ornată
interior cu trofee de vânătoare împăiate. Prea
fericita și tânăra mireasă fără văl și fără
nuntă vulgară, și-a intrat în atribuțiile de
reprezentare pentru oaspeții noului ei cămin
exclusivist, într-un ritm igienic și fără de
cusur. Actul nupțial nu s-a consumat, a
rămas așadar visătoare și neprihănită, pe
termen nedefinit. Ritualul nocturn cu soțul
era simplu și cuprinzător. Femeia se prezenta
în dormitorul conjugal înveșmântată într-o
cămașă din pânză de cânepă, alb gălbuie, își
prezenta succint o dare de seamă asupra
activităților domestice, soțul adormea în
patul său cu lenjerie pufoasă dantelată, și tot
așa. Valerica se retrăgea cămăruța sa de
dormitor, o cămăruță cu afișe din
regulamentul conjugal. În societate nu ieșea,
Valerica era ținută în vilă, avea de toate, nu-i
lipsea nimic, viața curgea lin fără hârtoape,
cu ofițerul taciturn. Până în ziua fatidică în
care ofițerul în rezervă, Raul Georgescu, a
fost lovit de dambla. Tihna vieții de
pensionar, fără recruți recalcitranți, fără
160
șantiere de reeducare, fără ideologia
zâmbetului la ordin, obligatoriu, pe scurt,
viața pe alăturea cu mersul frământat al
societății, l-a descumpănit pe beneficiarul
vilei și al pensiei generoase. Din melancolie
a dat în prosteală și agitație, o striga la ordin
pe Valerica, aceasta, ocupată cu zacusca, nu
îl auzea, sau nu voia să-l mai audă. Și uite
așa într-o bună zi, picioarele i s-au muiat,
inerte, gura a rămas în linie oblică, mâinile i-
au bâțâit frenetic. Încetul cu încetul s-a
îmblânzit, adică s-a stabilizat. Mai de nervii
neîmplinirii sociale, mai de bătrânețe,
domnul ex comandant Raul Georgescu s-a
tâmpit, tâmpeală clasică, de bătrânețe.
Doctorii l-au supravegheat și l-au tratat cu
zel, Valerica alerga la farmacia militară după
medicamente, își făcea cu prisosință datoria.
A primit cu înțeleaptă recunoștință
balansoarul cu rotile, l-a așezat acolo, cu
pledul regulamentar. Și s-a pus în liniștită
așteptare. Dar ziua hotărnicită nu mai venea.
Bătrânul supraviețuia eroic. Mânca și respira
fără oprire. Valerica rezista. El viețuia
patriarhal, fusese dezlegat de orice servitute.
Valerica rezista. Domnul Raul se usca
văzând cu ochii, Valerica rezista. În timpul
liber, doamna nu citea nimic, era prea
161
epuizată existențial, de scris scria cu
vrednicie și cu patos. Era tânără, frumoasă, la
împlinirea sorocului funebru, putea să se
lanseze ca debutantă, cu jurnalul ei secret,
ademenitor, putea chiar să-și refacă viața,
bani avea, o aventură romantică era visul ei
nocturn, un vis în care se regăsea pe sine
însăși, bani avea cu îndestulare. Valerica se
gândea și la probabilitatea unui tânăr sărac și
fără de noroc, tânăr numai bun de companie
în călătorii. Turismul prenupțial este o
poveste fără de sfârșit. Deocamdată în
jurnalul ei secret, Valerica evoca o imaginară
poveste de dragoste cu un licean plecat la
oaste. Liceanul devenea matur, avansa pe
scara socială, se făcea temut și autoritar, își
primea epoleții strălucitori cu firul auriu
atârnat pe umeri, povestea se împlinea printr-
o căsătorie din dragoste, iar iubirea celor doi
juni, ea casnică și doamnă de lume strălucind
pe la baluri, era fără început și fără de sfârșit,
fără localizare și fără limitare în vremelnicia
timpului mistuitor. Tânărul de vis din
jurnalul ei secret, avea talent la arta
muzicală, se făcea că într-un moment de
glorie militară, ofițerul, generos, dona o
trompetă din adolescența sa de
nonconformist, unui tânăr sărac din
162
batalionul său, pentru ca acesta să intoneze
live deșteptarea și adormirea de la orele 22.
Iar domnul ofițer, în amintirea vieții sale
aventuroase, de adolescent, lepădată cu
luciditate în favoarea carierei militare, și-a
cumpărat un flaut princiar subtil, cu care
susura iubitei chemarea pastorală prin
pășunile Daciei edenice. Între două misiuni
domestice, tânăra închina iubitului versuri de
dragoste care se amestecau prin notele de
jurnal, cum ar fi prețul dovleceilor și al
fructelor de sezon, pampersuri durabile la
ofertă, dozele pentru fierturile vegetale etc.
Poezia și gospodăria, visul și realitatea
invazivă. Și timpul trecea, domnul Raul
parcă se simțea din ce în ce mai bine, stătea
mai mult cu ochii închiși, dar respira, iar
