Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii

Învierea fiicei lui Iair (Lc.8.41-56)

Nu te teme; crede numai și se va izbăvi. (Lc.8,50)

Mântuitorul nostru Iisus Hristos după ce a părăsit Nazaretul, s-a stabilit împreună cu mama
Sa în oraşul Capernaum, locuind în casa rudeniilor sau a prietenilor cărora Sfintele Evanghelii nu le
arată numele.
Aici există o sinagogă unde Mântuitorul intra adeseori şi propovăduia învăţătura Sa. Şeful
sinagogii din vremea aceea era un om foarte cunoscut, cu numele Iair. Acesta supraveghea
desfăşurarea slujbelor şi rânduia pe cei care citeau rugăciunile şi pericopele scripturistice.
Iair nu credea într-un Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar, totuşi, în adâncul sufletului său
pâlpâia o rază de nădejde, de încredere în darul supranatural al Mântuitorului. Aşa se explică faptul că
atunci când fiica sa, în vârstă de 12 ani, se îmbolnăveşte, apelează la Iisus Hristos cerându-i ajutorul,
ajutor pe care-l primeşte imediat.
Virtutea sufletului său şi judecata dreaptă îl fac pe Iair să treacă peste îngustimea legii
mozaice, căreia îi aparţinea, şi să se îndrepte spre Acela care-i putea fi de mare folos în situaţia în care
se afla. Dragostea faţă de fiica sa, conştiinţa de părinte, simţul moral patern împreunat cu o credinţă
embrionară îl îndeamnă să aleagă calea cere duce la izbăvirea fiicei sale.
Astfel Iair trece peste prejudecăţi şi peste aversiunea unora dintre confraţii lui faţă de Iisus
şi se comportă ca un tată, ca un părinte adevărat care îşi iubeşte fiica şi doreşte să o vadă sănătoasă cu
orice preţ. Mântuitorul Iisus Hristos îi simte durerea de părinte, îi apreciază calităţile şi se îndreaptă
spre casa lui.
Pe drum mulţimile îl îmbulzeau. O femeie care avea de 12 ani scurgere de sânge şi care „îşi
cheltuise toată averea cu doctorii” fără a avea un rezultat, se atinge de poala hainei lui Iisus şi îndată se
vindecă, Iisus simte că s-a atins de El cineva şi zice: „S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere
care a ieşit din mine.”(Lc.8,46) Femeia, văzându-se vădită, cade înaintea Lui şi mărturiseşte în faţa
tuturor pricina pentru care s-a atins de Iisus şi cum s-a vindecat imediat.(Lc.8,47) Ea s-a învrednicit nu
numai de vindecare, ci şi de cuvinte de întărire şi încurajare pe care Mântuitorul i le adresează: „
Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace” (Lc.8,48) Acesta este adevărul veşnic şi incontestabil, că
numai prin credinţă putem dobândi ceva de la Hristos.
In acest timp, Iair a fost anunţat, de cineva că fiica sa a murit şi nu mai este necesară venirea
lui Iisus în casa sa. Iisus auzind această veste îl încurajează zicând: „Nu te teme, crede numai şi se va
izbăvi .(Lc.8,50) Ajunşi acasă, Mântuitorul îi încurajează pe cei care plângeau, zicându-le: „ Nu
plângeţi; n-a murit, ci doarme” (Lc.8,52). Astfel, în prezenţa apostolilor Petru, Ioan şi Iacov şi a
părinţilor fetei, a apucat-o pe aceasta de mână zicându-i: „ Copilă scoală-te” (Lc.8,54). Fata a înviat
îndată, iar Iisus a poruncit părinţilor să-i dea să mănânce şi să nu spună nimănui cele
întâmplate.(Lc.8,55-56)
 Nu ştim ce s-a întâmplat pe urmă cu Iair şi cu fiica lui. Sfintele Evanghelii şi Tradiţia
creştină nu mai amintesc nimic. Firesc ar fi fost ca şi el să creadă în Hristos aşa cum au făcut Nicodim
şi Iosif din Arimateea. Ar fi trebuit să-i fi fost recunoscător Mântuitorului Hristos pentru ajutorul dat în
acel moment disperat din viaţa sa.
Credinţa femeii bolnave de 12 ani, ca şi cea a lui Iair, ar putea fi pentru noi exemple demne
de urmat în viaţă. Orice necazuri am avea în viaţă, acestea nu trebuie să ne facă să ne pierdem credinţa.
Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a-i vindeca pe bolnavi îi întreba despre credinţa lor.
Orbului din naştere, care îi cerea să vadă i-a zis: "Crezi că pot să fac aceasta?”. Iar femeii cananeence
