Sunteți pe pagina 1din 2

Scene din viata de ieri si de azi: AMINTIRI DIN ZIUA A ŞAPTEA

de vorbă cu doamna Zoe Cantacuzino


Text publicistic : interviu realizat de Tita Chiper

NOSTALGIA CRICOVULUI
Stimată doamnă Cantacuzino, de ce n-avem sentimentul vacanţei când ne petrecem timpul liber
acasă, oricât de lung ar fi el şi oricât de fără griji ne-am simţi?
Zoe Cantacuzino : Acasă-i obişnuinţa, rutina, lucrurile ştiute. Vacanţa începe când schimbi peisajul. Ieşi
din ,,cunoscut“, faci ce-ţi trece prin cap, ce-ţi place, vezi altă lume. Pentru noi în copilărie şi în tinereţe
vacanţa era la Cioceni, în Prahova, o moşie pe unde trecea Cricovul. Când ne-am făcut mai mari, nu prea
înţelegeam de ce puteam să ne placă atâta ,,plaja“ de-acolo. Mai ales că înainte să ajungem la Cioceni, ne
duceam un timp la mare, la Carmen Sylva, la pensiunea Movilă. Nu mai ştiu cât stăteam acolo. Pe urmă
mergeam la munte, la Sinaia, natural, unde-n toate vilele erau oameni cunoscuţi. Pentru noi copiii, cea mai
mare distracţie era să mergem la cofetăria Kalimtzachis, care făcea o îngheţată teribil de bună. După ce stam
cât stam la Sinaia, plecam la Cioceni, în adevărata vacanţă. Acolo eram de capul nostru, eram fericiţi.
În sfârşit în natură, scăpaţi de zidurile oraşului, de şcoală…
Nu, că noi, fetele, soră-mea şi cu mine, învăţam acasă, mergeam la şcoală numai când dam examene; fraţii
mei, da, ei se duceau zi de zi la liceu. Locuiam pe atunci în str. Aurel Vlaicu, într-o casă cu grădină mare,
teren de tenis, piscină, aşa că oraşul nu-l simţeam prea apăsător. În familia Greceanu eram cinci copii,
aveam rude şi prieteni, casa era veselă, mereu plină de lume. La un momet dat tata organiza la noi nişte
conferinţe ţinute de copii mai mari, prilej să-nveţe băieţii, mai ales, dar şi fetele să vorbească-n public:
venea Miti Gerota, venea Georges Cantacuzino, viitorul meu soţ, venea şi Mica Mehedinţi, fiica
profesorului Simion Mehedinţi, pe care fraţii mei o găseau foarte frumoasă. El ne plăcea, ea mai puţin. Când
veneau la tata, Simion Mehedinţi şi Dimitrie Pompei ne chemau şi ne pisau cu întrebări: unul la geografie,
ălălalt cu matematică. Şi atunci când auzeam că o să sosească, fugeam din vreme, ne ascundeam, ne suiam
prin pomi, era o întregă poveste până ne prindea şi ne aducea în faţa lor. La matema tică eram bună, dar la
geografie nu mă descurcam deloc. Cine ne plăcea când venea la tata era Titu Maiorescu, foarte drăguţ ca
om. Şi mai era cineva pe care-l simpatizam: Miron Cristea. Viitorul Patriarh a fost mult timp secretarul
bunicului meu, genealogistul Ştefan Greceanu, şi rămăse se prietenul casei. Într-o zi mama a avut buna idee
să-i arate o poezie de-a soră-mii (ea se ascunsese de emoţie) ,,Floricica vieţii mele/ Am venit să mor cu
tine“, sau aşa ceva. Miron Cristea îi spunea de atunci ,,mica poetă “; – Didi cred c-avea 6 ani – dar asta a
rămas singura ,,operă“ a ei, n-a perseverat. Cum îţi spui, la Cioceni scăpam de program fix, de lecţii, de
profesori, de regulile pe care le făceau cei mari, părinţii în primul rând.
Dar acolo tot cu ei mergeaţi.
Acolo şi ei mi se păreau mai destinşi, mai altfel. Tata adora caii şi aveam foarte mulţi: de călărie, de trăsură.
Îi plăcea să mâne 4 cai înaintaşi, uneori 6. Ne lua şi pe noi să ne-nveţe să conducem, dar numai doi cai
înhămaţi la o cabrioletă. Grozav! Dar mult mai palpitante erau exerciţiile de călărie. Parcă văd şi-acum
tabloul: tata în şa, noi pe alt cal şi o curea agăţată de căpăstrul calului nostru, pe care tata o ţinea cu mână
sigură, să n-o luăm razna. Pân'ce-am învăţat că pe urmă… Una două porneam călări la Cornu, la ve cini: la
Mircea (la Michi) Cantacuzino, căsătorit cu Ştefana Golescu unde ne întâlneam cu rude sau prieteni, care pe
urmă, veneau şi ei la noi, şi era o mare distracţie pentru toţi. După ce-a murit tata şi am plecat cu mama la
Paris, pot spune că una din nostalgiile noastre era ,,vara la ţară“.
A trăi la Paris nu se confunda cu imaginea unei vacanţe ideale?
Acolo aveam treabă, program. Frate-meu mai mare, Radu, făcea Polithehnica; era o facultate serioasă, de
renume, veneau acolo studenţi din toată lumea. Unul din colegii săi, un chinez, a devenit mai târziu
premierul Ciu En Lai; frate-meu aşa zicea, dar cum în familia Greceanu umorul era la mare preţ, eu am ceva
dubii. E drept că erau cam de-o vârstă şi unele amănunte ar cores punde adevărului: mai ştii?
Interviul (media) – este o convorbire între două persoane, având drept scop obţinerea de informaţie în
beneficiul unei audienţe nevăzute; p. ext. text al acestei convorbiri, apărut în presă sau difuzat prin radio sau
televiziune.
• Remarcă faptul că reporterul, informat în prealabil în legătură cu persoana intervievată, nu intervine decât
atât cât este necesar ca să ,,împingă“ discuţia mai departe. • Rolul reporterului nu este să se pună pe sine în
valoare, ci să stimuleze persoana intervievată să dea răspunsuri cât mai complete. • Deşi ar părea că toată
discuţia evoluează prin hazard, este evident că reporterul trebuie să urmărească un plan pregătit prealabil. •
Reporterul poate marca anumite secvenţe prin subtitluri, dar numai cu acordul persoanei intervievate.

