Caracterul terapeutic al sinodalității - factor de unitate și comuniune eclezială.

O incursiune în
învățătura Părintelui Ioannis Romanidis

Atunci când folosim termenul sinodalitate, în Biserică nu-l înțelegem exclusiv cu

referire la adunarea împreună a Episcopilor în cadrul unui Sinod local sau ecumenic. Cuvântul
are o perspectivă plenară eclesiologic și cuprinde atât ierarhia episcopilor și a preoților –
sinodalitatea sfințitoare, cât și pleroma credincioșilor - sinodalitate universală. Sensul acestei
afirmații se întemeiază pe comuniunea care există între lucrarea sfințitoare săvârșită de preot
sau episcop și Biserica – adunarea laolaltă a tuturor membrilor Bisericii. Relația dintre cele
două tipuri de sinodalitate poate fi înțeleasă mai bine prin raportare la relațiile intra-trinitare și
este vizibilă în manifestarea liturgică a Bisericii: slujirea clerului se face în comuniune cu și
pentru credincioși. În același timp însă, calitatea slujitoare a clerului nu se confundă sau se
amestecă, cu starea credincioșilor. Aceste două forme ale sinodalității sunt unitare, dar nu
contopite sub aspect funcțional.
Sinodalitatea sfințitoare sau slujitoare în Biserică reprezintă „comuniunea persoanelor
care au de împlinit o slujire specială, slujire cu un întreit caracter: propovăduirea neschimbată
a învățăturii lui Hristos, sfințirea credincioșilor și conducerea pastorală a lor spre desăvârșire.1
„Propovăduirea învățăturii neschimbate a lui Hristos si conducerea credincioșilor pe
calea mântuirii spre desăvârșirea în Dumnezeu se încadrează în acțiunea aceasta de sfințire
progresiva a lor. Caci învățătura nu li se împărtășește dintr-un interes teoretic, iar conducerea
pastorala nu constă dintr-un simplu exercițiu de putere, fără scop, ci amândouă slujesc
desăvârșirii sau sfințirii progresive a credincioșilor.”2
Menirea principală a sinodalității sfințitoare este intens afirmată ca fiind aceea de
menținere a unității Bisericii. Astfel, manifestarea acestei în diferitele sinoade locale sau
ecumenice vizează păstrarea adevărului de credință și combaterea tendințelor separatiste și
individualiste ale mișcărilor eretice.
Ar fi însă necesar, înainte de a detalia trăsăturile caracteristice ale sinodalității sfințitoare,
să identificăm originea sinodalității în Biserică. Astfel, din ce moment al istoriei Bisericii putem
vorbim de sistemul sinodal? Cine făcea parte din acest sistem la începuturile sale?

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Temeiurile teologice ale ierarhiei ș i sinodalităț ii”,STXXII (3-4/1970), p. 167
2
Ibidem.
 În aflarea răspunsurilor la aceste întrebări, ne vom călăuzi după învățătura părintelui
Ioannis Romanidis, o învățătură nu nouă, însă total reformatoare pentru teologia ultimelor
decenii. Părintele Ioannis a

