Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Consp Penal
Consp Penal
Consp Penal
- este principiul conform căruia orice lege penală este activă, adică se aplică tuturor
infracțiunilor săvârșite între momentul intrării în vigoare a legii și momentul ieșirii sale din vigoare
(art. 3 CP). Aceste dispoziții sunt identice cu cele prevăzute de art. 10 C.pen anterior. Art. 15 alin.2
Constituție prevede faptul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai
favorabile sau contravenționale.
- pentru aplicarea acestui principiu prezintă importanță data săvârșirii infracțiunii (care se
raportează la momentul comiterii faptei de autor) și a legii în vigoare la această dată: astfel,
pentru infracțiunile comisive se va aplica legea de la data la care a fost comisă acțiunea
infracțională;
pentru infracțiunile omisive – legea în vigoare la data care făptuitorul trebuia să acționeze
potrivit obligațiilor legale pe care le avea;
pentru infracțiunile complexe – legea în vigoare la momentul consumării lor;
în cazul infracțiunilor continue, continuate ori de obicei- momentul epuizării;
infracțiuni progresive- legea aplicabilă este cea de la momentul comiterii activității
infracționale.
Legea penală nu se aplică faptelor, care la data când au fost săvârșite nu erau prevăzute ca
infracțiuni. Excepție: legea penală ce cuprinde dispoziții mai favorabile infractorului, care
retroactivează. Astfel, legea penală poate fi aplicată și unor fapte care au fost săvârșite înainte de
intrarea sa în vigoare sau unor fapte ce sunt urmărite sau judecate după ieșirea sa din vigoare.
3.1. Retroactivitatea legii penale
Legea interpretativă mai favorabilă;
Legea penală mai favorabilă;
Legile de amnistie, legile sau decretele de grațiere;
Legile de dezincriminare.
3.2. Ultraactivitatea legii penale în cazul:
a. legii penale temporare (art. 7 alin. 2 NCP)- legea penală care prevede data ieșirii ei din
vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa.
Aceasta se va aplica în mod obligatoriu infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar
dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp.
b. legea penală mai favorabilă, care se va aplica și infracțiunilor comise în timpul cât era
în vigoare și care nu au fost definitiv judecate până la data ieșirii ei din vigoare (art. 5).
Criteriile în baza cărora se stabilește legea penală mai favorabilă sunt:
- conținutul infracțiunii;
- existența unor impedimente la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale;
- existența unor cauze de nepedepsire;
- pedeapsa;
- termenul de prescripție.
În ipoteza în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa
închisorii sau a amenzii și până la executarea completă a acesteia a intervenit o lege care prevede o
pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată conform legii vechii, dacă depășește maximul special
prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită se va reduce la acest maxim (art. 6 alin.1
C.pen).
Rezultă că trebuie să existe o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii sau a amenii în
baza legii vechi, iar aceasta să nu fi fost executată complet sau să fi fost considerată executată până
în momentul intrării în vigoare a legii penale mai favorabile care prevede un maxim special mai
redus decât pedeapsa efectiv și definitiv aplicată în temeiul legii vechi.
Dacă s-a dispus condamnare definitivă la pedeapsa amenzii penale, aplicare legii penale în
temeiul art. 6 alin.1 C.pen, se face dacă noua lege prevede numai pedeapsa amenii, al cărui
maxim special este mai redus decât pedeapsa efectiv aplicată.
Noul cod penal stabilește sistemul zilelor amendă, astfel, pentru o zi amendă o persoană
fizică va plăti 150 de lei, iar o persoană juridică 2000 de lei.
- În ipoteza în care o persoană a fost condamnată la pedepasa închisorii pe viață, iar
ulterior a intervenit o lege care prevede numai pedeapsa cu închisoarea, detențiunea pe viață se va
înlocui cu maximul special al închisorii prevăzut de legea nouă pentru acea infracțiune.
- dacă legea nouă prevede pentru infracțiunea comisă numai pedeapsa amenzii, se va aplica
amenda în locul pedepsei cu închisoarea, fără a depăși maximul special prevăzut de legea nouă.
- măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă mai favorabilă nu se mai
execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de
aceasta.
- pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea
nouă mai favorabilă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în
conținutul și limitele prevăzute de aceasta.
Aplicarea legii penale în spațiu
1. Principiul teritorialității
- Legea penală română se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României.
Articolul 8 alin.2 NCP definește astfel noțiunea de teritoriu, iar articolul 8 alin.3 stabilește faptul că
„prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României, se înțelege orice infracțiune comisă în întregime
pe teritoriul statului român sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în
România”.
Acest principiu al ubicuității se aplică dacă pe teritoriul României:
- s-a efectuat numai un act de executare;
- s-a efectuat un act de instigare sau complicitate;
- s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii.
Excepții: legea penală română nu se aplică în baza acestui principiu:
- infracțiunilor săvârșite de reprezentanții diplomatici ai statelor străine;
- infracțiunilor săvârșite de alte persoane, care în conformitate cu tratatele internaționale nu
sunt supuse jurisdicției penale a statului român. Infractorul poate fi tras la răspundere penală de
statul al cărui cetățean este.
- infracțiunilor săvârșite în sediile misiunilor diplomatice străine din România;
- infracțiunilor săvârșite de personalul armatelor străine aflate în trecere sau staționate pe
teritoriul României.
- infracțiunilor săvârșite la bordul navelor sau aeronavelor militare sau guvernamentale
străine aflate pe teritoriul României și nici infracțiunilor săvârșite de persoanele care fac parte din
echipajul sau personalul specializat al acestor nave sau aeronave cât timp se află în porturi sau apele
maritime interioare sau în marea teritorială a României, respectiv în aeroporturi din România.
- infracțiunilor săvârșite la bordul unor nave străine folosite în scopuri comerciale care
trece prin marea teritorială română cu expția situațiilor în care:
infracțiunea a fost săvârșită de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie
care are domiciliul pe teritoriul României;
infracțiunea este îndreptată contra intereselor României sau împotriva unui cetățean
român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;
infracțiunea este de natură să tulbure ordinea și liniștea publică în țară sau ordinea
în marea teritorială;
exercitarea jurisdicției române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de
stupefiante sau de substanțe psihotrope;
asistența autorităților române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un
agent diplomatic sau un funcționar consular din țara al cărui pavilion îl arborează
nava. În toate aceste situații se va aplica legea penală română, în baza principiului
teritorialității.
Articolul 15 alin.1 NCP, prevede o definiție formală potrivit căreia infracțiunea este fapta
prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. NCP a eliminat instituția
înlocuirii răspunderii penale cu răspunderea administrativă în cazul în care se constată săvârșirea
unei infracțiuni.
Trăsături:
a. tipicitatea (prevederea în legea penală); presupune corespondența dintre fapta concretă
săvârșită, direct sau indirect de o persoană (acțiunea sau inacțiunea comisă cu o formă de vinovăție
care a determinat o anumită urmare) și elementele de natură obiectivă și subiectivă stabilite de
legiuitor în modelul abstract prevăzut de norma de incriminare. Absența ei conduce la dispunerea
clasării de către procuror, respectiv a achitării de instanță.
b. antijuridicitatea (fapta să fie nejustificată, ilicită); Articolul 18 alin.1 NCP, prevede faptul
că o faptă prevăzută de legea penală nu constituie infracțiune, dacă există vreuna dintre cauzele
justificative prevăzute de lege. Aceste cauze justificative înlătură numai caracterul antijuridic al
faptei prevăzute de legea penală, iar nu vinovăția, sub forma imputabilității faptei.
