Sunteți pe pagina 1din 6

ISTORICUL JOCULUI DE VOLEI

A. PE PLAN MONDIAL

Jocul de volei face parte din categoria jocurilor inventate. De la apariția


lui, în anul 1895, a avut o evoluție spectaculoasă. Inițiatorul și părintele acestui
joc este considerat un profesor de educaţie fizică, Williams G. Morgan de la
Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.
Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis sau alte
sporturi ca atletismul, solicitau organismul la un efort prea mare şi nici nu
puteau fi folosite iarna în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet, care
era şi el de curând inventat, dar şi acesta era prea dur, cu reguli prea severe şi
nepotrivite pentru toate vârstele. Tenisul i s-a părut mai nimerit scopului propus,
acela de a oferi elevilor săi un joc recreativ şi odihnitor, dar era costisitor și se
juca cu prea puţini jucători. Căutând să remedieze aceste neajunsuri ale
tenisului, a luat fileul şi l-a ridicat, după unii, la 1,83 m, după alţii la 2 sau chiar
2,45m de la pământ. A împărţit colectivul în două echipe egale şi înlocuind
rachetele prea costisitoare cu palmele, a pus jucătorii să joace cu mingea de
baschet, cerându-le ca prin lovirea mingii cu mâinile să o trimită în terenul
advers.
Primele încercări făcute cu mingea de baschet nu au reuşit, aceasta fiind
prea grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluţie nu a fost
satisfăcătoare, deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor
lent şi imprecis, scăzând din dinamismul jocului. După scurt timp s-a
confecţionat mingea folosită şi astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".
După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată, iar
demonstraţia făcută de două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus
spre difuzare. Cu acest prilej la propunerea lui A.T. Halsted (Directorul
Colegiului), jocul a primit numele de “volley-ball” de la “volley” (zbor) şi „ball”
(minge).
Primele reguli ale jocului, asemănătoare cu cele ale tenisului, se
deosebeau mult de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la
iniţiativa lui A.T. Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la
minge, la numărul de jucători etc. Aceste prime reguli simple şi puţine la număr
se schimbau pe măsură ce experienţa furniza noi elemente care trebuiau luate în
seamă.
Regulile jocului nu au avut la început un caracter unitar, în sensul că ele
nu s-au respectat uniform peste tot. Astfel, numărul jucătorilor din echipă varia
între 4 şi 9, dimensiunile terenului şi înălţimea fileului erau stabilite fie în
sistemul metric, fie în sistemul de măsurători englezesc etc.
În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei
americane YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi
Europa. Regulile jocului, puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia
jocului. Numărul jucătorilor, la început nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători,
ajungându-se apoi la 6. Suprafaţa terenului era mai mare decât cea actuală, iar
înălţimea plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre,
mai ales în ţările asiatice.
Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în
funcţie de numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare în
timp s-a stabilit ca seturile să fie câştigate de echipa care realizează prima 15
puncte.
În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit, influenţă a
tenisului şi la regula de a se socoti valabilă mingea servită şi ajutată de un
coechipier să treacă plasa.
Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au
apărut reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse naţiuni. Astfel, în
insulele Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de
lovituri la 3 într-un teren şi tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din
linia a doua.
“Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea
în grijă şi voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot
în lume se disputau campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri
internaţionale, dar această activitate era frânată de faptul că regulile de joc erau
diferite de la o ţară la alta.
În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele
amendamente. Rotaţia era obligatorie la început numai la serviciu. După
repunerea mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-şi schimbe locurile în
formaţie. Acest fapt a determinat specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători,
ridicători, jucători de linia I, jucători de linia a II-a. Din 1916, rotaţia a devenit
obligatorie pentru toţi jucătorii. În acelaşi an numărul jucătorilor unei echipe a
fost stabilit la 6, număr care a rămas obligatoriu, atât în Europa, cât şi în
America. În Japonia însă, jocul s-a practicat în 9 jucători, pe un teren cu o
