Sunteți pe pagina 1din 93

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ


COLEGIUL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Coordonator ştiinţific: Absolvent:

PROF.DR. ELENA ZAMFIR PATRICHE (CERNAT-ISACHI)


MANUELA-MARCELA

BUCUREŞTI
iunie 2004
CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................................5

CAP.I STAREA DE SĂNĂTATE.....................................................................7

1.1 Conceptualizarea stării de sănătate......................................................7

1.2. Factori determinanţi ai stării de sănătate........................................ ..8

CAP.II SUPORTUL SOCIAL – factor important în menţinerea şi


recuperarea stării de sănătate................................................................................14

2.1. Structura suportului social ................................................................15

2.2. Funcţiile suportului social...................................................................16

2.3. Surse ale suportului social...................................................................17

2.4. Echipa multidisciplinară de suport...................................................22

CAP.III CANCERUL – ASPECTE BIOPSIHOSOCIALE....................26

3.1. Cancerul - boală cronică......................................................................26

3.2. Situaţia îmbolnăvirilor de cancer la nivel naţional şi mondial..29

3.3. Aspecte biologice ale cancerului.......................................................31

3.3.1. Tipuri de cancer şi localizarea lor......................................33


3.3.2. Diagnosticul de cancer.........................................................37
3.3.3. Factori biologici implicaţi în apariţia cancerului...........38

3.4. Aspecte psihosociale ale cancerului..................................................41

2
3.4.1. Stresul şi îmbolnăvirea...........................................................42.
3.4.2. Stări motivaţionale nesănătoase..........................................47
3.4.3. Reacţiile psihice la aflarea diagnosticului........................48

3.5. Nevoile psihosociale ale bolnavilor de cancer..............................50

3.6. Reacţii tipice ale bolnavilor afectaţi de boli letale.......................51

3.6.1. Rolul de pacient spitalizat....................................................52


3.6.2. Tipuri fundamentale de adaptare la stres utilizate de
bolnavii cronici........................................................................................................53

CAP.IV STUDII DE CAZ – EVALUAREA NEVOILOR


PSIHOSOCIALE ALE BOLNAVILOR CU CANCER........................55

4.1. Consideraţii metodologice..............................................................55

4.1.1. Genograma..............................................................................56
4.1.2. Observaţia................................................................................58
4.1.3. Interviul....................................................................................59

4.2. Evaluarea nevoilor psihosociale ale pacienţilor cu cancer


internaţi în 2 unităţi medicale din Bucureşti...................................................59

CAP.V STRATEGII DE FURNIZARE A SERVICIILOR MEDICO-


SOCIALE ŞI DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ LA NIVEL COMUNITAR
ŞI INSTITUŢIONAL..........................................................72

5.1. Rolul asistentului social în echipa multidisciplinară ce acordă


servicii bolnavului de cancer şi familiei sale...................................................72

5.1.1. Consilierea...............................................................................75
5.1.2. Relaţia asistent social - pacient..........................................79
5.1.3. Metode de gestionare a stresului.......................................82

5.2. Servicii medico-sociale oferite bolnavilor în ţările


dezvoltate..................................................................................................................86

5.3. Servicii medico-sociale oferite bolnavilor în România...........87

3
CONCLUZII..................................................................................................89
BIBLIOGRAFIE............................................................................................91
ANEXE..........................................................................................................94

4
INTRODUCERE

Cancerul ocupă locul al treilea între cauzele de deces la nivel mondial cu toate că
s-au cheltuit foarte mulţi bani pentru descoperirea unor noi tratamente. Bolile cronice şi
cancerul nu prea pot fi prevenite deoarece sunt determinate de numeroşi factori atât fizici
cât şi psihosociali.
Deşi statisticile arată că sunt şanse destul de mari ca noi sau apropiaţii noştri să se
îmbolnăvească de cancer (o persoană din cinci va face cancer de piele), de cele mai multe
ori privim această problemă ca fiind doar a celorlalţi. Credem că nouă nu ni se poate
întâmpla aşa ceva. Şi eu am crezut acelaşi lucru până când cineva foarte apropiat mie s-a
îmbolnăvit. Atunci a început totul: aflarea diagnosticului, intervenţia chirurgicală,
tratamentul. Am văzut cu ce se confruntau de fapt bolnavii de cancer şi familiile lor: lipsa
suportului emoţional, informaţional şi financiar. În acele situaţii practic fiecare face faţă
situaţiei aşa cum poate şi ajutorul vine de obicei doar de la cei apropiaţi. Când există şi
ajutor specializat cei afectaţi reuşesc să facă mai bine faţă situaţiei iar bolnavul are o
stare psihică mai bună care-i influenţează pozitiv starea de sănătate.
Am ales această temă pentru a prezenta în detaliu nevoile psihosociale ale
bolnavilor cu cancer precum şi strategiile de furnizare a serviciilor medico-sociale pentru
satisfacerea corespunzătoare a acelor nevoi.
Lucrarea este structurată pe cinci capitole. Capitolul I, Starea de sănătate,
cuprinde definiţii ale stării de sănătate şi factorii determinanţi ai stării de sănătate. În
capitolul II se regăsesc date despre suportul social ca factor de menţinere şi recuperare a
stării de sănătate. Am pus accentul pe surse ale suportului social şi pe necesitatea unei
echipe multidisciplinare ce ar trebui să acorde servicii bolnavilor. Capitolul III, Cancerul
–Aspecte biopsihosociale, cuprinde statistici şi diferiţi factori ce influenţează într-o
oarecare măsură dezvoltarea cancerului începând cu baza genetică a fiecăruia şi
terminând cu unele stări motivaţionale cum ar fi anxietatea, ura etc. Tot în acest capitol
sunt descrise şi nevoile psihosociale ale bolnavilor de cancer. Capitolul IV reprezintă

5
partea practică a acestei lucrări. Cuprinde 7 studii de caz în care mi-am propus să cercetez
nevoile psihosociale ale acelor bolnavi şi în ce măsură sunt ele satisfăcute. Capitolul V ar
putea fi considerat capitolul de concluzii şi propuneri şi cuprinde strategii de furnizare a
serviciilor medico-sociale şi de asistenţă socială. Acest capitol cuprinde şi rolul
asistentului social în echipa multidisciplinară şi metode de gestionare a stresului.

6
CAPITOLUL I
STAREA DE SĂNĂTATE

1.1. CONCEPTUALIZAREA STĂRII DE SĂNĂTATE

Sănătatea reprezintă o stare de bine din punct de vedere fizic, psihic şi relaţional.
Aceasta presupune absenţa oricărei boli, o constituţie genetică bună şi o stare de echilibru
a organismului care depinde de capacitatea de adaptare a individului la tot ce este în jurul
lui: factori atmosferici, alimentaţie, muncă, relaţii afective, stres, integrare în societate.
Unii specialişti consideră că starea de sănătate depinde într-o mare măsură şi de calitatea
serviciilor medicale. Cert este că doar o persoană sănătoasă poate face faţă tuturor
rolurilor sociale cum ar fi rolul de părinte, soţ, coleg, prieten etc.
În trecut, starea de sănătate era definită ca absenţa durerii, dar Organizaţia
Mondială a Sănătăţii a ajuns la concluzia că e mai mult de atât si a definit starea de
sănătate ca fiind “o stare completă de bine din punct de vedere psihic, mental şi social şi
nu neapărat în absenţa durerii “1.
Starea de sănătate depinde şi de nivelul de adaptare socială a individului. După
Pearlin si Schooler (1978), adaptarea protejează prin:
1.eliminarea condiţiilor care creează probleme;
2.perceperea controlului semnificaţiei trăirilor intr-o manieră prin care să se
neutralizeze caracterului ei problematic;
3.păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile2;
Toate aceste funcţii ajută la tratarea şi prevenirea tulburărilor (bolilor).
Un al doilea aspect ce s-a schimbat in timp este recunoaşterea că nu medicul ci
individul este responsabil de starea lui de sănătate. Deci starea de sănătate depinde de

1
Tudose, Florin (2002) “ O abordare modernă a psihologiei medicale “, Bucureşti, Ed. Infomedica,
pag.31.
2
Idem 1, pag.32.

7
comportamentul şi stilul de viaţă al fiecăruia. Este important să avem o alimentaţie
sănătoasă, să nu avem o viată sedentară, să renunţăm la vicii. În funcţie de personalitatea
individului rezultă nivelul acestuia de adaptare socială, de gestionare a stresului şi de
conservarea unei bune stări de sănătate.
Sănătatea este o valoare şi o resursă socio-umană, o dimensiune esenţială a
calităţii vieţii şi nu constă doar în absenţa bolii. Boala nu este doar o problemă a
individului ci devine o problemă socială.
Oamenii au dreptul de “ a se bucura de cel mai înalt standard de sănătate posibil “
dar “fără a ţine seama de sex, religie, convingeri politice, condiţii economice sau sociale.
Sănătatea tuturor popoarelor este fundamentală pentru obţinerea păcii şi a securităţii şi
este dependentă de cooperarea deplină dintre indivizi şi statele lumii. Cuceririle obţinute
de stat în promovarea şi protecţia sănătăţii constituie o valoare universală.3

1.2. FACTORI DETERMINANŢI AI STĂRII DE SĂNĂTATE

Factorii ce determină starea de sănătate sunt numeroşi: factori sociali, factori de


mediu, factori individuali (stilul de viaţă), factori biologici etc.
Stilul de viaţă reprezintă “totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care
afectează starea de sănătate” 4.
Factorii comportamentali cu rol nociv asupra sănătăţii unui individ reprezintă de
fapt adevăraţii factori de risc pentru o serie întreagă de boli. Stilul de viaţă al fiecăruia
ţine de cum îşi satisface trebuinţele biologice, de cum aplică modelul comportamentelor
sănătoase (a face mişcare, a nu consuma alcool şi tutun, a-şi face controalele medicale
periodice etc.), de eforturile depuse pentru a-şi îmbunătăţi starea de sănătate (spălatul
dinţilor, exerciţii fizice, evitarea exceselor alimentare, vaccinarea, respectarea
tratamentelor şi dietelor etc.).

3
World Health Organization “Chronicle of the WHO”, 1:29-43, 1947, apud Hahn B. Dole şi Pazne
A.Wayne.
4
Iamandescu, Ioan (2002) “Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică”, Bucureşti, Ed.
Infomedica, pag.38.

8
O altă categorie importantă de factori ce influenţează starea de sănătate sunt
factorii psihologici individuali. De aceea e important şi tipul de personalitate al fiecăruia.
Unii vor încerca să respecte anumite reguli în timp ce alţi indivizi, mai impulsivi, vor
ignora până şi factorii de risc cei mai cunoscuţi (conducerea în stare de ebrietate,
ignorarea sfaturilor medicilor etc.).
Pentru unii oameni şi profesia este în strânsă legătură cu starea de sănătate
datorită stresului psihic profesional ce le influenţează sănătatea prin specificul profesiei
(sunt mai stresante profesii ca pirotehnia, chirurgia, controlul traficului aerian etc.),
condiţii de desfăşurare a activităţii (zgomotul, poluarea, aglomeraţia), condiţii relaţionale
(tipul şefului ce poate duce la anxietate, conflictele cu colegii, lipsa avansării şi salariul
nemotivant) şi suprasolicitarea prin cantitatea muncii, termene scurte şi lipsa perioadelor
de odihnă.5 Lipsa timpului liber împinge individul să renunţe la activităţile fizice în
favoarea preocupărilor sedentare şi să renunţe la recreere (şi din cauza standardului de
viaţă scăzut).
O influenţă deosebită asupra stării de sănătate şi asupra tendinţelor de morbiditate
şi mortalitate o au factorii sociali sau statusul social-economic. Nivelul scăzut de trai şi
şomajul duc în primul rând la stres psihic şi în al doilea rând nu permit asigurarea unei
vieţi decente (alimentaţie şi locuinţe corespunzătoare, tratamente medicale, acces la
educaţie etc.). Cercetătorii au demonstrat că există o relaţie între statusul social-economic
şi mortalitate. Se spune că acesta determină o anumită speranţă de viaţă. Astfel
persoanele situate mai sus în ierarhia socială speră să trăiască mai mult decât acelea cu
probleme financiare. În ceea ce priveşte cancerul de stomac, esofag şi laringe studiile
arată că aceste tipuri de cancer apar la bărbaţii cu un statut socio-economic mai scăzut. În
cazul femeilor însă, cu cât este mai ridicat statutul economic, cu atât este mai mare şi
incidenţa cancerului la sân. Specialiştii au ajuns la concluzia că relaţia dintre statut şi
mortalitate ţine şi de faptul că persoanele cu un statut socio-economic mai ridicat au
acces la mai multe servicii medicale, au mai multe oportunităţi de a fi examinate şi
diagnosticate ceea ce determină o creştere a ratelor de prevalenţă a cancerului de sân,
diferită de cea reală.6
5
Iamandescu, Ioan (2002) “Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică”, Bucureşti, Ed.
Infomedica, pag.44-45.
6
Rădulescu, M. Sorin (2002) “Sociologia sănătăţii şi a bolii” , Bucureşti, Ed. Nemira, pag.192.

9
Mai mult de atât, persoanele cu un statut socio-economic scăzut prezintă şi alţi
factori de risc cum ar fi:
a) stresul mai mare din cauza problemelor de zi cu zi datorate lipsei resurselor;
b) condiţiile de viaţă şi de muncă improprii ale acestor persoane determină şi
ele îmbolnăviri.
Persoanele mai instruite şi mai educate au de obicei un stil de viaţă mai sănătos,
ceea ce le permite să recurgă mai frecvent la serviciile medicale pentru a-şi îngriji
sănătatea. Persoanele din clasele sociale defavorizate, pe lângă absenţa resurselor sunt
caracterizate de anumite valori care par să explice vizita rară la medic. De multe ori
aceste persoane cred că este mai important să facă orice pentru a câştiga un ban în plus
decât să piardă timpul şi banii prin spitale. Aceşti oameni resping rolul de bolnav şi nu au
încredere în serviciile medicale ceea ce determină o incidenţă mai mare a bolilor în cadrul
acestor categorii de persoane precum şi cronicizarea unor boli ne tratate la timp.
În categoria factorilor individuali se pune accent pe personalitatea individului ca
mod de influenţare a stării de sănătate. După numeroase studii, dr. Friedman a ajuns la
concluzia că “există într-adevăr persoane capabile de autovindecare şi persoane
predispuse la îmbolnăviri, dar multe dintre concepţiile general acceptate sunt eronate”. 7
Unii specialişti susţin chiar că sistemul imunitar poate fi întărit cu ajutorul minţii. Dar
acest lucru nu este valabil pentru toţi indivizii pentru că există mari deosebiri între
aceştia. Sunt multe cazuri în care doi pacienţi cu diagnostic similar evoluează foarte
diferit. O altă observaţie ar fi faptul că unii oameni se îmbolnăvesc mult mai uşor decât
alţii. Surprinzător este şi faptul că persoane cu un stil de viaţă mai nesănătos ( sunt
fumători, consumă grăsimi animale în exces, consumă alcool, au o viaţă sedentară etc.)
reuşesc să se menţină sănătoşi în timp ce alţii care nu se expun la aceşti factori de risc se
îmbolnăvesc. Toate acestea sunt posibile deoarece oamenii au temperamente diferite, au
vieţi şi probleme diferite şi îşi dezvoltă anumite mecanisme de adaptare în funcţie de
toate aceste lucruri.
Mulţi oameni (şi dintre medici) au noţiuni contradictorii despre relaţia dintre
trăirile individului şi sănătatea lui. Ei ştiu că nu este de ajuns să crezi cu toată fiinţa în

7
Friedman, S. Howard (2002), “Autovindecarea şi personalitatea. De ce unii rămân sănătoşi, iar alţii
sunt învinşi de boală”, Bucureşti, Ed. Humanitas, pag. 11.