În cazul existenței unei cauze justificative, procurorul dispune clasarea, iar instanța achitarea.
Reținerea unei astfel de cauze înlătură posibilitatea aplicării de pedepse sau măsuri educative,
măsuri de siguranță, ori a obligării făptuitorului în latura civilă a procesului penal.
c. imputabilitatea.
NCP a eliminat pericolul social dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, astfel procurorul
poate dispune renunțarea la urmărirea penală, iar instanța va dispune renunțarea la aplicarea
pedepsei. Totuși în ipoteza în care în cursul procesului penal, se constată că în privința unei fapte
comise anterior intrării în vigoare a Noului cod penal sunt aplicabile dispozițiile art. 18 1 VCP, ca
lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea.
Vinovăția în cazul persoanei fizice
Articolul 16 alin. 2 NCP prevede cele trei forme ale vinovăției:
a. intenția directă sau indirectă; când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește
producerea lui sau când acesta prevede rezultatul, nu îl urmărește dar acceptă posibilitatea
producerii lui.
b. culpa cu prevedere (ușurința), caz în care făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale însă
nu l-a acceptat, considerând fără un temei suficient că acesta nu se poate produce. Culpa fără
prevedere (greșeala) – nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
c. praeterintenția. Potrivit art. 16 alin.5 NCP, există intenție depășită când fapta constând
într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează
culpei făptuitorului.
CAUZELE JUSTIFICATIVE
1. Legitima apărare
Este o cauză justificativă care înlătură caracterul penal al faptei constând în apărarea
realizată prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, pentru a împiedica un atac material,
direct, imediat și injust care pune în pericol persoana celui care se apără, a altuia, drepturile
acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului (art. 19
alin.2 NCP).
- legea instituie o prezumție relativă de legitimă apărare, în cazul în care atacul constă în
fapta unei persoane de a pătrunde ori de a încerca să pătrundă fără drept prin violență, viclenie,
efracție sau prin alte asemenea mijloace ori în timpul nopții, într-o locuință, încăpere, dependință
sau loc împrejmuit ținând de acestea, iar apărarea prezumată legitimă este comisă printr-o faptă
prevăzută de legea penală pentru a respinge pătrunderea fără drept, necesară pentru înlăturarea
atacului și proporțională cu gravitatea acestuia.
- spre deosebire de VCP, Noul cod nu asimilează excesul justificat de apărare legitimei
apărări, drept cauză justificativă, calificându-l drept cauză de neimputabilitate, în art. 26
NCP, sub denumirea de exces neimputabil.
NCP nu mai asimilează excesul de apărare legitimei apărări, în ipoteza în care făptuitorul,
din cauza tulburării sau temerii, a depășit voluntar sau involuntar limitele unei apărări
proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. În acest
caz vom vorbi despre o cauză de neimputabilitate, prev. de art. 26 NCP, care înlătură vinovăția, ca
trăsătură generală a infracțiunii.
Dacă depășirea unei apărări proporționale este determinată de alte cauze se va reține excesul
scuzabil, ce reprezintă o circumstanță atentuantă legală (art. 75 alin.1 litera b NCP).
În cazul legitimei apărări prezumate, atacul trebuie să constea înrt-o acțiune de pătrundere
efectivă ori o încercare de pătrundere fără drept prin violență, viclenie, efracție sau prin alte
asemenea mijloace ori în timpul nopții, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit
ținând de acestea, realizată de o persoană responsabilă.
NCP limitează sfera spațiilor acoperite de prezumția de legitimă apărare, eliminând locurile
împrejmuite sau delimitate prin semne de marcare care nu țin de o locuință, încăpere, dependință,
iar pe de altă parte, prevede o ipoteză nouă de aplicare a prezumției când pătrunderea sau încercarea
de pătrundere este săvârșită în timpul nopții, în acest caz nefiind necesar ca pătrunderea ori
încercarea de pătrundere să fi fost săvârșită prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea
mijloace.
Rezultă astfel că pentru a se reține legitima apărare prezumată:
a. fapta trebuie comisă în timpul zilei, însă numai prin violență, viclenie, efracție sau
prin alte asemenea mijloace;
b. în timpul nopții, indiferent de mijloacele folosite.
Apărarea prin care se respinge pătrunderea sau încercarea de pătrundere să constituie o faptă
prevăzută de legea penală; să fie necesară pentru respingerea atacului și să fie proporțională cu
atacul.
Efectele legitimei apărări
Legitima apărare înlătură caracterul penal al faptei. Nu pot fi aplicate făptuitorului
pedepse, măsuri educative sau alte sancțiuni de drept penal. Produce efecte in rem, procurorul
dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea. Reținerea legitimei apărări înlătură
răspunderea civilă delictuală a făptuitorului, deoarece acțiunea sau inacțiunea sa nu constituie
faptă ilicită.
2. Starea de necesitate
Este cauza justificativă care înlătură caracterul penal al faptei, constând în existența
unui pericol iminent și inevitabil care constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea
penală, pentru a salva de la acest pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia
sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general (art. 20 alin.2 NCP).
- victima faptei prevăzute de legea penală nu l-a periclitat în nici un fel pe cel care comite
fapta.
Condiții privind pericolul
- să existe un pericol imediat sau actual. El trebuie să fie real, efectiv și să nu fi fost
provocat intenționat sau din culpă de cle care invocă starea de necesitate.
- să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun
important al său ori al altuia sau un interes general;
- pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea
penală.
Acțiunea de salvare
a. să constea într-o faptă prevăzută de legea penală
b. fapta să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor ocrotite de lege
c. să fie proporțională cu pericolul
d. să nu fie săvârșită de către o persoană care avea obligația de a înfrunta pericolul, pentru
a se salva pe sine .
Efectele stării de necesitate
- înlătură caracterul penal al faptei. Nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri
educative sau alte sancțiuni de drept penal. Produce efecte in rem, procurorul dispune clasarea
iar instanța de judecată achitarea. Nu înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanei care,
salvându-se pe sine de la pericol ori un bun ce îi aparține, a produs prejudicii materiale unei terțe
persoane, răspundere ce are ca temei îmbogățirea fără justă cauză, conform art. 1361 C.civ.
Răspunderea civilă nu este înlăturată pentru persoana în favoarea căreia s-a realizat acțiunea
de salvare, de către un terț, acțiune prin care a fost creată o pagubă în patrimoniul unei alte
persoane, conform art. 1362 C.civ.
Efecte
- înlăturarea caracterului penal al faptei. Nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri
educative sau alte sancțiuni de drept penal. Produce efecte in rem, procurorul dispune clasarea
iar instanța de judecată achitarea.
În principiu, înlătură răspunderea civilă delictuală. Excepție: îndeplinirea unei activități
impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care își
putea da seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări.
CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE
1. Constrângerea fizică
- constă în presiunea pe care un eveniment imprevizibil și irezistibil sau o persoană ori un
animal o exercită asupra fizicului unei persoane, care are drept urmare lipsirea acesteia de
posibilitatea de a avea control asupra acțiunilor sale, determinând-o, să comită o faptă prevăzută
de legea penală, nejustificată (art. 24 NCP).
Condiții
a. existența unei constrângeri asupra fizicului făptuitorului;
b. constrângerea fizică să fie irezistibilă;
c. fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice să fie prevăzute de legea penală și
nejustificată.
Efecte:
înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite.
nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative însă pot fi aplicate măsuri de
siguranță;
produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată
achitarea.
înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului;
persoana care exercită acte de constrângere fizică asupra făptuitorului va răspunde
penal, pentru participație improprie la fapta săvârșită de persoana constrânsă, și civil pentru
prejudiciul cauzat prin fapta comisă.
2. Constrângerea morală
- cauză de neimputabilitate constând în presiunea pe care acțiunea unei persoane o
exercită asupra psihicului unei alte persoane prin amenținarea cu un pericol grav, iminent,
inevitabil și injust, ce are drept urmare lipsirea acesteia de posibilitatea de a avea control asupra
voinței sale, determinând-o astfel să comită o faptă prevăzută de legea penală sub stăpânirea
unei temeri grave (art. 25 NCP).
Condiții:
a. existența unei constrângeri exercitate asupra psihicului unei persoane de către o altă
persoană, prin amenințare cu un pericol grav; Răul cu care se amenință trebuie să fie grav,
iminent, inevitabil, injust și proporțional cu urmare faptei prevăzute de legea penală ce se solicită a
fi săvârșită. În sarcina persoanei care exercită constrângerea morală se va reține participația
improprie sub forma instigării la fapta penală a celui constrâns.
b. constrângerea morală să fie irezistibilă;
c. fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale să fie prevăzută de legea penală și
nejustificată.
Efecte
înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite.
nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative însă pot fi aplicate măsuri de
siguranță;
produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată
achitarea.
înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului;
persoana care exercită acte de constrângere morală asupra făptuitorului va răspunde
penal, pentru participație improprie la fapta săvârșită de persoana constrânsă, și civil pentru
prejudiciul cauzat prin fapta comisă.
3. Excesul neimputabil
Potrivit art. 26 alin.1 NCP, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de
persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit din cauza tulburării sau temerii,
limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului.
Articolul 26 alin.2 NCP, prevede faptul că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul
comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.
Condiții ale excesului neimputabil de apărare: trebuie îndeplinite toate condițiile de la
articolul 19 alin.2 NCP, cu privire la atac și apărare, cu excepția proporționalității. Dacă depășirea
limitelor unei apărări proporționale este determinată de alte cauze, se va putea reține excesul
scuzabil, ce reprezintă o circumstanță atenuantă legală. Excesul neimputabil de apărare, poate
constitui o cauză de neimputabilitate doar pentru persoana fizică.
Condiții ale excesului neimputabil în acțiunea de salvare: trebuie îndeplinite toate
condițiile de la articolul 20 alin.2 NCP, cu privire la pericol și acțiunea de salvare, cu excepția
proporționalității. În cazul în care făptuitorul a depășit limitele stării de necesitate, cunoscând că
va produce urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era
înlăturat, se va reține existența circumstanței atenuante legale de la art. 75 alin.1 litera c NCP,
depășirea limitelor stării de necesitate. Poate constitui o cauză de neimputabilitate doar pentru
persoana fizică.
Efecte
înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite.
nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative însă pot fi aplicate măsuri de
siguranță;
produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată
achitarea;
în cazul în care limitele legitimei apărări sunt depășite în condițiile excesului
neimputabil, răspunderea civilă nu este înlăturată, făptuitorul putând fi obligat la plata unei
indemnizații adecvate și echitabile.
în ipoteza în care se reține excesul în acțiunea de salvare, răspunderea civilă nu este
înlăturată pentru prejudiciile cauzate terților, fiind angajată pe temeiul îmbogățirii fără justă
cauză.
4. Minoritatea făptuitorului
- cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei datorită săvârșirii
acesteia de către o persoană care nu înțelege semnificațiile faptei sale din cauza dezvoltării
psiho-fizice insuficiente, urmare a vârstei fragede.
Condiții
a. săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și nejustificată de către un minor
care nu îndeplinește condițiile legale pentru a putea răspunde penal; (în calitate de autor sau
participant).
- dacă minorul cu vârsta între 14-16 ani a acționat fără discernământ, se va reține
minoritatea drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei;
- dacă se constată că minorul care a împlinit 16 ani a acționat fără discernământ, se va
reține iresponsabilitatea (art. 28 NCP), drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
b. existența stării de minoritate la momentul săvârșirii faptei.
Efecte
înlăturarea caracterului penal al faptei, ca urmare a lipsei trăsăturii esențiale a
imputabilității. Nu pot fi aplicate măsuri educative, însă pot fi aplicate măsuri de siguranță.
Produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.
când minorul a comis o faptă prevăzută de legea penală și nu poate fi tras la răspundere,
Comisia pentru Protecția Copilului, când există acordul părinților sau a reprezentantul legal al
copilului, sau acordul instanței, dispune măsura plasamentului sau a supravegherii specializate.
minoritatea nu înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului;
potrivit art. 1366 alin.1 C.civ., minorul care nu a împlinit 14 ani nu răspunde de
prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește discernământul său la data comiterii faptei. În caz
contrar, prin dovedirea discernământului, se va atrage răspunderea civilă delictuală a
acestuia.
minorul care a împlinit 14 ani, răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în
care dovedește că a fost lipsit de discernământ la data săvârșirii faptei.
Persoana care în temeiul legii ori al unei hotărâri judecătorești este obligată să
supravegheze un minor, răspunde de prejudiciul cauzat altuia. Această persoană nu va răspunde în
cazul în care dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.
5. Iresponsabilitatea
Efecte:
înlăturarea caracterului penal al faptei, ca urmare a lipsei trăsăturii esențiale a
imputabilității. Nu pot fi aplicate măsuri educative, însă pot fi aplicate măsuri de siguranță.
Produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.
în principiu, iresponsabilitatea înlătură răspunderea delictuală a făptuitorului. Exc:
obligația subsidiară de indemnizare a victimei de către iresponsabil conform art. 1368 C.civ.
6. Intoxicația
Efecte
7. Eroarea
Reprezintă o cauză de neimputabilitate constând în necunoașterea sau cunoașterea
greșită a realității sau a unei prevederi legale de către o persoană responsabilă. Poate fi
invocată și de o persoană juridică.
a. Eroarea asupra tipicității reprezintă eroarea cu privire la elementele constitutive ale
infracțiunii; poate fi atât o eroare de fapt cât și de drept. Pentru a se reține această eroare trebuie
îndeplinite anumite condiții:
- săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- persoana care a săvârșit fapta să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greșit existența
unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei;
- existența erorii la momentul comiterii faptei.