inima lui simțitoare valsa netulburată de
intemperii. Doamna Valerica ieșea la piață,
în oraș în centru, se uita la trecători și la
mașini. Acasă nimic nu o trezea din
romantica ei visare. Poeziile inserate în
jurnal, erau din ce în ce mai îndrăznețe și
patetice, aproape că Valerica părea gata de
acțiune cu un june poet, o glorie locală
premiată de primărie la un festival de
primăvară. Știa acest personaj și rolul lui de
protagonist, din afișul lipit pe poarta curții ei.
163
Of, tinerii ăștia, nu mai au nici teamă nici
rușine de nimic. Da, dar cum să reclami un
poet, tânăr și premiat, că a spurcat gardul
unei vile cu un petec de hârtie?
Doamna Valerica a avut o inedită
inspirație într-o zi. A dat învelitoarea de pe
oglindă și s-a uitat cu intensitate în luciul ei
perfect. Ce-a văzut nu i-a plăcut. De acolo o
privea o bătrână sfarogită, îmbrăcată într-un
sac cu mâneci, și cu papuci de cauciuc. Din
delicatețe față de sexul frumos și sensibil, ne
abținem de la detalii indecente. Trecem pe
scurt la concluzii, oglinda arăta o babă tristă
și întunecată. Noroc că domnul Raul
Georgescu, de multe decenii, nu mai avea
putință de evaluare. El stătea în balansoarul
lui, cu trăirea lui în alt tărâm. Când și-a privit
adevăratul chip direct și fără tăgadă a
adevărului istoric și biografic, Doamna
Valerica și-a pierdut și ultimul dram de poftă
de mâncare, îl hrănea mecanic pe stăpânul ei
cu niște terci de ovăz, haplea conjugală
înghițea hrana vegetală direct cu lingurița, nu
cu paiul. Într-o bună zi, la ceasul de
versificație nocturnă, doamna Valerica a avut
un atac de tristețe violentă, s-a prăvălit de pe
taburetul de bucătărie, peruca i-a zburat
dincolo de prag, afară. Bătea un vânticel
164
răcoritor, balansoarul cu domnul Raul se
legăna, așa l-a văzut o vecină atentă și
grijulie, legănat, cu pătura zburată și ea pe
jos, cu picioarele dezvelite, și, mai mare
rușinea, fără pampersurile absorbante.
Domnul urina non stop pe el, frigul nopții
dăduse cep la udătură. S-a dat alarma
publică. Doamna Valerica a fost
înmormântată operativ și creștinește.
I-au pus la căpătâi jurnalul cu reflecții
existențiale, rețete culinare, poezii, într-o
nebuloasă eterogenitate. Orașul era
impresionat de devoțiunea conjugală a
defunctei față de prea trăitorul ei bărbat, de
iubirea ei nețărmurită față de domnul Raul
Georgescu. Ce dragoste, ce cuplu romantic,
ce model pentru tineretul cu moravuri
deraiate, cine va mai îndrăzni să creadă că
marea diferență de vârstă stă în calea
dragostei pure și nealienate!!!
Bătrânul domn nevorbitor și
nemergător, unic moștenitor al contul din
pensiile sale cumulate și bine păstrate de
iubita și prea devotata lui soție, a fost preluat
de o mănăstire de surori creștine, pentru
ocrotire și îngrijire. Surorile creștine aveau
grijă de hrana pentru copiii străzii, îmbrăcau
și adăpau oamenii săraci, adăposteau creștinii
165
prea certați cu legea etc. Surori misionare
drepte și pioase. Atâta doar că mănăstirea era
plasată într-un vârf de munte, aproape niciun
creștin oropsit nu putea ajunge de unul
singur până în vârf de munte. Copiii străzii
se descurcau cu furatul și cerșitul în mediul
urban. Era și convenabil și la îndemână. Plus
aromitorul euforizant de prin punguțe. Și
atunci călugărițele misionare așteptau în
rugăciuni să treacă ora amiezii, și apoi se
hrăneau cu bucatele pregătite pentru
nevoiași. Nu era niciun păcat. Cât despre
păcătoșii prea certați cu legea, nici aceștia nu
se înghesuiau să facă alpinism spre
mănăstire. Unul singur, un evadat, un tâlhar
vestit, a fost adăpostit omenește și
creștinește, cât a vrut el să zăbovească printre
clopote și miros de tămâie. Când i-a venit
bine, a plecat în lumea largă cu bunuri
mănăstirești de valoare și transportabile,
bani, icoane, veșmintele popești ale preotului
paroh, conserve și tacâmuri de argint.
Călugărițele l-au binecuvântat pentru
întoarcerea lui pașnică printre mireni.
Așa că singurul creștin adăpostit și
îngrijit de măicuțele montane, a rămas
domnul Raul Georgescu. Prea drept
credincioasele l-au uns cu mir, să-l aibă
166
printre ele ca pe sfintele moaște. Se zice din
bătrâni că prea vajnicul Raul Georgescu
trăiește și în zilele noastre, ultra centenar și
îngropat într-o veșnică și iertătoare uitare
de sine.

