Transplant de Iubire, Bianca C. Dan

Bianca C.
DAN
TRANSPLANT DE IUBIRE
Cu o prefaţă de Ion KAMLA
şi postfaţă de Petru FĂGĂRAŞ
Coperta Nataly RUBEO
Sebeş 2011
Transplant de iubire
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DAN, Bianca C.
Transplant de iubire / Bianca C. Dan ; pref.: Ion Kamla ;
postf. : Petru Făgăraş. - Sebeş : Emma Books, 2011
ISBN 978-606-92889-7-9
I. Kamla, Ion (pref.)

II. Făgăraş, Petru (postf.)
821.135.1-1
© Toate drepturile aparţin autoarei
Editura Emma Books

Sebeş, str. Horia, nr. 38
Email: edituraemma@yahoo.com
Director editură Emil MIHU
2
Prefaţă sau Cuvântul înnobilat
Volumul de poezie „TRANSPLANT DE

IUBIRE” al poetei Bianca C. Dan produce o
neaşteptată uimire revelaţiei asupra posibilităţii
semantice a cuvântului. Dacă procesul firesc al
poeziei lirice merge din afară înăuntru, până la
exploatarea subconştientului, vedem aici, paradoxal,
o învăluire a exteriorului de către interior.
Construcţia e ca o crisalidă întoarsă pe dos, unde
interiorul devine exterior şi invers. Nu subiectul
determină faţetele obiectului, ci obiectul dă contur
spiritului subiectiv.
Această existenţă cu nuanţă tragică este
receptată de poetă cu o privire aproape magică cu
imagine răsturnată. Constatările existenţiale sunt
precise, cu tăiş de diamant: ,,Timpul îşi fumează
ţigara/întotdeauna până la capăt/aruncând
scrumul/pe mormintele verzi”.Timpul e personificat,
ca şi moartea, care e un animal de companie/care ne
ţine în lesă”.
Fiorul ancestral trece ca un fir electric „Moartea
ne citeşte horoscopul/dimineaţa, la prima oră/la
cafea/cu ziarul în mână/apoi îşi ascute coasa/ în
timp ce noi mergem la serviciu.” Alteori, bătrâna
doamnă ne trage de mânecă, oferindu-ne flori de nu-
mă-uita. Alături de tema vieţii şi a morţii, apare aceea
a iubirii neîmplinite, dar nu din cauza neînţelegerii, ci
3
a trecerii implacabile a timpului „nu uita să plângi

când eşti fericită, mi-ai spus/înainte să-mi arunci
cenuşa în mare. Uneori, iubirea e cerebrală „iar tu
îmi recitai din Bacovia/şi-mi plăcea să-mi spui pe
litere te iubesc/dimineaţa devreme îmi schimbam
pielea/când încă dormeai printre rânduri,” alteori,
ea, iubirea, e aproape casnică, dar exprimată cu adânc
simţ poetic „dă-mi iubire pe pâine/şi nu şterge
cuţitul/fă-o încet/ca un ritual/ca şi când ai
deschide/o conservă cu vise.”
Autoarea abordează toate temele majore ale
existenţei prin prismă personală. Întreg universul
pare însingurat „voi naufragia pe lună/atunci când
lumea e neprimitoare şi îngustă/poate voi sta cu
Dumnezeu la o ceaşcă de ceai/consolându-ne
reciproc/de singurătate.”
O dată cu lumea, se degradează şi cuvântul şi
„fiecare cuvânt are dreptul la resuscitare”. Poeziile
sunt presărate cu imagini şi nuanţe fascinante „un
ţipăt de pescăruş/traversând echinocţiul ,,sau m-am
deghizat în stană de piatră/pentru ca moartea să nu
mă recunoască/ să-mi pot alege singură rimele/din
anotimpurile necosite.
Ion KAMLA
4
Cuvânt înainte sau Timpul nu aşteaptă să cadă măştile
Gândurile mă dor, anotimpurile, umbrele tăioase

ale mâinilor tale urcă încet pe obrazul meu, ca o damnare,
şi orele trec într-o dezordine alambicată, fără importanţă,
fără rezonanţă, grăbindu-se undeva, nu contează unde,
doar aşa, tic-tac, tic-tac... Caut ceva, mereu caut ceva,
gândurile îşi fac bilanţul, rătăcind prin cotloane neştiute,
adâncindu-se în vibraţiile primare ale cuvintelor, ca nişte
himere prinse în capcane devoratoare. Secundele continuă
să dispară, agonizând pe chipuri de oameni, într-o
transfigurare cu o mie de măşti. Fiecare mască pe care o
purtăm ni se lipeşte de chip, îngăduitoare, exuberantă,
zâmbitoare, amabilă, ca o expoziţie într-un muzeu
existenţial unde ne destrămăm cu fiecare vernisaj, puţin
câte puţin, până când uităm cine suntem.
Un poet e un om fără mască. E gol în faţa mulţimii,
care îi poate cerceta fiecare colţişor din suflet. El a ales
asta. Poezia e o simfonie a inimii, necenzurată, reală, care
se dezvăluie aşa cum e, tandră, plină de răni, de iubire
sau de moarte.
Evităm să fim noi, cei adevăraţi. Nici măcar când
iubim nu o facem fără măşti, ar fi nesigur.
Timpul nu aşteaptă să cadă măştile.
Frunzele au început să mi se desprindă, mai curând
decât crezusem. Dar e bine, pentru că simt vântul mai
aproape, gustul ploii e mai sărat, soarele mai fierbinte. Şi
cine are nevoie de frunze, când iarna se-ntoarce acasă?
Autoarea
5
Ploaie de incertitudini
Ai întârziat,
cafeaua s-a răcit de mult, pe colţul mesei
iar ceasul indică o oră înainte.
Nu încerca să te scuzi că traficul e de vină,
ochii te trădează,
ştiu că nu ajungi niciodată la timp
şi îmi spui că sunt mult prea imatură,
dar puteam să stăm în şezlong, să ascultăm ploaia
şi să ne smulgem buruienile din suflet.
Să-ţi aşezi capul pe genunchii mei şi să adormi,
în timp ce ţi-aş fi mângâiat creştetul ca unui copil.
Dar ai întârziat şi s-a oprit şi ploaia,
nu mai insista să cauţi puzzle-ul lipsă,
mai bine vino, să rescriem legile iubirii.
6
Frumoasa adormită
Las fereastra deschisă,
parcă ieri era primăvară
şi stoluri de liliac
împrăştiau miresme violet.
Otrava sfârşitului
îmi stăruie pe cerul gurii
şi-aş vrea să mă săruţi
ca pe Frumoasa adormită.
Strigătul ascuţit al prezentului

anihilează speranţele
şi doar săgeata lui Cupidon
mai poate ucide moartea.
Las fereastra deschisă

şi te-aştept la marginea patului,
să mă săruţi în vis
ca pe Frumoasa adormită.
7
Ziua păsărilor
Voi naufragia pe lună,
atunci când viaţa va durea prea tare
şi nu voi suporta să văd
cum cariile timpului muşcă adânc, în carne
şi moartea aşteaptă, mereu tânără,
să ne panseze rănile,
suflând grijulie deasupra,
ca o mamă.
Astăzi e ziua păsărilor

şi văd aripi peste tot,
fâlfâind prea aproape de ape,
periculos de aproape,
încât le pot vedea
cum se preschimbă în peşti.
Voi naufragia pe lună,

atunci când lumea e prea neprimitoare
şi îngustă.
Poate voi sta cu Dumnezeu la o ceaşcă de ceai,
consolându-ne reciproc
de singurătate.
8
Lacrimi de Monalisa
De ce plângi
cu lacrimi de Monalisa,
din tabloul tău,
presărat pe alocuri
cu enigme?
Iar chipul tău

devine nudul perfect
al durerii.
De ce laşi ploaia
s-acopere cuvintele,
transformate timpuriu
în gânduri pe sticlă?
Figurine de praf
se-ntorc în tabloul perfect
agăţat de-o iluzie,
a unei vieţi traversate
în fugă.
9
Poţi să mă acuzi de poezie

Îmi strâng mai tare eşarfa la gât,
e periculos să umbli cu sufletul pe-afară,
roşul e culoarea păcatului
şi astăzi sunt poligamă.
Nici măcar degetele tale

nu caută umbre,
îmi spui să-ţi desfac nodul la cravată,
dar nu încerci să mă seduci,
e doar o metodă de abandon.
Întotdeauna am căutat altceva