Efecte
- conduce la înlăturarea imputabilității faptei în cazul infracțiunilor incriminate numai
atunci când sunt comise cu intenție, ca urmare a lipsei elementului intelectiv din structura
intenției;
- în cazul faptelor incriminate și atunci când sunt săvârșite din culpă, eroarea înlătură
caracterul penal al faptei, numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării
respective nu este ea însăși rezultatul culpei.
- Produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată
achitarea.
b. Eroarea asupra antijuridicității, reprezintă cauza de neimputabilitate constând în
eroarea invincibilă asupra caracterului ilegal al faptei. Numai în cazul erorii invincibile asupra
antijuridicității se va reține o cauză de neimputabilitate.
Efecte
- conduce la înlăturarea imputabilității faptei;
- nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative însă pot fi aplicate măsuri de
siguranță;
- produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată
achitarea.
8. Cazul fortuit
Este o cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei constând într-
o împrejurare exterioară, a cărei intervenție imprevizibilă se adaugă peste acțiunea sau
inacțiunea, licită sau ilicită, a unei persoane și care conduce, astfel, la producerea unui
rezultat ce nu putea fi prevăzut (art. 31 NCP).
Condiții:
a. existența unei împrejurări exterioare imprevizibile care se suprapune peste acțiunea
sau inacțiunea făptuitorului;
b. acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată.
Efecte:
- conduce la înlăturarea imputabilității faptei;
- nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative însă pot fi aplicate măsuri de
siguranță;
- produce efecte in rem. Este singura cauză de neimputabilitate care produce efecte in rem și
nu in personam.
- Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.
- înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului pentru fapta proprie.
- răspunderea civilă delictuală poate fi atrasă pe temeiul faptei lucrului conform art.
1376 C.civ.
TENTATIVA
A. DESISTAREA
UNITATEA DE INFRACȚIUNE
Reprezintă activitatea infracțională constând în una sau mai multe acțiuni sau inacțiuni care,
față de natura faptei sau de prevederile normei de incriminare, constituie o singură infracțiune. Este
de două feluri: naturală și legală.
Unitatea de infracțiune este naturală, când activitatea infracțională este prin natura sa
unică, indiferent de numărul de acte materiale eterogene sau omogene efectuate pentru realizarea ei
(infracțiunea simplă, continuă, deviată).
a. Infracțiunea simplă presupune existența unei singure acțiuni sau inacțiuni, urmări
imediate și rezoluții infracționale, unui singur subiect activ și a unui singur obiect juridic. Poate fi
comisă cu oricare dintre formele vinovăției și poate fi realizată prin unul sau mai multe acte de
executare. În acest din urmă caz se impune ca actele de executare să fie de aceeași natură, realizate
de aceeași persoană, în baza unei rezoluții unice și în cadrul unui proces execuțional unic, să
urmărescă aceeași finalitate, să întrunească elementele constitutive ale aceleași infracțiuni și să fie
îndreptate contra aceluiași subiect pasiv (unitate naturală colectivă).
b. Infracțiunea continuă, este infracțiunea caracterizată prin aceea că executarea sa se
prelungește în timp, după momentul consumării infracțiunii, până la intervenția unei noi manifestări
contrare de voință sau a unei hotărâri de condamnare, chiar nedefinitivă. Poate fi comisă atât prin
acțiune cât și prin inacțiune. Poate fi atât o infracțiune de rezultat cât și o infracțiune de pericol.
Participația este posibilă în toate formele.
Infracțiunea continuă permanentă, presupune prin natura sa, existența unei desfășurări
fără întrerupere a actului de executare. Infracțiunea continuă succesivă, este susceptibilă, prin
natura sa, de existența unor întreruperi firești, ale actului de executare, care nu afectează însă
unitatea de infracțiune. La aceste infracțiuni succesive, caracterul continuu este de esența
infracțiunii.
În cazul infracțiunii continue succesive, rezoluția infracțională poate fi nedeterminată,
prelungirea în timp a activității infracționale este datorată naturii acțiunii sau inacțiunii ce constituie
verbum regens al infracțiunii, iar nu voința făptuitorului.
Pentru a fi în prezența unei infracțiuni continue trebuie să existe anumite condiții:
a. existența unității de subiect activ;
b. existența unei rezoluții infracționale unice;
c. acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii continue
trebuie să-și păstreze unitatea pe tot parcursul desfășurării ei.
Infracțiunea continuă se consumă la momentul în care sunt întrunite elementele
constitutive prevăzute de lege și se epuizează la momentul încetării activității infracționale, fie prin
voința infractorului, fie din motive independente de aceasta. Infracțiunea continuă poate fi săvârșită
în formă continuată.
c. Infracțiunea deviată, are două modalități de săvârșire:
- aberatio ictus, ce presupune situația în care făptuitorul a acționat împotriva unei persoane
sau lucru, iar din cauza efectuării în mod defectuos a actelor de executare sau ca urmare a unui
eveniment neprevăzut, acțiunea infracțională a fost deviată către un alt subiect sau alt obiect,
ajungându-se astfel la un alt rezultat decât cel urmărit de făptuitor, însă de aceeași natură cu acesta.
Această eroare intervine în momentul desfășurării activității infracționale și nu înlătură caracterul
penal al faptei.
- error în rem sau error in personam, când infracțiunea se săvârșește prin îndreptarea
acțiunii, din eroare, asupra altui obiect sau altei persoane decât aceea aflată în reprezentarea
făptuitorului.
UNITATEA LEGALĂ DE INFRACȚIUNE
Unitatea de infracțiune este legală când activitatea infracțională este unică, prin voința
legiuitorului (infracțiunea continuată, complexă, progresivă, de obicei).
a. Infracțiunea este continuată, când aceeași persoană săvârșește, la diferite intervale de
timp, dar în realizarea același rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care
prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (art. 35 alin.1 NCP). Se săvârșește
numai cu intenție directă sau indirectă.
Condiții
- unitate de subiect activ și pasiv;
- unitate de conținul al infracțiunii;
- unitate de rezoluție infracțională;
- pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni infracționale să fie săvârșite la diferite intervale
de timp.
Infracțiuni care nu pot fi săvârșite în formă continuată:
infracțiunile care au un rezultat ireversibil;
infracțiunile care se săvârșesc din culpă;
infracțiunile praterintenționate;
infracțiunile de obicei.
Infracțiunea continuată se consumă la momentul săvârșirii celei de-a doua acțiuni sau
inacțiuni din componența infracțiunii. Se epuizează la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni
din componența infracțiunii. Acesta din urmă prezintă importanță pentru stabilirea legii penale
aplicabile în caz de succesiuni de legi penale, legii de amnistie, etc.
Stabilirea pedepsei pentru infracțiunea continuată săvârșită de o persoană fizică sau juridică
se face într-o singură etapă. Dacă infracțiunea continuată a fost săvârșită de o persoană fizică, se
va aplica pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un
spor de până la 3 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută este închisoarea, sau de până la o
treime din maximul special al amenzii.