10
ceva supranatural pentru a te vindeca de o boală gravă şi atunci fac greşeala şi resping
ideea că factorii psihologici ar influenţa bolile de inimă, ulcerul, cancerul etc. dar acceptă
ideea că stresul poate produce dureri de cap, de spate, greaţă, stări depresive etc.
Pentru a avea o stare bună de sănătate sau pentru a te vindeca de o boală trebuie
luaţi în considerare mai mulţi factori: regimul alimentar, analize de laborator, metode de
recreere şi de combatere a stresului, tratament medicamentos (dacă este cazul), chiar
schimbări în deprinderile de muncă şi realizarea unei reţele de sprijin formată din medic,
familie, prieteni, psiholog, asistent social etc.
Personalitatea (modul propriu de a reacţiona la greutăţile vieţii) nu este luată în
considerare în tratamentul bolilor şi prevenirea acestora deoarece oamenii şi medicii şi-au
pierdut încrederea în tratamentele neconvenţionale. Ei văd mintea umană separată de
restul corpului şi le tratează separat. Aşa au apărut mai mulţi specialişti (psihologi,
psihiatri, cardiologi, oncologi etc.) care nu colaborează între ei aşa cum ar trebui. Pentru a
avea o sănătate bună trebuie să beneficiem de acel echilibru interior care a stat la baza
medicinei timp de secole dar care ,din păcate, este ignorat de medicina zilelor noastre.
Acum medicii sunt preocupaţi doar de partea anatomică cu probleme şi nu de întreg
organismul.
Starea de sănătate este strâns legată de deosebirile individuale. O parte din aceste
deosebiri sunt de natură genetică (ne naştem cu predispoziţie spre o anumită boală) iar
celelalte sunt generate de mediul în care trăim. Şi cum spuneam mai devreme, acest lucru
ce pare evident şi cât se poate de firesc este ignorat astăzi de sistemul de sănătate publică.
Oamenii au ritmuri cotidiene diferite, ocupaţii diferite, simt durerea diferit în
funcţie de mediul în care au trăit. Este valabil pentru toţi însă că “dezacordul dintre
individ şi societate poate fi o sursă majoră de stres şi un factor important de
îmbolnăvire”.8
Pentru a cunoaşte adevăratele nevoi de sănătate ale indivizilor ar trebui ca
medicina să folosească pe lângă analize şi investigaţii clinice şi examinarea psihosocială
a pacienţilor. Dacă s-ar cerceta şi temperamentul individului, mediul social din care
provine, relaţiile de la locul de muncă, din familie etc. s-ar putea stabili caracteristicile

8
Friedman, S. Howard (2002), “Autovindecarea şi personalitatea. De ce unii rămân sănătoşi, iar alţii
sunt învinşi de boală”, Bucureşti, Ed. Humanitas, pag. 25.

11
emoţionale ale pacientului. O altă metodă de evaluare este şi chestionarea directă a
pacienţilor cu privire la situaţiile stresante din viaţa lor. Această metodă este folositoare
deoarece mulţi oameni îşi cunosc bine capacităţile şi slăbiciunile.
Legătura dintre sănătate şi personalitate este dată de temperamentul genetic pe de
o parte şi de comportament pe de alta. Indivizii deprimaţi, singuri, supăraţi sau cu alte
probleme psihologice pot ajunge mai uşor în situaţii periculoase (să consume droguri şi
alcool, să nu-şi pună centura de siguranţă, să se ia la bătaie cu alţii etc.).Deci
personalitatea influenţează sănătatea prin comportamente şi obiceiuri mai mult sau mai
puţin sănătoase. Unii oameni sunt mai predispuşi la dependenţă decât alţii.
Temperamentul genetic şi mediul de viaţă au fiecare un rol important în acest sens dar
specialiştii susţin că ar exista chiar un tip de personalitate predispus la dependenţă. Pentru
aceşti indivizi cu o personalitate predispusă la dependenţă, dacă se află într-un mediu de
viaţă ostil, există un risc foarte mare să-şi distrugă sănătatea.
Dar personalitatea şi stresul fac parte din categoria factorilor de risc care nu sunt
nici suficienţi şi nici necesari pentru a ne îmbolnăvi.
Stresul este de fapt o pierdere a echilibrului. El implică două sisteme: sistemul
nervos şi sistemul endocrin. Important este că aceste sisteme fac legătura dintre minte şi
corp, deci dacă individul este stresat practic tot organismul lui are de suferit.
Pentru a fi sănătoşi trebuie ca organismul nostru să se afle la o anumită
temperatură, celulele corpului să fie sănătoase şi să-şi îndeplinească corect funcţiile,
organismul să fie alimentat corespunzător cu hrană, apă, oxigen, să nu intre în contact cu
agenţi agresivi etc. Din acest punct de vedere, sănătatea ar putea fi considerată o luptă
pentru menţinerea echilibrului decât absenţa bolilor. Sistemul imunitar lucrează
permanent căci în mod normal peste tot există microbi dar noi nu ne îmbolnăvim tot
timpul. De aceea este greşit că medicina încearcă să înlăture bacteriile, viruşii etc. imediat
ce au intrat în organism în loc să stimuleze rezistenţa naturală a oamenilor la îmbolnăviri.
O excepţie o reprezintă vaccinurile ce au rolul de a proteja organismul de anumite boli.

12
Hans Selye considera că fiecare om are o “ verigă slabă” pe care o moşteneşte.
Această verigă poate fi inima, rinichii, ficatul etc. şi este foarte sensibilă la stres. Aşa se
explică de ce facem uneori aceleaşi boli ca părinţii sau bunicii noştri.9
De cele mai multe ori stresul vine din afara organismului, din mediul înconjurător
dar el este influenţat de personalitatea noastră. Doctorul Adolf Meyer spunea la sfârşitul
secolului al XIX-lea că evenimentele psihosociale din viaţa individului sunt principalele
cauze ale îmbolnăvirii. În urma mai multor studii s-a ajuns la concluzia că există o
probabilitate de îmbolnăvire mai mare dacă individul s-a confruntat cu perioade deosebit
de stresante.
După toate aceste descoperiri sunt medici care în timpul investigării pacientului se
interesează de toate schimbările majore stresante din viaţa acestuia. Dar sunt şi medici
care continuă să le ignore poate şi pentru că este dificil de stabilit cât de stresant este un
eveniment pentru o persoană şi cât pentru alta. S-a ajuns la concluzia că oamenii cei mai
stabili şi mai echilibraţi ar fi cei cu o căsnicie fericită în care ambii soţi lucrează, nu sunt
obligaţi să-şi schimbe locul de muncă, trăiesc într-un cartier liniştit şi au un grup stabil de
prieteni. Plictiseala este stresantă dar ea nu trebuie confundată cu stabilitatea.

9
Friedman, S. Howard (2002), “Autovindecarea şi personalitatea. De ce unii rămân sănătoşi, iar alţii
sunt învinşi de boală”, Bucureşti, Ed. Humanitas, pag.47

13
CAPITOLUL II
SUPORTUL SOCIAL - factor important de menţinere şi recuperare a
stării de sănătate

Suportul social reprezintă “susţinerea psihologică a persoanelor: confortul,


asistenţa şi informaţiile primite din partea indivizilor şi grupurilor în cadrul relaţiilor
formale şi informale.“10Am putea spune că suportul social desemnează resursele care
provin de la alte persoane sau grupuri. El se măsoară prin profunzimea (cât de apropiată
este persoana respectivă de subiect) şi lărgimea (numărul de interacţiuni) reţelelor
sociale. Suportul social este în strânsă legătură cu capitalul social deoarece de acesta
depind identificarea şi dezvoltarea mecanismelor necesare satisfacerii nevoilor umane şi
creşterii calităţii vieţii.
Resursele sociale sunt reprezentate de reţeaua socială şi suportul social.
Dimensiunile reţelei sociale:
1 .structura (mărime, densitate, interacţiune, poziţie);
2. relaţiile interpersonale (reciprocitate, simetrie, direcţie);
3. calitatea atributelor (intensitate, răceală, ostilitate);
4. funcţionare (suport material, sfaturi, locuinţă etc.)11
Resursele sociale reprezintă de fapt sprijinul social de care poate beneficia o
persoană. Deci suportul social reprezintă resurse la care individul poate apela pentru
rezolvarea problemelor. Suportul social este important în menţinerea sănătăţii fizice şi
psihice a individului. Acesta intervine în special în situaţiile de criză şi în perioadele de
stres psihosocial. Rolul suportului social este de a integra social individul, de a-i creşte
stima de sine şi a-l ajuta să aibă încredere în oameni şi să se simtă în siguranţă. Pentru
bolnavii de cancer este foarte important să aibă acces la resursele sociale şi să fie ajutaţi
şi încurajaţi să-şi continue viaţa. Resursele sociale depind de nivelul de dezvoltare
10
Coord. Chelcea, Septimiu, Iluţ, P. (2003) “ Enciclopedie de psihosociologie “, Bucureşti, Ed. Economică,
pag.350.
11
Tudose, Florin ( 2000) “ O abordare modernă a psihologiei medicale” , Bucureşti, Ed. Infomedica,
pag.44

14
economic al ţării şi al sistemului social, de solidaritatea dintre indivizi, nivelul de
educaţie, relaţiile familiale etc.
Unii teoreticieni leagă suportul social de modul de percepere a lumii sociale
proprii individului sau de deprinderile şi competenţa socială a individului în timp ce alţii
îl consideră o caracteristică a unor reţele sau comunităţi şi nu a indivizilor.

2.1. STRUCTURA SUPORTULUI SOCIAL

Mărimea suportului este dată de numărul de persoane pe care o persoană în


nevoie îi include în reţeaua sa socială. Sunt persoane cu care are o relaţie personală
directă şi curentă.
Fig. 1 “ Exemplu ipotetic al convoiului de suport social “12

12
Orford, Jim ( 1998) “ Psihologia comunităţii. Teorie şi practică ” , Bucureşti, Ed. Oscar Print, pag.115

15
Persoana centrală (P) este înconjurată de mai mulţi indivizi de-a lungul vieţii.
Unii membri o părăsesc în timp ce alţii i se alătură. În primul cerc sunt relaţiile cu cea
mai mare importanţă pentru persoană şi acestea reprezintă şi cel mai mare sprijin la care
poate apela P. Ruperea acestor relaţii determină un sentiment de pierdere. În ultimul cerc
însă întâlnim relaţii de care P se poate lipsi mai uşor dar cu toate acestea de multe ori pot
reprezenta un adevărat sprijin pe termen scurt.

2.2. FUNCŢIILE SUPORTULUI SOCIAL

Suportul social poate acoperi o arie variată de nevoi. La sprijinul material am


putea aminti ajutorul în muncile gospodăreşti, îngrijirea copiilor, împrumut sau donaţie în
bani, transport, bunuri materiale (mobilă, maşină de spălat, haine etc.). acest tip de suport
este foarte folositor pentru persoanele cu venituri mici sau persoanele în vârstă.
Cel puţin la fel de important ca suportul material este şi suportul emoţional.
Acesta este reprezentat de încurajări, comunicare, încredere şi empatie. Acest tip de
suport ajută persoana să-şi recapete încrederea în sine, să se simtă admirată, respectată şi
iubită de ceilalţi. Acest suport emoţional mai este denumit şi suport de stimă, suport
comunicativ sau relaţie de încredere.13
Unii cercetători includ în suportul social şi noţiunea de suport informaţional care
înseamnă a i se oferi persoanei informaţiile de care are nevoie sau de a o învăţa anumite
deprinderi ce-i sunt necesare pentru rezolvarea problemei sale. Acest suport include pe
lângă informare şi sfaturi şi îndrumarea persoanei când aceasta îşi dă acordul. Alţi
cercetători (de exemplu Cohen şi Wills, 1985) subordonează tovărăşia socială suportului
social. Prin tovărăşie socială se înţelege că persoana va fi antrenată în nişte activităţi de
recreere pentru reducerea stresului. Se va încerca distragerea persoanei de la îngrijorarea
faţă de problemele ei.