-în fiecare dintre noi
zace un animal sălbatic-
Poţi să mă acuzi de poezie,
în lipsa oricărui martor,
voi fi gândul ce-ţi veghează deşertul.
10
Atât de singură
Lasă-mi o clipă,
nu vezi că e toamnă mereu,
că rochia mi-e ruptă
şi mi-am pierdut un pantof
în încăierarea cu visele,
iar dantela murdară
îmi atârnă pe umăr
ca o pasăre moartă?
Lasă-mi o clipă,
să te privesc în ochi,
poate-mi voi curăţa noroiul din suflet
cu privirea ta
şi nu uita să mă strigi pe nume,
ca să-mi amintesc cine sunt.
Lasă-mi o clipă,
să-mi strâng inima mai tare la piept,
poate va reîncepe să bată,
poate nu-i va mai fi frig,
şi nu se va mai simţi
atât de singură,
atât de singură.
11
My preciousss
pentru Gabi
Îmi vopsesc unghiile în negru

şi urc scările în fugă,
mi-e teamă să nu mă împiedic,
pentru că urăsc să stau la reanimare.
Mă-ndrept către tine,
visând cu ochii deschişi
o scenă din Stăpânul Inelelor,
ca un camuflaj al gândurilor.
Mă-ntreb ce să mai scriu

sau de ce mi-e foame de tine,
ştii că te iubesc
în forma ideală,
ca un înghiţitor de flăcări
şi te împart în fiecare zi cu mine
mai mult sau mai puţin egal,
dar întotdeauna,
my preciousss….
12
Victime colaterale
Timpul îşi fumează ţigara
întotdeauna
până la capăt,
aruncând scrumul
pe mormintele verzi.
În fiecare anotimp,
moartea trasează traiectorii
acolo unde înfloresc visele.
Viaţa e un câmp de bătălie

cu victime colaterale,
mereu în căutare de clişee.
Şi-atunci,
îmi strâng în pumni singurătatea,
până când îmi cresc în palme
flori de gheaţă.
13
Pasiunea unei litere

Cândva,
credeam că doar poeţii
scriu versuri de dragoste
şi te-aşteptam în fiecare noapte,
să-mi omori timpul
cu privirea.
Îţi iubeam fiecare silabă a numelui,

ca şi când
n-ai fi existat decât tu
şi-mi plăcea să probez
rochii de mireasă albastre.
Aşchii dintr-un fost ecou

se-aştern pe umerii tăi
şi vreau să-mi spui că mă iubeşti
în toate limbile pământului,
ca un bibliofil
care-şi citeşte cartea
până la ultima literă.
14
Jumătate de poveste
Adoarme-mă,
cu ghilotina unui singur cuvânt,
ca şi când nu m-ai fi iubit niciodată,
ca şi când ţi-aş fi fost inamic
dintotdeauna.
Adoarme-mă,
sub cearșaful rece,
fără să-mi spui noapte bună,
fără să dai la o parte tristeţea.
Adoarme-mă,
până când stelele se destramă
la geamul meu,
iar gloss-ul de pe buze
îmi devine amar,
ca un inventar al simţurilor
ce şi-au greşit destinatarul.
15
Dest. -
În ultima scrisoare am trecut linie la destinatar,
am uitat că Dumnezeu nu are adresă de corespondenţă.
Am trimis-o într-o noapte cu lună plină
şi-am semnat-o cu sânge,
să-mi recunoască ADN-ul.
Cineva mi-a spus că Dumnezeu nu primeşte scrisori,

că e departe, că e prea ocupat,
dar am vrut să ştie că lumea e un măr stricat,
că toate sunt noi, şi totuşi vechi,
că moartea e un animal de companie,
care ne ţine în lesă.
În ultima scrisoare am trecut linie la destinatar

şi tot aştept răspuns din Paradis.
16
Că ai trecut…
Te-aş ruga să încui uşa când pleci.
Stinge toate luminile
şi lasă ploaia să curgă
printre frunzele de liliac.
Dă drumul lupilor în curtea din faţă,
să-şi poată urla singurătatea.
Lasă urme de paşi pe pământul reavăn,
să-mi amintesc că ai trecut printre cuvinte,
şi să mă simt ca acasă în inima ta.
Să-mi culeg amintirile, bob cu bob,

să sfâşii cu dinţii rochia de mireasă albastră.
Apoi, să aprind focul în şemineul viselor
cu grijă, să nu întrerup simfonia lupilor.
Să scriu o listă cu poeme de dragoste neterminate,
pe care le arunc în flăcări,
cu pumnii încleştaţi de tăcere.
17
Remuşcarea unui bisturiu

Adorm pe pământul reavăn,
era noapte când te-am întâlnit,
m-ai prins descoperită
şi mi-ai înghesuit umbra într-o scorbură,
degeaba-ţi spuneam că mă doare lumina
din palmele tale,
că degetele îmi lasă urme adânci,
ca într-un film sadic
cu Jack Spintecătorul.
Am fugit atunci cât mai departe,

căutând lumina prin ferestre murdare,
ori de câte ori vedeam câte-o umbră mai stranie,
ce părea să fie decupată din tine
sau din mine
sau din amândoi.
Am privit cu ochii larg deschişi

jumătăţi din noi,
ca-ntr-o operaţie pe cord,
aşteptând remuşcarea vreunui bisturiu
într-un spital în paragină.
18
În beciul cu fluturi
Abia îţi văd sufletul prin tricoul pătat,
rugina ţi s-a aşezat pe coapsa stângă,
m-aştepţi mereu, în aşternuturi reci,
cu decibelii la maxim.
Părul ţi-e încâlcit de prea multă rutină
şi mult prea lung, pentru un rebel fără cauză,
ce practică yoga, cu luminile stinse
şi numele tău rimează cu ploaia
ce păcat că l-am închis,
în beciul cu fluturi.
Ameţeam între parfumuri regeşti

şi frigul îmi ţinea de cald în temniţele tale,
când pe altarul de la miazăzi, îngenuncheam supusă,
îţi dezbrăcam pleoapele de alte femei,
ce s-au încorsetat cândva în eternul vreunui fum de ţigară
sau în aroma de Cabernet a unui pat nupţial
din beciul cu fluturi.
19
Conexiuni
Îmi port poemele, ca pe-un pansament,
chiar dacă spitalele-n care stau sunt reci
şi ploaia intră prin crăpăturile din tavan
în reprize dezordonate.
Mi-aş dori o amputare a gândurilor,

fără anestezie,
singurul calmant să-mi fie luna atârnată la geam,
ca o nesfârşită perfuzie
la care să mă conectez printre gânduri.
20
Giulgiu de libertate
Sunt din ce în ce mai liberă,
parcă tocmai am ieşit din detenţie
şi mă-mpiedic de mine la orice pas.
Nu mă pot obişnui
cu răzoarele nefireşti dintre limite,
sunt ca desenele de la Nazca,
dar puţin mai groase
şi se pot vedea de pe Marte
primăvara.
Port mereu cămăşi în dungi,

îmi place cum respiră pielea prin ele
şi mi-am montat gratii la geam,
să intre lumina mai bine.
Sunt liberă…
21
Culegătorul de iluzii
M-ai ademenit cu un alint
şi am ajuns să mă molipsesc de tine,
să număr chibrituri în loc de secunde,
până la următoarea fotografie cu noi
şi-n lipsa ta, ţeseam ca Penelopa,
o imensă pânză de dragoste
a unui păianjen pustnic.
Îţi cunoşteam fiecare bătaie în uşă,
fiecare urmă pe zăpadă,
când veneai să-mi culegi trecutul
din gropile din cearşaf
cu plasa pentru fluturi.
22
Ultima dorinţă
Te joci cu părul meu de mătase putredă,
nu ştiu dacă ţi-ai dat seama,
am murit de mult,
m-a otrăvit ploaia
în averse subliminale
şi-ai rămas să-mi culegi oasele
din curcubeu.
Nu încerca să mă trezeşti
cu un sărut,
e ora când cuvintele dispar,
clopotele încetează să bată
iar seminţele morţii încolţesc în călimară,
ca nişte vene brodate timpuriu
în palma destinului.
23
Veşminte
Ploaia îl fură pe Dumnezeu
din visele noastre
şi pescuim în cascade
mori de vânt.
Vrând, nevrând, tu erai acolo,

singurul mal, singurul popas,
erai limpede şi gol.
Şi-atunci, am tăiat cu briceagul

o bucată din suflet
şi ţi-am croit veşminte,
ca să mă porţi cu tine,
când ţi-e frig.
24
Cred că voi plânge la noapte

Mă prefac că închid uşa şi ies,
o şuviţă îmi atârnă pe obraz,
zâmbesc lumii, cu subînţeles,
dar cred că voi plânge la noapte.
Sunt ca o carte de colorat cu desene în ceaţă,
să fiu, să nu fiu,
ideea e că nu mă pot trezi
decât dacă aud ploaia pe pernă
şi măştile mă aleg singure,
care de care mai expresivă,
dar nici una nu clipeşte,
parcă sunt făcute să adoarmă visele.
Sunt ca un tipar laborios,
iau fiecare cuvânt,
îi fac analize de sânge,
poate voi administra poeziei o perfuzie
şi voi defrişa paturile de spital
de versurile anchilozate.
M-am deghizat în stană de piatră,
pentru ca moartea să nu mă recunoască,
să pot să-mi aleg singură rimele
din anotimpurile necosite.
Frigul îmi toceşte simţurile
şi-mi rod unghiile până la os,
să mă asigur că sunt vie,
palpez marginile speranţei
şi zâmbesc lumii cu subînţeles,
dar cred că voi plânge la noapte.
25
Nepreţuit
Singura mea culoare eşti tu,
a spicului copt
din lanul cu maci.
Nimicul din urma ta,

lumina scursă printre degete,
făcută scrum
de visele noastre nomade.
Eşti cel dintotdeauna