Dacă infracțiunea continuată a fost săvârșită de o persoană juridică, se va aplica pedeapsa
amenii prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor de până la
o treime din acest maxim. Instanța competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanța
de executare a ultimei hotărâri sau instanța de la locul de deținere.
b. Infracțiunea complexă – forma de bază, când în conțintul acesteia intră ca element
constitutiv o acțiune sau inacțiune care este în mod distinct prevăzută de norma de incriminare. Se
poate realiza prin reunirea a două sau mai multe fapte prevăzute de norma de incriminare, care
își pierd astfel autonomia infracțională, formând o nouă infracțiune distinctă de cele reunite, sau
prin absorbție, când forma tip constituie prin ea însăși o infracțiune, care prin adăugarea unor
condiții suplimentare dobândește caracter complex și o nouă încadrare juridică.
- forma agravată, când în conținutul acesteia intră ca element
circumstanțial agravat o acțiune sau inacțiune care reprezintă conținutul unei alte infracțiuni (furt
săvârșit prin efracție). Poate fi comisă, cu intenție, din culpă sau cu praeterintenție.
În principiu, este posibilă și incriminată tentativa la infracțiunile complexe. Pot fi
comise în formă continuată. Conform art. 36 alin.3 NCP, relevă faptul că infracțiunea complexă
săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare,
se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea complexă consumată.
PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI
Presupune săvârșirea de către o persoană a două sau mai multe infracțiuni, înainte sau după
ce a fost condamnată definitiv pentru una dintre ele. Formele pluralității de infracțiuni: concursul
de infracțiuni, pluralitatea intermediară și recidiva.
1. Concursul de infracțiuni este o formă a pluralității de infracțiuni constând în
existența a două sau mai multe infracțiuni, susceptibile de a fi supuse judecății, săvârșite de
aceeași persoană fizică sau juridică, prin acțiuni sau inacțiuni distincte ori prin aceeași
acțiune sau inacțiune, mai înainte de a se fi pronunțat o condamnare defintivă pentru vreuna
dintre acestea.
Condiții
a. să fie săvârșite una sau mai multe infracțiuni în țară sau în străinătate;
b. toate infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană, indiferent de calitatea
acesteia;
c. infracțiunile să fie săvârșite înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive pentru
vreuna dintre ele;
d. pentru cel puțin două dintre infracțiunile săvârșite să nu existe o cauză de
împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale.
Mecanismul presupune două etape: mai întâi sunt stabilite pedepsele pentru fiecare
infracțiune concurentă, iar apoi se aplică pedeapsa pentru întreg concursul de infracțiuni. În
cazul persoanei fizice, aplicarea pedepsei se face prin raportare la sistemul cumulului juridic, ce
presupune aplicarea celei mai grele dintre pedepsele stabilite, la care se adaugă în mod
obligatoriu un spor fix.
Articolul 39 din NCP, prevede:
a. dacă pentru infracțiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va
aplica pedeapsa cea mai grea, precum și un spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite.
b. dacă pentru infracțiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu amenda penală, se
va aplica amenda cea mai grea, precum și un spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite.
c. dacă s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea și o amendă penală, se va aplica pedeapsa
închisorii, la care se adaugă în mod obligatoriu în întregime amenda (sistemul cumulului
aritmetic).
d. când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea și o pedeapsă cu amenda penală,
se va aplica pedeapsa închisorii celei mai grele, la care se adaugă în mod obligatoriu în
întregime amenda.
e. când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea și mai multe pedepse cu amenda penală, se
va aplica pedeapsa închisorii celei mai grele, la care se adaugă în mod obligatoriu în întregime
amenda cea mai mare și un spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
f. când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea și mai multe pedepse cu amenda
penală, se aplică aplica pedeapsa închisorii cea mai grea la care se adaugă în întregime
amenda cea mai mare și un spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
În caz de concurs de infracțiuni săvârșite de persoana juridică, art. 147 C.pen., prevede că
se aplică sistemul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică. Se va stabili pedeapsa
amenzii pentru fiecare infracțiune în parte și se va aplica amenda cea mai mare, precum și un
spor fix și obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Pedepsele
complementare, de natură diferită, cu excepția dizolvării, se vor aplica toate alături de pedeapsa
amenzii; dacă pedepsele complementare sunt de aceași natură și cu același conținut, se va aplica cea
mai grea dintre ele. Măsurile de siguranță constând în confiscarea unor bunuri, dispuse conform
art. 112 NCP, pe lângă fiecare infracțiune concurentă ori pe lângă unele dintre acestea, se vor
cumula.
2. Recidiva
a. Când ambii termeni ai recidivei sunt formați numai dintr-o infracțiune, pedeapsa
stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior, și pedeapsa stabilită pentru prima infracțiune,
respectiv restul de pedeapsă ce a rămas de executat la momentul săvârșirii noii infracțiuni se
cumulează aritmetic.
b. În cazul evadării, se va realiza cumulul aritmetic, între pedeapsa aplicată pentru
infracțiunea de evadare și restul de pedeapsă de executat, din a cărui executare a evadat
condamnatul.
c. Când primul termen al recidivei este o condamnare pentru un concurs de
infracțiuni, iar al doilea termen este format numai dintr-o infracțiune, pedeapsa stabilită pentru
infracțiunea săvârșită ulterior, și pedeapsa rezultantă aplicată pentru concursul de infracțiuni din
primul termen, respectiv restul de pedeapsă ce a rămas de executat la momentul săvârșirii noii
infracțiuni se cumulează aritmetic.
d. Când primul termen al recidivei este format numai dintr-o infracțiune iar al doilea
termen dintr-un concurs de infracțiuni, NCP schimbă ordinea de aplicare a pedepselor stabilind
că se aplică mai întâi pedeapsa potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni pentru cel de-al
doilea termen, iar apoi pedeapsa rezultantă potrivit regulilor de la recidivă.
e. Când primul termen al recidivei constă într-o condamnare pentru un concurs de
infracțiuni, iar al doilea termen este format tot dintr-un concurs de infracțiuni, se vor aplica
regulile prevăzute la litera c și d.
NCP prevede în cazul recidivei postcondamnatorii posibilitatea înlocuirii pedepsei
închisorii cu pedeapsa detențiunii pe viață, conform art. 43 alin. 3 NCP.
f. Când primul termen al recidivei sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșit în
stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață.
Pedepsele accesorii, complementare și măsurile de siguranță urmează regulile de la
concursul de infracțiui. Spre deosebire de concurs, în privința pedepselor accesorii și
complementare de aceeași natură și același conținut, art. 45 alin.3 NCP prevede sistemul cumulului
aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii. Astfel, prin alăturarea pedepselor complementare
nu se poate depăși maximul general de 5 ani al pedepsei complementare prevăzut de art. 66
alin.1 NCP.
b. Recidiva postexecutorie
Se reține când cel condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție sau praterintenție
la pedeapsa închisorii mai mare de un an, pe care a executat-o sau care este considerată ca
executată, a săvârșit din nou o infracțiune cu intenție sau praeterintenție pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare ori detențiunea pe viață.