167
MAJORETELE ELECTORALE

Majoretele electorale au ajuns ude


fleașcă după ploaia cu bulboace instaurată
spontan și fără preambul picurător, s-au
adăpostit, așa zicând, sub streașina turtită a
unei case vechi. Așteptau ca ocrotitorii lor
politici să ajungă la ele cu limuzinele din
dotare și să le ia la adăpost. Au așteptat
degeaba până seara târziu, rebegite și pradă
aluziilor deocheate ale trecătorilor
întâmplători. Cine să se mai afișeze cu niște
biete paparude, la lumina naturală a
amurgului pluvial. Se putea băga de seamă
cum erau cam bătrâioare și epuizate de atâta
țopăială pe asfalt. Căruțele decapotabile
pentru parada electorală, cu cai fornăitori,
nervoși, mergeau agale. Folcloricii
susținători, gospodari de vază, de la munte,
au tras coviltirele rulante. Grupurile de
susținere înțelepțite după veacurile de turații
ale stăpânirilor legale, peste oamenii de rând,
oameni simpli, cum se zice, stăteau la
adăpost sub coviltire, înfășurate în sumane
168
ciobănești. Bărbații și femeile voinice, își
înecau amarul cu câte o dușcă de rachiu.
”Ceasul rău ne-a pus să ne băgăm în politica
lor, miriștea nu mai e bună de cosit, o să
raționalizăm fânul pentru dobitoace”. Copiii
anexă ronțăiau semințe și le scuipau la țintă,
în băltoace. Mai nimereau și câte un pelerin
electoral pietonal, dar iureșul de apă și vântul
sălbatic, neprotocolar, estompa pornirile
rurale ale minorilor. În urma cailor rămânea
inevitabila baligă plescăitoare.
Hăitașii contra manifestanților
rămăseseră fără obiectul alergării și al
salturilor prin mulțimea anarhistă. Ceea ce
nu reușiseră tulumbele de apă, din cisterne,
reușise ploaia vajnică și sănătoasă. De
tulumbe te mai puteai feri, țopăind de colo
colo, dar de ploaia căzătoare, nu puteau
scăpa. ”Hoților, strigau contramanifestanții
în risipire, ne vedem și data viitoare”…
Fugeau de mâncau pământul. Iar pământul se
împestrița cu bannere mobilizatoare din
ambele tabere. Vopseaua devizelor
electorale, amestecată cu apă din belșug,
trasa niște gârle policrome prin rigolele
tradiționale.
Haidamacii păzitori ai prețioaselor
mutre și popouri politice, se făcuseră una cu
169
pereții proptitori, înșirați de-a lungul și de-a
latul bulevardului plouat.” Nu ne-au dat
diurna, ne-au lăsat în bătaia vântului istoric,
flămânzi și derutați”. Mai aveau puțin și
rămâneau în cămașă populară și ițari,
uniformele de unică folosință, erau puse
peste costumele populare. La nevoie, aveau
instrucțiuni să-și lepede pantalonii și
sacourile în gura unui bou de paradă dintr-un
car alegoric, și să-și continue misiunea lor de
gărzi de corp, sub acoperire, când alaiul
urma să defileze în fața tribunei oficiale a
corpului diplomatic. Care corp diplomatic
dispăruse și el, cu tribună cu tot, tribuna
gonflabilă și confortabilă, fusese înțepată cu
furculițele șterpelite de la tarabele cu mititei,
de niște pușlamale. Carul alegoric, derapase,
cu bou cu tot.
— Da ce păcate ispășim, că astăzi nu
am apucat să dăm măcar un cot sau un șut în
fund, am ținut pasul de defilare cu
încetinitorul, mulțimea atașată liderilor ei, a
stat cuminte, nu s-a repezit niciun petiționar
cu plicul, nicio mamă nu a țâșnit să ceară
casă, niciun calic nu a venit cu mâna întinsă
pentru zahăr și ulei. Confrații de pe marginea
paradei, ei bine, da, ăștia au avut de lucru,
au dat cu bâta, cu tulumba răcoritoare, au
170
scuipat curent electric prin mănuși. Deloc nu
s-au plictisit, până nu a venit ploaia asta
afurisită. Noi însă, cum să ne ducem la
popotă, în ițari, ne râd camarazii în nas, au
băut toată votca, au mâncat grătarele, nici
pâine nu ne-a mai rămas, după ce s-au
ghiftuit, au dat-o la porumbei. Mama ei de
haină militară perisabilă, iată-ne întorși la
vatra populară, cu cămășoaiele astea largi,
nu ne-au dat nici chimir și nici izmene
protectoare, unde dracu să ții mâna pavăză,
ne suflă vântul pe sub poale.
— Eu am slip, mă, proștilor.
— Ai pe dracu, slip, slipul roșu,
luptător cu fese împurpurate.
Își făceau curaj și se strecurau pe lângă
ziduri și garduri.
— Fraților, da domnul comandant nu e
cu noi, cine ne-a dat comanda să rupem
rândurile?
— Domnul comandant e demult cu
ștabii politici, e beat mort sub masă într-o
bodegă elitistă, ageamiule.
Din vorbă în vorbă au ajuns într-un
târziu la unitatea lor extravilană. Porțile
blindate ferecate sus, la postul de pază,
soldatul dormea, mai mult ca sigur. Înjurând
din toți bojocii, membrii gărzilor de corp s-
171
au înghesuit unul în altul, printre baloturile
de paie din fața porților, baloturi de
camuflaj, au adormit, în acel decor
paradiasiac, rupți de foame și de somn. De
unde să știe umblătorii cu ițari , că dincolo de
porțile metalice, unitatea era pustie și
dezrobită de tirania militară. Când au făcut
ochi, s-au trezit cu un individ trâmbițând din
bucium deșteptarea, să intre în formație de
extremă urgență - formația de propagandă pe
la sate. O conservă și un codru de pâine,
niște gumari pentru autenticitate, și, înainte
marș, soldat, în misiune.
Și duși au fost prea vajnicii feciori
lăieți și cu țoalele de reprezentare rustică,
jegoase și ferfenițite.
Mardeiașii în civil, insinuați
profesionist prin mulțimea cârtitoare, chiar
dacă era masiv încorporată turmei de
aplaudaci, erau ochii și urechile de veghe
neabătută. Când vreun individ hăhăia în
front, acesta era subtil extras din alai, prea
voiosul miștocar cu intenție destabilizatoare
a măreției ceasului istoric, se trezea pe
caldarâm plutind, îmbrățișat cu duioșie de
gealați. Apoi inadaptatul se trezea în duba
prevestitoare de corecții corporale, la adăpost
de văzul lumii. Nu intrăm în detalii cu
172
privire la tehnicile de bumbăceală și
înjurăturile de avertisment, cert este că
individul cu porniri anarhice, intra la locul
lui, în defilare, entuziasmat și cu urale de
adeziune împrospătate.
Majoretele, căruțele cu cai, hăitașii,
haidamacii și mardeiașii scoși din uz de o
banală ploaie, asta este peste putință de
crezut. Oamenii s-au dispersat din
dispozitivul compact și ordonat, în
consonanță cu o stare naturală prea firească
într-o zi de vară. În fond ce se întâmplase
altceva decât un duș răcoritor în dogoarea
caniculară. Și atunci de unde acest aer
crepuscular, de sfârșeală generală? Ce lipsea
cadenței populare să meargă până la sediul
partidului de guvernământ, cu prețul unui
disconfort minuscul și al devoțiunii necesare.
Numai cine nu a defilat la mitinguri
electorale înălțătoare, nu poate înțelege
subversiva eroziune.
În primul rând, lipsea fanfara
mobilizatoare, din cauze obiective, cine
poate performa la instrumente de suflat, cu
apa de la ploaie în gură. Nici percuția nu
putea să fie pusă în funcțiune, din aceleași
motive suspomenite.