şi mi-e teamă să te ating,
să nu te sfârşeşti prea curând,
te apăr de mine cu preţul vieţii.
26
Poem pentru bunica

Am visat că bunica împletea ciorapi,
zâmbea uneori,
şi-mi era teamă că nu mă recunoaşte,
stătea în faţa icoanei
şi construia lebede de hârtie,
pe care le puneam să cânte
când ploua.
După două zile, bunica a murit,

nimeni nu mai împleteşte ciorapi,
la miezul nopţii, au zburat toate lebedele,
erau roşii
şi fiecare purta în cioc câte-o icoană.
27
Tango
Încă îmbrac păpuşi
şi-n borcane păstrez câte-o scoică pentru zile negre,
să aud cum se naşte marea
şi valurile se sparg de cheiuri în amurg,
răscolind timpul ca o paradigmă,
într-o gravură cu inimi de peşti.
Astăzi eşti alunecos

şi dansezi cu o iubită moartă,
ce şi-a decorat sufletul cu solzi,
într-un tango nesfârşit de albastru.
28
Dacă pleci, nu te mai întoarce,
lasă-mi doar umbra, pe pereţii goi,
şi zaţul de la ultima cafea,
în care vrăjitoarele ghicesc destine.
Nu lua nimic, inima ţi-o dau benevol,
pentru că nu poţi să faci din ea
nici măcar un transplant de iubire.
Încet,
voi număra cuvintele pe care ni le-am spus,
atât de vechi sau de noi,
îmi va răsuna în urechi liniştea.
Te voi ierta, când praful va acoperi amintirile

şi ne vom reîntâlni la inversarea polilor,
dar nu voi mai fi eu
iar tu vei fi altcineva,
vom fi doi străini, care împart aceeaşi inimă.
29
Ne-ntoarcem acasă
Grăbeşte-te,
au obosit vrăbiile,
maşina timpului înghite păpuşi,
copacii s-au uscat mai devreme
cu un anotimp.
Ne-ntoarcem acasă,
leagănul scârţâie în vânt,
amprente de copii pe sticlă,
ascultă cum plâng înghiţitorii de flăcări!
Bolnavi de întuneric,
ne iubim între două coşmaruri,
ca nişte fluturi într-o ploaie de stele.
30
Resuscitare
Au intrat în moarte clinică
cuvintele,
dormind cu ochii deschişi,
iepureşte,
linii continue îmi ţiuie în timpane
şi nu-mi mai aud inima bătând.
A venit timpul
să golesc clepsidrele de nisip
şi să-mi smulg pânza de păianjen
de pe pleoape.
Fiecare cuvânt are dreptul

la resuscitare.
31
Iubire pe pâine
Dă-mi iubire pe pâine,
pentru că am inima mai neagră decât Africa
şi mai fierbinte decât Sahara.
Dă-mi iubire pe pâine,

până mi se umple gura cu ţărână
şi flori.
Dă-mi iubire pe pâine

şi nu şterge cuţitul.
Fă-o încet, ca un ritual,
ca şi când ai deschide
o conservă cu vise.
32
Toamna e un poem desfrunzit
S-a făcut toamnă

şi frigul muşcă din cuvinte,
orele curg mai greu
şi timpul nu iartă,
îmi scriu poemele,
ca pe o luptă cu mine însămi
dusă la extrem.
Viaţa nu e o poveste cu happy-end,

cum credeam cândva,
nici măcar nu e sigur că trăim
sau poate că da.
Jocul de şah e pe terminate

şi regina aşteaptă să fie supusă,
şarpele din sânul tău şi-a păstrat veninul
pentru nopţi mai reci.
Vântul bate iar prin ferestre,

ca un sperjur codificat al unui zeu furios.
Nu mă lăsa să putrezesc printre gânduri,
ca o frunză căzută prea curând.
Dă ceasul înapoi cu o oră,
şi înveleşte-mă bine în dragostea ta.
33
Have a break
Moartea e la pauza de cafea,
poartă cagulă,
ca un tablou în relief,
din lumini şi umbre.
Tâmple fără pistol
în spiritul Crăciunului,
poate cineva mai fericit
oprise timpul.
Gânduri paradox,
când mama pune masa
şi iubesc lama cuţitului,
desculţă.
34
Poveste fără sfârşit

Nu-mi amintesc să te fi iubit vreodată,
poate ţi-am iubit cântecul sau conturul,
proiecţia pe sticla fumurie
a vreunui ideal.
Poate, am scris doar pentru tine,
o mie de scrisori de dragoste.
Ţi-am iubit amintirea

şi-am îmbrăţişat perna pe care-ai dormit,
desenându-ţi forma pe cearșaful rece.
Simţeam că povestea s-a sfârşit la mijlocul cărţii

şi-au rămas prea multe pagini albe,
care aşteaptă să fie scrise
de vreun condamnat la tăcere.
35
Born in Hiroshima
Nu mă iubi,
căci m-am născut în Hiroshima
şi port în mine sfârşitul,
singurul ţărm pe care-l cunosc.
Nu mă iubi,
pentru că-ţi voi purta ghinion,
ca un talisman al răului
sau o pisică neagră,
fă trei paşi înapoi
când mă vezi.
Ştiu că te atrag
exploziile din vitrina cu iluzii
sau schimburile de focuri
de pe canapea.
Dar m-am născut în Hiroshima,

în caruselul cu demoni
şi-aştept să îmblânzeşti moartea
pentru mine.
36
În cutia Pandorei
Printre rimele sterpe
se revarsă amintiri de primăvară.
Timpul înghite noduri

de adrenalină,
întorcând cu susul în jos clepsidrele.
Se dezmorţesc picioarele de fluturi

sub limbile bifurcate ale unor plante
carnivore.
Viaţa ne dă fiecăruia lecţii particulare,

predându-ne supravieţuirea
în cutia Pandorei.
37
Yin şi yang
Am învăţat să mă amplific la puterea dragostei,
ca un copil ce tocmai a citit primul cuvânt
şi vrea să ştie mai multe, no matter what,
aşa că aspir infinitul într-o fracţiune de secundă
şi mă trezesc pe malul celălalt,
cu yin şi yang de-o parte şi de alta a palmei,
îmi tatuez norii pe degete.
Şi fiecare răsărit pe care-l scriam împreună

ne tulbura ca o vină ancestrală.
Iar tu îmi recitai din Bacovia,
şi-mi plăcea să-mi spui pe litere te iubesc,
dimineaţa devreme, îmi schimbam pielea,
când încă dormeai printre rânduri.
38
Alegorie
Obişnuiai să vii dimineaţa devreme,
când ningea.
Ţi-era frig,
iar eu îţi încălzeam visele în palmă
şi-n ochii tăi vedeam adesea mori de vânt.
Iubeam toate furtunile tale,

aşteptând să-ţi răsar printre gânduri,
întotdeauna erau tainele,
ce ne purtau ca pe-o avalanşă,
timpul nostru nu era la fel cu al celorlalţi
eram doi astronauţi păşind pe lună,
în anotimpul iubirii.
Moartea rămânea o alegorie,

spusă de un bătrân înţelept, în jurul focului.
39
Acolo unde nu se topesc gheţarii

Nu face zgomot, aşteaptă să plece toţi
şi-apoi te poţi strecura printre gânduri,
acolo unde nimeni nu taie copaci
şi nu se topesc gheţarii.
Acolo unde culegem vise,
ca nişte copii ce aleargă pe o pajişte cu miei,
reconstruim paradisul din fărâme de dragoste,
cu ape curgătoare şi munţi înalţi,
unde Big bang-ul a fost mai blând cu poeţii.
Lasă-ţi hainele afară, vom fi ca primii oameni

şi va fi sărbătoare printre astronauţi,
cântecul lebedei se va auzi de departe,
ca un sâsâit de şarpe într-un copac.
40
Jocul de-a timpul

Voi rămâne aici,
să privesc lumea
de pe cel mai înalt pisc
al singurătăţii.
Ca şi cum aş visa că trăiesc

70 de ani în Purgatoriu,
printre arhive,
o viziune destrămată,
dintr-o parodie dantescă.
Jocul de-a timpul

