EORIA DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE (ERIK

ERIKSON)

Erikson considera ca fiecare etapă de dezvoltare este caracterizată prin evenimente şi

conflicte, sarcini specifice de rezolvat pe care copilul şi mai târziu adolescentul, adultul
trebuie să le parcurgă şi să le soluţioneze adecvat pentru fiecare vârstă sau etapă
specifică. Personalitatea individului este un produs al modului cum au fost soluţionate
aceste crize sau conflicte. De aceea, aceste stadii de dezvoltare au mai fost numite şi
crize de dezvoltare (ieşirea din criză se poate face în mod pozitiv sau negativ). Individul
care va fi incapabil să facă faţă crizei într-un mod acceptabil, va avea probleme în
parcurgerea următoarelor stadii şi dezvoltarea ulterioară va avea de suferit. Cu toate
acestea, Erikson este de părere că experienţele nesoluţionate corespunzător dintr-un
anumit stadiu pot fi compensate ulterior, dar la fel şi rezolvarea satisfăcătoare a unei
crize poate avea ca rezultat diminuarea efectului în cazul unor deficienţe ulterioare care
pot interveni în următoarele stadii de dezvoltare.

Primele trei stadii psihosociale ale lui Erikson sunt asemănătoare stadiilor sexuale ale lui
Freud: oral, anal şi falic şi sunt influenţate semnificativ de atenţia şi îngrijirea adecvată a
părinţilor.

1. Stadiul de la naştere - 1 an

Criza: încredere primară versus neîncredere primară

În acest prim stadiu se formează sentimentul de încredere versus neîncredere în ceilalţi,

în funcţie de îngrijirea şi dragostea acordată copilului, când acesta este nevoit să aibă
încredere absolută în cei care-i îngrijesc.
Rezultate pozitive:

Satisfacerea corespunzătoare a nevoilor bebeluşilor va conduce la dezvoltarea unei

atitudini încrezătoare faţă de mediu şi speranţa în viitor.

Rezultate negative:

Nesatisfacerea acestor nevoi existenţiale într-un mod favorabil va conduce în viitor la

dezvoltarea sentimentului de neîncredere, insecuritate, suspiciune şi teama de viitor, în
general.

2. Stadiul 1-3 ani (copilăria mică)

Criza: autonomie versus indoiala, rusine

În acest stadiu se dezvoltă sentimentul de autonomie, încredere în sine, când copilul vrea
să se apuce şi să facă anumite lucruri, cu riscul de a greşi.

Rezultate pozitive:

Încurajarea din partea părinţilor în această etapă va dezvolta copilului sentimentul de

siguranţă şi încredere în sine absolut necesare în viitoarele situaţii-problemă pe care le
pot întâmpina în viitor (în stadiile următoare).

Rezultate negative:

Dacă dimpotrivă, părinţii manifestă dezaprobare în tot ceea ce fac copiii, mai ales prin
ridiculizarea unei fapte, ca de exemplu atunci când copiii mai fac în pat uneori şi sunt
apostrofaţi la genul: "nu ţi-e ruşine, eşti băiat mare şi mai faci în pat?" când acesta din
urmă va începe să se ruşineze de propriile acţiuni, dar va pierde şi încrederea în propriile
decizii.

Exerciţiu: Cum recunoaştem că s-a instalat ruşinea la copil?

3. Stadiul 3-6 ani (copilăria mijlocie)

Criza: iniţiativă versus culpabilitate

Efecte pozitive:
În această perioadă a vieţii, copilul începe să exploreze lucruri noi, să-şi descopere
abilităţi motorii, să interacţioneze mai mult cu cei din jur, începe să aibă iniţiativa multor
activităţi imitând de obicei adulţii; frecvent, vor încălca interdicţiile impuse de părinţi, fapt
penalizat verbal sau mai mult. In aceste situaţii rolul părinţilor este foarte important şi
dacă aceştia vor fi suportivi, dar si consecvenţi disciplinar în acelaşi timp, copiii vor învăţa
cu timpul că nu toate lucrurile le sunt permise, fără a se simţi vinovaţi şi, în acelaşi timp,
vor continua să exploreze fără a se ruşina de ceea ce fac, iar asumarea de
responsabilităţi va conduce la dezvoltarea simţului de iniţiativă. De asemenea, părinţii
trebuie să manifeste înţelegere faţă de curiozitatea sexuală specifică la această vârstă.

Efecte negative:

Intervenţia educativă necorespunzătoare va dezvolta copilului o temă de pedeapsa

exagerată; acesta va considera pe viitor că orice iniţiativă personală este greşită; dacă
anumite acţiuni nu au fost finalizate corespunzător, se va dezvolta sentimentul de
vinovăţie.