2.3. SURSE ALE SUPORTULUI SOCIAL


13
Orford, Jim ( 1998) “ Psihologia comunităţii. Teorie şi practică ” , Bucureşti, Ed. Oscar Print, pag.120

16
Specialiştii se întreabă dacă o relaţie apropiată poate oferi acelaşi nivel de suport
ca cel dat de mai multe relaţii dar mai puţin intense. De exemplu studiile arată că
persoanele căsătorite au parte de mai puţine depresii şi chiar rate mai scăzute ale
morbidităţii şi mortalităţii. Ele sunt mai încrezătoare şi optimiste. În acelaşi timp
persoanele care trec printr-un divorţ sau devin văduve au parte de stres şi chiar tulburări
psihologice. Cu toate acestea nu toate căsătoriile oferă un suport real. Sunt şi familii în
care sunt multe neînţelegeri şi situaţii stresante. Pe lângă partenerul de viaţă (confident
intim), atunci când relaţiile cu acesta se bazează pe sinceritate şi înţelegere, şi grupul de
prieteni poate face parte din suportul social. Prietenii pot compensa “ suportul conjugal “
când acesta nu este eficient.
În funcţie de problema persoanei şi rudele îndepărtate, colegii sau alte cunoştinţe
por face parte uneori din acest suport social. De exemplu în cazul unei femei cu cancer de
sân ce a suferit o mastectomie suportul va fi format din prieteni şi femei care au suferit
aceiaşi operaţie. În acest caz soţul, cel puţin iniţial, nu oferă îndeajuns sprijin deoarece şi
el se află într-o situaţie dificilă căreia nu ştie cum să-i facă faţă.
Problema apare în cazul persoanelor cu boli grave care deşi au mare nevoie de
sprijin este cel mai puţin probabil să-l primească. Acest lucru se întâmplă mai ales din
cauza prejudecăţilor celor din jur care fie prezintă aversiune şi frică faţă de boală, fie
învinovăţesc bolnavul de situaţia în care se află. Un alt grup ce are nevoie de suport este
format de femeile ce îngrijesc un membru de familie bolnav grav. Aceste femei sunt ele
însele un suport pentru cel bolnav dar din cauza stresului şi al programului încărcat ar
avea şi ele nevoie de sprijin.
Alte probleme legate de suportul social ar fi disponibilitatea suportului,
compatibilitatea, stabilitatea (de exemplu suportul oferit de familie unui copil), dar şi
sincronizarea dintre suportul social şi evenimentul stresant. De exemplu membrii familiei
sunt cel mai potrivit suport dacă persoana pierde pe cineva drag. În cazul unei boli fizice
suportul informaţional (ce fel de boală este, în ce constă tratamentul, cum îi va afecta
viaţa etc.) este mult mai important după stabilirea diagnosticului iar suportul material şi
emoţional sunt necesara dacă boala este gravă şi tratamentul ei durează o perioadă mai
lungă de timp.

17
Cel mai bine ar fi ca suportul social să fie acordat de mai multe persoane atât
apropiate de individ cât şi mai îndepărtate dar bine informate şi care pot fi de un real
ajutor (ex. membrii familiei, asistent social, medic, psiholog etc.). important este să existe
comunicare între aceste persoane astfel încât sprijinul lor să ducă la rezolvarea problemei
individului. Suportul social este asociat cu o probabilitate scăzută de apariţie a
tulburărilor psihologice, scăderea stresului, o mai bună adaptare la mediu şi o stare mai
bună de sănătate fizică şi psihică. “Suportul social va fi eficient atâta timp cât acesta se
potriveşte cu nevoile particulare de suport pe care le are persoana în cauză.”14
În cazul situaţiilor stresante cele mai eficiente tipuri de suport sunt în primul rând
suportul emoţional şi apoi suportul informaţional. Am putea spune că suportul social şi
stresul sunt independente unul de celălalt şi ambele sunt cauze ale sănătăţii sau bolii.
Există o influenţă reciprocă între suportul social şi starea de sănătate.
Până la urmă suportul social este acolo unde îl găseşti. Cowen (1982) a realizat un
studiu privind suportul oferit de frizeri şi barmani. El a observat că indivizii obişnuiesc
să-şi discute problemele la bar sau frizerie şi de multe ori chiar îi ajută acest lucru. Cele
mai discutate probleme în astfel de locuri sunt: dificultăţi cu copiii, probleme de sănătate,
probleme de căsnicie şi financiare. Cowen a observat că de obicei suportul este oferit de
oameni fără pregătire de specialitate în domeniul psihosocial: medici generalişti,
infirmiere, cadre didactice, preoţi, poliţişti, membrii familiei, prieteni şi vecini. La aceştia
am adăuga şi persoanele care prin munca lor intră în contact cu alţi indivizi şi apare
posibilitatea discutării diferitelor probleme (ex. frizerii şi barmanii). Nu este un lucru rău
că toate aceste persoane oferă suport social. Poate că de multe ori un psiholog sau un
asistent social ar rezolva mult mai bine problema datorită experienţei dar câţi indivizi
ajung imediat la psiholog ? În acest caz este bine dacă pot găsi sprijin şi la alte persoane
mai apropiate lor.
În a doua jumătate a sec. XX au apărut numeroase organizaţii de autoajutor atât în
Statele Unite cât şi în ţările dezvoltate din Europa. Aşadar există multe organizaţii de
autoajutor pentru satisfacerea anumitor nevoi. Acestea au fost împărţite în două tipuri.
Primul tip este cel al organizaţiilor al căror scop principal este de a ajuta membrii. De
obicei se încearcă schimbarea unor comportamente (ex. renunţarea la consumul de
14
Orford, Jim ( 1998) “ Psihologia comunităţii. Teorie şi practică ” , Bucureşti, Ed. Oscar Print, pag.140

18
droguri, alcool, adaptarea la pierderea unei persoane apropiate, de a suporta mai uşor
existenţa unei boli cronice etc.). Al doilea tip ar fi reprezentat de organizaţiile de
autoajutor ce au ca scop schimbarea atitudinii celorlalţi oameni faţă de grupurile cu
probleme (grupuri minoritare, stigmatizate).
Alţi specialişti consideră că ar exista cinci tipuri de grupuri. Primul tip îl
reprezintă persoanele izolate sau stigmatizate de societate. Şi aici avem indivizi cu
caracteristici fizice permanente (ex. piticii, obezii), bolnavii cronic (bolnavi de cancer,
HIV etc.) şi cei cu tulburări psihologice (“persoane nervoase”, foştii bolnavi psihic, foştii
alcoolici, narcomani etc.). Al doilea tip este grupul format din rudele persoanelor cu
probleme fizice, psihice sau de stigmatizare şi care din această cauză pot fi la rândul lor
stigmatizate. Al treilea grup este constituit din organizaţii pentru persoane care au trăit o
mare pierdere. Exemplu de astfel de grupuri: grupuri de văduvi(e), grupuri de părinţi
singuri etc. Cel de-al patrulea tip este reprezentat de grupuri de ajutor reciproc organizate
pe linie etnică, religioasă sau rasială. Ultimul tip de organizaţie are scopul de a apăra
interesele unei comunităţi şi cuprinde grupuri civice din acea comunitate.15
Funcţiile autoajutorului sunt:
1. suport emoţional
2. resurse pentru modele de rol
3. o ideologie puternică
4. informaţii relevante
5. idei pentru căi de rezistenţă
6. posibilităţi de a ajuta pe alţii
7. companion social
8. sentiment de putere şi control
Avantajul acestei forme de suport constă în faptul că individul se simte înţeles
deoarece şi ceilalţi membri ai organizaţiei se confruntă cu acelaşi tip de probleme.
Ajutorul vine la momentul oportun şi individul are încredere în ceilalţi membri.

15
Orford, Jim ( 1998) “ Psihologia comunităţii. Teorie şi practică ” , Bucureşti, Ed. Oscar Print, pag.391-
393

19
Suportul emoţional este una din cele mai importante funcţii ale autoajutorului.
Specialiştii au ajuns la concluzia că grupurile de autoajutor bine organizate oferă chiar
mai mult suport decât grupurile de terapie conduse de profesionişti.
Suportul informaţional este la fel de important chiar dacă este uneori neglijat.
Cum toţi membrii grupului se confruntă de obicei cu acelaşi gen de probleme, doar
discutând între ei pot afla o mulţime de lucruri noi şi în acelaşi timp folositoare pentru
rezolvarea situaţiei lor. Ex: în cazul grupurilor de suport pentru bolnavii de cancer se
oferă informaţii privitoare la intervenţii chirurgicale, anestezie, tratamente
medicamentoase, organizaţii neguvernamentale ce acordă ajutor persoanelor bolnave de
cancer.
Multe grupuri de autoajutor au şi funcţia de companion social. Un exemplu în
acest caz îl reprezintă grupul Alcoolicilor Anonimi unde persoanele cu probleme îşi fac
noi prieteni şi se ajută unii pe alţii.
În privinţa ajutorului material lucrurile sunt destul de controversate unii
specialişti afirmând că există şi acest tip de suport iar alţii că nu există.
Aceste grupuri de autoajutor sunt foarte importante în regăsirea speranţei şi
gândirii pozitive deoarece membrii văd cum unii indivizi au trecut prin ce trec ei şi şi-au
rezolvat problemele sau le este mult mai bine. Uneori ajutorul constă pur şi simplu în
faptul că persoanele cu probleme nu se mai simt singure şi au cu cine discuta. Important
de precizat ar fi faptul că o asemenea organizaţie de ajutor (mutuală) se dezvoltă şi
funcţionează mai bine dacă este condusă de un profesionist (psiholog, asistent social).
Rolul profesionistului ar fi de a coordona toată activitatea şi de a o evalua periodic.
Atenţie însă ca profesionistul să nu-şi depăşească rolul de consultant sau sfătuitor căci nu
ar mai fi o activitate de autoajutorare. Relaţiile dintre profesionist şi membri trebuie să fie
strict colegiale şi nu de subordonare.

Bolnavii de cancer sunt obligaţi să petreacă mult timp prin spitale şi ajung să
simtă că pierd controlul asupra vieţii lor. În primul rând viaţa din spital este foarte diferită
de cea de acasă. De cele mai multe ori ei nu pot decide când să mănânce, cu ce să se
îmbrace, când să doarmă, când pot primi vizite şi mai rău este că în acelaşi salon sunt
internaţi mai mulţi pacienţi (chiar 6-8). Condiţiile din spital sunt destul de proaste din

20
lipsa banilor şi se poate ca bolnavul să asiste la agonia sau chiar moartea unuia dintre
vecinii săi de salon. O altă problemă cu care se confruntă pacientul, şi care ar putea fi
îndepărtată dacă personalul medical ar înţelege ce este mai important pentru bolnav, este
cea legată de izolarea de familie şi cei dragi. Motivele acestei izolări se datorează fie din
cauză că membrii familiei sunt ocupaţi cu serviciu şi nu se pot încadra în programul de
vizită, fie pentru că familia este din provincie şi nu-şi poate permite să vină des în vizită.
Multe dintre aceste lucruri sunt condiţionate de boală şi tratament dar nu toate şi acelea
care nu sunt obligatorii pentru vindecarea bolnavului ar trebui ignorate. Pacienţii ar trebui
să se bucure de mai multă libertate ca să-şi recupereze controlul asupra vieţii lor şi să aibă
mai multă încredere că se vor vindeca. Personalul medical ar trebui să se recomande la
intrarea în salon, să explice ce urmează să facă şi să acorde mai mult timp întrebărilor
puse de pacienţi. Aceste proceduri ar duce la scăderea stresului din timpul spitalizării care
nu face decât să înrăutăţească starea bolnavului. Bolnavii ar fi mai puţin stresaţi dacă o
rudă apropiată ar putea sta cât mai mult cu ei în salon. S-a demonstrat că este benefic
pentru un copil ca mama să stea cu el pe perioada spitalizării. Oare nu ar fi valabil şi
pentru soţ ca soţia să poată sta cu el?
Deci echipa medicală trebuie ajutată de psiholog şi asistent social să descopere şi
celelalte nevoi ale bolnavului decât cele strict medicale. Dacă toate nevoile bolnavului
sunt îndeplinite el se va însănătoşi mai repede şi după externare va face faţă mai uşor
problemelor ce apar în îndeplinirea statutului de persoană sănătoasă.
Dorinţa de a trăi “ presupune stimularea unor procese fiziologice complementare,
16
care să corecteze tulburările” din organism. În cazul bolnavilor de cancer o dorinţă
puternică de a trăi îi ajută să aibă încredere în tratamentele medicale la care sunt supuşi şi
tocmai acest lucru le creşte şansa de vindecare. Psihologul umanist Abraham Maslow era
de părere că oamenii sănătoşi trebuie să ajungă la un echilibru între nevoile biologice
primare şi cele de afecţiune şi respect de sine. La omul bolnav acest echilibru nu mai
există şi echipa de specialişti împreună cu familia şi cei apropiaţi trebuie să-l ajute pe
acesta să refacă acel echilibru pentru a se însănătoşi.

16
Friedman, S. Howard (2002), “Autovindecarea şi personalitatea. De ce unii rămân sănătoşi, iar alţii
sunt învinşi de boală”, Bucureşti, Ed. Humanitas, pag.141.

21
În cazul unui pacient cu cancer întreaga lui familie “luptă” cu boala şi suferă de
stres dar din păcate medicul tratează doar pacientul şi ignoră mai mult sau mai puţin
familia.

2.4. ECHIPA MULTIDISCIPLINARĂ DE SUPORT

În cazul bolnavilor de cancer viaţa lor socială se schimbă chiar de la aflarea


diagnosticului. Relaţiile familiale se pot schimba datorită noii situaţii dacă membrii nu
ştiu cum să reacţioneze în acest caz, apar probleme financiare din cauza tratamentelor
costisitoare, internărilor frecvente în spital şi mai ales dacă bolnavul este obligat să se
pensioneze pe caz de boală. Apar modificări şi în activitatea economică a pacientului.
Acesta fie va fi obligat să-şi ia mai multe concedii medicale, fie să renunţe la serviciu.
Relaţiile cu prietenii se schimbă de asemenea. Toate aceste probleme nu pot fi rezolvate
doar de asistentul social. Se cere formarea unei echipe multidisciplinare care să acorde
servicii atât bolnavului cât şi familiei acestuia. Din această echipă ar putea face parte
medicul clinician, medicul expert în problemele muncii, psihologul, asistentul social şi de
la caz la caz şi asistenta medicală, infirmiera ce va lucra la pacientul bolnavului,
menajera, preotul etc. sarcina lor este de a reda sănătatea celui bolnav, de a-l integra din
nou în sânul familiei, în câmpul muncii, în societate.
Echipa multidisciplinară de îngrijire trebuie să înţeleagă contextul social al bolii
acelui pacient. Acesta nu trebuie izolat de familie şi prieteni. Aceştia vor avea o
importanţă deosebită în reintegrarea în comunitate a pacientului dacă se va vindeca sau să
ajute la îngrijirea bolnavului aflat în fază terminală. Pentru că se cunosc nevoile
bolnavilor ar trebui ca în fiecare spital să existe echipe formate din medic, asistente,
infirmiere, asistent social, psiholog care să păstreze o legătură strânsă cu familia şi
prietenii pacientului şi care să acopere toate nevoile acestuia. Echipa de specialişti trebuie
să ajute pacientul să-şi păstreze sentimentul de demnitate personală. Pacientul va fi
chemat pe nume şi nu cu numărul patului sau boala pe care o are. Trebuie să i se răspundă
cu răbdare la întrebări, să-i fie liniştite temerile etc. Foarte importantă este şi relaţia dintre
medic şi pacient. Aceasta depinde de felul cum se percep cei doi (medicul şi pacientul),
de capacitatea de înţelegere a fiecăruia şi respectul acordat celuilalt. Medicul trebuie să