-poveste fără sfârşit.
Voi rămâne aici,

să privesc lumea
de pe cel mai înalt pisc
al singurătăţii.
41
Metamorfoze
M-am mutat de curând în inima ta
şi trăiesc acolo ca-ntr-un spital,
cu încăperi pictate în roşu.
Nu am altă îndeletnicire,
decât să descopăr noi cămăruţe,
în care mă aşteaptă câte-o transfuzie.
Şi mai sunt spaţiile speciale,
unde ne pansăm rănile reciproc,
şi un loc în care ne vindecăm
de golul rămas după durere.
Îmi plăcea copacul acela,

sub care-am îngropat îngeri
şi-a plouat mult, până să ne crească alte aripi
iar zilele care-au nins peste noi
ne-au transformat în oameni de cenuşă..
42
Invizibila armată
Aceleaşi tentaţii de unică folosinţă,
îmi spun, smulgându-mi fiecare unghie,
ca un paradox ce nu mă priveşte.
Armatele mele sunt formate din poeţi,

mirese care nu şi-au ridicat vălul
şi copii cu cerneală pe degete.
Astăzi, văd viaţa din unghiuri deformate,

asumându-mi sfârşitul ca pe o glorie
dintr-un război niciodată câştigat.
43
Cosmic love
Mă gândesc la tine, până îmi explodează gândurile
şi te nasc din eprubetă, după asemănarea mea,
îţi recreez fiecare trăsătură,
şi nimeni nu poate să-mi spună că nu eşti perfect,
chiar dacă semeni oarecum cu zeii
şi clonele tale mă iubesc fiecare în alt fel.
Lasă-mă să te reconstruiesc,
câteva ore şi-atât, apoi vom fi veşnici,
voi căuta un nume pentru starea asta de bine,
resuscitând viaţa între două diasistole.
Vom privi porumbeii ciugulind primii fulgi,

pe un ecran uriaş, de care ne lipim obrazul,
într-o altă dimensiune, în care eram mai fericiţi
şi singurătatea era doar o altă planetă albastră.
44
Deja-vu
Nu te cunosc,
te-am văzut doar o dată
şi nu semănai cu nimeni,
era ca un deja-vu între două vieţi,
pe care le-am trăit într-o gară
cu mulţi copaci.
Ploaia se-nchegase pe asfalt

şi mi-ai oferit adăpost printre frunze,
ca o groapă comună
a unor îndrăgostiţi de toamnă.
Spectrofobie
Ai grijă de foc, vine noaptea,
nu străluci,
lasă luna s-o facă în locul tău,
stelele să cadă doar peste noi,
bezna, ca o cetate, ne-arată drumul,
când totul în jur se stinge,
veghează-mă,
ştii că urăsc oglinzile,
şi dragostea ta, ca un ciob,
mă doare.
45
Cealaltă jumătate de poveste

Pe degetul inelar port infinitul,
pulsând ca o inimă,
iubirea şi-a construit ziduri şi ferestre,
în câmpurile cu maci,
unde trăiesc bestii îmblânzite
şi tineri elfi.
E locul în care-ţi păstrez zâmbetul,

câte puţin din fiecare jurământ,
perna pe care dormi şi bătaia în uşă,
eternitatea oglindită într-o cupă cu vin,
felul în care aşezi literele,
când spui te iubesc.
46
Acum…
Visează-mă, ca pe un far la malul mării
sau un mesaj în sticlă, venit de departe
un infern în care arzi nemurirea,
tributul plătit nopţii.
Acum, când încă mai suntem
şi moartea n-a suflat în lumânări.
Imediat ce te trezeşti, rupe florile,

sparge oglinzile şi lasă-te iubit
într-o mie de feluri,
până mă visezi culegând timpul
de pe buzele tale.
Rupe din tine bucăţi şi lasă-le ofrandă

cearşafurilor în care-mi adorm tristeţea.
47
Furtuni cu saltimbanci
Mi-e somn şi tu eşti departe,
prin rana deschisă curge tulbure viaţa,
la miezul nopţii, închid fluturii în insectare,
e frig şi bezna-mi limpezeşte gândurile,
scuturând cearşaful de mirosul tău,
crima de-a ne iubi fugari în ploaie,
până putrezesc copacii.
Umbrele traversează camera,

le doare pustiul din ochii noştri,
ca nişte saltimbanci rătăciţi,
ne căutăm prin furtuni de nisip.
48
Lacrimi şi cenuşă
În după amiaza asta,
spui că nu poţi să mă priveşti
şi nu e prima oară,
când poemele se chircesc în mine
ca nişte discursuri neterminate.
Mi-am păstrat tăcerea,

Lacrimă, după lacrimă, după lacrimă,
singurul risc ar fi să mă dezgheţ subit
într-o explozie de întuneric.
Nu pot nici măcar să te citesc,

am uitat alfabetul.
E prea linişte şi dormi cu capul acoperit,
undeva, am păstrat cenuşa
ultimului sărut.
49
He loves me, he loves me not

Treceam galopând,
uneori ne-ntorceam
să ne privim umbra.
Pletele sălciilor
pieptănau adieri,
nimeni nu trecuse dincolo
când rănile noastre s-au regăsit.
Era timpul să uităm

vina de-a ne fi născut
însinguraţi.
Mă-ngropi în durerea ta,

ca şi cum ai trage cortina
la sfârşit de show.
Gânduri transformate în petale
-he loves me, he loves me not.
Erai al nimănui,
emigrând printre poemele mele,
gândurile, tristeţea mea,
-în camera pustie,
doi copii îmbrăţişau copacii.
50
Următorul, vă rog
Am intrat în stand-by,
nu simt neliniştea, nici aşteptarea,
e gol cercul acesta,
îmi trec palma peste funie,
miros de cadavru mai vechi de o noapte.
Sap rudimentar gropi cu unghiile,

în care-mi aşez gândurile ca o osmoză,
următorul, vă rog,
nimeni nu ascultă pietrele,
tăişul creionului pe hârtie.
Şi te iubesc în alb…
Închide ochii şi ascultă tăcerea,
fiecare fulg ce se aşază pe buzele noastre
e o simfonie nepământească.
Şi te iubesc în alb,
ca un înger căzut
printre cuvinte..
Astăzi, arată-mi drumul spre curcubeu,

fără să spui o vorbă,
doar semnul de-aţi fi zărit o clipă,
culorile.
51
Identităţi (marginea vieţii)

În colţul paginii,
chipul tău,
construit din lumini şi umbre,
desen pe asfalt.
Mă priveşti, fără să-mi rupi petalele,
lasă-mă doar
să-mi încălzesc fluturii
în palma ta.
Albatroşii îşi construiseră cuib

la marginea vieţii
şi nimeni nu iubea mai mult decât noi
tăcerea de după furtună.
Chemarea focului
Te aştept,
la ultimul reflux,
cu degetele nuferi
şi miros de mare.
La răsărit,
cerul a păstrat pentru noi
o singură lacrimă.
Te aştept,
în haine de carnaval,
adormind la piept lupii,
cu descântece de foc.
52
Iubirea venea şuierând

Viaţa e o gară,
din care intră şi ies,
bărbaţi şi femei cu haine rupte,
aşteptând trenuri întârziate,
ascuţindu-şi cuţitele,
încă o primăvară,
în care marfarele vin
încărcate cu vise.
Astăzi suntem oase,
pe care se scurge încet
sângele apusului.
O ploaie rece
aspira infinitul
şi palmele tale mă dureau
împrejurul lacrimilor.
Mai rămân copacii din noi
însetaţi de zefir,
şi iubirea care venea şuierând
ca o locomotivă cu aburi.
53
Legitimă apărare
Astăzi,
e o altă linişte,
parcă plouă de-o veşnicie,
şi mi-e imposibil să-mi amintesc să mor,
când viaţa nu-mi dă instrucţiuni
de utilizare.
Întunericul mă ascunde,
când iubesc în legitimă apărare,
în braţele oricui va rupe tăcerea.
Dincolo de tăcere
Vom face dragoste cu hainele pe noi
şi luminile aprinse.
Doar aroma de marţipan a deşertului
ne va scutura de tristeţe.
Sărutul tău,
tatuaj din sârmă ghimpată,
se va întoarce să-mi culeagă rugina
de pe degete.
Cutia poştală e plină de cenuşă

şi nu mai am timp să iubesc
urma sângelui tău pe zăpadă.
54
Albume de familie
Mă-ntreb dacă moartea ne citeşte horoscopul
la cafea, cu ziarul în mână
şi urme de ruj pe ceaşcă
dimineaţa, la prima oră,
în timp ce ne grăbim spre serviciu
sau mai îngropăm un vis
în cimitirele resemnării.
Mă-ntreb dacă Dumnezeu îşi mai rupe de la gură

vreo felie de dragoste
şi pentru pietrele de râu
încolţite în inimile noastre.
Mă-ntreb dacă secundele muşcă din fiecare,

lăsând câte-o plagă deschisă de adevăr
în răposatele albume de familie.
Mă-ntreb dacă moartea ne citeşte horoscopul,

ascuţindu-şi cu o mână coasa,
dimineaţa, la prima oră,
în timp ce ne grăbim spre serviciu.
55
Iubirea e singura migrenă

Nu te mişca,
aşteaptă să cadă copacii,
rând pe rând,
volumul la maxim al muzelor
m-a asurzit de mult
şi aud răspicat alfabetul tăcerii.
Iubirea e singura migrenă

de care am nevoie,
sufletele noastre au învăţat limbajul semnelor
ca pe o poezie, sau strigăt de luptă,
în fiecare anotimp ne desparte ceva,
tot aşteptând să ni se spună
cât e de târziu.
56
Îmi spui să uit...