173
Și mai era ceva, acel ceva învăluit în cel mai
mare mister. Lipseau protagoniștii, liderii
partidului pentru care se dăduse startul
tevaturii festive. Liderii partidului, de la mic
la mare, de la primarii comunali și
municipali, în ordine urmau factorii puterii
regionale, și apoi, ca un corolar întregitor în
suișul pe treptele ierarhice, ar fi urmat să se
petreacă în desfășurare, șirurile de limuzine
de la centru. În miezul atenției populare,
urma să se arate la fereastra automobilului
blindat, să se arate și să facă alene un salut
cu mâna delicată, marele lider absolut,
liderul ovaționat de câteva decenii, la fiecare
primenire a turului de scrutin. Primenire
care-l valida mereu și iar mereu. Mahărul
politic și guvernul lui, mai dădeau câte o
raită și prin coclaurii provinciali, așa, mai
mult ca să se întindă pe la câte un chiolhan,
la adăpost de ochii lumii cârtitoare. Acolo, în
geospațiul mirific patriarhal, majoretele
evlavioase puneau bucatele din oalele de lut
înfășurate în ștergare artizanale, ștergare
imprimate la prăvălia cu tricouri pentru puștii
microbiști. Ștergarele aveau chipurile
convivilor, pe două părți, pe una era
fizionomia vip-ului flămând și însetat, verso
era înfățișat același chip, dar sătul și adăpat
174
peste măsură. Aceleași majorete, după ce se
debarasau de șorțulețele stropite cu sosurile
condimentate, îi însoțeau pe oaspeți pe
scările abrupte întocmite din lemnul
preistoric, îl îndrumau cu grație pe fiecare
sătul și adăpat, în dormitor, îl stropeau cu
apă de busuioc, și îngânau cântece de leagăn
pentru drumeții osteniți. Iar acum, blestemul
meteo al unei ploi, a stricat toată rânduiala
atent planificată. Marele om, în limuzina lui
capitonată, să fi ordonat o schimbare
imprevizibilă în program? Să se fi dus în
ospeție pe la nevrednicii lor vecini, cu oile
lor costelive și fezandate în oțet de mere
împuțite? Unde să fie milostivul lor
conducător? Zumzetul de zvonuri croncănea
cu ciudă înfiorată de misterul de nepătruns.
Fanfara mai scâncea a nevolnică și nemerită
cântare pe sub streșinile potopite cu găinațul
de porumbei de pe acoperișul ocrotitor.
Mulțimile necuvântătoare și împotmolite
moțăiau din picioare. La un colț de stradă un
manifestant se pupa frenetic cu o
contramanifestantă.
În sfârșit, pe telefonul fără fir s-a
întrupat în creștere un zvon lămuritor.
Marele om fusese condamnat. Forțele de
ordine l-au arestat, l-au băgat în dubă și l-au
175
mânat la pușcărie. Miniștrii au luat-o la
sănătoasa peste granița mântuitoare. Oamenii
săraci, rămași fără gălețile și pliantele
cadou, au compensat din mers daunele
materiale. Au confiscat niște automobile și
le-au făcut clocitoare pentru ouăle de
prepeliță, în așteptarea boom-ului avicol.
Majoretele electorale s-au întors în satele
natale, la casa părintească, pentru cosit și
măritiș cu nuntă și cu popă.
Deținutul era cazat într-o celulă
proaspăt văruită și capitonată să nu se audă
dezvăluirile și bocetul de singurătate
nocturnă. O majoretă i-a făcut o vizită în sala
de primire, la comun, i-a spus cu mare
bucurie că va avea un urmaș, peste patru
luni, că-l va face cu mândrie tătic, în ciuda
opreliștelor politice și sociale. Marele om
înțepeni de uluire, din ce știa el însuși despre
sine. Era steril ca boul de tracțiune, dar ce
mai conta asta acum. Majoreta bolborosea
cum vor avea ei dreptul la camera
matrimonială de după zăbrele, după ce popa
din penitenciar le va pune pirostriile pe cap.
Deținutul, fostul premier numit democratic,
după votul poporului anesteziat cu țuică
naturală și cu bâtele ordonatoare, dădu din
cap aprobator. Era gata de însurătoare. Își
176
luă cu demnitate pachetul cu alimente, zâmbi
anemic la majoretă, prea dulce născătoare.
Își trecea zilele de pușcărie, în celula lui
confortabilă, cotrobăind alimentele din
pachetul adus de majoretă. Ceapa roșie și
usturoiul le-a a dat la coș din prima zi,
miasma străbună nu-i pria. Roșiile strivite
miroseau a pește , majoreta îi pusese generos
un păstrăv la grătar. Prăjiturelele de casă erau
fărâmițate. Pentru friptura grasă de porc avea
contraindicații de la nutriționist. Pâinea
fusese scobită de vigilenții gardieni, care
dăduseră miezul proaspăt la câinii de asalt de
lângă zidurile pușcăriei. Din aproape în
aproape, scotocind cu meticulozitate,
locatarul din celulă nu găsi nimic comestibil,
în afară de două mere pricăjite. Luna și
pachetul, în celula capitonată, pentru
deținutul scotocitor.