Primul termen al recidivei postexecutorii
a. existența unei condamnări definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție
directă sau indirectă ori cu praeterintenție. O hotărâre definitivă prin care s-a dispus renunțarea
la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, nefiind o hotărâre de condamnare, nu poate
constitui prim termen al recidivei postexecutorii.
b. pedeapsa aplicată trebuie să fie detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 1
an și să fi fost executată sau considerată ca executată ca urmare a grațierii totale sau a restului de
pedeapsă ori ca urmare a intervenției prescripției executării pedepsei.
c. să nu fi intervenit reabilitatea de drept sau să nu se fi împlinit termenul de
reabilitare judecătorească.
d. hotărârea de condamnarea să nu privească: infracțiuni săvârșite numai din culpă,
infracțiuni pentru care a intervenit amnistia postcondamnatorie sau fapte care au fost ulterior
dezincriminate.
Al doilea termen al recidivei postexecutorii
a. să fie săvârșită din nou o infracțiune cu intenție sau praeterintenție, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare ori detențiunea pe viață;
b. noua infracțiune să fie săvârșită după executarea primei pedepse, sau după data
intrării în vigoare a actului normativ de grațiere totală sau a restului de pedeapsă ori după
data împlinirii termenului de prescripție a executării primei pedepse, dar înainte de
intervenția reabilitării de drept sau de împlinirea termenului de reabilitare judecătorească.
În principiu, în cazul infracțiunilor cu durată de consumare, se va reține numai recidiva
postexecutorie, în cazul în care epuizarea acestora are lor după momentul la care prima pedeapsă
fusese executată sau considerată ca executată, chiar dacă infracțiunea fusese consumată înainte de
acest moment. Ca excepție, chiar dacă o infracțiune continuă, continuată sau de obicei, s-a
consumat înainte de împlinirea termenului de reabilitare judecătorească sau intervenția reabilitării
de drept, epuizându-se însă după acest moment, se va reține totuși starea de recidivă postexecutorie,
întrucât nu există o activitate infracțională în termenul de reabilitare.
c. Pluralitatea intermediară
PLURALITATEA DE INFRACTORI
Presupune săvârșirea uneia sau mai multor fapte penale prevăzute de legea penală de
către două sau mai multe persoane. Este necesar să existe o voință comună a făptuitorilor de a
săvârși fapta prevăzută de legea penală.
a. Pluralitatea naturală (necesară) reprezintă acea formă de pluralitate rezultată din natura
faptei comise și care presupune activitatea infracțională a două sau mai multe persoane (incestul).
Fiecare dintre participanți având calitatea de autor, nefiind însă necesar ca toți să acționeze cu
aceeași formă de vinovăție, ori să răspundă penal.
b. pluralitatea constituită, constă în asocierea mai multor persoane în vederea săvârșirii
unor infracțiuni. În principiu, este necesar să existe minim trei persoane care să aibă un plan de
săvârși anumite infracțiuni, iar gruparea să aibă o structură ierarhică, o conducere care asigură
coordonarea grupului în ansamblu și să fie constituită pentru o anumită perioadă de timp.
Persoanele care se asociază pot acționa cu forme de vinovăție diferite, fiecare din aceștia având
calitatea de autor. Dacă a fost săvârșită infracțiunea pentru care s-a constituit grupu, atunci se va
reține concursul de infracțiuni. Este posibilă participația penală la această pluralitate.
c. pluralitatea ocazională este participația penală.
PARTICIPAȚIA PENALĂ
Autorul, a cărui contribuție la comiterea faptei prevăzute de legea penală este nemijlocită,
nu este participant la comiterea infracțiunii, adică nu săvârșește fapta prevăzută de legea penală în
mod mijlocit. Pe de altă parte, față de dispozițiile art. 49 NCP, coautorii sunt incluși în categoria
participanților la infracțiune.
Potrivit art. 46 alin.1 NCP, autorul este persoana fizică sau juridică, care săvârșește în
mod nemijlocit o acțiune sau inacțiune concretă prevăzută de norma de incriminare (autorul
material). Autorul în cazul participației proprii săvârșește fapta numai cu intenție directă,
indirectă sau cu intenție depășită, pe când în cazul celei improprii săvârșește fapta din culpă sau
fără vinovăție. Putem vorbi despre autor calificat sau autor exclusiv.
COAUTORII
Potrivit art. 46 alin. 2NCP, coautorii sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași
faptă prevăzută de legea penală. Coautorii participă ocazional, în baza unei legături subiective
anterioare sau concomitente executării activității infracționale la săvârșirea aceleași fapte tipice. În
cazul participației proprii, coautorii trebuie să săvârșească fapta prevăzută de legea penală cu
aceeași formă de vinovăție, nefiind însă necesar ca actele de executare ale fiecărui coautor privite ut
singuli, să producă urmarea imediată a infracțiunii. În cazul lipsei legăturii subiective dintre
coautori, fiecare participant va răspunde în calitate de autor, la săvârșirea infracțiunii.
- în cazul infracțiunilor complexe, există coautorat și în situația în care unul sau unii dintre
participanți săvârșesc o parte a acțiunii infracționale, iar alții cealaltă parte a acesteia.
- la infracțiune continue, actele de coautorat pot interveni pe tot parcursul desfășurării
activității infracționale, până la momentul epuizării acesteia;
- în cazul infracțiunilor continuate, nu este necesar ca toate actele de executare să fie comise
în coautorat, participația penală putând exista și numai pentru o parte din actele de executare.
Coautoratul nu este posibil:
a. la infracțiunile cu autor exclusiv (mărturia mincinoasă);
b. la infracțiunile omisive proprii (nedenunțarea). Coautoratul este însă posibil la
infracțiunile omisive improprii (comisive prin omisiune);
c. în cazul pluralității naturale sau constituite (toți participanții sunt autori);
d. la infracțiunile de obicei.
INSTIGATORUL
COMPLICELE
Este persoana care, cu intenție înlesnește ori ajută, în orice mod la săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală ori care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va primi,
dobândi sau transforma bunurile provenite din aceata ori că va înlesni valorificarea lor, sau că
va da ajutor făptuitorului pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau
executarea pedepsei, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită (art. 48
NCP).
Complicele trebuie să acționeze cu intenție ori cu praeterinție. Numai complicele
concomitent va fi luat în calcul pentru reținerea circumstanței agravate generale prev. de art. 77
litera a NCP, a comiterii faptei de 3 sau mai multe persoane împreună. În cazul în care complicele
este și instigator se va reține numai instigarea.
Spre deosebire de complicitatea realizată prin promisiunea de tăinuire a bunurilor
provenite din săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, care trebuie să existe înainte sau în
timpul săvârșirii faptei, infracțiunea de tăinuire se realizează fie prin primirea, dobândirea unui
bun provenit din infracțiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării bunului, după
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și fără o promisiune anterioară făcută în acest
sens autorului.
Complicitate-favorizarea făptuitorului, în cazul complicității, înțelegerea între autor și
complice este anterioară sau concomitentă cu săvârșirea faptei autorului, în timp ce, în cazul
infracțiunii de favorizare a făptuitorului, înțelegerea de a-l ajuta pe autor are loc ulterior
săvârșiri faptei.
- complicitate materială;
- complicitate morală;
- complicitate anterioară, concomitentă;
- complicitate nemijlocită;
- complicitate mijlocită.
NCP consacră pentru pedepsirea participației proprii sistemul parificării pedepselor (art.