Îmi lipseşte răgazul de a fi,
sunt ca o figurină de ceară
abstractă.
O copie a unui cuvânt
în prea multe exemplare.
Îmi spui să uit

că timpul împrăştie nisip în ochii iubirii,
îmbrăcând în doliu
miresele.
Că mă pierd, cu fiecare pas

şi nu-mi rămâne decât
mâna întinsă a cuvântului.
Că moartea ne trage de mânecă,

oferindu-ne în dar
flori de nu-mă-uita.
57
Puncte de suspensie
Te-am asamblat,
de-acum, pot să te dezasamblez,
ca pe un puzzle cu furnici,
o capodoperă
cu puncte de suspensie
şi-apoi de la capăt.
Artă deviantă la microscop.
Aş vrea să ai grijă
când aşezi pansamentul
peste muşuroaiele roşii,
ca un act de clemenţă.
Pune-mi înapoi peruca, genele false,

mă simt mai vie în lumina ta,
spune-mi ce vreau să aud
şi închide ochii.
58
Torţele infinitului
Îmi presărai pe pleoape
clipe pământii,
torţele infinitului
ne-mbrăcau mâinile
şi cerul.
Potcoave de unicorni
sfâşiau trupul mării,
asurzitor, ca o chemare.
Spune-mi când vii,

ca să opresc furtuna,
de câte ori mă cauţi
printre urme de flăcări.
59
Cel mai tăcut poem

Cel mai tăcut poem vine din cele mai năvalnice gânduri,
o creaţie similară cu moartea,
când încă visez îngeri pe canapea
numărând pene,
în refugii de dopamină.
Mă confesez ploii prin emisfera dreaptă

şi tăcerea mă ascultă ca la o şedinţă de terapie,
fără să-mi ceară în schimb decât sufletul,
pe care-l împart bucuroasă
în cel mai tăcut poem.
60
Liniştea lupilor
Cerul era prea mare ca să-l ţinem în palmă
şi ascultam liniştea lupilor,
cu ochii lipiţi de tavan,
doar puţină lumină îşi făcuse culcuş
în căuşul palmei.
Vedeam totul supradimensionat,

într-o nouă ordine,
o petrecere a muştelor ce nu ne privea.
Noaptea, amuţeau cei înecaţi în dragoste,
căutând infinitul într-o zecimală.
Eu eram prea singură să te mai ascult,

tu mă iubeai la alte standarde,
drumul spre casă cu puf de păpădie
împărţise timpul la doi.
61
Poet, enigmatic outsider

Poet, enigmatic outsider,
răsărind din ceaţa cuvintelor,
când timpul îndoaie ciulinii
de la marginea nopţii.
De ce te-ascunzi printre rânduri,

uneori răzvrătit,
alteori,
mut ca o lebădă ?
Altădată, te văd
cum te-arunci în valuri,
şi-aştept să te-agăţi
de vreun poem
cu susul în jos,
de hotarul unui cuvânt
sau de vreun descântec de ploaie.
Cândva,
te visam în luptă,
erai în linia-ntâi,
transformând războaiele lumii
în versuri.
Sau te preschimbai în fluture,
te-aşezai pe inima-mi floare de lotus
şi-atunci împărţeam cuvântul la doi,
poet, enigmatic outsider.
62
Grotesque
Te-am visat într-o staţie de autobuz,

râdeai şi dâre de sânge
se-amestecau cu hohotele.
Tremurând din când în când,
în spasme grosolane,
îmbiai trecătorii cu pâine.
Timpul se scurgea ca o alifie râncedă

iar eu aşteptam cu mâinile încrucişate
apocalipsa,
chiar dacă sângele îmi fierbea ca smoala
în cazanul cu ierburi de vrăjitoare.
Broboane de sudoare curgeau alene

pe frunţi ciupite de vărsat,
colcăind în trupuri reci, şobolanii
îşi arau pământurile.
Nu înţelegi, că e prea târziu pentru noi,

că bezna îmi sapă măruntaiele
iar moartea a cosit demult florile
din grădinile raiului?
63
Mă numesc Bianca
Mă numesc Bianca
şi sunt dependentă,
poate v-am şocat
şi nu aţi înţeles care este de fapt
mesajul.
În cercul poeţilor somnambuli
străjuie o statuie de ceară
cu arma la umăr,
trăgând dintr-o ţigară
cu poftă
şi-i place viaţa boemă,
de mahala,
să bea absint din pahare slinoase
şi să privească femei uşoare
prin ochiul de sticlă.
Mă numesc Bianca,
dar vă las să ghiciţi cine sunt,
astăzi nu-mi blurez sufletul
cu metafore
şi las fereastra deschisă larg,
pentru ca vântul s-aducă poeme
din cercul poeţilor somnambuli,
cu aroma de absint
a nopţilor carnivore.
64
Perfuzia cu poezie (don't panic)

...Don't panic,
pedeapsa capitală e inclusă în preţ,
nu te costă decât putreziciunea eternă a viselor,
printre sentimente vândute în bazaruri bizare.
...Don't panic,
eşti propria ta portavoce,
în care îţi urli capitularea,
fără să ştii că te vânai singur
către destinaţia zero.
...Don't panic,
eşti doar tu, în cămaşa de forţă a vieţii,
sub anestezia timpului
aşteptând cuminte, perfuzia cu poezie.
65
Printre cârtiţe
Mă sprijin de ce mai este viu în mine
şi-mi verific pulsul gândurilor în răstimpuri,
ca pe-un amalgam de vibraţii
răscolit de febra anotimpurilor.
Privesc cum timpul îngălbeneşte visele,

etichetându-le pe fiecare
cu un număr la piciorul drept
şi-un loc rezervat printre cârtiţe.
Şi-atunci las loc şuvoiului de cuvinte

să-mi curgă prin vene,
ca nişte fluturi de noapte
eliberaţi din cimitirele contemplării.
66
Ceva vechi, ceva nou…

Gândurile-mi umblă în haită,
prădând subconştientul de figuri de stil,
pe când moartea stă în lumina reflectoarelor
ca o divă,
foindu-se în rochia-i de topaz
cu cristale swarovski.
La un colţ de coridă
o fetiţă duce gunoiul,
vântul îi smulge fundiţa din păr,
aplauzele au încetat.
Cineva se-aruncă de la balcon,

ploaia spală urmele de sânge
de pe caldarâm,
a doua zi, copiii joacă şotron.
Timpul împleteşte cosiţe albe

mireselor,
luând suveniruri extreme,
ceva vechi, ceva nou, ceva albastru...
67
Mai presus de toate e cuvântul

Îmi caut aşezământ printre umbre,
lovindu-mă de absenţe ce dor,
lacrimi brăzdează curcubeiele
muşcând bucăţi din cer.
Mai presus de toate e cuvântul,

ce taie în carne vie,
silenţios ca un fluture,
acuzaţii nefondate îmi zgârie timpanele
aşteptând răspunsuri de sticlă.
Şi ce-ar mai fi de zis,

atunci când tăcerea naşte lei
iar durerea lui a fi îţi curbează spatele,
nelăsându-ţi timp să respiri.
Ridic două degete, să pot vorbi,

dar buzele-mi rămân lipite de oglindă,
adulmecând reflecţia ipohondră
a unui suflet decupat.
68
Demoni deghizaţi
Aş vrea un somnifer,
cu care să-mi adorm gândurile,
fără efecte adverse sau sevraj,
doar să mă retrag
în anestezia totală
a unei noi ordini interioare.
Uşor asimilabil,
ca un vaccin cu eliberare lentă,
injectând antidotul
împotriva tristeţii.
Să trasez linii pe cer,

să dau mâna cu propriii demoni,
deghizaţi în umbrele.
Apoi să prind rădăcini,

undeva, la malul vreunui poem.
Mă decid greu
pe ce parte să adorm,
dar cel mai bine
e la marginea unei coli
de hârtie.
69
Poe-m-igrena
De ceva vreme,
îmi locuieşte în creier
o migrenă,
şi-a făcut cuib
printre neuroni.
Cam sărită de pe fix,

ce-i drept,
uită să se spele pe mâini
sau să strănute în batistă.
Isterică,
nu-i pasă de nimeni
şi nimic,
doar de propriile nevoi,
iar când visează,
nu se poate abţine
să nu ţipe.
Am învăţat să trăiesc cu ea
şi împărţim orice,
până şi cafeaua de dimineaţă
cu două cuburi de zahăr,
e ca un cordon ombilical
ce mă leagă de viaţă.
70
Absenţe
Îmi scotocesc amintirile
prin emisfera dreaptă
sau prin ventriculul stâng,
contează doar să găsesc ceva palpabil.
Visele mă aleargă
într-o cursă inegală,
nu contează dacă pierd sau câştig,
speranţa moare ultima.
Mă declar absentă
din timpul prezent,
parcă mă privesc într-o oglindă
cu mii de feţe,
dar niciuna nu este a mea.
71
Brancardieri şi teatre de război

