Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
1. Introducere
2. Conceptul de „viaţă”
7. Concluzii
8. Bibliografie
2
INTRODUCERE
1. Conceptul de „viaţă”
1
Articolul 1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului prevede că „ Toate fiinţele umane....sunt
înzestrate cu raţiune şi conştiiţă”.
2
Vo c. Franţai, hotărâre pronunţată în data de 8 iulie 2004.
3
Cu privire la dreptul european, Curtea a evidenţiat în jurisprudenţa sa existenţa
unor instrumente convenţionale internaţionale de natură să contribuie la stabilirea unei
convergenţe minimale a sistemelor de drept naţionale în materia protecţiei embrionului
uman. Sintetizarea dispoziţiilor pe care le conţin relevă disputele existente la nivelul
legislaţiei statelor membre ale Consiliului Europei pe tărâmul definirii „începutului
vieţii” însă acest lucru nu a împiedicat edictarea unor garanţii minime, fundamentale cu
privire la embrioni, cărora le-a fost recunoscută, la nivel principial, cel puţin apartenenţa
la specia umană, precum şi potenţialitatea şi capacitatea de a deveni o persoană. Astfel:
3
Deschisă spre semnare la data de 4 aprilie 1997; a intrat în vigoare la 1 decembrie 1999.
4
Termenul echivalent utilizat de Convenţie este, în engleză, „everyone” iar în franceză „ toute personne”,
în mod identic formulării întrebuinţate în cadrul dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
4
• Protocolul adiţional privind cercetarea biomedicală
5
situaţii, este conţinută în opinia separată anexată hotărârii, ce aparţine judecătorilor Traja
şi Mijović5. Rezolvarea propusă de aceştia este de natură să scoată în evidenţă existenţa
unei preocupări în această materie, chiar şi în lipsa unei unităţi de opinie la nivel
european. Stabilirea statutul juridic al embrionului constituie o provocare însă acest lucru
nu justifică ignorarea unei realităţi care, în anumite contexte, poate provoca daune
incomensurabile.
6
contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi obligaţiile
definite de Titlul I al prezentei convenţii”.
În temeiul efectului orizontal al Convenţiei, răspunderea statului este angajată nu
cu privire la acţiunea în sine a particularilor ci ca urmare a unor lacune din dreptul intern
– efectul orizontal poate fi denumit, în acest caz, „indirect”6.
Efectul orizontal indirect, a cărui aplicabilitate a fost dezvoltată jurisprudenţial,
este subsumat următoarelor ipoteze:
a. încălcările din partea persoanelor sunt imputabile statului în temeiul inacţiunii
sale. Pe tărâmul obligaţiilor pozitive, organele de stat au dovedit lipsă de diligenţă
şi nu au adoptat măsuri adecvate pentru a preveni sau pentru a limita atingerile
individuale aduse dreptului garantat;
b. încălcările din partea persoanelor private sunt imputabile statului care i-a oferit
particularului mijloacele de a aduce atingere dreptului garantat al altor persoane.
În această situaţie, dreptul intern a legitimat sau a favorizat o încălcare a
dreptului garantat de Convenţie.
7
practicată prin interpretarea unei dispoziţii din Convenţie care a fost concepută pentru a
proteja caracterul sacru al vieţii.
8
justificată şi în contextul inexistenţei unui consens la nivel european în domeniul
tratamentelor fertilizării in vitro, marja de apreciere a statelor fiind una suficient de largă
încât să fie admise prevederi cum sunt cele din legislaţia britanică.
Într-o altă cauză, Pretty contra Regatului Unit, reclamanta a evocat în susţinerea
pretenţiilor sale dispoziţiile articolului 8 care consacră dreptul la viaţă privată. În
jurisprudenţa sa, Curtea a susţinut în sensul că noţiunea de „viaţă privată” este un concept
larg, nesusceptibil de o definiţie exhaustivă. Printre altele, articolul 8 protejează şi dreptul
la dezvoltare personală, dreptul de a stabili şi de a întreţine raporturi cu alte persoane şi
cu lumea exterioară. În cauza prezentă, Curtea a considerat că noţiunea de autonomie
personală reflectă un principiu important, strâns legat de dreptul la dezvoltare personală,
subsumat garanţiilor prevăzute de acest text. Reclamanta este împiedicată de legea
naţională să aleagă evitarea a ceea ce, în ochii ei, ar constitui un sfârşit nedemn şi penibil.
De aceea, Curtea a admis că această interdicţie poate fi concepută ca reprezentând o
atingere a dreptului ei la viaţă privată, în sensul articolului 8, paragraful 1 din Convenţie,
care devine aplicabil.