22
aibă grijă cum comunică cu bolnavul. Pacientului i se par importante şi acordă diferite
înţelesuri şi gesturilor şi atitudinii medicului. Toate acestea îl pot face să aibă încredere în
persoana ce îl tratează şi să fie mai cooperant în timpul tratamentului. Tot echipa va
hotărî, împreună cu familia, când şi cum să i se comunice bolnavului diagnosticul sau
evoluţia bolii. Dacă se reuşeşte menţinerea unui anumit echilibru emoţional, procesele
fiziologice ale organismului pacientului se desfăşoară normal, celulele şi organele
funcţionează în condiţii optime grăbind vindecarea. Păstrarea acestui echilibru presupune
un proces complex care depinde de resursele personale ale fiecăruia dar şi de solicitările
mediului. Echipa multidisciplinară, familia şi prietenii intervin în această ultimă parte, cu
solicitările mediului, ajutând pacientul să facă faţă provocărilor din viaţa de zi cu zi dar şi
prin unele schimbări la nivelul comunităţii acolo unde acestea sunt posibile.
Cum am mai spus suportul social este format din toate persoanele ce ar putea
ajuta într-un fel sau altul persoana bolnavă. Este important ca pacientul să ştie unde să
caute sprijin şi să nu fie prea dezamăgit dacă nu găseşte sprijinul pe care îl aştepta (de
exemplu sprijinul la locul de muncă – de la colegi şi şefi). La locul de muncă pacientul
poate găsi înţelegere pentru situaţia lui dar nu prea mult sprijin pentru că de cele mai
multe ori relaţiile sunt doar colegiale şi mai rar colegii devin prieteni. În ceea ce priveşte
familia de obicei bolnavul va primi sprijinul de care are nevoie. Uneori însă poate primi
mai puţin sprijin deoarece cei dragi şi-au făcut o anume imagine despre bolnav şi dacă
acesta le mărturiseşte deodată toate temerile şi problemele lui aceştia s-ar putea speria şi
stresa foarte tare şi atunci nu ar mai şti cum să îl ajute. Familia va fi alături de bolnav de
cele mai multe ori dar sprijinul ei nu va fi suficient. Soţul/soţia însă ar putea fi de mare
ajutor în cazul în care sunt în relaţii armonioase. Un alt sprijin însemnat poate fi primit şi
din partea bisericii. Mulţi bolnavi sunt mai liniştiţi dacă se spovedesc şi discută cu un
preot. Rugăciunile pot de asemenea ajuta la diminuarea stresului şi recăpătarea încrederii.
Rugăciunea ca şi meditaţia înseamnă concentrare şi regăsirea conştiinţei de sine.
În cazul bolnavilor de cancer un alt sprijin important ar putea fi dat de un grup de
suport. Acest grup ar putea cuprinde alţi bolnavi de cancer şi familiile lor precum şi
indivizi ce au avut această boală şi s-au vindecat. Pe lângă discuţii s-ar putea practica şi
anumite sporturi sau jocuri. Toate acestea ar avea un efect benefic asupra bolnavilor. În

23
cadrul acestor grupuri bolnavii ar putea obţine mai multe informaţii legate de boala lor şi
a unor tratamente.
În cazul unui copil bolnav de cancer se va ţine seama de vârsta lui, de gravitatea
cazului şi de relaţiile familiale pentru o cât mai bună colaborare şi pentru a nu-l stresa
inutil. Când se va discuta cu el se va pune accent pe beneficiile tratamentului şi anume pe
posibilitatea întoarcerii la joacă şi la prietenii lui. În timpul spitalizării i se va permite să
primească vizite din partea colegilor şi prietenilor. Psihologul împreună cu familia
pacientului va stabili cum i se va explica acestuia starea în care se află. Nu trebuie să
uităm că până şi copiii intuiesc când le ascundem ceva şi ar fi de preferat să le spunem
adevărul (sau o parte) decât să-i lăsăm să-şi închipuie că situaţia este mult mai gravă
decât în realitate. În cazul adolescentului, medicul îi va explica evoluţia bolii, mersul
tratamentului şi se va încerca atragerea acestuia pentru respectarea regimului de viaţă
impus de boală. De cele mai multe ori adolescenţii se consideră deja adulţi şi se aşteaptă
ca noi să-i tratăm ca atare. De aceea ar fi neindicat ca familia şi personalul medical să
încerce să-i protejeze prea mult şi să nu le dea ocazia să afle răspunsul la întrebările lor.
Femeile, ca şi copiii, ar trebui tratate puţin diferit când e vorba de o îmbolnăvire
mai gravă mai ales dacă intră în sfera ginecologiei. Din pricina activităţii ei (şi
profesionale şi casnice), femeia are parte de mai mult stres şi e mai fragilă şi din punct de
vedere fizic (somatic) şi psihic (emoţional). Predilecte sunt bolile: endocrine, diskinezii
biliare, infecţii urinare, alergii cutanate etc. În cazul cancerului de sân şi de endometru,
operaţia chirurgicală poate afecta foarte mult femeia în cauză mai ales psihic. Este
important ca femeia să se însănătoşească cât mai repede ca să-şi poată relua rolurile de
mamă, soţie, angajată etc. Nu trebuie să uităm că în ţara noastră persoanele bolnave nu au
parte de tot sprijinul necesar pentru supravegheat copiii, pregătirea mesei, igienizarea
locuinţei şi lenjeriei etc. Deşi mulţi specialişti consideră că sprijinul material nu este
foarte important ,părerea mea este că în condiţiile ţării noastre familiile afectate de cancer
sau alte boli grave au mari probleme din punct de vedere financiar. Aceste probleme
financiare nu vor face altceva decât să sporească tensiunile familiale şi stresul. Nu trebuie
să uităm că familia trebuie să facă faţă cheltuielilor legate de spitalizare şi tratament,
celor necesare îmbunătăţirii regimului alimentar, deplasării la controalele medicale etc. şi
toate acestea în timp ce aportul persoanei bolnave la bugetul familiei scade.

24
“ Sprijinul social influenţează pozitiv sănătatea în mai multe feluri:
- relaţiile intime, asemeni celor conjugale, dezvoltă activitatea sistemului
imunitar;
- emoţiile pozitive, cum ar fi cele produse de prieteni, acţionează la fel;
- membrii aceleiaşi familii se observă unii pe alţii şi încurajează
comportamentele favorabile sănătăţii;
- sprijinul social îi ajută pe indivizi să facă faţă mai bine stresului, datorită unui
ajutor concret şi a unui sprijin emoţional.”17

CAPITOLUL III
CANCERUL- ASPECTE BIOPSIHOSOCIALE

3.1. CANCERUL – BOALĂ CRONICĂ

17
Moscovici, Serge (1998) “ Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt” , Iaşi, Ed. Polirom, pag.87.

25
Din punct de vedere medical, boala este o perturbare fiziologică, biologică sau
psihică ce împiedică organismul să mai funcţioneze normal. Semnele ce indică boala sunt
obiective, adică observabile de medic( febra, presiunea arterială, secreţii, culoarea pielii şi
cele obţinute în urma analizelor) şi subiective, observate de pacient( durerea, schimbarea
dispoziţiei, lipsa poftei de mâncare).
Boala nu reprezintă doar nişte simptome somatice ci este un proces complex ce
se infiltrează în viaţa individului transformându-l fizic şi psihic. De aceea relaţia dintre
medic şi pacient trebuie să fie şi ea una mai complexă şi să nu se reducă la tratamentul
medicamentos pe care pacientul ar trebui să-l respecte strict. Comunicarea dintre medic şi
pacient este atât verbală cât şi nonverbală. Boala, în funcţie de gravitatea şi durata ei,
influenţează viaţa pacientului obligându-l uneori pe acesta să renunţe la rolurile ce le
îndeplinea şi să îşi asume rolul de bolnav. În cazul bolnavilor de cancer, de cele mai
multe ori viaţa lor se schimbă şi în cazurile grave, ei rămân numai cu rolul de bolnav care
ca orice rol presupune drepturi şi obligaţii:
a) Drepturile:
- Scutirea de responsabilitate, adică renunţarea la obligaţiile ce-i revin în mod
normal în societate. Bolnavul va înceta lucrul, va fi în concediu medical sau
pensionat pe caz de boală, va beneficia de o atenţie sporită din partea celor
dragi şi va avea mai puţine sarcini de îndeplinit.
- Legitimarea (justificarea) stării sale. Bolnavul trebuie să aibă diagnosticul pus
de medic precum şi tratamentul pentru a beneficia de drepturile de mai sus.
b) Obligaţiile:
- Bolnavul este obligat să-şi dorească să se însănătoşească şi să facă tot ce-i stă
în putinţă pentru realizarea acestui lucru.
- Cerinţa ca individul să caute ajutor la medic, să respecte tratamentul, regimul
şi celelalte sfaturi ale acestuia.

Individul nu ştie cum să reacţioneze în această situaţie (de bolnav) şi aşteaptă să


găsească înţelegere la personalul medical, să i se explice totul şi să se vindece cât mai
repede. Parsons (1979) scria că tipul de rol de bolnav al indivizilor depinde de: felul

26
bolii( somatică, psihică), gravitatea bolii, cronicizarea bolii şi genul de tratament
(ambulator, staţionar, spital).18
Bolile sunt de trei feluri: infecto-contagioase (transmisibile), cronice
(netransmisibile) şi mentale.
Bolile cronice şi degenerative nu prea pot fi prevenite deoarece au numeroase
cauze, determinate atât de mediul fizic cât şi de cel social. Exemple de boli cronice
(netransmisibile): boli endocrine şi de nutriţie, cancerul (neoplasmul), afecţiunile
coronariene sau bolile cerebro-vasculare, bolile aparatului respirator, ale aparatului
digestiv, genito-urinar, reumatismul, malformaţiile. De obicei în 6 din 10 cazuri de deces
sunt implicate bolile cronice. În România bolile aparatului circulator şi tumorile
reprezintă principalele cauze de deces.
Datorită specificului acestor boli cronice cu o cauzalitate multiplă, pentru a găsi
totuşi nişte măsuri preventive (dar generale şi implicând studiul obiceiurilor sociale ale
oamenilor) se caută relaţii dintre persoanele bolnave şi cele neafectate.

Factori ce favorizează apariţia bolilor cronice:


1) Creşterea duratei medii de viaţă ce permite apariţia sau instalarea anumitor
boli. Se ştie că riscul de îmbolnăvire creşte odată cu vârsta.
2) Regimul alimentar hipercaloric şi hiperlipidic duce la obezitate şi combinată
cu sedentarismul permite instalarea bolilor cronice. Riscul creşte dacă persoana
obişnuieşte să consume alcool, cafea, tutun.
3) Procesul de urbanizare care se caracterizează printr-o viaţă trepidantă,
suprasolicitări emoţionale, stres, poluare şi sedentarism.
4) Progresele înregistrate în tratamentul bolilor acute ce au făcut ca incidenţa şi
gravitatea acestora să scadă iar şansele de supravieţuire să crească. Astfel în cazul unor
boli s-a ajuns la cronicizarea lor.19

O consecinţă a bolilor cronice este influenţa lor asupra familiei şi rolurilor


familiale din cauza incapacităţii unuia dintre membrii ei. Dacă sprijinul afectiv ce ar
18
Răşcanu , Ruxandra (1996) “Psihologie medicală şi asistenţă socială “ , Bucureşti, Soc. Ştiinţă
&Tehnică, pag.137.
19
Rădulescu, M. Sorin (2002) “Sociologia sănătăţii şi a bolii” , Bucureşti, Ed. Nemira, pag.172.

27
trebui acordat de familie lipseşte, însănătoşirea bolnavului cronic este mai greoaie. El are
nevoie şi de susţinere emoţională pe parcursul tratamentului.
Mai mult, în societatea noastră, bolnavii cronic sunt oarecum marginalizaţi
deoarece nu-şi pot îndeplini rolul şi poziţia în societate. Se ajunge ca bolnavul să se simtă
un inadaptat şi nesigur pe el însuşi şi în imposibilitatea de a găsi un sprijin.
Pentru creşterea eficacităţii tratamentului, medicul ar trebui să acorde o atenţie
deosebită stilului de viaţă al pacientului, relaţiilor familiale şi profesionale ale acestuia.
Este important de asemenea să se pună accent pe prevenirea, evitarea factorilor de risc
sau măcar depistarea precoce a bolii pentru a creşte şansele de recuperare a bolnavilor de
cancer sau alte boli cronice.
Deoarece cancerul este încă una din bolile cronice a cărui tratament include
intervenţii chirurgicale şi tratament medicamentos de lungă durată fără a fi siguri de
rezultate, este foarte greu pentru medic să comunice acest diagnostic unui pacient.
Medicul trebuie să convingă bolnavul că evoluţia bolii va fi una favorabilă. Acest lucru
este foarte important deoarece grija excesivă înrăutăţeşte starea psihică a bolnavului
agravând boala.
Se pune problema dacă trebuie să i se comunice pacientului diagnosticul de
cancer sau nu. Trebuie să se ţină cont de structura personalităţii bolnavului pentru a se lua
o hotărâre în acest sens.
Argumente contra: dacă bolnavul nu ştie starea psihică este mai bună şi bolnavul
îşi păstrează forţa de luptă şi dragostea de viaţă. În acest caz trebuie ca medicul şi
personalul medical să-şi ia toate precauţiile ca pacientul să nu afle din greşeală
diagnosticul.
Argumente pentru: dacă bolnavul nu cunoaşte diagnosticul corect pacientul poate
refuza să urmeze tratamentul potrivit. Acesta îşi poate face planuri de viaţă fără a ţine
cont de boală. Un alt argument pentru este şi faptul că pacientul are dreptul să ştie ce se
întâmplă cu viaţa lui (nu se aplică şi copiilor mici). Medicul împreună cu familia ,un
asistent social şi un psiholog ar trebui să decidă dacă este mai bine ca pacientul să
cunoască diagnosticul sau nu.
După diagnostic şi tratament urmează reabilitarea bolnavului. Aici un rol deosebit
îl au redarea încrederii pacientului şi stimularea lui de a participa la procesul de

28
recuperare. Rodney M Coe (1970, pag. 77) utiliza noţiunea de medicină multilaterală
pentru îngrijirea acestor bolnavi. Aceasta ar cuprinde cunoştinţe din psihologie,
sociologie şi medicină şi foarte necesar ar fi lucrul în echipă.