177
VIRGINIA PARASCHIV
NOTE BIOGRAFICE
CURRICULUM VITAE, cu precizări privind
activitatea publicistică, artistică, şi de critic literar şi
de arte plastice, desfăşurată în exclusivitate după
Decembrie 1989. Înainte de Decembrie 1989 m-am
putut realiza în exclusivitate prin cariera profesională
de profesor de limba şi literatura latină. Am realizat
performanţe naţionale de excepţie, prin calitatea
pregătirii asigurate elevilor mei din liceele din
Focşani, elevi încununaţi cu premii şi lauri la
Olimpiadele Naţionale de Limbă Latină.
Născută la 11.08.1947, Buzău.
- Absolventă a Liceului Mihai Eminescu, Buzău
1961-1965
- Admisă la Facultatea de Limbi Clasice,
Universitatea Bucureşti 1965
- Absolventă a Universităţii de Limbi Clasice
1970;
- Diploma de absolvent al Facultăţii de Limbi
Clasice, Bucureşti, media 10
- -Gradul I didactic, media 10
- -Activitatea profesională, didactică apreciată în
toţi anii de carieră cu calificativul FOARTE
BINE, iar în anul 2000, calificativul
EXCEPŢIONAL
- - Diplome judeţene şi naţionale pentru
performanţa didactică în pregătirea elevilor la
Olimpiadele de limba latină