I. După învățătura părintelui Ioannis Romanidis, sistemul sinodal își datorează constituirea 1)
grupului de Profeți din fiecare comunitate bisericească și 2) Apostolilor care supravegheau
Bisericile întemeiate. „Ulterior, din rândul profeților se alegeau episcopii și preoții care
deserveau o anumită comunitate. Supravegherea generală a grupurilor de biserici dintr-o
anumită zonă geografică de către Apostoli a fost continuată de Sinodul Episcopilor ca
reprezentanți ai propriului cler îndumnezeit și iluminat. Acesta este motivul pentru care
episcopii sunt succesorii Apostolilor.”
„Faptul că episcopii trebuiau să fie aleși dintre cei îndumnezeiți, slăviți, a rămas cerința
standard în tradiția Ortodoxă, susținută în special de Sfântul Dionisie Areopagitul până în
secolul XIX. Profeții s-au detașat în general de cler pentru a alcătui ceea ce a ajuns să fie
cunoscut ca monahism, sursa principală pentru episcopat și conducerea sinodală - Patriarhi,
Mitropoliți și Arhiepiscopi.”
Referirea pe care o face părintele Ioannis la Sfântul Dionisie (Pseudo)Areopagitul este
întru totul întemeiată. În lucrarea despre Ierarhia bisericească, Sfântul Dionisie folosește de
nenumărate ori termenul îndumnezeit sau îndumnezeire cu referire la treapta ierarhului. Se
înțelege din lucrarea Sfântului Dionisie că ierarhii sunt considerați a fi cei îndumnezeiți: ,,cel
ce spune ierarh indică pe bărbatul îndumnezeit și dumnezeiesc, cunoscător a toată sfințita
știință, în care se desăvârșește”. Menirea întregii ierarhii, după Sfântul Dionisie, este ,,iubirea
sau apropierea de Dumnezeu și de cele dumnezeiești, produsă prin sfințire în chip dumnezeiesc
și unitar, și înainte de aceasta, deplina și neîntoarsa despărțire de cele contrare, de cunoștința
făpturilor ( a celor ce sunt) ca fapturi, vederea și cunoștința adevărului sfânt, împărtășirea
îndumnezeită de desăvârșirea unitară, hrănirea, pe cât este cu putință, de vederea Unului însuși,
care hrănește spiritual și îndumnezeiește pe tot cel ce se întinde după El.”3
Dacă treapta episcopului este specifică îndumnezeirii, treapta preoției este înțeleasă de
Sfântul Dionisie ca fiind a iluminării iar cea a diaconiei - curățirea 4 . Deci vedem că
sinodalitatea sfințitoare este strâns legată și la Sfântul Dionisie de această lucrare terapeutică

3
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Despre Ierarhia bisericească, trad. Pr. Dumitru Stăniloae,
Ed.Paideia, București, 1996, p. 72.
4
Ibidem, p. 91.
duhovnicească a Bisericii, urmând cursul și creșterea de la curățire la iluminare și, în final, la
slăvire, îndumnezeire.

Responsabilitatea principală a Sinoadelor Episcopilor era promovarea leacului

iluminării și desăvârșirii în slavă prin întregul lor suport față de toate programele dedicate
acestui scop. Aceasta presupunea alegerea și hirotonia unor doctori autentici și protejarea
credincioșilor față de doctori falși a căror speculații fie i-au îndepărtat de la această vindecare
și desăvârșire, fie i-au stopat în creșterea lor.
Sinoadele episcopilor (locale sau ecumenice) la primii creștini nu erau așa cum sunt
sinoadele contemporane ale Bisericilor ortodoxe. Deoarece erau constituite din episcopi care
erau deținători ai metodei terapeutice a bisericii, iar scopul întrunirii sinodului era păstrarea nu
pur și simplu a dogmei și a rânduielii de cult a Bisericii, așa cum se întâmplă astăzi, și a metodei
terapeutice a bisericii. Așadar, episcopul just era deținătorul metodei terapeutice a bisericii. În
acei ani, lucrarea unui sinod alcătuit din episcopi era esențială. Era lucrarea de a fi păstrată
metoda și conduita terapeutică ale bisericii. Însă, această păstrarea metodei și a conduitei
terapeutice ale bisericii are două părți. Interior, în cadrul bisericii, se are ca grijă păstrarea
conduitei ascetice corecte. Exterior, constă în păstrarea dogmei ca pe o cale spre vindecarea
sufletului. De asemenea, interior, constă în protejarea dogmei față de erezii, care provin
întotdeauna de la oameni ce nu dețin corecta metodă terapeutică. Întotdeauna, când se va ivi
vreo inovație în cadrul bisericii, imediat acest fapt va însemna că cel ce-o introduce nu numai
că nu se află într-o percepere corectă a dogmei, ci și că nici nu se găsește într-o stare
duhovnicească corectă.