Stadii şi crize de dezvoltare psihosocială

Publicat pe 15/06/2014de alinamoise
În anul 1959 Erik H. Erikson a formulat teoria dezvoltării psihosociale – o
viziune de ansamblu asupra evoluţiei şi dezvoltării persoanei, pe tot
parcursul vieţii sale. Erikson consideră că psihicul uman se dezvoltă într-o
succesiune de 8 stadii, care conţin crize de dezvoltare sub influenţa
relaţiilor sociale. Astfel, formarea unei personalităţi armonioase se
realizează într-o construcţie în timp, prin rezolvarea conflictelor dintre
cerinţele mediului şi posibilităţile de relaţionare ale individului,
conducând spre noi achiziţii psihosociale, fundamentale pentru
următoarele etape ale vieţii. Cele 8 stadii de dezvoltare reprezintă
parcurgerea acestor etape, cu aspecte pozitive şi negative, crize emoţionale
generate de interacţiunea factorilor bio-socio-culturali. În fiecare stadiu,
individul are de înfruntat un conflict fundamental, de a cărui rezolvare
depinde capacitatea de a le aborda pe următoarele, iar succesiunea
etapelor depinde atât de factori fiziologici, psihici, cât şi de experienţa de
viaţă. Un mediu nefavorabil poate întârzia unele etape, iar rezultatele pot
fi negative, nesănătoase, conducând spre dezvoltarea unei personalităţi
dizarmonice.
Stadiul 1 – de la naştere până la 1 an: încredere/neîncredere. Sentimentul
de încredere conduce spre o atitudine pozitivă faţă de propria persoană şi
faţă de lume. Se pun bazele speranţei, în funcţie de felul în care nevoile
copilului au fost satisfăcute, pentru a căpăta încredere în cei din jur
(depinde de relaţia cu mama). Se pun bazele ataşamentului
securizant/insecurizant.
Stadiul 2 – între 1 şi 3 ani: autonomie/ruşine, îndoilală. Este perioada în
care copilul trebuie lăsat să-şi dobândească autonomia, făcând ce poate el
să facă: să se joace, să alerge, să aleagă jucării, să tragă, să împingă etc.
Dacă nu este lăsat să facă singur ceea ce poate el să facă, poate dezvolta un
simţ al îndoielii şi ruşinii, dacă este lăsat va învăţa ce înseamnă
autonomia, punându-se şi bazele voinţei. Stilul parental-familial
supraprotectiv generează îndoiala, iar stilul autoritar-traumatic generează
ruşinea. Echilibrul/dezechilibrul între autonomie/îndoială se poate
modifica în etapele următoare, în sens pozitiv sau negativ.
Stadiul 3 – între 3 şi 6 ani: iniţiativă/vinovăţie. Este vârsta bucuriei
jocului, deoarece la această vârstă copilul este cel care iniţiază diverse
activităţi (precum mersul pe bicicletă, patinaj, săniuş etc) şi formulează
foarte multe întrebări. Dacă părinţii nu au răbdare cu copilul, nu-i răspund
la întrebări, nu-i permit să se joace sau îl ridiculizează, se poate naşte un
sentiment de vinovăţie, care poate persista toată viaţa. Stilul
supraprotectiv, neimplicat-neglijent şi cel autoritar-traumatic pot reduce
iniţiativa sau genera sentimente de vinovăţie. În acest stadiu se pun bazele
fixării scopurilor, deoarece iniţiativa conduce spre decizie şi capacitate de
finalizare.
Stadiul 4 – între 6 şi 11 ani: hărnicie, perseverenţă/inferioritate. Este
perioada vârstei şcolare, a jocurilor cu reguli, când copilul realizează că
poate să facă diverse lucruri, să stăpânească o situaţie şi să se stăpânească
el însuşi. Dacă regulile sunt prea rigide sau accentul este pus pe „trebuie”,
se poate dezvolta simţul datoriei în detrimentul plăcerii de a face; este
perioada în care se poate dezvolta creativitatea sau se pun bazele
perfecţionismului autodistructiv. Stilul supraprotectiv şi cel neimplicat-
neglijent determină sentimente de inferioritate, iar cel autoritar-traumatic
conduce către perfecţionism combinat cu sentimente de inadecvare.
Stadiul 5 – între 11 şi 20 de ani: identitate/confuzie. Acoperă perioada cea
mai complexă şi complicată, a pubertăţii şi adolescenţei şi presupune două
sarcini majore: stabilizarea unei identităţi proprii şi transformarea într-o
persoană independentă. Se structurează identitatea Eului (prin integrarea
imaginilor despre sine, conform perspectivei din care sunt priviţi de către
cei apropiaţi) în funcţie de felul în care a depăşit provocările stadiilor
anterioare (încredere, autonomie, iniţiativă şi perseverenţă). Se poate
produce şi reconsolidarea achiziţiilor din stadiile anterioare. Confuzia
apare atunci când când individul nu are un sentiment de sine, al identităţii
şi locului său în lume. Stilul supraprotectiv accentuează dependenţa şi
confuzia, iar celelalte două mai mult confuzia.
Stadiul 6 – între 20 şi 40 de ani: intimitate/izolare. În această etapă se
dezvoltă capacitatea de a iubi. Este perioada relaţionării – în dragoste,
familie proprie, prietenie, muncă etc. Cei cu ataşament insecurizant pot
eşua în izolare: cei cu ataşament evitant din incapacitatea de a suporta
intimitatea, iar cei cu ataşament ambivalent din dorinţa prea mare de
atenţie şi intimitate (ceilalţi fug de ei sau îi resping).
Stadiul 7 – între 40 şi 65 de ani: altruism/egocentrism. Se dezvoltă
responsabilitatea şi capacitatea de a îngriji. Este vorba de capacitatea de a
fi preocupat de bunăstarea proprie, a celorlalţi şi a societăţii în ansamblu.
Persoanele cu ataşament evitant şi ambivalent-evitant vor fi preocupate
doar de nevoile proprii, neînţelegându-le pe ale celorlalţi.
Stadiul 8 – după 65 de ani: realizare/disperare. Este etapa înţelepciunii, în
funcţie de cât de satisfăcătoare a fost viaţa pentru persoana respectivă;
dacă a avut şi dacă şi-a păstrat un sens al vieţii.

din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR

PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”
psiholog clinician Alina Moise