3.2. SITUAŢIA ÎMBOLNĂVIRILOR DE CANCER LA NIVEL NAŢIONAL ŞI


MONDIAL

În fiecare an se înregistrează noi îmbolnăviri şi decese din cauza cancerului.


Pentru că această boală afectează foarte mulţi oameni din toate statele lumii se caută
încontinuu soluţii pentru scăderea riscului de îmbolnăviri cu cancer şi a mortalităţii din
această cauză.
La nivel mondial a scăzut mortalitatea datorată cancerului mamar şi de colon dar
a crescut mortalitatea din cauza cancerului pulmonar.
Deşi de-a lungul timpului s-au cheltuit foarte mulţi bani pentru prevenirea
îmbolnăvirilor cu cancer, din păcate rata mortalităţii datorate acestei boli a crescut de la
7% la 18% în 25 de ani. Factorii ce au condus la acest lucru sunt: consumul crescut de
tutun, îmbătrânirea populaţiei, consumul de alimente bogate în grăsimi, urbanizarea şi
poluarea excesivă, nediagnosticarea la timp a bolii etc. (vezi anexele 8,9,10)

Tabel nr. 1: Cazuri de cancer şi mortalitatea datorită acestuia înregistrată în 1996


în Statele Unite

Cancer Bărbaţi Femei


Incidenţa nr. morţi incidenţa nr. morţi
Plămâni 98.900 94.400 78.000 64.300
Rinichi 18.500 7.300
Sân 184.300 44.300

29
Stomac 14.000 8.300 8.800 5.700
Pancreas 12.400 13.600 13.900 14.200
Colon 67.600 27.400 65.900 27.500
Vezică 38.000 7.800
Ovar 26.700 14.800
Prostată 317.100 41.400
Uter 49.700 10.900
Leucemie 49.200 24.850 38.600 20.960
TOTAL 764.300 292.300 594.850 262.400

Sursa: Hahn, B.Dole., Payne, A.Wayne,(1997) “ Focus on health”, Boston, WCB/


McGraw/Hill, cap.11

Tabel nr.2 Decese din cauza tumorilor în România

1993 1994 1995 1996 1997 1998


M F M F M F M F M F M F
21192 14962 21591 15289 22050 15489 22498 15994 22779 16367 22486 16446

Sursa: Anuarul Statistic al României,1999

În perioada 1993-1998 mortalitatea cauzată de cancer a crescut pentru bărbaţi, de


la 186,6 la suta de mii de locuitori în 1993 la 207,5 la suta de mii de locuitori în 1998 şi
pentru femei de la 129,2 în 1993 la 143,1 în 1998.20
În ultimii ani, peste tot în lume, a crescut incidenţa bolilor cronice degenerative
printre care se numără şi cancerul. Din această cauză cancerul a ajuns să fie pe locul al
treilea între cauzele de deces la nivel mondial. (vezi figura 2)

20
Rădulescu, M. Sorin (2002) “Sociologia sănătăţii şi a bolii” , Bucureşti, Ed. Nemira, pag.171

30
18000000 17300000

16000000 15300000

14000000
12000000
10000000
8000000
6235000
6000000
4000000 3630000
2890000
2000000
0
Boli Bolile Tumori Afectiuni Bolile
infectioase aparatului maligne perinatale aparatului
respirator circulator

fig.2 Mortalitatea la nivel mondial (1997). Principalele cauze de deces 21

3.3. ASPECTE BIOLOGICE ALE CANCERULUI

Cancerul, ca şi bolile de inimă, diabetul, astmul, ulcerul, artrita, face parte din
categoria bolilor netransmisibile. Sunt boli cronice şi putem interveni în apariţia lor dacă
avem un stil de viaţă sănătos şi dacă ne dăm tot interesul să ne ţinem la distanţă de
factorii de risc.
Corpul uman este alcătuit din celule ce se grupează în ţesuturi şi acestea în organe
şi apoi în sisteme. Cancerul este de fapt o disfuncţie a unor celule din corp. Ţesuturile îşi
reînnoiesc celulele periodic. Noile celule (tinere) sunt nespecializate şi în timpul
“specializării “ sunt controlate de gene din interiorul celulelor. Apoi noile celule se divid.
Cele două procese sunt monitorizate de genele reglatoare ale celulelor. Erorile din timpul
celor două procese duc la apariţia celulelor canceroase. Dar în acelaşi timp celulele au şi
gene menite să repare greşelile realizate în urma copierii materialului genetic şi gene care
să oprească înmulţirea celulelor anormale (canceroase). Nefuncţionarea acestor gene duce
la apariţia unei boli maligne (cancer). În acest caz, sistemul imunitar ar trebui să le

21
Lupu, Iustin, Zanc, Ioan (1999) “Sociologie medicală”, Iaşi, Ed. Polirom, pag. 42.

31
detecteze şi să le îndepărteze înainte ca acestea să ducă la instalarea unei boli canceroase
dar din păcate sistemul imunitar nu reuşeşte întotdeauna să facă acest lucru.
Genele descrise mai sus pot deveni cauzatoare de cancer (oncogene) când nu
funcţionează cum trebuie. De aceea ele mai pot fi numite şi potenţial-oncogene.
Potenţial-oncogenele pot produce cancer datorită a trei mecanisme: mutaţii genetice,
infecţii virale şi carcinogene.
Mutaţiile genetice apar când în diviziunea lor celulele greşesc în copierea
informaţiei genetice. Atunci, dacă gena copiată greşit este o potenţial-oncogenă se ajunge
la formarea de celule canceroase. Factorii ce influenţează acest proces sunt: îmbătrânirea,
radicalii liberi, radiaţiile şi o varietate de carcinogene. Rezultatul nu este doar de formare
a celulelor canceroase ci şi de împiedicare a apariţiei celor menite să prevină cancerul.
Unul dintre viruşii care ajută la transformarea potenţial-oncogenelor în oncogene
este virusul HIV. Acest virus atacă sistemul imunitar al pacientului.
Al treilea mecanism este cel al prezenţei unor agenţi din mediu (carcinogene) cum
ar fi: substanţele chimice din fumul de ţigară, apa şi aerul poluate, reziduri toxice şi chiar
grăsimea animală din mâncare.22
Specialiştii au identificat oncogenele implicate în cancerul de plămâni, de sân şi
de colon precum şi a leucemiei. De aceea ei speră să se bazeze pe aceste informaţii şi pe
modelul genomului uman şi să realizeze nişte gene menite să repare greşelile oncogenelor
şi să vindece cancerul.
O altă problemă cu care se luptă medicii în tratarea cancerului este aceea că spre
deosebire de celulele normale, celulele canceroase au o posibilitate de viaţă infinită. Deci
ele nu se divid mai repede decât celulele normale dar, spre deosebire de acestea din urmă,
ele nu mor. Mai mult, aceste celule pot ocupa şi distruge structura unui organ şi chiar
invada zonele din vecinătate. O altă calitate a celulelor canceroase este aceea de a se
răspândi în sistemul circulator sau limfatic şi de a forma metastaze 23. Celulele canceroase
au abilitatea de a face sistemul circulator să trimită mai mult sânge pentru nevoile lor
metabolice ceea ce duce la apariţia problemelor în alte părţi ale corpului.

22
Hahn, B.Dole., Payne, A.Wayne,(1997) “ Focus on health”, Boston, WCB/ McGraw/Hill, pag. 251.
23
Răspândirea celulelor canceroase de la locul de origine în alte părţi a le corpului;

32
Tumorile sunt de două feluri: maligne şi benigne. Tumorile benigne au
proprietatea că nu se răspândesc de la locul de origine ca cele maligne.

3.3.1. TIPURI DE CANCER ŞI LOCALIZAREA LOR


Carcinomul se găseşte mai ales în piele, cavitatea bucală, nas, gât, stomac,
intestin, glande, nervi, sâni, aparatul urinar şi genital, plămâni, rinichi şi ficat.
Aproximativ 85% dintre tumorile maligne sunt carcinoame.
Sarcomul se găseşte în tendoane, cartilaje şi sistemul osos şi e vinovat doar de
dezvoltarea a 2% dintre tumorile canceroase.
Melanomul se găseşte cel mai des la indivizii cu arsuri provocate de soare.
Această formă de cancer a crescut în ultimii ani devenind una dintre cele mai mortale.
Neuroblastomul se găseşte în celulele imature din sistemul nervos central, de
obicei la copii. Acest tip de cancer este rar întâlnit.
Adenocarcinomul se găseşte în glandele endocrine .
Hepatomul se găseşte în celulele din ficat.
Leucemia se găseşte în celulele din sânge şi se caracterizează prin formaţiuni
anormale de celule albe imature. Apare atât la copii cât şi la adulţi.
Limfomul se găseşte în celulele ţesutului limfatic sau în ţesutul altor sisteme
imunitare.

Cancerul pulmonar este una din cele mai letale forme de cancer şi doar 13%
dintre bolnavii de cancer pulmonar trăiesc mai mult de 5 ani după diagnostic. Simptomele
sunt greu de suportat de către pacienţi: tuse persistentă, dureri în piept, oboseală, lipsa
apetitului etc.
Pentru a face cancer pulmonar trebuie să existe totuşi o predispoziţie genetică. Se
estimează că 70% dintre cei cu o astfel de afecţiune au o predispoziţie genetică şi când
aceştia mai şi fumează, riscul de a face cancer este de 100 de ori mai mare decât pentru
un nefumător. Restul de 30% de cazuri apar la oameni fără o predispoziţie genetică dar
care fumează. Şi agenţii mediului înconjurător ca azbest, ciment, aer poluat contribuie la
apariţia cancerului pulmonar.

33
Conform studiilor efectuate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, incidenţa
cancerului pulmonar este de 200% pentru femei de când a crescut numărul fumătoarelor.

Cancerul mamar este a doua cauză a morţii la femei( din cauza cancerului), după
cancerul pulmonar. Studiile arată că 1 din 8 femei va face această boală. Totuşi dacă
această formă de cancer este descoperită înainte de a se răspândi sunt şanse de 94% de a
trăi mai mult de 5 ani după stabilirea diagnosticului.
Factori de risc în dezvoltarea cancerului mamar:
- riscul de a face cancer mamar este de 100 de ori mai mare pentru femei decât
pentru bărbaţi;
- femeile care au prima menstruaţie foarte devreme şi femeile care ajung la
menopauză la o vârstă înaintată( au un nivel ridicat de estrogeni pe o perioadă
mai mare de timp);
- femei care nu au născut sau au primul copil după 25-30 ani;
- femei ce provin din familii unde a existat cancer de sân;
Aceştia ar fi cei mai importanţi factori de risc şi totodată recunoscuţi de întreaga
lume medicală. Alţi factori (controversaţi) sunt: obezitatea, alimentaţia bogată în grăsimi
animale, implanturile mamare, consumul de alcool, contraceptivele orale, poluarea,
stresul etc.
Pentru depistarea precoce a acestui tip de cancer se recomandă autoexaminarea
sânilor în fiecare lună, la toate femeile de peste 20 de ani. Pentru femeile cu risc ridicat se
recomandă efectuarea unei mamografii în fiecare an începând cu vârsta de 35 de ani.
Dacă se descoperă un nodul sau o altfel de formaţiune suspectă este obligatorie
prezentarea la medic. Se va face o biopsie şi dacă se descoperă că formaţiunea este
canceroasă se înlătură chirurgical. În cazuri mai grave este necesară mastectomia, dar din
fericire chirurgia de astăzi permite reconstrucţia sânului după aceea.

Cancerul uterin. În 1996 se anticipau 49700 de noi îmbolnăviri în Statele Unite.


Pentru acest tip de cancer a scăzut mortalitatea după 1950 datorită testului Papanicolau.
Acest test determină schimbările precanceroase din celulele prelevate din colul uterin.
Aşadar o tânără de 20 de ani ce nu-şi face testul prezintă un risc de 250 din 10000 de a

34
face cancer de col uterin şi de 118 din 10000 de a muri din cauza acestui tip de cancer.
Dacă testul este făcut frecvent riscul de îmbolnăvire scade la 35 din 10000 şi cel de a
muri la 11 din 10000. în afară de testul Papanicolau, un simptom ce poate sugera un
cancer uterin este şi sângerarea anormală dintre menstruaţii.
Factori de risc: primul contact sexual la o vârstă fragedă, multipli parteneri
sexuali, infertilitatea, infecţii genitale şi femeile cu exces de ţesut adipos în jurul taliei
etc. Un risc scăzut îl prezintă femeile ce au folosit ca metode contraceptive prezervative,
diafragme sau spermicide.

Cancerul vaginal este destul de rar şi este întâlnit la un grup de femei, fiice a
peste 3 milioane de mame ce au luat un anumit medicament (Diethylstilbestrol) pentru
prevenirea pierderii sarcinii. Riscul este de 1 la 1000 în rândul fiicelor acelor femei, unele
îmbolnăvindu-se chiar înainte de vârsta de 15 ani.

Cancerul ovarian apare mai ales la femeile de peste 40 de ani care nu au copii
sau au avut foarte devreme prima menstruaţie. Cea mai mare rată a îmbolnăvirilor se
înregistrează la femeile de peste 60 de ani. Acest tip de cancer are cea mai mare rată de
mortalitate dintre toate tipurile de cancer ale sistemului reproducător. Acest lucru este
posibil datorită simptomelor vagi şi nespecifice: tulburări digestive, gaze şi o uşoară
neplăcere resimţită la nivelul stomacului care întârzie prezentarea la medic şi îngreunează
stabilirea diagnosticului.

În cazul cancerului de prostată statisticele arată că 1 din 6 bărbaţi va face acest tip
de cancer. Cel mai mare risc îl prezintă bărbaţii în a căror familie a existat cineva cu
cancer de prostată. Dintre factori mai sunt şi consumul excesiv de carne roşie, stresul,
radiaţii, poluarea etc. Apare mai ales după vârsta de 50 de ani dar după 40 de ani este bine
să se facă un consult medical anual care să includă şi un tuşeu rectal şi o analiză specifică
a sângelui. Tratamentul constă în operaţie chirurgicală, radiaţii şi chimioterapie. Rata de
supravieţuire este de 94% când boala este descoperită la timp şi de 80% în celelalte
cazuri.