II. Sinodalitate, Stat și Harisme

”Conștiința nevoii unei manifestări sinodale a fost pusă în dificultate de lipsa
mijloacelor de punere în aplicare. Din acest motiv, sinoadele au luat caracter de instituție
regulată odată cu dobândirea libertății creștinismului și cu apariția instituției mitropolitane.
Astfel, chiar dacă sinodalitatea a fost prezentă de foarte timpuriu în viața Bisericii, abia după
perioada constantiniană, odată cu punerea la dispoziția episcopilor a infrastructurii imperiale,
sinodalitatea s-a putut generaliza ca mijloc de manifestare a comuniunii și coresponsabilității.”5

După ce statul a întrezărit aportul și folosul social care rezulta din învățătura și metoda
terapeutica ortodoxă, dacă ar fi aplicată, a decretat și a promovat credința creștină capere lege
oficiala statului, astfel încât statul să fie plin de parohii, în care preoții vor exercita această
educație terapeutică. În felul acesta, parohiile făceau să crească numărul de locuitori sănătoși
și, prin extensie, statul însuși. Acestui fapt biserica nu a spus, firește, nu, ci a conlucrat cu statul.
Cu toate acestea, biserica avea, ca lucrare paralelă ai, faptul de a proteja statul de medici vraci,
adică de eretici. Sinoadele locale și ecumenice se îngrijeau tocmai de acest lucru. În hotărârile
sinoadelor ecumenice întâlnim expresia: s-a părut duhului sfânt și nouă. Cu alte cuvinte, s-a
arătat bun sfântului duh și nouă... Această o spună cei ce se găseau la aceste sinoade, fiindcă
ei aveau în posesia lor rugăciunea minții, prin care erau informați despre adevărul definițiilor
pe care le formulau. Părintele Ioannis Romanidis menționează că tradiția rostirii rugăciunii
împărate ceresc, la începutul adunărilor sinoadelor nu reprezintă o garanție a prezenței Duhului
sfânt în acea adunare. El spune că,, sfântul duh nu acționează în acest mod. Adică, doare sub
aceste premise. Sunt necesare și altele. Se cuvine ca cel ce se roagă să aibă deja lucrătoare
rugăciunea minții în el, când se prezinte la sinod, pentru ca să-l ilumineze harul lui Dumnezeu.
Cei ce participau la pseudo sinoade, nu aveau această stare de rugăciune. Vechii episcopi, însă,
aveau o asemenea experiență duhovnicească, încât, atunci când se întruneau într-un sinod, știau
ce anume îi înștiința sfântul Duh din inima, pentru o anumită problemă. Și, când luau decizii,
știau că hotărârile lor erau corecte. Deoarece se aflau într-o stare de iluminare, în timp ce unii
dintre ei ajunseseră și la slăvire, adică la îndumnezeire.
Așadar, vedem că în biserica primară predomina elementul harismatic ( adică
predominau membrii cu harisme ale Sfântului Duh), iar elementele instituționale, cu alte
cuvinte, calitățile tipice bisericești și administrative, urmau celui harismatic. Acest lucru este
foarte clar atât în Noul Testament și în Biserica primară, cât și la marii Sfinți Părinți ai
Sinoadelor Ecumenice, de la sinodul întâi ( secolul al patrulea) până la cel de-al nouălea, care
a avut loc în timpul sfântului Grigorie Palama ( secolul al 15-lea).