178
- În perioada studenţiei, membru fondator al
trupei de teatru contestatar şi de
avangardă,Podul(spectacol memorabil:
Conu’Leonida faţă cu reacţiunea, lectură a piesei
clasice ,într-o versiune aluzivă la atmosfera
comunisto-patriotardă);
- Membru al Societăţii de Studii Clasice;
- Actriţă principală în spectacolul din partea
României, amfitrioană a Congresului de Latină
Restitută;spectacolul regizat sub egida Teatrului
Naţional, a fost susţinut integral, în limba latină,
după textul lui Erasmus din Rotterdam,
“Senatulus muliercularum”. Am strecurat în rol,
profitând de ignoranţa “organelor”, un paragraf
de protest la adresa politicii demografice a lui
Ceauşescu(1970).
- Mentori spirituali:Cicerone Poghirc,Petru Creţia,
Eugen Cizek, Iancu Fischer, Mihai Nichita, Dan
Mihai Sluşanschi, Gheorghe Ceauşescu, Traian
Zeccheru.
- 1970- Repartiţie guvernamentală la Focşani, la
Liceul Unirea şi Liceul Al.I.Cuza; nu mi se
respectă repartiţia.
- 36 de ani de carieră didactică, profesor de limba
latină, marginalizat de autorităţile locale
1985 – profesor I, gradul didactic I, Lucrarea
ştiinţifică “Poetica lui Lucreţiu”’
-membru în comisiile naţionale de propunere de
subiecte şi de corectură la olimpiadele locale şi naţionale,
nicio contestaţie în activitatea mea de profesor
- evaluator, la şcoală, la bacalaureat şi la olimpiade
- 1989 – Proiect de reformă a latinităţii predate în
învăţământul preuniversitar, “Poetica latină în
179
şcoli”publicat în Revista Noastră, Focşani;
Principiile emise în proiect vor intra în programa
şcolară liceală, de după 1989;
- Profesor preparator( secţiunea literatură) al
reprezentanţei elevilor din România pentru
Olimpiada Internaţională CERTAMEN
CICERONIANUM, de la Arpino
- Profesor evaluator la Licitaţia 010, anul 2000
pentru manualele de limba latină, numit prin
Ordin de Ministru
- Membru al rezistenţei anticomuniste, cu un
puternic şi sever autocontrol al eticii în spatiul
public comunitar
- 1970-2009 căsătorită cu expertul în istoria
mentalităţilor europene, Florin Paraschiv.
Excelentă solidarizare în idei şi acţiuni,
parteneriat cultural cu Florin Paraschiv. După
moartea acestuia, mi-am propus să caut sprijin
pentru publicarea postumă a celor două volume
care nu au apucat să vadă lumina tiparului:”Viaţa
cotidiană în Imperiul Roşu”, “Prinţul Terorii,
Saint Juste”. Viaţa cotidiană în Imperiul Roşu
a apărut în 2015, după o muncă de restituire
postumă a manuscrisului, cu ajutorul partenerului
actual de viaţă, doctor-scriitor şi editor, Mihai
Ganea
- 1990, Consilier Şef la Inspectoratul de Cultură
Vrancea, numit de ministrul Andrei Pleşu, la
propunerea CPUN Vrancea, şi la recomandarea
Facultăţii de Studii Clasice;
- 1990-1996 militant al opoziţiei democratice,
purtător de cuvânt Alianţa Civică
Vrancea,PNŢCD Vrancea, Convenţia
Democratică Vrancea;