49 NCP), iar pentru cea improprie, sistemul diversificării pedepselor (art. 52 NCP). În cazul
participației penale proprii, coautorul, instigatorul și complicele la o faptă prevăzută de legea
penală, săvârșită cu intenție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege petnru autor. În cazul
participației penale improprii, în modalitatea intenție- culpă, coautorul, instigatorul și complicele se
sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție, iar autorul cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta săvârșită din culpă.
În modalitatea intenție-lipsă de vinovăție, coautorul, instigatorul sau complicele se
sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită, ca și când autorul ar fi comis-o
cu vinovăția cerută de lege, în vreme ce autorul va fi achitat. Instanța va putea aplica autorului care
a acționat fără vinovăție o măsură de siguranță.
Circumstanțele privitoare la persoana autorului ori a unui participant, subiective ori cele de
individualizare nu se răsfrâng asupra celorlalți participanți. Circumstanțele privitoare la faptă care
au caracter de agravare se rasfrâng asupra participanților, numai în măsura în care aceștia le-au
cunoscut sau le-au prevăzut. Circumstanțele atenuante reale se răsfrâng asupra tuturor
participanților, chiar dacă nu au fost prevăzute sau cunoscute. Cauzele justificative sunt
circumstanțe reale care produc efecte in rem, cu privire la autor și la toți ceilalți participanți.
PEDEPSELE
A. PEDEPSELE PRINCIPALE
Pedeapsa principală este pedeapsa prevăzută de lege, cu titlu principal, ce poate fi aplicată
singură, independent de aplicarea altor pedepse. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice
sunt: detențiunea pe viață, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani și amenda (art. 53 NCP).
În cazul detențiunii pe viață se cere ca inculpatul să nu fi împlinit vârsta de 65 de ani la
data pronunțării hotărârii de condamnare. Dacă a împlinit 65 de ani, instanța va aplica
pedeapsa închisorii de 30 de ani și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi pe
durata de 5 ani.
Dacă condamnatul a împlinit 65 de ani în timpul executării pedepsei, pedeapsa detențiunii
pe viață poate fi înlocuită cu închisoarea de 30 de ani și pedeapsa complementară a interzicerii
unor drepturi pe durata de 5 ani. Înlocuirea este facultativă.
Pentru a dispune înlocuirea detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii instanța va avea
în vedere în mod cumulativ:
a. dacă persoana condamnată a avut o bună conduită pe toată durata executării
pedepsei;
b. dacă persoana a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul în care dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
c. dacă persoana a făcut progrese constante și evidente în vederea reintegrării sociale.
Înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, se dispune la cererea
procurorului sau a persoanei condamnate, de către instanța de executare, iar dacă persoana
condamnată se află în stare de deținere, de către instanța corespunzătoare în a cărei
circumscripție se află locul de deținere (art. 584 NCPP).
Dacă legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii sau în cazul în
care amenda este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii, iar instanța optează pentru aplicarea
pedepsei amezii, se va stabili mai întâi numărul zilelor-amendă la care va fi obligat inculpatul.
Ulterior, instanța va stabili cuantumul unei zile-amendă, ținând seama de situația materială a
condamnatului și de obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în întreținerea sa.
Amenda pe care în final trebuie să o achite inculpatul este dată de produsul numărului
zilelor-amendă cu cuantumul unei zile-amendă.
Limitele generale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între 30 și 400 zile-amendă, iar
cuantumul unei zile-amendă este cuprins între 10 lei și 500 de lei. Astfel, limitele generale ale
pedepsei amenzii sunt cuprinse între 300 lei și 200.000 lei.
Potrivit art. 61 alin.4 NCP, limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a. 60 și 180 zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa
amenzii;
b. 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c. 180 și 300 zile amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii mai mare de 2 ani.
Potrivit art. 61 alin. 5 NCP, dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui
folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanța optează pentru
aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime. În
situația în care instanța reține existența unei cauze de atenuare sau de agravare a pedepsei,
fracțiile stabilite de lege pentru aceste cauze se aplică numai limitelor speciale ale zilelor-
amendă, nu și cuantumului unei zile amendă.
Persoana condamnată la pedeapsa cu amenda penală trebuie să o achite în termen de 3
luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și să comunice judecătorului delegat cu
executarea dovada plății în 15 zile de la efectuarea acesteia. Judecărorul delegat poate
dispune eșalonarea plății pe o perioadă de maxim 2 ani.
Dacă persoana nu achită amenda și se constată că neexecutarea nu este imputabilă
condamnatului, instanța de executare dispune executarea amenzii prin muncă neremunerată în
folosul comunității, afară de cazul în care persoana nu poate presta această muncă din cauza stării
de sănătate, în condițiile art. 64 NCP. Dacă neexecutarea nu este imputabilă condamnatului și
acesta nu își dă consimțământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității,
înlocuiește amenda penală cu închisoarea, conform art. 64 NCP.
Când constată neexecutarea cu rea-credință a amenzii, înlocuiește amenda cu
închisoarea în condițiile art. 63 NCP.
- în cazul în care s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial. În cazul în care instanța
decide aplicarea amenzii alături de pedeapsa închisorii, pentru sancționarea unei infracțiuni prin
care s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă vor fi:
a. 120-240 de zile amendă, când pedeapsa închisorii stabilită de instanță este de cel mult 2
ani;
b. 180-300 zile-amendă, când pedeapsa închisorii stabilită de instanță este mai mare de 2
ani;
Limitele speciale ale zilelor amendă vor fi stabilite, numai în funcție de pedeapsa închisorii
efectiv stabilită de instanță pentru infracțiunea săvârșită. Cuantumul unei zile-amendă este cuprins
între 10 lei și 500 de lei, iar la stabilirea acestuia se va ține seama de valoarea folosului patrimonial
obținut sau urmărit.
Este singura pedeapsă principală care se aplică persoanei juridice și constă în suma de
bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului (art. 137 alin.1 NCP).
Cuantumul zilelor amendă se stabilește prin sistemul zilelor amendă.
Limitele generale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între 30 și 600 de lei, iar cuantumul
unei zile-amendă este cuprins între 100 și 5000 lei. Limitele generale ale pedepsei amenzii sunt
cuprinse între 3000 și 3.000.000 lei.
Limitele speciale:
a. 60 -180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa
amenzii;
b. 120 și 240 de zile amendă, când legea prevede închisoarea de cel mult 5 ani, unică sau
alternativ cu pedeapsa amenzii;
c. 180 și 300 zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;
d. 240 și 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani;
e. 360 și 510 zile de amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani
sau detențiunea pe viață.
Când prin infracțiunea săvârșită, persoana juridică a urmărit obținerea unui folos
patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă se
pot majora cu o treime, fără a se depăși maximul general al zilelor-amendă.
Persoana juridiică ce a fost condamnată la pedeapsa cu amenda penală trebuie să o achite
în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și să comunice
judecătorului delegat cu executarea dovada plății în 15 zile de la efectuarea acesteia.
Judecărorul delegat poate dispune eșalonarea plății pe o perioadă de maxim 2 ani.
Persoana juridică căreia i s-a aplicat amenda penală nu poate formula o acțiune civilă în
regres împotriva persoanei fizice, care a săvîrșit fapta în materialitatea ei pentru recuperarea sumei
plătite cu titlu de pedeapsă penală.