5
Pr. conf. univ. dr. Patriciu Vlaicu, Sinodalitatea și primatul: expresii ale comuniunii, în ,, Tradiția Canonică și
Misiunea Bisericii”, Pr. Conf. Dr Patriciu Vlaicu, Asist. Dr. Răzvan Perșa (editori), Presa Universitară Clujeană,
Cluj, 2018 pp. 59-60.
Și arhimandritul Sofronie critică ,,: ,,mă mâhnește doar faptul că multora dintre cei ce cheltuiesc
o uriașă energie spre a învăța predania theologică a Bisericii, cunoașterea lor intelectuală le
apare ca și cum ar fi atins desăvârșirea. În viața istorică puterea (conducerea n.n) în Biserică
este dată nu sfinților, ci cărturarilor, și în aceasta constă tragedia lumii și a Bisericii.”6

Legat de contrapunerea/juxtapunerea dintre elementul instituțional și cel harismatic în Biserică,

au fost numeroase opinii în mediul teologic. Majoritatea tind să accentueze conflictul dintre
acestea. Cert este că , așa cum subliniază și
,, Eusebius Stephanou conchide: „putem trage concluzia sigură că găsim, la părinț i, un consens
general privitor la faptul că Dumnezeu a intenț ionat ca Biserica lui să fie zidită, sfinț ii săi să fie
desăvârș iț i, iar lucrarea de slujire î ndeplinită î n principal prin intermediul harismelor Duhului
Sfânt” 7(Stephanou, 1976: 146). harismelor î n epistolele pauline, observă că menț ionarea lor
„stă î n strânsă legătură cu descrierea organizării Trupului tainic al lui Hristos –Biserica”
(Drăguș in, 1989: 52). Aș adar, apostolul Pavel vorbeș te despre ele atunci când are î n vedere
realizarea unităț ii ș i a desăvârș irii credinț ei, î n context comunitar harismele „au avut un rol
important pentru păstrarea unităț ii î n Biserica primară” (Drăguș in, 1989: 53). „manifestări
destinate să î ntărească credinț a creș tină î n sânul comunităț ilor” (Gheorghe, 1973: 21). Fiind
călăuzită î n î ntregime de Duhul Sfânt, Biserica primea slujirea acelora pe care Duhul î i
î mputernicea, tocmai î n vederea zidirii spirituale a comunităț ii.”8
„Prin mijlocirea lor [harismelor] sunt î ndemnaț i toț i oamenii, iudei sau neiudei, să intre
î n sânul Bisericii lui Hristos” 9 . Îndemnarea acestora se face, fără î ndoială, prin harismele
inspiraț iei divine; î nsă teologii ortodocș i subliniază ș i rolul de „impresionare”, de „aț âț are” pe
care l-au avut harismele, î n creș tinismul primar (Drăguș in, 1989: 51). Astfel, ele sunt
„manifestări destinate să [...] aț âț e credinț a iudeilor ș i a celor din alte neamuri” (Gheorghe,
1973: 21). Ilie Cleopa ilustrează acest lucru atunci când spune că „glosolalia a fost un semn al
puterii lui Dumnezeu manifestat î ntre necredincioș i ca mijloc hotărâtor de convertire” (Cleopa,
1981: 233).
Astfel, există teologi care consideră că î ntre slujirea instituț ionalizată ș i slujirea de tip
harismatic, a laicilor, au existat sau pot exista conflicte. Eusebius Stephanou arată că, î n urma