Oameni alergici la viaţă
se preumblă
prin teatrele de război
ale abandonării.
Eşafoadele lumii
sunt pline de miresme
de portocali.
Alchimii inversate
străbat sufletele desculţe
primăvara.
Brancardieri involuntari
sapă gropi de subînţelesuri,
pregătindu-ne pentru a doua moarte.
72
Arheo-logos
Mă-ntreb cum ar fi să pleci
înaintea tuturor,
pentru că oricum, o vei face singur,
doar tu şi EA ca un cuplu penibil,
aşa că de ce să tot aştepţi finalul,
când poţi să pleci în fiecare zi câte puţin,
până când nu mai rămâne nimic,
decât o carapace goală şi-o privire opacă,
până te saturi să mai numeri morminte şi cruci,
în care zace câte-o parte din tine.
Şi-atunci te plimbi prin propriul cimitir şi fluieri,
deshumând fiecare os, ca un arheolog.
73
Poemul Binelui şi al Răului

Dumnezeu ne foloseşte drept cobai,
spre deliciul publicului,
care ovaţionează
de fiecare dată
când ratăm ieşirea din labirint.
Poemul Binelui şi al Răului

şi-a muşcat singur cuvintele,
rămânând
în mijlocul Paradisului
desfrunzit.
Dramele existenţei
se-ncolăcesc ca un şarpe
de gâtul Evei,
nelăsându-i timp
să caute sinonime
pentru moarte.
74
Existenţă la absurd
Sfertul academic a trecut
şi tot aştept să mă revendice cineva,
poate că greşesc
şi nu va veni nimeni în final,
dar continui să-mi rod unghiile,
chiar dacă a mai trecut un anotimp
şi fluturii s-au transformat în rime
excentrice.
Iar latura absurdă a vieţii
s-a autosesizat,
ca la o şedinţă de terapie
intensivă.
Banca pe care stau

are scrijelite diverse nume,
cum n-am altceva de făcut,
le rostesc în gând ca pe-o poezie,
încercând să deosebesc karma,
cine ştie câţi au mai aşteptat
uitându-se la ceas docili,
în fiecare an.
75
Luisa
Se numea Luisa,
ea era mereu cea înţeleaptă
şi-i plăcea să numere oi
înainte să adoarmă.
Se numea Luisa
şi mai mereu îşi pierdea capul
după oricine o ţinea de mână,
lumea spunea că e femeie uşoară
şi-şi dădea ghionturi,
prin pieţe,
dar ea nu dorea decât puţină iubire,
împărţea flori trecătorilor
când mergea să cumpere iluzii
pe bani puţini.
Se numea Luisa
şi-avea ciorapii rupţi
iar rimelul ieftin
i se scursese pe obraji,
nu mai avea timp să numere oi,
cineva o văzuse dansând pe acoperiş,
îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie
şi pantofi cu toc.
Unii spun c-a alunecat…
76
Omul-sertar
Ştii,
îngerii se nasc în ploaie,
de-atâtea ori i-am văzut
rupându-şi bucăţi din aripi
cu sete.
Ştii,
nimeni nu caută pene în curcubeu
şi parcă e târziu acum
să mai schimbi culoarea
furtunii.
Stoluri
survolează deşertul în cerc
şi iar mă simt ca-ntr-un tablou de Dali
cu omul-sertar.
77
Un anotimp în plus
E-atât de cald,
ca-ntr-o sahară plină de paşi,
ca şi când pământul
ar fi o piatră uriaşă
şi văpaia lumii
arde inimi la proţap.
Cuvintele au explodat
într-o combustie spontană,
ca un foc de artificii
pe asfalt.
E hilar
cum trece timpul,
păcat că nu e loc
pentru încă un anotimp,
căruia să-i spunem: poezie.
78
Poemul sunt eu
Poemul e gol pe dinăuntru,
are hainele rupte şi ochii umflaţi,
îşi ţine capul între şinele de cale ferată,
ca un îndrăgostit de moarte.
Nu cere nimic şi nu vrea să fie-nţeles,
e doar pulbere dintr-un fost gând,
a fi sau a nu fi,
execuţii individuale dictate de un guru surd,
Armageddonul dintr-un colţ de caiet,
crematoriul în care ard vise,
poemul sunt eu.
79
Umbre de neputinţă
Lumina a amuţit de prea multe metafore,
de prea mult întuneric şi muştele se strâng în jurul ei,
încolţind-o ca pe o pradă bună de devorat.
Încerc să o salvez, închizând-o în colivie,
dar are reverul pătat cu sânge şi cloroform,
nici morfina n-o mai ajută, iar durerea ei mă sufocă
şi nu pot s-o resuscitez.
Ploaia mă stinge cu o palmă grea

şi vorbesc cu prieteni imaginari în oglindă,
bezna mă acroşează ca un lup flămând,
căruia i se văd oasele prin piele.
Tremur şi frigul îşi înfige colţii,

până când simt lumina şiroind eliberator,
ca o ofrandă ne-nţeleasă şi păgână
a unui poet sfâşiat de cuvinte.
80
Oameni din clorofilă

Din când în când, las o floare pentru oamenii verzi,
care-şi dau sufletul de fiecare dată când frunzele cad.
Las îngheţul lumii să mă cuprindă,

într-o membrană de clorofilă pură,
pentru că a plouat prea tare când m-am născut
şi n-au existat plasturi să-mi acopere tristeţea.
Când nu văd lumina, mă-mbolnăvesc de tăcere

şi zac la reanimarea propriilor gânduri,
ca-ntr-un epilog scris de-a-ndoaselea în alfabetul Morse.
Mă pansez singură, când plouă prea tare,

gândindu-mă că vor trece şiroaie prin mine,
fără să protestez în vreun fel,
mă voi naşte curcubeu.
81
Călători prin anotimpuri

Toamnă-ultima frontieră,
imaginea ta desfrunzită, aşteptând primăvara,
ca un orfan ce-şi aşteaptă mama,
în ploaie.
Ascultăm răsăritul
ca pe-o simfonie incompletă
a frunzelor care cad peste noi,
înveşmântându-ne în tăcere.
Toamnă-ultima frontieră,
călători într-un spaţiu inexistent,
al iluziilor ce se nasc din iluzii.
Anotimpul nostru se scrie singur.

Trebuie doar să-l purtăm cu noi,
ca pe-o poezie.
82
Timp pentru zbor

E târziu,
din liniştea noastră răsar fluturi,
cântecul ierbii amuţeşte
într-un îngheţ cosmic al iubirii.
Mă ghemuiesc
într-un colţ de caiet,
gândurile-mi redevin stoluri,
survolând chemarea tăcerii.
Ne-a uitat primăvara,

nici măcar o bătaie pe umăr,
în spaţiul primelor semne.
Bruma se-aşterne printre rânduri,

ca o scrisoare venită de departe.
Nu spune nimic,
îţi voi desena frunze pe cer.
83
Sevraj
Nu pleca,
o pastilă şi-atât,
ploaia are gust amar.
Un pahar cu apă,
eşti tot aici,
degeaba mă-ntreb cine sunt,
cineva a furat dimineaţa
flămând de lumină.
Suntem dragoni în derivă,

nu pleca,
timpul ne-a ales,
sa plutim împreună
pe Styx.
84
Cerul ne poartă pe buze şoaptele