35
Cancerul testicular apare mai des la bărbaţii ce au între 20 şi 34 de ani, în a căror
familie au mai existat asemenea cazuri sau a căror testicule nu au coborât în scrot în
timpul copilăriei.
Factori ce favorizează acest tip de cancer: sarcină dificilă, temperatură crescută în
zona inghinală, oreionul şi unii factori din mediul înconjurător, rănirea în zona
testiculelor şi tratament hormonal administrat mamei în timpul sarcinii.
Ca şi în cazul cancerului mamar este foarte important ca bărbaţii (mai ales cei cu
vârste între 20 şi 34 de ani) să se autoexamineze în fiecare lună.
Simptome: apariţia unei formaţiuni nedureroase lângă testicule, un testicul mărit.

Cancerul de colon şi rect – ambele tipuri au rate de supravieţuire destul de


ridicate (93% pentru cancerul de colon şi 87% pentru cel rectal) dacă diagnosticul se
pune la timp.
Şi aceste tipuri de cancer tind să apară în familiile în care au mai fost cazuri, la
persoanele cu o alimentaţie bogată în grăsimi animale, carne roşie şi săracă în fructe şi
legume, la persoanele sedentare.
Simptome: sângerări la nivelul rectului, prezenţa sângelui în scaun sau o
schimbare intervenită în tranzitul intestinal.
Tratamentul constă în intervenţie chirurgicală şi chimioterapie.

Cancerul de pancreas este una din cele mai mortale forme de cancer având o rată
de supravieţuire de 3% la 5 ani după diagnostic. Acest lucru se datorează faptului că
pancreasul este un organ important cu rol în digestie şi metabolism.
Boala apare mai des la bărbaţi decât la femei şi mai ales la afro-americani. Din
cauză că simptomele bolii apar târziu boala este detectată într-un stadiu foarte avansat.
Riscul de a face această boală creşte o dată cu vârsta, dacă persoana suferă de
diabet, pancreatită sau ciroză şi dacă alimentaţia ei este bogată în grăsimi animale şi
săracă în fructe şi legume.

36
Cancerul cutanat este din ce în ce mai des întâlnit în ultimii ani. Numărul
îmbolnăvirilor cu cancer de piele a crescut deoarece oamenii petrec ore în şir în soare
pentru a se bronza şi a arăta bine.
Riscul de a face cancer cutanat creşte dacă persoana a suferit arsuri solare
puternice în timpul copilăriei şi dacă a petrecut mult timp în soare pe perioada
adolescenţei precum şi dacă a suferit de traumatisme pe nevii pigmentari. Acest tip de
cancer apare mai ales la nivelul părţilor descoperite ale corpului, este mai frecvent la albi
(există un raport invers proporţional între frecvenţă şi gradul de pigmentare). Boala apare
frecvent şi la persoane a căror profesie presupune expunerea îndelungată la soare (radiaţii
ultraviolete): agricultori, pescari, navigatori.
Acest tip de cancer poate fi tratat cu succes dacă este descoperit în fază incipientă.
Primele simptome pot fi apariţia nevilor pigmentari ce se măresc şi depăşesc 6 milimetri
în diametru, îşi schimbă culoarea şi au marginile neuniforme. Alte simptome ar fi
schimbarea unui nev pigmentar (aluniţă), a unui nodul roşu sau apariţia unei aluniţe
foliforme.
Tratamentul constă în intervenţii chirurgicale, terapie cu raze X şi chimioterapie.
Totuşi acest tip de cancer ar putea fi prevenit în unele cazuri dacă părinţii nu şi-ar
lăsa copiii să stea la soare în intervalul 11-15 şi ar folosi creme de soare cu factor de
protecţie 15. Cu toate aceste posibilitatea de a face această boală este de 1 din 5.

3.3.2 DIAGNOSTICUL DE CANCER


Şansele de a supravieţui acestei boli (de a trăi cel puţin 5 ani după punerea
diagnosticului de cancer) sunt reale în zilele noastre dacă boala este descoperită la timp şi
dacă este urmat un tratament adecvat.
Cele mai mari şanse de vindecare le au persoanele a căror boală se descoperă în
fază incipientă. Pentru aceasta trebuie să se cunoască semnele / simptomele unei astfel de
stări:
1. O schimbare a tranzitului intestinal.
2. O rană ce nu se vindecă.
3. Sângerare sau o altă scurgere neobişnuită.
4. Apariţia unor noduli la nivelul sânilor sau în orice altă parte a corpului.

37
5. Indigestie sau dificultate în a înghiţi.
6. Schimbarea aspectului unei aluniţe sau a unui neg.
7. Prezenţa unei tuse sâcâitoare sau răguşite - dacă persistă mai mult de 5 zile
trebuie să se prezinte la medic.24
Alte posibile simptome ar fi: scădere bruscă în greutate, tulburări de vedere,
dureri de cap.
Pentru diagnosticarea precoce ale unor tipuri de cancer nu trebuie ignorate
autoexaminările lunare ale sânilor pentru femeile de peste 20 de ani şi autoexaminările
testiculelor la bărbaţi, testul Papanicolau pentru femei, precum şi alte consultaţii de
specialitate.

3.3.3. FACTORI BIOLOGICI IMPLICAŢI ÎN APARIŢIA CANCERULUI


În etiologia cancerului apar factori exogeni25 şi factori interni.
Modul de viaţă reprezintă un factor important implicat în transformarea malignă.
Factori de risc exogeni sunt implicaţi în aproximativ 80-90% din totalitatea cancerelor.
Dacă aceşti factori sunt cunoscuţi se poate realiza o profilaxie primară deoarece ei aparţin
mediului şi efectele lor pot fi scăzute sau înlăturate definitiv. De exemplu renunţarea la
fumat – 70% din cancerul bronhopulmonar s-ar reduce conform unui studiu de 25 de ani
realizat în Finlanda.
I. Factorii fizici:
1) Radiaţiile ionizante (X, gama, electroni, protoni, particule alfa):
Se admite că ele ar acţiona la nivelul ADN producând mutaţii sau ar activa o serie
de virusuri latente în interiorul celulelor sau o serie de oncogene intracelulare.
“Experienţele tragice ale supravieţuitorilor de la Hiroshima şi Nagasaki, situaţiile
constatate la o serie de profesii( radiologi, radioterapeuţi, muncitori în minele de uraniu,
pacienţi trataţi cu substanţe radioactive) au demonstrat rolul radiaţiilor în oncogeneză”.26
Iradierea poate fi generală (frecvent la muncitorii din minele de uraniu, radiologi
şi radioterapeuţi dacă nu folosesc echipament de protecţie) şi localizată (în trecut se

24
Hahn, B.Dole., Payne, A.Wayne,(1997) “ Focus on health”, Boston, WCB/ McGraw/Hill, pag. 263.
25
externi ai mediului
26
Bălănescu, Ion ” Etiologia cancerului ”-note de curs, Facultatea de Medicină Generală- Catedra de
Oncologie, Bucureşti.

38
practica roentgenterapia antiinflamatorie la copiii cu amigdalite, determinând apariţia de
cancere tiroidiene în adolescenţă). Alte cancere ce pot apărea în urma iradierii sunt
cancerele pulmonare apărute la muncitorii ce lucrau în mine de cărbune prost aerisite şi
cancere la copii când gravidele au făcut examene radiologice repetate.
2) Radiaţii ultraviolete:
Aceste radiaţii sunt responsabile iniţial de insolaţie şi bronzare a pielii dar pot
produce leziuni ale ADN-ului, mutaţii ce pot duce la degenerare malignă. Aceste radiaţii
se fac vinovate în primul rând de apariţia cancerului cutanat dar expunerea la ultraviolete
implică riscuri şi pentru cancerul de sân.
3) Traumatisme:
Nu este vorba de traumatisme unice ci de traumatisme mici şi repetate (ex.
traumatism mic şi repetat prin utilizarea unei proteze dentare proaste). Traumatisme pe
cicatrici, pe cicatrici de arsură, traumatisme pe nevi pigmentari sau alte leziuni benigne,
traumatisme prin arsură şi lovire (cizmarii sprijină încălţămintea pe abdomen şi micile
traumatisme duc la îngroşarea tegumentului determinând apariţia sarcoamelor
subcutanate).
II. Factori chimici:
Aceşti factori reprezintă 90% din factorii exogeni implicaţi în apariţia cancerului.
După modul de acţiune se împart în factori chimici carcinogeni direcţi (interacţionează cu
ADN-ul) şi factori chimici precancerigeni (sunt substanţe ce devin carcinogene numai
după activări metabolice - enzimatice.
1) Factori chimici industriali:
Aceşti factori determină de obicei cancere profesionale. Cromul de exemplu este
incriminat de apariţia unor cancere nazale şi pulmonare iar nichelul pentru apariţia unor
cancere ale sinusurilor nazale, mucoasei cavităţii aero-digestive, cancerului cutanat, în
funcţie de calea de pătrundere. Alte exemple: azbestul- cancer pulmonar, cadmiu - cancer
al vezicii urinare, praful de lemn - cancere de sinusuri nazale, pesticidele, substanţele
aditive din alimente sau cosmetice etc.
2) Produşi chimici medicamentoşi:
Fenacetina duce la cancer renal, rezerpina creşte de 3-4 ori riscul de a face cancer
de sân, citostaticele la leucemii. Aproximativ 5% din bolnavii cu cancer care ajung să

39
supravieţuiască ca urmare a tratamentului cu citostatice pot face leucemii. Unii specialişti
afirmă că anticoncepţionalele orale determină apariţia cancerelor vaginale la fetiţele
născute de aceste mame şi tumori ale ficatului acestora din urmă iar hormonii estrogeni
pot produce cancere uterine şi mamare.
3) Produşi de uz curent:
Tutunul este vinovat de apariţia cancerului pulmonar, al cavităţii bucale,
cancerului esofagian, faringian, vezicii urinare. Alcoolul este implicat în apariţia
cancerului cavităţii bucale, faringelui, laringelui, esofagului. Asocierea cu fumatul creşte
de două ori riscul apariţiei cancerului. Alimentele fierbinţi pot provoca diferite cancere
ale sferei ORL sau al esofagului.
III. Factori alimentari:
Pe primul loc se află conservanţii alimentari destinaţi conservării cărnii,
brânzeturilor şi peştelui. Aceşti conservanţi interferează cu ADN-ul. Riscul de apariţie a
cancerului este mai mare atunci când aceştia sunt în cantităţi mari, iar alimentaţia este
predominant compusă din produse conservate. Conservanţii determină mai ales cancere
de esofag, stomac, ficat.
Consumul crescut de grăsimi animale, acizi graşi şi scăderea tranzitului intestinal
duce la apariţia de substanţe cancerigene (lipsa de fibre naturale din alimentaţia
respectivă). Excesul de grăsimi creşte incidenţa cancerului de endometru (grăsimile sunt
substrat pentru estrogeni, care stimulează creşterea mucoasei endometriale).
Alţi factori alimentari nesănătoşi sunt coloranţii şi aditivii alimentari, conservarea
alimentelor prin fum (cresc incidenţa cancerului gastric), pesticidele ce se pot găsi în
alimentele stropite sau în laptele animalelor care au păscut în zonele respective şi
alimentele fierbinţi (cancer de esofag şi stomac).
IV. Factori virali:
Etiologia virală este incriminată frecvent, mai ales în apariţia carcinoamelor
rinofaringiene sau a cancerului de col uterin. Virusuri implicate: herpes virus tip II,
papiloma virus uman, virusul HIV etc.
V. Paraziţii:
Trichomonas vaginalis este implicată în apariţia cancerului de col uterin.

40
Factorii endogeni sunt în general mai dificil de studiat. Se pare ca agenţii externi
acţionează prin intermediul acestor factori: receptori la anumite substanţe chimice
(+hormoni), oncogene, factori genetici, factori imunologici (organismul se apără în mod
normal de cancer printr-un sistem de apărare imunologică). În favoarea factorilor genetici
pledează existenţa de cancere ereditare.

3.4. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE CANCERULUI

Cum am scris şi în capitolul 1, factorii individuali au de asemenea legătură cu


starea de sănătate sau în cazul acesta cu apariţia cancerului. Legătura dintre sănătate şi
personalitate este dată de temperamentul genetic pe de o parte şi de comportament pe de
alta. Specialiştii au demonstrat că personalitatea individului influenţează starea de
sănătate. Ei au observat că bolnavii de cancer au tendinţa de a-şi reprima sentimentele şi
că acest lucru influenţează apariţia şi evoluţia bolii. Ca şi artrita, cancerul este cauzat în
principal de deficienţe ale sistemului de apărare (imunitar) al organismului. Acest sistem
are rolul de a ne proteja de microbi şi alţi factori nocivi pentru organism. Stresul excesiv
slăbeşte sistemul imunitar ducând la instalarea unor boli printre care şi cancerul. Chiar şi
în aceste condiţii doar unele persoane se îmbolnăvesc. De aici rezultă că nu este de ajuns
să fii predispus la îmbolnăvire ca să te şi confrunţi cu boala. Unele persoane deşi au un
stil de viaţă nesănătos (consum de alcool şi tutun, consum de alimente bogate în grăsimi
animale etc.), predispus la îmbolnăviri de cancer sau ale boli cronice reuşesc să rămână
sănătoase în timp ce altele ce nu se expun la aceşti factori de risc se îmbolnăvesc. Cum
este posibil acest lucru? Pentru că oamenii au temperamente diferite, vieţi diferite şi îşi
dezvoltă anumite mecanisme de apărare diferite. Cum spuneam şi în capitolul precedent:
personalitatea şi stresul fac parte din categoria factorilor de risc care nu sunt nici
suficienţi şi nici necesari pentru a ne îmbolnăvi. Aceşti factori trebuie să fie însoţiţi de
alţii cum ar fi moştenirea genetică, stil de viaţă nesănătos, factori sociali, factori virali,
expunerea la radiaţii etc. pentru a duce la apariţia cancerului. Acest lucru nu înseamnă
însă că importanţa lor este mai scăzută.

41
Deci bolile au mai multe cauze şi una dintre acestea este stresul. Stresul este
produs de factori necondiţionaţi (agenţi din mediu fizic) şi condiţionaţi care acţionează
indirect ca semnale neliniştitoare primite şi din mediu fizic dar şi de la ceilalţi oameni.
Stresul este o stare psiho-fiziologică determinată de stimuli ce produc subiectului teamă
şi anxietate. Cel mai des această stare apare din cauza unor factori sociali şi poate
provoca diferite boli, deces, tentative de sinucidere şi chiar sinucidere.