B. PEDEPSELE COMPLEMENTARE
- este pedeapsa care poate fi aplicată alături de pedeapsa principală, în vederea completării
repreziunii rezultate din pedeapsa principală;
-aplicabile persoanei fizice:
a. interzicerea exercitării unor drepturi de la 1 la 5 ani; și anume: (Art. 66 alin.1 NCP)
- dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; Această
interzicerea se va aplica în mod cumulativ cu interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție
care implică exercițiul autorității de stta de la litera b.
- dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat. Se va aplica în
mod cumulativ cu interzicerea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții
publice.
- dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României. NCP a introdus în sfera
pedepselor complementare interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul
României, care potrivit Codului penal anterior, putea fi dispusă ca măsura de siguranță a
expulzării. Această pedeapsă poate fi aplicată numai condamnatului aflat în detenție.
- dreptul de a alege:
- drepturile părintești;
- dreptul de a fi tutore sau curator;
- dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârirea infracțiunii;
- dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;
- dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță;
- dreptul de a părăsi teritoriul României;
- dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept
public;
- dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;
- dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
- dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele
cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de
acestea;
- dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde
victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată.
Potrivit art. 67 NCP, interzicerea exercitării unor drepturi poate fi aplicată de instanța de
judecată dacă pedeapsa stabilită este închisoarea sau amenda, și instanța constată, că față de natura
și gravitatea infracțiunii, împrejurile cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este
necesară. Poate fi aplicată indiferent de cuantumul amenzii. În cazul în care pedeapsa este
detențiunea pe viață nu se vor aplica pedepse complementare. Dacă pedeapsa detențiunii pe viață
este înlocuită cu închisoarea, instanța va dispune și pedeapsa interzicerii executării unor drepturi pe
durata ei maximă (art. 58 NCP). În cazul amânării aplicării pedepsei se pot dispune pedepse
complementare.
Nu se poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi persoanei
care a săvârșit infracțiunea în timp ce era minor, chiar dacă la data pronunțării hotărârii era major.
În caz de concurs de infracțiuni, instanța trebuie să aplice pedeapsa complementară pe lângă fiecare
infracțiune și nu direct pe lângă pedeapsa rezultantă.
- măsura complementară a interzicerii unor drepturi este facultativă, cu excepția cazului în
care legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită, când aplicarea ei este
obligatorie.
Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe:
- de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
- de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; pe durata termenului de supraveghere va fi
supendată numai executarea pedepsei principale, pedeapsa complementară urmând a fi executată.
- după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă
sau după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei; Dacă pe durata executării
pedepsei închisorii intervine amnistia postcondamnatorie, pedeapsa complementară nu se mai
execută.
- după expirarea termenului de supraveghere al liberării condiționate, în cazul în care
instanța a dispus liberarea condiționată din executarea pedepsei închisorii. Pe durata termenului de
supraveghere, majoritatea drepturilor prevăzute de art. 66 NCP poate fi interzisă ca pedeapsă
accesorie. Ca excepție, în cazul în care s-a dispus liberarea condiționată, interzicerea străinului de a
se afla pe teritoriul României, se execută la data liberării iar nu la data expirării termenului de
supraveghere al liberării. Sustragerea de la executare ori neexecutarea în condițiile legii a unei
pedepse complementare constituie infracțiunea de neexecutarea sancțiunilor penale, prev. de art.
288 alin.1 NCP.
b. degradarea militară; Poate fi aplicată militarilor în activitate, în rezervă sau în retragere,
constând în pierderea definitivă a gradului militar și a dreptului de a purta uniformă. Pedeapsa
complementară este definitivă. Dacă pedeapsa principală este închisoarea mai mare de 10 ani sau
detențiunea pe viață, instanța este obligată să dispună degradarea militară. Când infracțiunea este
săvârșită cu intenție sau intenție depășită, și este pedepsită cu închisoarea de cel puțin 5 ani și
maxim 10 ani, instanța aplică degradarea militară în mod facultativ. În cazul din urmă, dacă este
comisă fapta din culpă, atunci instanța nu va putea aplica pedeapsa degradării. Dacă pedeapsa este
mai mică de 5 ani, instanța nu va putea aplica pedeapsa degradării, indiferent de forma de vinovăție
cu care a fost săvârșită fapta.
- operează imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, reprezentând o
excepție de la regula potrivit căreia pedepsele complementare se execută după ce pedeapsa
principală a fost executată sau considerată executată.
c. publicarea hotărârii definitive de condamnare. Instituție nou introdusă de NCP.
- are caracter facultativ;
- executarea se face imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;
- publicarea se face o singură dată, pe cheltuiala persoanei condamnate.
C. PEDEPSELE ACCESORII
Pedeapsa accesorie este pedepsa ce poate fi aplicată persoanei fizice alături de pedeapsa
detențiunii pe viață sau închisorii, constând în interzicera unuia sau a mai multor drepturi, a
căror exercitare a fost interzisă de instanță, ca pedeapsă complementară, din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei
principale, grațierea totală sau a restului de pedeapsă sau până la împlinirea termenului de
prescripție a executării pedepsei.
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
a. individualizarea legală;
b. individualizarea judiciară;
c. individualizarea administrativă.
Potrivit art. 74 alin.1 NCP, instanța de judecată, în vederea satisfacerii scopurilor pedepsei,
trebuie să țină seama de stabilirea duratei ori cuantumului pedepsei stabilite persoanei fizice, de
gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea infractorului, care se evaluează după
următoarele criterii generale:
a. împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;
b. starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c. natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;
d. motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;
e. natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecendente penale ale
infractorului;
f. conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;
g. nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială;
Criterii speciale de individualizarea a pedepsei:
a. în cazul participanților, la o infracțiune comisă cu intenție, art. 49 NCP, prevede că
aceștia se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, iar la stabilirea pedepsei se ține
seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de criteriile generale
prevăzute de art. 74 NCP;
b. la stabilirea pedepsei amenzii, dacă numărul zilelor-amendă se stabilește potrivit
criteriilor generale de individualizare a pedepsei (art. 74 NCP), cuantumul sumei corespunzătoare
unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de
obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa (art. 61 alin. 3
teza a II-a).
c. la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, art. 67
alin.1 NCP, prevede că instanța trebuie să constate că, față de natura și gravitatea infracțiunii,
împrejurile cauzei și persoana infractorului, aplicarea pedepsei este necesară.
- sunt fapte sau împrejurări anterioare, concomitente sau ulterioare săvârșirii unei
infracțiuni, în legătură cu persoana făptuitorului, a victimei sau cu modul de săvârșire a
faptei, care nu intră în conținutul constitutiv al infracțiunii, dar care pot contribui la
determinarea gradului de pericol social concret al infracțiunii și a periculozității sociale a
infractorului.
- cele agravante pot duce la aplicarea unei pedepse mai severe;
- cele atenuante pot conduce la aplicarea unei pedepse reduse cu o treime (sunt circumstanțe
judiciare)
- circumstanțe reale, care se răsfrâng și asupra participanților, dacă le-au cunoscut sau le-au
prevăzut;
- circumstanțele personale, privesc făptuitorul și nu se răsfrâng și asupra celorlalți
participanți.