180
- Colaborator al ziarului “Cotidianul”(1991-
1994);
- Colaborator al revistei rezistenţei anticomuniste
din Paris,”Lupta”,susţinută moral şi mediatic în
ţară de Antonia Constantinescu
- Publicist, pamfletar, editorialist al ziarelor locale
vrâncene;Milcovul Liber, Unirea, Informaţia
zilei
- Membru fondator al Asociaţiei Culturale Duiliu
Zamfirescu;
- Prozator, proză politică, şi redactor “Oglinda
literară”;
- Cercetător ştiinţific în domeniul esoterismului
pitagoreic, finalizată cu analiza comparată a
poeticii în limba latină a lui Milton, cu poetica lui
Ovidiu;
- Traducător din Milton, secţiunea poemelor în
limba latină;
- Unul din colaboratorii sociologului Michel Dion
în activitatea lui de cercetare şi investigare a
adevărului despre evenimentele din 1989 , cu
focusare pe judeţul Vrancea. Am intrat adesea în
polemică tranşantă cu privire la perspectiva
cercetării sale istorice, dar am devenit erou
privilegiat în cartea sa “Essai sur le fanatisme
contemporain, Des hommes nouveaux de
Roumaine aux combattants d’Allah”
editura L’HARMATTAN, 2002, Paris( Michel
Dion, membre du CNRS). Am dedicate mai
multe capitole unde sunt caracterizată ca personaj
Jean d’Arc de Roumaine , personaj asimilat
rezistenţei morale antisistem definite de Vaclav
Havel şi acceptate de Michel Dion.
- Comentator de texte:române, proze scurte,
poezie, studii umaniste şi esoterice;

181
- Promotor de resurse umane talentate, sensibile şi
ignorate mediatic;
- Membru al Cenaclului Asociaţiei Duiliu
Zamfirescu,Focşani;
- Autor al unui studiu de caz literar deosebit, atipic
în literatura română postdecembristă, LOLI,
Ed.Transilvania/2002;
- Colaborator al revistei Agero, Stuttgart,
Germania;
- Autor al volumului de proza , ”Noaptea urii
graţioase”;
- Colaborator al cotidianului Ziarul de Vrancea,
autor al unui triptic analitic, “Vrancea franceză”;
- Membru al Comisiei Naţionale de Limba Latină,
coautor al programelor şcolare din gimnaziu şi
liceele româneşti, după Decembrie 1989
- Aplicaţie în activitatea didactică permanentă a
ideei europene, agreate şi promovate în
comentariile literare ale elevilor de liceu.
- 2010, Căsătorită cu romancierul şi poetul Mihai
Ganea, care, în dubla sa calitate, de scriitor şi de
om de ştiinţă, mă sprijină în realizarea unor
proiecte de comun acord, în spiritul ideii
europene de tradiţie umanistă.
- Redactor critică literară revista virtuală FALEZE
DE PIATRĂ, Londra
- Redactor critică literară revista print şi virtuală
ITHACA, Dublin
- Administrator şi coordonator de proiect la site-ul
cultural Cititor de proză
- Coordonator de proiect, împreună cu scriitorul şi
jurnalistul Mihai Ganea, al site-ului CENTRUL
DE EXCELENŢĂ PENTRU PROMOVAREA
CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI PORŢILE
NORDULUI- România, Baia Mare

182
- Realizator emisiune tv Plus cultura, la studioul
TL plus, Baia Mare
- Autor a peste 300 de texte publicate: proză,
eseuri, critică literară şi de arte plastice, cronici
de teatru, texte de atitudine civică împotriva
monopolului în artă şi cultură practicat de vechii
slujitori ai dictaturilor comuniste, stalinişti şi
ceauşişti, mulţi din ei cosmetizaţi cu aura
confecţionată a dizidenţei de lux.
- Redactor de carte, prefaţator la editura
Transilvania al unor cărţi semnificative în spaţiul
culturii româneşti, prin ineditul informaţiei şi
prin valenţele formatoare ale bunului gust în
cultura umanistă
- Moderator al unor emisiuni de Dialog Cultural cu
personalităţi de excelenţă ale artelelor: artişti
plastici, regizori de teatru , interviuri postate pe
Centrul de Excelenţă Porţile Nordului
- Colaborare permanentă cu UAP, Sucursala Baia
Mare, în vederea promovării manifestărilor de
artă susţinute de artiştii plastici băimăreni şi
maramureşeni
- Promovarea, continuă, prin textele scrise şi
publicate, a necesităţii dezvoltării în România
postdecembristă a alternativei de asociere liberă a
oamenilor de cultură în afara sistemului moştenit
de la la sistemul comunist defunct
- Redactor al revistei PORŢILE NORDULUI,
print şi on line, o revistă de cultură şi civilizaţie,
care selectează valori de creaţie artistică,
ştiinţific-umanistă, din România şi Diaspora
- Realizator de evenimente culturale în spaţiul
maramureşean, evenimente de ţinută, cu ecou
public de prestigiu.