3.4.1. STRESUL ŞI ÎMBOLNĂVIREA


Principalii factori de stres vinovaţi de apariţia unor boli:
1) Schimbările din mediul social. De exemplu procesul de modernizare provoacă
boli psihice sau stări depresive deoarece indivizii nu reuşesc să se adapteze repede noilor
condiţii.
2) Mobilitatea geografică şi socială. Migraţia de la sat la oraş precum şi urcarea
pe scara socială presupun asumarea unor noi roluri cu noi obligaţii şi sunt generatoare de
stres.
3) Crizele care intervin în cursul ciclului de viaţă cum ar fi şomajul, pensionarea,
decesul unei persoane apropiate, divorţul, separarea sunt factori puternici de stres ce
favorizează apariţia unor boli printre care se numără şi cancerul.
4) Diverse ocupaţii profesionale ce sunt aproape prin definiţie stresante şi au efect
asupra stării de sănătate (piloţi de aviaţie, chirurgi etc.)
5) Perioade de recesiune economică caracterizate prin şomaj, lupta pentru
supravieţuire, alimentaţie nesănătoasă, lipsa concediilor pentru relaxare etc.27
6) Relaţiile tensionate cu cei din familie, prietenii sau colegii, divorţul,
neacceptarea de către ceilalţi etc.
Stresul a devenit o componentă a vieţii noastre de zi cu zi şi de aceea trebuie să-i
cunoaştem efectele asupra organismului uman. În 1973 Selye clasifica stresul în distres,
cel nociv şi eustres, stresul ce ţine de consecinţele favorabile organismului. Distresul este
nociv pentru organism prin hormonii eliberaţi: catecolaminele (noradrenalina şi
adrenalina) ce pot duce la apariţia bolilor cardiovasculare şi cortizolul care nu face
altceva decât să scadă rezistenţa organismului faţă de infecţii şi faţă de instalarea
27
Rădulescu, M. Sorin (2002) “Sociologia sănătăţii şi a bolii” , Bucureşti, Ed. Nemira, pag.164-165.

42
cancerului.28 Distresul apare când există o discrepanţă mare între puterea de adaptare a
individului la o situaţie oarecare şi exigenţele prea mari din partea mediului natural şi
social. Discrepanţa aceasta s-a mărit cu trecerea anilor. Acum se pune un accent deosebit
pe latura intelectuală a activităţilor profesionale, s-a prelungit perioada şcolarizării, se
pune un mare accent pe stimă, prestigiu etc. Simptomele psihice ale individului afectat de
distres sunt : anxietatea, iritabilitatea, furia, oboseala, apatia, depresia (în formele
cronice). Toate aceste simptome conduc individul la consum de tutun, alcool, scăderea
randamentului profesional, închidere în sine şi ignorarea celorlalţi, neglijarea aspectului
fizic şi îndepărtarea de societate precum şi la îmbolnăviri frecvente.
Simptomele psihice şi fizice în stresul cronic sunt: tulburări de concentrare,
scăderea randamentului intelectual, epuizare fizică şi psihică, insomnie, modificări
ponderale (slăbire sau îngrăşare), tulburări de apetit, tranzit (constipaţie, diaree) şi
tulburări de dinamică sexuală. Stresul psihic este deosebit de dăunător pentru toate
organele şi aparatele din corpul uman dar mai ales pentru cele cu rol reglator (sistemul
neuro-endocrino-vegetativ, aparatul cardio-circulator şi sistemul imun), ducând la grave
îmbolnăviri. Apariţia stresului psihic ţine de existenţa agenţilor stresori.
Clasificarea agenţilor stresori:
a) După numărul, gradul de asociere şi caracterul lor primar sau secundar:
a.1.După număr: agenţi stresanţi unici şi multipli.
a.2.După asociere: agenţi stresanţi conglomeraţi.
a.3.După criteriul dominant al acţiunii: agenţi stresanţi principali şi secundari.
b) După numărul indivizilor afectaţi:
b.1.Agenţi stresanţi cu semnificaţie strict individuală (o sete imensă).
b.2. Agenţi stresanţi cu semnificaţie colectivă (nereuşita fiului la examen).
c) După natura agenţilor stresanţi:
c.1.Agenţi stresanţi fizici: sonori, termici, vibratori, radiaţii, electromagnetici, inclusiv
luminoşi, efortul fizic, traumatismele, hemoragiile, arsurile.
c.2.Agenţi stresanţi chimici: noxele chimice.
c.3.Agenţi stresanţi biologici: viruşi, bacterii, paraziţi şi bolile de orice natură.

28
Iamandescu, Ioan (2002) “Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică”, Bucureşti, Ed.
Infomedica, pag.11.

43
c.4.Agenţi stresanţi psihici:
Agenţi stresanţi “situaţionali”
a) Situaţiile de examene - stresul psihic în acest caz se datorează fricii de eşec,
evaluarea proprie şi a celorlalţi şi suprasolicitarea fizică şi intelectuală impusă de
pregătirea examenului.
b) Stresul psihic preoperator şi postoperator - se datorează, ca şi în cazul
examenului, fricii de eşec. Este cu atât mai mare cu cât intervenţia este mai dificilă şi
presupune imobilizare la pat, durere, perioade lungi de spitalizare şi prognostic negativ
sau descurajator. Uneori avem de-a face cu o intervenţie uşoară dar individual poate fi la
fel de stresat ca şi în cazul unei operaţii dificile din cauză că medical nu discută cu
pacientul şi cu familia şi nu explică în ce constă intervenţia. Alţi agenţi stresanţi în spital
sunt ţiuitul monitoarelor, gemetele celorlalţi bolnavi, conversaţia rudelor cu medical etc.
c) Stresul psihic de suprasolicitare - depinde de mai mulţi factori: motivaţia
intrinsecă (interes, pasiune) şi extrinsecă pentru activitatea respectivă, întreruperi
frecvente, zgomote etc.29

Există şi stres benefic (eustres) care este foarte bun pentru organism şi apare în
situaţiile când realizăm ceva relaxant şi care ne face plăcere cum ar fi: realizarea unui
puzzle, excursiile, înotul, dansul etc. Important de menţionat este faptul că fiecare
persoană se va simţi bine făcând altceva în funcţie de personalitate, obişnuinţă etc.
Efectele negative ale stresului sunt maxime, însă, când organismul este bătrân,
bolnav sau slăbit. Schimbările ce apar în organism din cauza stresului sunt: creşterea
presiunii sângelui, afectarea metabolismului şi a sistemului imunitar. Stresul apare când
sentimentele, gândurile şi posibilităţile noastre nu se potrivesc cu cerinţele situaţiei în
care ne aflăm. De exemplu indivizilor cărora nu li se ia în seamă nici o părere la locul de
muncă şi au impresia că totul depinde de şefii lor sunt frustraţi şi mai expuşi bolilor
cardiovasculare. Sociologii au demonstrat că cele mai dăunătoare meserii sunt cele în
care muncitorii fac acelaşi lucru, într-un ritm alert şi fără a le fi ascultate ideile sau
plângerile. Acestea duc la pierderea respectului de sine şi a interesului pentru viaţă. Totuşi

29
Iamandescu, Ioan (2002) “Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică”, Bucureşti, Ed.
Infomedica, pag.31-36.

44
persoanele care dau dovadă de echilibru şi autoadaptare au mai multe şanse să-şi păstreze
sau să-şi recupereze sănătatea. Deci nocive ar fi emoţiile negative cronice şi în mai mică
măsură mediul înconjurător stresant. Dintre emoţiile negative care influenţează sănătatea
cele mai importante ar fi: anxietatea, ostilitatea, apatia şi depresia. Persoanele anxioase
sunt îngrijorate, încordate, nesigure şi vulnerabile. Nu au încredere în ceilalţi oameni.
Anxietatea cronică se asociază de multe ori cu depresia. Anxietatea nu este atât de
periculoasă pentru sănătate. Mai grav este când apare o tulburare emoţională severă ca
fobia, ostilitatea cronică, depresia şi apatia.
Dr. Franz Alexander (1940) a arătat că există legătură între tipul de personalitate
şi decesul în urma unei forme de cancer. El a ajuns la concluzia că persoanele care îşi
reprimau trăirile, îşi pierduseră speranţa şi nu-şi exprimau emoţiile negative făceau
metastaze şi mureau. Un studiu efectuat în Canada pe 133 de femei aflate în
premenopauză, cu cancer la sân care au fost operate şi urmărite timp de patru ani a arătat
că cele mai extravertite şi cu o viaţă socială mai bogată aveau mai multe şanse de
vindecare şi supravieţuire. Dar nu este de ajuns să-ţi doreşti să te faci bine pentru a te
însănătoşi. Pentru unii pacienţi însă restabilirea echilibrului emoţional îi apropie de
vindecare. Aşadar există dovezi că factorii emoţionali pot afecta mecanismele de apărare
ale organismului şi există dovezi cum că depresia, furia reprimată şi alte emoţii negative
pot influenţa apariţia cancerului.
Celulele ucigaşe (natural killer cells – NK cells) fac parte din sistemul nostru
imunitar încă de la naştere. Ele ne protejează de viroze şi alte boli printre care şi cancer.
O cercetătoare de la Universitatea Pittsburg a descoperit că la pacienţii apatici şi
necomunicativi activitatea celulelor ucigaşe era redusă. Aceste studii arată ce importanţă
are tipul de personalitate asupra sănătăţii. Un studiu realizat la Facultatea de Medicină
Johns Hopkins a arătat că studenţii cu probleme sociale şi emoţionale s-au îmbolnăvit cu
precădere de cancer (ei fuseseră urmăriţi timp de 30 de ani). Totuşi, cele mai multe forme
de cancer apar ca rezultat al unor tulburări genetice sau de mediu decât din cauza unor
probleme emoţionale. Astfel fumul de ţigară, aerul poluat, radiaţiile, apa şi alimentele
contaminate, bronzatul regulat precum şi cazurile de cancer din familie cresc riscul
îmbolnăvirii de cancer. În aceste cazuri personalitatea bolnavului va influenţa totuşi
prognosticul bolii. Există dovezi că emoţiile influenţează supravieţuirea bolnavilor de

45
cancer. Deci uneori ele au o mai mare importanţă după manifestarea bolii şi aflarea
diagnosticului. Persoanele cu dificultăţi de adaptare şi cu puţine relaţii interpersonale nu
au prea mari şanse de reuşită în lupta cu cancerul.

Tipuri comportamentale ( A şi C) relaţionate la stresul psihic:


a) Tipul A
Acest comportament este prezent la indivizi cu diferite tipuri de personalitate:
psihastenic, isteric, paranoid etc. şi este dominat de sentimentul competiţiei şi ambiţiei.
Individul poate avea gânduri duşmănoase ce duc la agresivitate verbală sau fizică. O
astfel de persoană va depune un efort excesiv la locul de muncă pentru a impresiona
şefii. Dacă acest efort este asociat şi cu fumatul şi consumul de alcool, tipul
psihocomportamental A este predispus în primul rând la bolile cardiovasculare dar şi la
alte boli somatice.
b) Tipul C se caracterizează prin:
- “mecanisme de apărare puternice, incapacitate de verbalizare şi de
recunoaştere a emoţiilor;
- un complex de reacţii negative secundare (subadiacente) precum
autodeprecierea, sentimente de neputinţă şi de pierdere a controlului”.30
Unii autori spun că relaţia dintre tipul C şi cancer nu este una cauzală ci invers,
tipul C ar fi secundar bolii în timp ce alţii spun că există o legătură strânsă între acest tip
de comportament şi o disfuncţie a sistemului imunitar (celulele NK) şi duce la apariţia
unor infecţii cronice şi a unor neoplazii.
Specialiştii au observat că personalitatea depresivă însoţeşte unele boli şi
influenţează apariţia cancerului. Depresia duce la pierderea energiei, scăderea interesului
pentru preocupările de zi cu zi, pentru nevoile biologice, alimentare, sociale ,precum şi la
sentimente de autoreproş şi desconsiderare. Apar scăderi în greutate, insomnii sau
hipersomnii, oboseală şi dureri fizice. În cazul stresului psihic de lungă durată şi intens
avem de-a face cu o creştere a cortizolemiei cu efecte negative asupra imunităţii ducând
la apariţia bolilor infecţioase sau cancerului. Pe de o parte stresul psihic influenţează

30
Iamandescu, Ioan (2002) “Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică”, Bucureşti, Ed.
Infomedica, pag.56.

46
imunitatea individului şi acesta se poate îmbolnăvi de cancer şi alte boli cronice şi pe de
altă parte chiar boala în sine este generatoare de stres şi astfel se agravează. Pacientul
poate avea “tulburări psihice reactive la situaţia de bolnav” 31 reprezentate de stări de
anxietate şi/sau depresie.

3.4.2. STĂRI MOTIVAŢIONALE NESĂNĂTOASE


Când suntem în conflict cu lumea în care trăim (decesul unei persoane dragi, o
boală gravă etc.) pot apărea tot felul de tulburări emoţionale ce ne pot afecta sănătatea. În
acelaşi timp oamenii care lucrează prea mult şi nu iau în seamă oboseala aspirând la noi
culmi riscă să se îmbolnăvească de inimă sau alte boli cronice printre care şi cancer prin
slăbirea sistemului imunitar. Studiile arată că oamenii care ajung la disperare şi renunţă să
mai lupte pentru ceva ce li se cuvine au şanse mai mari de a dezvolta o tumoare malignă
decât cei care încearcă să iasă din acea situaţie şi nu se simt neajutoraţi. Acestea se
întâmplă deoarece disperarea are mai multe consecinţe psihologice. La început individul
devine mai puţin activ şi mai puţin motivat, apoi apar dificultăţile de comunicare cu
ceilalţi, îi este greu să facă faţă cerinţelor şi devine deprimat. Neputinţa îl duce la
disperare.
Suspiciunea, pesimismul şi cinismul duc la stres şi alterarea în timp a sănătăţii, pe
când încrederea în ceilalţi oameni te ajută să eviţi conflictele, să ai mai mulţi prieteni şi să
fii mai fericit deci mai sănătos. Nesănătos este şi să-ţi reprimi mânia sau alte sentimente
deoarece acest lucru duce la însingurare, apatie şi depresie. Pentru a trăi în armonie cu
ceilalţi oameni şi pentru a fi fericiţi şi mai sănătoşi ar trebui să renunţăm la aceste stări
nesănătoase. Dar în acelaşi timp mi se pare foarte greu să renunţi la suspiciune,
pesimism, disperare etc. într-o societate în tranziţie ca a noastră în care toată lumea are
probleme, a crescut rata criminalităţii şi nu ştii unde poţi găsi sprijin sau în cine să ai
încredere. Soluţia ar fi probabil ca toţi să devenim mai buni şi să ne putem baza unii pe
alţii.
Chiar dacă personalitatea şi stările emoţionale influenţează sănătatea nu trebuie să
dăm vina pe victimă dacă se îmbolnăveşte. În primul rând că nu ne putem controla aşa
31
Iamandescu, Ioan (2002) “Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică”, Bucureşti, Ed.
Infomedica, pag.145.