6
Arhimadritul Sofronie, Convorbiri.., vol.1, p. 60.
7
Eusebius Stephanou, „The Charismata in the erarly Church Fathers”, i ̂n Greek Orthodox Theological Review,
21, nr. 2, 1976, p. 146.
8
Drăgușin, Valeriu (1989), „Harismele i ̂n viața Bisericii primare, după epistolele Sfântului Apostol Pavel”, i ̂n
Studii Teologice, anul XLI, nr. 5-6, p. 52.
9
Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, p. 195
controversei montaniste, viaț a harismatică a avut de suferit: „excesele ș i fanatismul
montanismului cu siguranț ă că nu a contribuit la continuarea slujirii harismatice î n biserică”.
Drept rezultat, „emotivitatea montaniș tilor a grăbit, fără î ndoială, ascensiunea formalismului ș i
a clericalismului î n biserică. Este trist, î nsă totuș i adevărat faptul că mulț i lideri ai bisericii au
considerat că scoaterea din uz [a harismelor] este remediul pentru abuzuri.” (Stephanou,
„Charismata in the early church Fathers”, p. 133).
A.N. Papathanasiou, de exemplu, vorbeș te despre neî nț elegerea privind î ntâietatea istorică a
episcopului sau a părintelui spiritual; î n acest context, teologul grec afirmă că aceasta este, de
fapt, „o continuare a î ndelungatei lupte dintre instituț ie ș i harismă, din viaț a bisericii”
(Papathanasiou, 2010: 227). Într-un mod mai puț in direct, S. Bulgakov subliniază, la rândul său,
pericolul care pândeș te viaț a spirituală a credinciosului, ș i anume căderea î ntr-una dintre
următoarele extreme: legalismul steril, care este urmarea supralicitării supunerii ș i ascultării
datorate î ntâistătătorilor bisericii, ș i „profetismul” anti-ierarhic, urmare a accentuării
disproporț ionate a „temerităț ii creative”. Supunerea ș i cutezanț a creativă (î nț elegem, prin
aceasta, folosirea harismelor personale) trebuie să fie, amândouă, realităț i ale vieț ii spirituale,
dar ele trebuie păstrate î ntr-un perfect echilibru. Acest echilibru, spune Bulgakov, este posibil
numai prin î nț elegerea faptului că ne aflăm î n faț a unei antinomii,13 – î nsă o antinomie care
trebuie să rămână armonioasă.
O a doua perspectivă susț ine că î ntre harisme ș i oficiul bisericesc nu există, sau nu ar
trebui să existe conflicte. În acest sens, Ion Bria afirma: „atât slujirile preoț eș ti, cât ș i vocaț iile
harismatice, fiecare potrivit cu ordinea sa, au o responsabilitate comună î n viaț a Bisericii” (Bria,
În fine, o ultimă poziț ie susț ine că, cel puț in î n parte, harismele care erau î n Biserica
primară s-au „contopit” cu oficiul, au fost transferate slujirii sacerdotale. T. Grdzelidze arată că
„slujirea sacerdotală este manifestarea principiului harismatic, darul Duhului Sfânt care a
continuat î n biserică, prin succesiunea apostolică.”15. Și alț i teologi susț in că harisme cum sunt
cea a conducerii bisericeș ti, sau a î nvăț ăturii au fost transmise, de-a lungul timpului, prin
hirtoronirea de noi slujitori16. J. Morris arată că perspectiva paulină asupra „oficiilor
administrative ale Bisericii, apostoli, profeț i, păstori ș i î nvăț ători ca daruri ale Duhului Sfânt
confirmă î nvăț ătura ortodoxă conform căreia Duhul Sfânt operează prin biserică ș i prin slujirea
hirotoniei” (Morris, 1983: 115).

,,Trebuie să avem o viziune clară a contextului prin care Biserica și Statul au văzut
contribuția profeților la vindecarea și desăvârșirea personalității umane, pentru a înțelege atât
misiunea Sinoadelor și motivul pentru care Imperiul Roman i-a incorporat în codul său de legi.
Nici Biserica și nici Statul nu au redus misiunea Bisericii la mântuirea credincioșilor prin
iertarea păcatelor pentru a intra în Rai după moarte. Această abordare ar fi identică cu cea prin
care doctorii îi iartă pe pacienți pentru că sunt bolnavi, astfel încât să fie vindecați după moarte.
Atât Biserica, cât și Statul știau foarte bine că iertarea păcatelor era doar începutul vindecării
bolii umanității care caută fericirea. Această vindecare trecea prin curățire și iluminarea inimii
și culmina cu desăvârșirea îndumnezeirii. Aceasta rezulta nu numai în pregătirea potrivită
pentru viața de după moarte, ci și în transformarea societății aici și acum, de la indivizi egoiști
și centrați pe sine la indivizi cu dragoste altruistă care nu caută ale sale.”