183
- Invitat de onoare la vernisajele de artă plastică
din Baia Mare şi din ţară, pentru a susţine
punctul meu de vedere aplicat, hermeneutic,
asupra artistului şi operei sale
- Activitate susţinută la evenimentele de lansare de
carte, literatură, istorie, artă, invitată de către
autori să prezint Cuvântul de Întâmpinare. O
lansare deosebită a fost aceea organizată on line,
cu ajutorul site-lui Cititor de proză, pentru unul
din evenimentele editoriale ale Editurii
Transilvania, consacrat în exclusivitate
scriitorului MIHAI GANEA, pentru
BATALIONUL DE PEDEAPSĂ, o carte-
rechizitoriu la adresa abuzurilor criminale ale
sistemului comunist în domeniul practicii
medicale

Activitatea mea profesională de clasicist, de


creaţie literară, de evaluare critică, de cercetare
şi de promovare, a fost recunoscută în spaţiu
public. Am în portofoliul personal nenumărate
Diplome de Excelenţă sau de Recunoaştere,
locale, naţionale şi internaţionale.
Medalia VIRTUTEA LITERARĂ conferită de Liga
Scriitorilor Români
Cea mai mare parte din creativitatea mea publică de
creaţie artistică şi intelectuală, se poate accesa pe
internet, unde am folosit site-rile culturale de
prestigiu pentru promovarea publică a activităţii
mele, scrise sau audio-video.
Menţionez că înainte de 1989 am fost autor interzis,
laolaltă cu Florin Paraschiv, soţul meu, aşa cum se

184
deduce şi din dosarul obţinut postmortem de la
CNSAS, pentru Florin Paraschiv. O piesă de teatru,
Striveşte firele de iarbă, scrisă în 1982, a avut parte
de recunoaştere publică de abia în 2010, deci după 28
de ani-Premiul II la Festivalul Naţional de Teatru
Mihail Sorbu.
- Personaj demn de respect în studiul de istorie şi
sociologie al prestigiosul cercetător MICHEL DION -
ESSAIS sur le FANATISME CONTEMPORAIN; Des
Hommes Nouveaux de Roumanie aux combattants
d’Allah, editura L’HARMATTAN, 2002, Paris
(Michel Dion, membre du CNRS)
Notă: Activitatea mea de natură umanist culturală,
precum şi opiniile şi acţiunile mele civice sunt reflectate
prin comentariile din presa naţională şi internaţională,
vizibile pe internet.
Virginia Paraschiv
Baia Mare – iunie 2019

185
CUPRINS

Cum o fi, carte să fie 5


Noaptea urii grațioase 7
Lentila de contact și damigeana 19
Cade, nu cade 27
Eșarfa purpurie 41
Cărarea îngerilor 56
Turma bântuită 66
Bergonele pe câmpii 84
Orașul meu 90
Confesiunea Clementinei 95
Doamna de la a IV-a B și literele cu zulufi 109
Vis pontifical 117
Saleul providențial 125
Secretul lunii 139
Raul, străjerul voioșiei 151
Majoretele electorale 168
Virginia Paraschiv - Note Biografice, CV 178
Redactor: Mihai Ganea
Coperta: Maia Martin
Tehnoredactor: Alin Oltyan
Bun de tipar: mai 2019. Apărut: iunie 2019
Editura TRANSILVANIA, Str. Luminișului nr. 5/7
430333, Baia Mare, Tel: 0362401599
Tel. Mobil : 0748859034
E-mail : mihai_ganea10@yahoo.com

TIPĂRIT ÎN ROMÂNIA
VIRGINIA PARASCHIV

On reprendra le récit de Victoria mais il faut insister sur la portée de son


acte, préciser sa signification éthique et politique. En chooisissant le jour
anniversaire du rattachement de la Transylvanie à la Roumanie pour defier
le parti, Victoria se pose en Roumanie qui, telle une Jeanne d'Arc, boute
symboliquement l'ennemi hors du pays et affirme son identité nationale.
MICHEL DION

Dintre persoanele care se detaşează puternic de figuranţii “revoluţiei” şi


autorii „restauraţiei”, cercetătorul francez o alege pe profesoara Virginia
Paraschiv, prezentată ca personaj emblematic al rezistenţei anticomuniste şi
al destinului celor care au crezut în decembrie 1989 că regimul s-a schimbat.
VALENTIN MUSCĂ

Descrisă, în cartea lui Michel Dion sub numele de Victoria, Virginia


Paraschiv este eroina „revoluţiei de o zi” de la 1 decembrie 1989 din
Focşani. Evenimentele care au urmat acelei zile de început de iarnă, au dus,
ulterior la răsturnarea dictaturii comuniste din România, cel puţin din punct
de vedere emoţional, pentru câteva săptămâni istorice. Ce a urmat vedem azi
şi ne minunăm. Acesta este „Secretul lunii”.
MIHAI GANEA

Volum editat și tipărit cu sprijinul Consiliului Local Baia Mare

ISBN 978-606-8423-35-7
Baia Mare