suprafaţă ale cărei laturi măsurau 11 şi 21 de metri. Abia după mulţi ani, în urma
Congresului FIVB de la Florenţa din anul 1955, Federaţia din Japonia a hotărât
introducerea treptată a regulilor stabilite de forul internaţional.
În 1917 se fixează înălţimea fileului la 2,43 m pentru bărbaţi şi
terminarea setului la 15 puncte. În anul următor, 1918, se limitează la 6
numărul jucătorilor unei echipe. În 1920 dimensiunile terenului se fixează
la 18/9m. În anul 1921 se introduce linia de centru, iar in anul 1923 se
limitează la 3 numărul de lovituri în terenul propriu, reguli ce impun
implementarea unor noi aspecte cu caracter organizatoric şi tactic în
desfăşurarea jocului. Diferenţa de două puncte pentru câştigarea setului se
stabilește în anul 1925.
Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a
activităţii acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi ţara
noastră, au luat iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de Basket şi
Volleyball (FIBV). Un an mai târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un
congres ale cărui lucrări au dus la constituirea Comitetului de conducere al
FIVB şi întocmirea unui regulament de joc internaţional, care a fost impus
tuturor federaţiilor naţionale afiliate.
După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa
în tot mai multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii
continentale şi mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma primul
Campionat European pentru echipe masculine, iar în 1949 la Praga, primul
Campionat Mondial masculin, iar în paralel are loc şi primul Campionat
European pentru echipe feminine.
Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susţinută
stabilind regulile jocului şi modificările lor în funcţie de dezvoltarea sa continuă,
criteriile de calificare şi participare a echipelor al marile competiţii
internaţionale.
Regulamentul jocului de volei cunoaşte şi alte modificări ce au fost
introduse fie în ideea echilibrării jocului prin apropierea eficienţei apărării de
cea a atacului, fie din raţiuni de ordin comercial (transmisiuni-radio, televiziune
etc.).
Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în
întreaga lume s-a produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia
disciplinelor sportive olimpice, începând cu J.O de la Tokio.
Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluţia jocului
şi mai ales pentru menţinerea unui echilibru între acţiunile ofensive şi cele
defensive, Congresele FIVB au hotărât modificări, amendamente sau clarificări
ale regulamentului de joc. Dintre cele mai importante astfel de modificări
amintim:
 În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis trecerea
mâinilor peste fileu de către jucătorii care participă la blocaj şi posibilitatea
de a relua mingea ricoşată din blocaj de către jucătorii care au efectuat
blocajul, adică “autodublajul”.
 Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea trecerii
palmelor peste planul vertical al fileului la efectuarea blocajului și permite
jucătorilor aflaţi la blocaj şi care au atins mingea, o a doua lovire
consecutivă, fără ca aceasta să fie numărată în cadrul celor 3 lovituri permise
în cadrul unei faze (deci fazele de apărare cu blocaj se pot desfăşura practic
cu 4 lovituri).
 În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să nu intre
în calcul la cele trei lovituri permise pentru fiecare echipă.
 În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse
– pentru ca în 1982 să se revină serviciul NU poate fi blocat sau atacat de
jucătorii echipei adverse.
 În anul 1988, cu ocazia Congresului desfăşurat la Seul, s-a introdus sistemul
de “tie-break” din tenis, pentru numărătoarea punctelor în setul decisiv.
 În anul 1989 se modifică regula diferenţei de două puncte pentru victoria în
set, ea fiind consemnată de echipa care ajunge prima la 17 puncte, setul
putându-se termina cu rezultatul 17:16.
 În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu coapsa
şi genunchiul şi să dispare punctul limită 17 în setul V.
 În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea poate fi lovită
cu orice parte a corpului, inclusiv laba piciorului şi un amendament conform
căruia în anumite situaţii la prima lovitură sunt permise contactele succesive:
preluarea serviciului, a loviturii de atac, a mingii ricoşate din blocaj. Tot cu
această ocazie se introduce posibilitatea efectuării serviciului de pe toată
suprafaţa liniei care delimitează terenul de joc pe lăţime, desfiinţându-se
spaţiul de serviciu.
 În anul 1998 se introduce sistemului “tie-break” pentru toate seturile şi apare
un jucător “libero” cu sarcini defensive. Seturile 1 - 4 se vor încheia la 25, iar
setul 5 la 15, cu diferenţă de cel puţin 2 (două) puncte.
 Din anul 1999, mingea servită poate atinge fileul, iar la prima lovitură
(preluarea) nu se mai sancţionează „dubla” sau „mingea ţinută”.