III. Sinodalitate și inspirație

Cum se poate identifica sau defini inspirația în Biserică? Există și astăzi inspirație sau a încetat
odată cu ultima carte a Noului Testament?
„spre sfârș itul secolului IV, credincioș ii manifestau din ce î n ce mai puț ine daruri spirituale,
î nsă nu pentru că liderii Bisericii î nvăț au că ele nu mai sunt necesare, ci din cauza răspândirii
neascultării ș i a caracterului lumesc î n Biserică” (Stephanou, 1976: 140).
Părintele Romanidis...

Sfântul Grigorie de Nyssa își informează cititorii despre ereziile ce au apărut în bisericile
rămase fără profeți. Motivul îl reprezintă faptul că liderii lor încearcă să comunice cu
Dumnezeu prin intermediul meditatiei și al contemplatiei despre El (n.n metodele teologiei
academice contemporane), în locul iluminării și slăvirii. A confunda concepțiile cuiva despre
Dumnezeu cu Dumnezeu este idolatrie, nu mai zic metodă științifică greșită. Deci, cei slăviți
reprezintă singura autoritate în Biserica Ortodoxă. Ei produc formulările doctrinare care servesc
ca și călăuzire către vindecarea centrului personalității umane și ca semne de avertizare de ferire
față de doctorii vraci -impostori care promit multe și nu au ce să dea în vederea pregătirii pentru
experierea slavei lui Dumnezeu în Hristos, slavă pe care toți în final o vor vedea.