Însă, ingerinţa statului era prevăzută de legea britanică, urmărea un scop legitim,
prezervarea vieţii reclamantei, şi a fost considerată ca fiind necesată într-o societate
democratică. Cu privire la acest ultim aspect, ingerinţa corespundea unei nevoi sociale
imperioase şi era totodată proporţională cu scopul urmărit. Astfel, cu cât este mai mare
prejudiciul ce se poate produce, cu atât este mai mare ponderea intereselor ce ţin de
sănătatea şi siguranţa publică, raportată la principiul autonomiei personale. Marja de
apreciere a statului este variabilă şi trebuie să se plieze circumstanţelor cauzei şi, totodată,
importanţei intereselor în cauză.
În consecinţă, nu se poate susţine că protecţia conferită de legea engleză dreptului
la viaţă este una arbitrară, prin interzicerea sinuciderii asistate, deoarece imunitatea
solicitată are în vedere săvârşirea unui act grav, cu consecinţe deosebite nu numai pe plan
personal, dar şi social. Normele juridice sunt caracterizate prin generalitate iar scopul lor
este acela de a realiza un echilibru între cerinţele reclamate de interesul si siguranţa
publică, pe de o parte, şi interesele particulare ale indivizilor care intră sub incidenţa
prevederilor lor, pe de altă parte. Totuşi, pentru acele situaţii în care aplicarea unei
reglementări într-un anumit sens este susceptibilă de abuzuri şi de o interpretare
discreţionară, este datoria statului să aibă o poziţie fermă care să fie de natură a înlătura
astfel de consecinţe, de neconceput într-un stat de drept.
9
Pe terenul articolului 14, reclamanta a susţinut că legea engleză care interzice
sinuciderea asistată este discriminatorie deoarece nu permite unor persoane incapabile să
se sinucidă singure să fie ajutate de altcineva să o facă. Însă, judecătorul englez
subliniază faptul că legea nu conferă un drept la sinucidere.
Sinuciderea a avut întotdeauna un caracter anormal fiind singura infracţiune al
cărei autor nu era niciodată deferit justiţiei. Dezincrimarea acestei fapte a fost motivată de
lipsa caracterul disuasiv al reglementării şi, totodată, au fost luate în considerare
consecinţele pe care o astfel de incriminare le producea în rândul familiei sinucigaşului.
Mai mult, în caz de nereuşită se ajungea la consecinţa stranie de a-l sancţiona pentru eşec
pe cel care de abia s-a refăcut. Cu toate acestea, filozofia legii rămâne ferm opusă
sinuciderii, aspect reflectat şi de pedepsele grele la care sunt pasibili a fi condamnaţi cei
care determină sinuciderea unei persoane sau sunt complici la un asemenea act.
De asemenea, Curtea a identificat o justificare obiectivă şi rezonabilă a
inexistenţei unei distincţii de efecte juridice între persoanele capabile să se sinucidă şi
cele care nu o pot face. Aceasta constă în împrejurarea că frontiera dintre cele două
categorii este adesea extrem de îngustă, astfel că înscrierea unei dispoziţii speciale în
favoarea persoanelor care nu se pot sinucide fără asistenţă ar fi de natură să distrugă
însăşi protecţia dreptului la viaţă şi ar putea da naştere la abuzuri necontrolabile.
CONCLUZII
10
concepute criterii obiective care să încline în favoarea preeminenţei unuia sau altuia
dintre cele două interese private – într-un mod similar celor utilizate pentru a stabili „răul
cel mai mic” ce se poate produce atunci când se află în conflict interesele private a două
„persoane”, în sensul tradiţional al termenului10 .
În schimb, judecătorul european s-a pronunţat în mod tranşant în problema
„sinuciderii asistate”, considerând că este imposibil ca articolul 2, care garantează dreptul
la viaţă, să fie interpretat în sensul în care ar conferi un drept diametral opus, şi anume un
drept la moarte, indiferent dacă aceasta ar surveni printr-un terţ sau cu asistenţa unei
autorităţi publice.
BIBLIOGRAFIE
10
Evans contra Regatul Unit, hotărâre pronunţată la data de 7 martie 2006, respectiv 10 aprilie 2007
11
1. Corneliu Bîrsan – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, comentariu pe
articole, vol. I. Drepturi şi libertăţi, editura ALL BECK, 2005;
2. Frédéric Sudre – Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Polirom,
2006;
3. G. Scripcaru, A. Ciucă, V. Astărăstoae, C. Scripcaru – Bioetica, ştiinţele vieţii şi
drepturile omului, Polirom, 1998;
4. Corneliu-Liviu Popescu – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului:
2004, editura C.H. Beck, 2006
5. Pandectele Române nr. 4/2002, Problema euthanasiei pe rolul Curţii de la
Strasbourg: recunoaşte Convenţia existenţa unui „drept de a muri”?, prof. univ.
dr. Corneliu Bîrsan
12