B. DEZVOLTAREA ŞI EVOLUŢIA VOLEIULUI ÎN ROMÂNIA

„Se pare că prima minge de volei a zburat peste plasă în ţara noastră în
anul 1919. Şcolarii au învăţat acest sport de la misiunile militare aflate atunci în
ţară. De o activitate oficială susţinută între anii 1919-1928 nu poate fi vorba. S-
au disputat câteva jocuri amicale, iar mai târziu jocuri interşcolare. În acest timp
au luat fiinţă câteva grupări ca: Turda, Viforul Dacia şi altele care organizau
jocuri între ele. Data de 24 septembrie 1928 marchează începutul activităţii
oficiale, deoarece atunci ia fiinţă forul conducător al voleiului şi baschetului
F.R.B.V. (Federaţia Română de Baschet şi Volei). Din acel an şi până în anul
1948, voleiul şi baschetul au mers mână în mână. Majoritatea sportivilor care
practicau unul din aceste sporturi, îl practicau şi pe celălalt.” Am citat din
lucrarea „Almanahul voleiului românesc” publicată de autorii N. Mateescu şi M.
Popescu în anul 1966 la Bucureşti în Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport.
Deci, în ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii
1920-1921, fiind introdus la fel ca şi în celelalte ţări europene de către YMCA, o
organizaţie a tineretului creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în
România au fost membrii misiunii militare americane şi militarii români de la
“casele ostăşeşti”, urmaţi în scurt timp de către elevii şcolilor din Bucureşti,
Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ, Galaţi.
În anul 1931 se organizează primul Campionat Naţional masculin la care
participă 8 echipe. Campionatul este câştigat de echipa “Apărătorii Patriei”.
Până în anul 1941 se mai organizează 10 campionate pentru echipe masculine şi
feminine. Primul regulament intern de volei apare în anul 1932.
În anul 1943 se organizează la Ploieşti o competiţie naţională cu
participarea a 8 echipe masculine şi 4 feminine, câştigată la băieţi de echipa
VSC Bucureşti şi la fete de Start Club Bucureşti. Tot în acest an are loc la
Bucureşti primul Campionat şcolar, câştigat de echipa liceului Matei Basarab şi
un turneu pentru echipe universitare la care pe primul loc se situează echipele
masculine şi feminine ale Facultăţii de Drept.
În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează
primul Campionat naţional al elevilor.
Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional de
seniori. La prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa campioană este
Locomotiva-CFR Bucureşti.
La feminin prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în anul
1950 este câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.
Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.
În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite de
echipele Rapid Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări Baia-
Mare la masculin şi echipele Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul
Bucureşti, şi Penicilina Iaşi la feminin.
Primele campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în
anul 1955, ulterior transformându-se în divizia naţională a juniorilor şi
şcolarilor.
Campionatul divizionar B se înfiinţează în anul 1958.
În perioada cuprinsă între anul 1980 şi până în prezent activitatea
voleibalistică internă s-a desfăşurat cu regularitate conform calendarului
competiţional al FRV prin Campionate Naţionale organizate pentru toate
categoriile de jucători : divizia A sau divizia naţională, divizia B sau tineret,
divizia de juniori şi şcolari, pentru echipe masculine şi la feminine.
Prima întâlnire internaţională amicală este consemnată în anul 1927, între
formaţia studenţilor de la ONEF Bucureşti şi o echipă turcă, la Eforie. A câştigat
echipa studenţilor români cu scorul de 3-1.
În anul 1946 are loc prima ediţie a Balcaniadei la Bucureşti, formaţiile
României ( masculine şi feminine) fiind câştigătoarele acestei competiţii.
Formaţia reprezentativă masculină a ţării noastre participă în anul 1949 la
prima ediţie a Campionatului Mondial de la Praga, clasându-se pe locul al IV-
lea.
Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din
România obţin cele mai bune performanţe sportive pe plan internaţional atât cu
echipele de club cât şi cu echipele naţionale:
 Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni
(1961,1963, 1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.
 Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor
Europeni (1966,1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul
1979 a câştigat Cupa Cupelor.
 În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a
disputat între două echipe româneşti Dinamo şi Rapid.
 În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea la
Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la
Campionatele Europene desfăşurate la Praga.
 La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962 (Moscova)
echipa naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.
 Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost
realizată în anul 1963, când echipa naţională s-a clasat pe locul I la
Campionatul European, desfăşurat la Bucureşti.
 În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa masculină se
clasează pe locul al III-lea.
 La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină reuşeşte
clasarea pe locul al III-lea şi câştigarea medaliilor olimpice de bronz.
 Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat de
câteva ori pe locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi a
Cupei Cupelor.
 Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la
Campionatul Mondial din anul 1956.
 La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea medaliilor
de bronz la ediţia din anul 1963.
 Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la J.O. din
anul 1964 – locul al IV-lea, Campionatele Mondiale din anii 1952 şi 1974 –
locul al V-lea şi la Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 – locul al
V-lea.
După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de
umbră, rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale
deceniilor anterioare. Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind
cele obţinute de echipele reprezentative universitare feminine la Universiadele
din anii 1991(Shefield) - locul al II-lea, şi 1993 (Buffalo) - locul I şi performanţa
echipei masculine de club "U" Cluj, care a reuşit să acceadă în optimile de finală
în competiţia Cupa Cupelor din anul 1996. Calificarea în anul 2004 a echipei
naţionale feminine la turneul final al Campionatului European poate fi
considerată şi ea un succes şi oferă şansa unui reviriment al voleiului în viitorul
apropiat.