,,Avem însă, întrebarea: cum călăuzește Sfântul Duh, pe cine călăuzește și în ce constă
această călăuzire? Ceea ce afirmă câțiva, precum că atunci când un sinod ecumenic hotărăște
ceva, acest ceva este infailibil, deoarece sinodul ecumenic este inspirat de Dumnezeu etc., este
ca și cum ne obligă să acceptăm ca învățătură infailibilă ceea ce hotărăște și proclamă un sinod
ecumenic. Acesta este și duhul despre infailibilitatea papei.
 Hristos, când a spus că ni-L dă pe Sfântul Duh, care ne va călăuzi la tot adevărul, nu a
vorbit despre sinoade ecumenice. Nu a spus, cu alte cuvinte, că acest lucru se va petrece în
sinoadele ecumenice ale Bisericii. Altfel spus, acest lucru nou despre infailibilitate sinoadelor
ecumenice nu este cuprins în Sfânta Scriptură.
Părintele Ioannis Romanidis prin face referire cu privire la acest aspect la textele de la
Ioan 14, 19, 23; 16, 13, 16; 17. Din aceste fragmente părintele analizează sensul unității pentru
care mântuitorul Iisus Hristos s-a rugat. El se întreabă:,, de ce se leagă Hristos pentru unitatea
sfinților apostoli? Pentru care unitate se roagă? Cumva a bisericilor? Care este unitatea aceasta?
Acest fapt, adică vă va călăuzi la tot adevărul, când îl spune Hristos, în înțelege desigur într-
un anumit cadru. Care este acesta?
Aceste capitole, de la 14 până la 17, din evanghelia după sfântul Ioan, prezintă o întreaga
dezvoltare despre situația duhovnicească a sfinților apostoli în legătură cu iubire și menționează
care sunt rezultatele iubirii. Forma deplină iubirii se descoperă numai în experierea
îndumnezeirii. Îndumnezeirea este forma deplină a iubirii. Prin această iubire, care izvorăște
din experiența îndumnezeirii, se realizează deplina vindecarea omului. Iubirea aceasta începe
să lucreze atunci când vine sfântul duh întru om, iar în acel moment omul devine locaș și templu
al Duhului sfânt.
Când Hristos vorbește despre revărsare sfântului Duh în biserică și la credincioși, nu
vorbește abstract, nu sugerează că îl va trimite întregii biserici în mod general. Nici că îl va
primi în general toată biserica, deoarece episcopii și preoții au succesiune reciprocă prin și
hirotoniile lor. Nici nu sugerează că datorită hirotoniei episcopilor există în orice caz garanția
că duhul cel sfânt va locui permanent în ierarhie. Fiindcă, nu existența unui episcop reprezintă
garanția că un sinod este inspirat de către sfântul Duh. Dovadă este că au existat în biserică
mulți episcopi, care au fost condamnați ca eretici. Dacă acei episcopi aveau duh sfânt, nu ar fi
căzut în erezie. În consecință, hirotonia cuiva în episcop nu este dovadă, nici garanție că în
episcopul acesta locuiește neapărat sfântul Duh. Așadar nu este harul Arhieriei cel care conduce
biserica la tot adevărul.
Când Hristos spune ca tot să fie una, despre cine vorbește? Despre sfinții apostoli,
firește. Adică roagă pe Tatăl ca sfinții apostoli să fie una, precum Noi una suntem. Nu spune
unul, ci una. Și de ce este una , Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cu care una și noi vom deveni una,
adică și între noi și cu sfânta treime? Care va fi această însușire comună? Răspuns: este una
după slavă.
Adică, așa cum Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt una după slavă, deoarece au comuna
slava, tot așa și noi vom deveni una, când noi toți participăm la slava lui Dumnezeu, cu alte
cuvinte, când merg tot sau câți dintre noi devenind sfinți, atunci participăm la harul sfântului
Duh, la lumina necreată. Prin urmare, în lucrul pentru care se roagă Hristos la Cina cea de
Taină este, mai întâi de toate, pentru curățirea sfinților apostoli, apoi pentru iluminarea lor și,
în fine, pentru îndumnezeirea lor. Așadar, vă va călăuzi la tot adevărul, nu se referă în general
la toți oamenii, cel special la câți vor lua parte la experierea îndumnezeirii. Altfel spus, când
omul ajunge la îndumnezeire, numai atunci este călăuzit la tot adevărul. În consecință, tot
adevărul (nu despre lumea cea zidită, și despre Dumnezeu) se face cunoscut numai prin
experierea îndumnezeirii.

,,Sfânta Scriptură și Biserica învață în chip infailibil despre Dumnezeu fiindcă Sfânta Tradiție
sau Tezaurul este în ele în chip identic. În centrul Sfintei Tradiții, înconjurându-l pe Hristos în
slavă, sunt prietenii lui Hristos, Proorocii, Apostolii și Sfinții care Îl cunosc pe Dumnezeu
precum un prieten cunoaște un prieten. Credinciosul participă la această stare de nedescris a
prietenilor lui Dumnezeu prin episcopi atât timp cât ei rămân credincioși predaniei celor de
dinaintea lor și învață teologia acestora în conformitate cu mărturiile clare despre
îndumnezeirea lor și se limitează din punct de vedere metodologic și duhovnicesc la cuvintele
și cugetările lor.”10

The most important result of l8th and l9th century Franco- Latinisation of Orthodox theological
education has been the disappearance of the context of the very existence of the Church in
purification, illumination and glorification from Dogmatic Manuals, and especially from
chapters on the Mysteries. These manuals were not aware of the biblical and patristic fact that
the charisma of the presbyterate presupposed the state of prophecy. “...do not neglect the
charisma within you which was given to you by means of prophecy with the laying on of hands
of the presbyterate (1 Tim. 4:14).”

i) Prophets and Fathers.

10
Pr. Ioannis Romanides, Dogmatica patristică ortodoxă, o expunere concisă, trad. Dragoș Dâscă, , Editura
Ecclesiast, Sibiu, 2010, p. 93.