Discuţia cu doamna Zoe Cantacuzino aduce în prim plan imaginea unei lumi şi a unei vieţi ,,normale”,
brutal întrerupte în anii ‘50 de comunism. Să te vezi dat afară de la cooperativa ,,Drum nou”– unde trebuia
să scoată cămăşi la propria maşină adusă de acasă, pentru a putea supravieţui – de către ,,şefa de catedră”,
după ce ai trăit o viaţă în preajma unor personalităţi ale secolului precum Titu Maiorescu, Simion Mehedinţi,
Dimitrie Pompei, Dinu Lipatti şi încă alţii nu este o experienţă uşor de trecut. Trebuie remarcat însă că
această schimbare brutală şi profund nedreaptă a existenţei nu i-a alterat cu nimic fiinţa, căci omul adevărat
îşi păstrează demnitatea şi naturaleţea indiferent de împrejurările trecătoare ale vieţii. iar un refugiu în faţa
invaziei brutale a urâtului poate fi amintirea copilăriei şi mai ales a celor mai frumoase momente ale ei,
zilele de vacanţă.

...în anii ‘50 când m-au dat afară...


1. Amintirea intervievatei urmează progresia timpului: copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate.
Delimitează în text aceste momente şi enumeră câteva dintre întâmplările fiecărei vârste, descrise.
2. Identifică momentul în care cursul normal al existenţei doamnei Cantacuzino a fost brutal şi definitiv
schimbat.
3. Care este atitudinea sa despre această schimbare?
4. Exprimă-ţi părerea despre „omul“ care se află în spatele acestor evocări, enumerând totodată câteva dintre
trăsăturile pe care le-ai putut desprinde citindu-i interviul.
5. Formulează două întrebări pe care i le-ai fi adresat doamnei Zoe Cantacuzino, dacă ai fi fost reporter.
6. Viaţa oamenilor, aşa cum a fost descrisă în acest interviu, vi s-a părut fascinantă, normală, plicticoasă,
greu de judecat de către cei de azi
7. Scrie un dialog, de opt replici, în care un adolescent se adresează prietenului său de aceeaşi vârstă,
încercând să-l convingă să meargă împreună pe stadion pentru a asista la un meci, deşi afară plouă şi este
foarte frig.

S-ar putea să vă placă și