Dumnezeu îşi cheamă îngerii şoptit,
ca un fâlfâit de aripi
peste ape.
Nimeni nu pescuia dragoste la copcă,
trăiam doar o distanţă nesfârşită
între gheţari.
Dumnezeu îşi cheamă îngerii din lacuri,

toamna târziu,
din străfundurile cerului şoaptele ne ajung,
iar trupurile noastre devin rădăcini
de nuferi.
85
Poemul destrămării
Iartă-mă,
n-am reuşit să ajung la timp,
m-am destrămat prea devreme,
ca un ghem cu care se joacă un pui de pisică.
Am rămas umbre,
fără timp, doar enigme neelucidate,
mirosul de lemn din care muşcă securea,
nimic care să te-nfioare.
Porţile din noi se deschid,

fiecare în direcţia opusă,
oriunde ne-am putea salva
de tăcerea toamnei.
86
Limite
Mă-ntrebi dacă mi-e bine,
ştii,
eu tocmai am uitat să respir,
un sunet de foarfece,
un declic.
Nu vezi că suntem umbre,

mă străduiesc să luminez puţin,
dar îmi ard degetele
şi lacrimile mă sting.
Par mai înaltă când dorm,

pătura mi se scurge pe trup,
lăsându-mi gândurile pe-afară,
de izbelişte.
Taci, nu spune nimic,

amintirile ne privesc din albume,
găsindu-ne nepregătiţi
pentru următorul blitz.
Unul dintre noi a murit,

tot evitând să se nască oficial,
ca o anestezie cu uşile închise
-privată.
87
Chemare din adâncuri

Înaintează-timpul nu pierde la ruletă
nici o milisecundă.
Oasele demult îngropate
au ADN-uri de fluture.
De câte ori mă prăbuşesc,

de câte ori mă desprind de viaţă,
ca o lansare în neputinţă,
îmi îngădui să mă sting
într-o hiperbolă a tăcerii.
Undeva, tirajul e prea mare
şi gândurile mi se deschid
în foarfece.
Pe aerodromul celor proscrişi

mă simt mai liberă ca niciodată,
să înalţ zmee
şi să revăd fotografii de grup,
din care mă priveşte moartea
ca o extensie
cu o mie de chipuri.
88
Să ne iubim în piele de şarpe

Dimineaţa, începe lupta,
gânduri şuierătoare îmi trec prin minte,
în timp ce mă priveşti pieziş
din Cadillacul tău roşu.
Îmi spui că am fost predestinaţi

să ne iubim în piele de şarpe,
încolăcindu-ne de copaci crescuţi
în noi.
Timpul îşi schimba pielea,

ratând ultimul carnaval.
Nu uita să plângi când eşti fericită, mi-ai spus,
înainte să-mi arunci cenuşa
în mare.
89
Haos bipolar
În noaptea asta, stau lângă sobă şi mângâi pisici,
cu o mină absentă,
o umbră roşie se revarsă pe canapea,
apoi, focul se stinge şi dorm fără vise,
ca şi cum m-aş potrivi perfect în tabloul acesta cu sfinţi,
incompatibili cu viaţa.
Şi totul se reduce la disecţia luminii,

ca şi când ai rupe un diazepam în şase.
Îmi pari obosit, şi mă-ntrebi de ce mor păsările,

gesticulând, parc-ai vorbi cu un prieten imaginar,
care are un picior amputat şi nu poate să zboare.
90
Labirintul
Te întorc pe toate părţile,
încă eşti viu,
ai intrat într-un fel de comă,
nu-ţi face griji,
e doar o iluzie,
nimeni nu ştie cât suntem de morţi
pe dinăuntru,
ne strivim umbrele cu bocancul,
mai puternici azi,
nu privim înapoi,
crucificaţi
de aceeaşi lacrimă,
aceeaşi controversă
de a fi.
91
Implant de gânduri
Oare câtă viaţă poate să încapă
într-un pumn de ţărână?
În spaţiul diform,
din care-mi extrag muzele
una câte una,
ca o învălmăşeală de fluturi morţi,
vise amanetate.
Sunt bine, m-am resuscitat,

până am devenit zombie
în cimitirul fără cruci
al poemelor.
Trimit mereu spam-uri

lui Dumnezeu
şi-n loc de răspuns primesc insomnii,
ca un implant de gânduri,
care nu s-a scris.
92
Desprindere
Moartea dansează pe caldarâm
şi nu mă pot opri din râs,
când văd cât e de previzibilă.
Cu degetul pe trăgaci,
îmi dezamorsez gândurile,
ca un supliment întârziat de adrenalină.
Altitudinea mi-a rarefiat cuvintele

şi cad progresiv, redefinindu-mă,
în timp ce bucăţi din mine
îmbracă pământul.
93
Vitrine cu păpuşi
Nu a rămas nimic de scris,
degetele astea reci nu pot să tasteze,
cu greu, vreun cuvânt adoarme pe tâmple
ca un şuierat de glonţ în câmpul cu lilieci.
Calc pe oase de pterozauri şi şobolanii-mi urcă pe glezne,
paşii se-adâncesc în excremente de centaur
şi-un soi ciudat de moarte mă pândeşte din vitrine cu
păpuşi.
Mă-ntind ascultătoare pe umărul tău albastru,

arde un foc de tabără pe pielea-ţi bronzată,
putrezesc în noi visele, la nord, la est şi la vest,
a mai rămas doar sudul, în care pasc demoni,
dar viaţa e prea expirată să mai conteze ceva,
aşa că aruncă la coş şi această dimineaţă,
e devreme şi târziu, în acelaşi timp,
văd urme de copite cum caută spuma mării
şi o scoică mă închide-n ea cu declic de reflux.
94
Bolnav de cursă lungă

Lupta dintre noi oprise timpul
şi-un vechi ecou îmi pansa rănile.
Eu dormeam, tu dormeai, cortina era trasă,
ai grijă pe unde păşeşti, moartea e o gură de canal
descoperită.
Nici măştile nu sunt bune, atârnă pe-o parte,
e prea târziu să ne mai vindecăm de iubire,
dar lasă asta,
viaţa e un şarpe care se târăşte prin noi,
oamenii au dispărut şi parcă lipseşte ceva,
ca atunci când afli că mai ai puţin de trăit
şi începi să dormi mai mult, din obişnuinţă.
Oxigenul e singurul drog care dă dependenţă
în doze mici.
Umbrele s-au stins şi rămâne respiraţia tranşantă
a unui bolnav de cursă lungă,
ce-şi strânge la piept singura perfuzie,
ca pe un copil nenăscut.
95
Un poem şi-un pahar cu apă

E jumătate zi, jumătate noapte,
jumătăţi din noi se caută
în oglinzi semiobscure,
despre care nu se vorbeşte
decât în şoaptă.
Timpul s-a înjumătăţit
la microscopul iluziilor.
Nu-mi doresc decât puţină serotonină,

un poem şi-un pahar cu apă
şi n-o să mai cer nimic.
Poate doar jumătate din mine

va încerca să mai zboare.
96
Gândurile-mi vorbesc într-o limbă ciudată

Gândurile-mi vorbesc într-o limbă ciudată,
ecouri dezlănţuite, praf de timp,
rugăciuni păgâne se înalţă către pământ,
izvoare scurse într-o ploaie marţiană.
Câinii urlă ca un afrodisiac,
prevestind potopul însingurării,
când îmi uit visele pe frânghia norilor.
Am ajuns la graniţa cu deşertul

şi gândurile-mi vorbesc într-o limbă ciudată,
infantil, ca un tremur al mâinilor
mă despart de mine, ca de-o petală.
97
Atât de aproape
Eşti atât de aproape,
încât îţi simt respiraţia pe obraz
şi mă scufund într-o moarte lentă
cu miros de scoici şi de mare,
luând cu mine urmele
surâsului tău.
Îmi văd umbra pe cer,

şi mă-ntreb de câte ori te-am cules
dintre îngeri de catifea.
Imaginea ta îmi mişcă statuile,

ca un răsărit într-o lume nouă
şi-un ţipăt de pescăruş
traversând echinocţiul.
Eşti atât de aproape,

încât îţi aud gândurile,
cum traversează secole
de aşteptare.
98
Postfaţă
Simbolică şi mereu misterioasă,
şlefuitoare de metafore
Însingurarea poetei e ca o teamă dezlănţuită, este tot
mai neînţeleasă, tot mai străină şi se ascunde în cuvinte... în
metafore, lăsând ferestrele larg deschise, ca vântul s-aducă
poeme: “şi las fereastra deschisă larg, pntru ca vântul s-aducă
poeme” (Mă numesc Bianca).
Iubirea este prezentă mereu, dar întrebările sunt tot mai
multe şi tot mai acute: “nu vezi că e toamnă mereu,/că rochia
mi-e ruptă/şi mi-am pierdut un pantof/în încăierarea cu
visele,/iar dantela murdară/îmi atârnă pe umăr/ca o pasăre
moartă? ”(Atât de singură).
Visele, speranţele, căutările, regăsirile sunt adunate în
cele mai tainice fibre ale fiinţei. Teama morţii este prezentată
simbolic şi obsesiv: “Dar m-am nascut în Hiroshima,/în
caruselul cu demoni/ şi-aştept să îmblânzeşti moartea/ pentru
mine.” (Born in Hiroshima).
Iubirea poetei este mult interiorizată, iar viaţa şi
moartea metaforelor se succed în paşi de tango: “Astăzi eşti
alunecos şi dansezi cu o iubită moartă,/ce şi-a decorat sufletul
cu solzi,/într-un tango nesfârşit de albastru” (Tango).
Căutările interioare sunt cu insistenţă abordate ca o
religie, dusă spre perfecţiune... în care geniul creator caută
cuvântul: ”Mai presus de toate e cuvântul,/ce taie în carne
vie,/silenţios ca un fluture,/acuzaţii nefondate îmi zgârie
timpanele/aşteptând răspunsuri de sticlă” (Mai presus de
toate e cuvântul).
Sufletul poetei din alte vieţi îşi face apariţia pe muchia
hârtiei şi se strecoară printre gânduri, ca o pulbere stelară,
luată din urna infinitului care-i acoperă amintirile: “Te voi
ierta, când praful va acoperi amintirile/şi ne vom reîntâlni la
99
inversarea polilor, /dar nu voi mai fi eu/ iar tu vei fi altcineva,