i-a lăudat credinţa zicând: "O, femeie, mare este credinţa ta.”(Mt.15,28) Când ucenicii n-au putut
vindeca un copil lunatic, Mântuitorul le spune că n-au putut face aceasta din pricina „necredinţei” lor.
în alte situaţii Iisus îi dojeneşte pe ucenici pentru puţina lor credinţă.
Aşadar cunoscând atâtea mărturii despre credinţă şi despre necesitatea ei pentru mântuire ni
se cade să ne întrebăm şi noi: „Ce să facem pentru a avea mai multă credinţă?” Cum să procedăm
pentru a menţine vie şi trează credinţa în sufletele noastre?
Credinţa este pentru viaţa duhovnicească a creştinului ceea ce este ochiul pentru trup.
„Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este curat; dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău este
întunecat." (Lc. 11,34) Precum avem nevoie de ochiul trupesc pentru a ne orienta în viaţă şi a vedea
lumina zilei şi lumea înconjurătoare, tot aşa avem nevoie de ochiul sufletului nostru, al credinţei
noastre, pentru a primi adevărul dumnezeiesc şi a trăi împreună cu el.
Credinţa este darul lui Dumnezeu, dar şi lucrarea omului. Dumnezeu a dat fiecărui om
sâmburele de credinţă, sămânţa cea bună; dacă ea nu încolţeşte vina o purtăm noi.
Mântuitorul Iisus Hristos se arată din nou Apostolilor la opt zile după învierea Sa din morţi.
Acum era şi Toma prezent. După ce acesta pune degetul în semnul cuielor şi mâna în coasta străpunsă
de suliţă exclamă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Iisus îi răspunde: „Pentru că M-ai văzut, Toma,
ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut.”(In.20,29) Fericiți sunt aceia care cred în Dumnezeu,
pentru că ceea ce simţurile şi mintea nu le pot spune despre Dumnezeu aceea le spune credinţa.
Credinţa ne dă cunoaşterea şi apropierea de Dumnezeu, care la rândul Său ne dă liniştea şi fericirea.
Prin credinţă aflăm răspunsuri la marile întrebări ale vieţii. Precum pasărea îşi caută
cuibul aşa sufletul îl caută pe Dumnezeu iar credinţa îi spune: Dumnezeu este cuibul veşnic al
sufletului meu. Precum florile îşi îndreaptă frunzele şi petalele către soare aşa credinţa îndreaptă
sufletul către Dumnezeu.
Credinţa îi dă omului puterea să distingă binele de rău, lumina de întuneric şi să-şi
înţeleagă rostul vieţii sale pe pământ. Credinţa îl ajută pe copilul credincios să fie cuminte şi
ascultător de părinţi. Ea îi dă tărie să înfrunte valurile vieţii chiar şi atunci când acestea încep să-l
copleşească. Fericit este tânărul care crede în Dumnezeu; Acesta este pentru el scut de apărare in faţa
săgeţilor ispitelor şi patimilor, dându-i putere să lupte cu eroism şi să biruiască păcatul.
 Credinţa în Dumnezeu îndeamnă pe oameni la iubire şi ajutorare reciprocă. Ea ne ajută să
smulgem din suflet ura şi duşmănia. Ea deschide porţile sufletului ca să se sălăşluiască în el roadele
Duhului Sfânt: „dragostea, bucuria, pacea îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința,
blândețea, înfrânarea și curăția” (Gal.5, 22-23).

Credința este un act de curaj pentru omul credincios. Credinciosul nu este scutit de
suferințe, dar suferința devine pentru el un prilej de întărire a sufletului. În vremea suferințelor și
necazurilor, credinciosul trece prin focul și întunericul lor, știind că în cealaltă parte îl așteaptă
lumina, Tatăl cu brațele deschise.

Pe omul credincios nici moartea nu poate să-l înspăimânte. Pentru el moartea este „o
dobândă”, nu are caracter distrugător și negativ. Credinciosul este conștient că prin moarte trece
dintr-o viață vremelnică de luptă într-o viață veșnică de fericire.

Privind spre credința lui Iair și a femeii, care fusese bolnavă timp de12 ani, se naște în noi
dorul de a avea și noi o asemenea credință. am dori să-L rugăm pe Iisus Hristos împreună cu
Apostolii: „Doamne, dă-ne mai multă credință”.

Amin.