/vom fi doi străini, care împart aceeaşi inimă” (Transplant de
iubire).
Imaginile ireale, venite dintr-o lume imaginară,
grotescă, sunt persiflate, ironizate, iar în jocul cu moartea şi
viaţa, divinul stă cu poeta la masă, la un ceai...
Cuvintele curg din interiorul fiinţei, iar jocul continuu
cu destinul e uneori acceptat, alteori nu: ”îmi presărai pe
pleoape/clipe pământii, torţele infinitului/ ne-mbrăcau
mâinile/şi cerul./Potcoave de unicorni/sfâşiau trupul
mării,/asurzitor, ca o chemare.”/(Torţele infinitului).
Intensele trăiri interioare sunt în căutarea unui suflet cu
care să-şi împartă neliniştea, nefericirea şi trecerea timpului:
“eşti doar tu, în cămaşa de forţă a vieţii, /sub anestezia
timpului/ aşteptând cuminte, perfuzia cu poezie.” (Perfuzia
cu poezie).
Metaforele curg în antiteză, se remodelează, se
încolăcesc şi se lasă sfărâmate de pietrele morii, sunt prefăcute
în praf de stele şi aruncate în anotimpuri. Migrenele simbolice
sunt mereu prezente în misterioase versuri eşafod: “Am
învăţat să trăiesc cu ea/ şi împărţim orice, /până şi cafeaua de
dimineaţă/cu două cuburi de zahăr,/ e ca un cordon
ombilical/ ce mă leagă de viaţă.”(Poe-m-igrena).
Renaşterea, speranţa, lumina sunt abordate în superbe poeme
emblematice care întregesc geniul creator al poetei: “Astăzi,
arată-mi drumul spre curcubeu,/fără să spui o vorbă,/doar
semnul de-aţi fi zărit o clipă, culorile.”(Și te iubesc în alb).
Neantul este ultima frontieră, într-o cursă
contracronometru, de unde salvarea vine tot prin cuvânt, o
lume în care autoarea se refugiază, aruncându-se în lupta cu
propriii demoni, cu reveniri şi căderi, dar urmându-şi calea
predestinată, cea a poeziei...
Petru FĂGĂRAŞ
100
Cuprins
Prefaţă sau Cuvântul înnobilat 3

Cuvânt înainte sau Timpul nu aşteaptă să cadă măştile 5
Ploaie de incertitudini 6
Frumoasa adormită 7
Ziua păsărilor 8
Lacrimi de Monalisa 9
Poţi să mă acuzi de poezie 10
Atât de singură 11
My preciousss 12
Victime colaterale 13
Pasiunea unei litere 14
Jumătate de poveste 15
Dest.- 16
Că ai trecut... 17
Remuşcarea unui bisturiu 18
În beciul cu fluturi 19
Conexiuni 20
Giulgiu de libertate 21
Culegătorul de iluzii 22
Ultima dorinţă 23
Veşminte 24
Cred că voi plânge la noapte 25
Nepreţuit 26
Poem pentru bunica 27
Tango 28
Transplant de iubire 29
Ne-ntoarcem acasă 30
Resuscitare 31
Iubire pe pâine 32
Toamna e un poem desfrunzit 33
Have a break 34
Poveste fără sfârşit 35
101
Born in Hiroshima 36
În cutia Pandorei 37
Yin şi Yang 38
Alegorie 39
Acolo unde nu se topesc gheţarii 40
Jocul de-a timpul 41
Metamorfoze 42
Invizibila armată 43
Cosmic love 44
Deja-vu 45
Spectrofobie 45
Cealaltă jumătate de poveste 46
Acum... 47
Furtuni cu saltimbanci 48
Lacrimi şi cenuşă 49
He loves me, he loves me not 50
Următorul, vă rog... 51
Şi te iubesc în alb... 51
Identităţi (marginea vieţii) 52
Chemarea focului 52
Iubirea venea şuierând 53
Legitimă apărare 54
Dincolo de tăcere 54
Albume de familie 55
Iubirea e singură migrenă 56
Îmi spui să uit... 57
Puncte de suspensie 58
Torţele infinitului 59
Cel mai tăcut poem 60
Liniştea lupilor 61
Poet, enigmatic outsider 62
Grotesque 63
Mă numesc Bianca 64
Perfuzia cu poezie (don`t panic) 65
Printre cârtiţe 66
102
Ceva vechi, ceva nou... 67

Mai presus de toate e cuvântul 68
Demoni deghizaţi 69
Poe-m-igrena 70
Absenţe 71
Brancardieri şi teatre de război 72
Arheo-logos 73
Poemul Binelui şi al Răului 74
Existenţă la absurd 75
Luisa 76
Omul-sertar 77
Un anotimp în plus 78
Poemul sunt eu 79
Umbre de neputinţă 80
Oameni din clorofilă 81
Călători prin anotimpuri 82
Timp pentru zbor 83
Sevraj 84
Cerul ne poartă pe buze şoaptele 85
Poemul destrămării 86
Limite 87
Chemare din adâncuri 88
Să ne iubim în piele de şarpe 89
Haos bipolar 90
Labirintul 91
Implant de gânduri 92
Desprindere 93
Vitrine cu păpuşi 94
Bolnav de cursă lungă 95
Un poem şi un pahar cu apă 96
Gândurile-mi vorbesc într-o limbă ciudată 97
Atât de aproape 98
Postfaţă sau Simbolică şi mereu misterioasă, 99
şlefuitoare de metafore
103
104

Transplant de Iubire, Bianca C. Dan

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Transplant de Iubire, Bianca C. Dan

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bianca C.

Cu o prefaţă de Ion KAMLA

şi postfaţă de Petru FĂGĂRAŞ

Coperta Nataly RUBEO

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Kamla, Ion (pref.)

© Toate drepturile aparţin autoarei

Editura Emma Books

Prefaţă sau Cuvântul înnobilat

Volumul de poezie „TRANSPLANT DE

a trecerii implacabile a timpului „nu uita să plângi

Cuvânt înainte sau Timpul nu aşteaptă să cadă măştile

Gândurile mă dor, anotimpurile, umbrele tăioase

Strigătul ascuţit al prezentului

Las fereastra deschisă

Astăzi e ziua păsărilor

Voi naufragia pe lună,

Iar chipul tău

Poţi să mă acuzi de poezie

Nici măcar degetele tale

Întotdeauna am căutat altceva

Îmi vopsesc unghiile în negru

Mă-ntreb ce să mai scriu

Viaţa e un câmp de bătălie

Pasiunea unei litere

Îţi iubeam fiecare silabă a numelui,

Aşchii dintr-un fost ecou

Cineva mi-a spus că Dumnezeu nu primeşte scrisori,

În ultima scrisoare am trecut linie la destinatar

Să-mi culeg amintirile, bob cu bob,

Remuşcarea unui bisturiu

Am fugit atunci cât mai departe,

Am privit cu ochii larg deschişi

Ameţeam între parfumuri regeşti

Mi-aş dori o amputare a gândurilor,

Port mereu cămăşi în dungi,

Vrând, nevrând, tu erai acolo,

Şi-atunci, am tăiat cu briceagul

Cred că voi plânge la noapte

Nimicul din urma ta,

Eşti cel dintotdeauna

te apăr de mine cu preţul vieţii.

Poem pentru bunica

După două zile, bunica a murit,

Astăzi eşti alunecos

Te voi ierta, când praful va acoperi amintirile

Fiecare cuvânt are dreptul

Dă-mi iubire pe pâine,

Dă-mi iubire pe pâine

Toamna e un poem desfrunzit

S-a făcut toamnă

Viaţa nu e o poveste cu happy-end,

Jocul de şah e pe terminate

Vântul bate iar prin ferestre,

Poveste fără sfârşit

Ţi-am iubit amintirea

Simţeam că povestea s-a sfârşit la mijlocul cărţii

Dar m-am născut în Hiroshima,

Timpul înghite noduri

Se dezmorţesc picioarele de fluturi

Viaţa ne dă fiecăruia lecţii particulare,

Şi fiecare răsărit pe care-l scriam împreună

Iubeam toate furtunile tale,