47
uşor trăirile şi în al doilea rând boala este influenţată şi de genele cu care ne naştem şi de
mediul în care trăim şi nu doar de factorii psihologici. Cele mai multe îmbolnăviri sunt
produse de o convergenţă a factorilor.

3.4.3. REACŢIILE PSIHICE LA AFLAREA DIAGNOSTICULUI


Bolnavul de cancer trece printr-o varietate de reacţii psihice după aflarea
diagnosticului. Mai toţi bolnavii se întreabă de ce li se întâmplă tocmai lor şi cum li se va
schimba viaţa. Deşi sunt mulţi oameni care s-au vindecat de cancer este totuşi o boală
greu de tratat şi în zilele noastre şi cu o mortalitate ridicată. Chiar dacă boala a fost
descoperită la timp şi tratamentul dă roade tot există riscul recidivei. Aşadar, este lesne de
înţeles teama celor care află că sunt bolnavi de cancer. Dacă boala apare în tinereţe
persoana este cu atât mai îngrozită pentru că nu a avut destul timp să se împace cu ideea
că va muri. O altă problemă a bolnavilor de cancer este izolarea socială. La un moment
dat chiar pacientul încearcă să se izoleze de ceilalţi dar în alte cazuri pentru că nu mai
face faţă vieţii sociale el este exclus din comunitate, este aproape uitat tocmai când are
nevoie de ajutor şi sprijin. De cele mai multe ori familia rămâne alături de bolnav, dar
fără o consiliere adecvată şi din pricina problemelor financiare legate de boală relaţiile se
schimbă devenind tensionate.
Pierderile suferite de bolnavii de cancer sunt enorme: sănătate, energie psihică,
status comunitar, evoluţia carierei, independenţa financiară, relaţiile cu cei dragi etc.
În plan psihologic şi comportamental, bolnavul are de-a face cu mai multe reacţii
şi sentimente negative:
Anxietate – de la o stare de tensiune psihică moderată până la forme severe de
panică şi agitaţie. Anxietatea apare datorită perioadelor de spitalizare, a tratamentului, a
rezultatelor proaste la analize, a izolării etc.
Depresie – determinată de sentimentul că nu se va vindeca (când îşi pierde
speranţa că se va face bine). Bolnavii se plâng de tulburări de somn, scăderi în greutate,
scăderea interesului sexual şi a interesului pentru viaţă în general. Sunt şi persoane care
se obosesc inutil încercând să trăiască viaţa din plin şi să-şi demonstreze că nu au
probleme. Acestea îşi pun în pericol chiar viaţa prin activităţile care le fac.

48
Disperare – determinată de lipsa de ajutor şi sprijin din partea celor din jur şi a
personalului medical.
Furia – pe medic, consilier, familie.
Teama - faţă de moarte şi faţă de viitor.
Stările obsesive – când crede că se va vindeca miraculos prin credinţă sau
tratamente apărute în ultima clipă.
Sentimentul pierderii – aspiraţiilor, a farmecului fizic, a statusului social etc.
Este foarte important să se încerce ameliorarea acestui impact psihologic al bolii.
Pentru aceasta este necesară dezvoltarea serviciilor psihosociale din spitale. Ar trebui să
existe specialişti care să ofere diferite servicii pacienţilor cum ar fi : consiliere înainte şi
după aflarea diagnosticului, consiliere legislativă, asistenţă psihosocială, psihoterapie
individuală şi de grup etc.32

3.5. NEVOILE PSIHOSOCIALE ALE BOLNAVILOR DE CANCER

Această boală determină nişte nevoi speciale:


- Asigurarea nevoilor nutritive. Hrana trebuie să fie naturală şi de calitate. Pacientul
trebuie să se alimenteze mai bine ca înainte de a se îmbolnăvi deoarece tumoarea
consumă o parte din substanţele nutritive.
- Nevoia de mişcare în aer liber.
- Nevoia de linişte deoarece bolnavii de cancer au perioade depresive şi trebuie să-şi
găsească liniştea interioară.
- Nevoia unui mediu stabil şi confortabil.
- Nevoia de igienă individuală ( pentru bolnavii operaţi sau în fază terminală).
- Nevoia de exprimare şi comunicare, bolnavul nu trebuie izolat. Cei mai mulţi dintre
bolnavii de cancer nu au probleme psihice de aceea ei doresc o viaţă cât mai apropiată de

32
Buzducea, Doru (1997) “SIDA-confluenţe psihosociale”, Bucureşti, Ed. Ştiinţă & Tehnică, pag.71-73.

49
cea dinaintea îmbolnăvirii. Acest lucru le va da puterea de care au nevoie ca să meargă
înainte, să accepte tratamentele, intervenţiile chirurgicale etc.
- Nevoia de activitate şi de joc. Este importantă reducerea plictiselii şi însingurării. Se
vor păstra şi întări legăturile cu familia şi alte persoane apropiate. Trebuie să se asigure
accesul bolnavului la presă, radio, tv pentru a simţi că face parte în continuare din această
societate. Pentru copii este important să fie săli de joacă în spitale şi să fie încurajaţi să se
joace cu alţi copii pentru a le reda încrederea.
- Nevoia de odihnă şi somn: apar insomnia, anxietatea, disconfortul.
-Nevoia menţinerii echilibrului psihic: diminuarea anxietăţii, depresiei, izolării
sociale. Bolnavul trebuie ajutat să-şi recapete încrederea şi respectul în sine.
- Nevoia sprijinului spiritual. Bolnavul îşi întăreşte credinţa în această perioadă şi
trebuie înţeles şi ajutat în acest sens.
- Nevoi asociate cu momentul morţii: frica, grija pentru cei care îi lasă în urmă,
anxietatea, însingurarea şi durerile fizice.33
Şi familia bolnavului are anumite nevoi psihosociale şi trebuie ajutată să şi le
îndeplinească. Familia trebuie ajutată prin mijloace economice concrete pentru aş putea
îndeplini îndatoririle faţă de cel bolnav. Dacă bolnavul se află într-o familie
monoparentală, fără locuinţă, afectată de şomaj, fără venituri sau cu mulţi copii, situaţia
este de-a dreptul disperată.

3.6. REACŢII TIPICE ALE BOLNAVILOR AFECTAŢI DE BOLI LETALE

1. Primul stadiu, refuzul şi izolarea. Apare imediat după


aflarea diagnosticului. Bolnavul refuză să accepte diagnosticul şi posibilitatea de a
nu învinge boala.
2. Al doilea stadiu: furia. ( “Nu mie! De ce tocmai
mie ?”). Această furie este îndreptată spre personalul medical şi cei dragi. Trebuie
să privim această furie ca un ultim control pe care bolnavul îl exercită asupra
vieţii.

33
Buzducea, Doru (1997) “SIDA-confluenţe psihosociale”, Bucureşti, Ed. Ştiinţă& Tehnică, pag.73-74.

50
3. Stadiul negocierii. Bolnavul ştie că va muri şi încearcă
să obţină mai mult timp pentru sine. Bolnavul îşi fixează anumite limite în timp
( să mai trăiască până intră copilul la şcoală sau termină liceul, până naşte fiica
etc.). De obicei se roagă lui Dumnezeu pentru aceste prelungiri.
4. Stadiul deprimării. Subiectul refuză să comunice şi se
izolează de ceilalţi. Bolnavul este foarte speriat, se simte singur dar în acelaşi
timp el îi îndepărtează pe cei dragi.
5. Stadiul resemnării. Bolnavul face un bilanţ al lucrurilor
bune din viaţă. De obicei pacientul doreşte să vorbească cu un preot şi se
pregăteşte sufleteşte de moarte.34
În aceste stadii bolnavul are nevoie de ajutor, înţelegere, dragoste şi atenţie. Poate
bolnavul încearcă să se izoleze dar are nevoie de cei dragi, de fapt el nu vrea să rămână
singur. Pentru a ajuta aceşti bolnavi există mai multe căi de acordare a asistenţei în spital:
- Reducerea anxietăţilor şi şocului datorat diagnosticului prin comunicarea datelor
importante bolnavului şi prin încercarea de a-i linişti temerile.
- Clarificarea şi punerea în ordine a problemelor specifice vieţii pacientului, pentru
a evita alte tulburări şi şocuri emoţionale.
- Păstrarea contactului cu bolnavul. Acesta nu trebuie abandonat de familie şi nici
ignorat de personalul medical chiar dacă nu sunt şanse de însănătoşire.
- Acordarea ajutorului pentru îndeplinirea trebuinţelor fizice şi psihice ale
bolnavului dar fără a-l face să-şi piardă respectul de sine.
- Încurajarea bolnavului de a-şi accepta cu demnitate situaţia.

3.6.1. ROLUL DE PACIENT SPITALIZAT


În spital pacientul trece adesea printr-un proces de depersonalizare deoarece
regulile sunt prea stricte şi pacientul nu face faţă situaţiei. În spital există anumite
“mecanisme de control “:
a) Dezbrăcarea şi impunerea unei anumite ţinute vestimentare care obligă
pacienţii să se îmbrace şi să se poarte la fel fără a se ţine cont de personalităţile lor
diferite. Această procedură de a obliga toţi pacienţii să se îmbrace în pijamale este
34
Rădulescu, M. Sorin, (2002) “ Sociologia sănătăţii şi a bolii “, Bucureşti, Ed. Nemira, pag. 56-57.

51
oarecum justificată de faptul că sunt mai uşor recunoscuţi de personalul medical şi pentru
păstrarea igienei.
b) Controlul resurselor şi al autorităţii. Bolnavul nu are acces la unele informaţii
legate de prognosticul bolii sale sau rezultatele unor analize. Uneori şi pacientul se fereşte
să ceară medicului nişte informaţii legate de boala sa. Deşi au loc aceste blocaje, lipsa de
comunicare poate fi înlocuită de încrederea pacientului în medic.
c) Restrângerea mobilităţii este o cerinţă întâlnită în orice spital şi are scopul de a
izola bolnavul pentru păstrarea unei anumite discipline în unităţile medicale (bolnavul
trebuie să fie în orice moment la dispoziţia cadrelor medicale). Toate acestea ajută cadrele
medicale să asigure bolnavilor tratamentul adecvat însă pentru este foarte stresant să stea
tot timpul la dispoziţia personalului medical, să nu facă altceva decât să aştepte
următoarea consultaţie sau investigaţie de laborator. De obicei pacientul nu are voie să
părăsească spitalul, să se mute în alt salon, să primească vizite fără voia medicului. Toate
acestea generează stări de anxietate şi sentimente de alienare şi numeroşi bolnavi devin
apatici şi egocentrici pierzându-şi interesul pentru lumea din afara spitalului.
Pacientul se plictiseşte în spital. El pierde legătura cu lumea din afară deoarece în
saloane nu există televizoare sau radiouri. Din cauza saloanelor cu multe paturi, întâlnite
în mai toate spitalele din ţara noastră, pacientul nu se poate odihni bine, nu are nici un pic
de intimitate (unele tratamente se fac în salon de faţă cu ceilalţi bolnavi) şi devine stresat
şi deprimat.
Există mai multe forme de adaptare la spitalizare:
- Retragerea este o reacţie pasivă. Bolnavul se izolează de ceilalţi pacienţi.
Apare mai ales în cazul persoanelor internate pe termen lung. Mulţi se opun acţiunilor
personalului medical şi refuză să accepte rolul de bolnav.
- Agresiunea- reacţie diferită de rezistenţa deschisă faţă de regulile şi normele
spitalului. Unii pacienţi se mulţumesc doar să nu respecte ordinele medicului în timp ce
alţii pot agresa fizic personalul medical.
- Integrarea- o formă de acomodare a bolnavilor între ei şi la condiţiile de spital.
Se conformează regulilor, participă la viaţa comună din salon, acceptă rolul de bolnav.
Această formă de adaptare o prezintă mai ales bolnavii cu boli cronice grave şi cu

52
prognoze de vindecare nefavorabile care au suficient timp pentru a se acomoda la
cerinţele spitalului.
- Consimţirea silită- această formă caracterizează majoritatea pacienţilor spitalizaţi
cel puţin într-o primă fază. În cazul bolnavilor cronici sau operaţi, starea prea gravă nu le
permite să opună rezistenţă faţă de regulile instituţiei.35

3.6.2. TIPURI FUNDAMENTALE DE ADAPTARE LA STRES UTILIZATE DE


BOLNAVII CRONICI
1. Evitarea confruntării cu agentul stresor (boala) este des întâlnită în cazul
bolilor cu prognostic fatal (cancer, SIDA) şi constă în: abuz de cafea, alcool şi chiar
droguri, inadaptare la exigenţele tratamentului, refuzul anumitor practici medicale,
izolare socială, stare depresivă ce poate duce la sinucidere.
2. Focalizarea excesivă asupra bolii – bolnavul se informează foarte mult despre
boala sa şi apoi caută tot felul de remedii atât în rândul medicinei tradiţionale cât şi în cea
alternativă. Problema este că în tot acest timp bolnavul nu se menajează şi oboseala poate
accentua boala.
3. Supraadaptarea se manifestă prin excese: în activitatea profesională, în stilul
de viaţă prin consum de alcool, fumat şi o activitate sexuală obsedantă şi dezordonată.
4. Coexistenţa cu stresul este soluţia cea mai recomandată de medici şi se
caracterizează prin: păstrarea unei gândiri pozitive şi unei vieţi active (cu măsură însă),
trăirea bucuriilor, bunăvoinţă şi recunoştinţă faţă de cei din jur, evitarea singurătăţii,
păstrarea umorului şi apelul la religie.36

35
Rădulescu, M. Sorin, (2002) “ Sociologia sănătăţii şi a bolii “, Bucureşti, Ed. Nemira, pag. 283.
36
Iamandescu, Ioan (2002) “Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică”, Bucureşti, Ed.
Infomedica, pag.173-175.

53
CAPITOLUL IV
STUDII DE CAZ – evaluarea nevoilor psihosociale ale
bolnavilor cu cancer

4.1. CONSIDERAŢII METODOLOGICE

Studiul de caz este o metodă de cercetare calitativă, des utilizat în practica


asistenţei sociale. De obicei în cercetarea calitativă se utilizează interviul nestructurat ca

54
tehnică, iar ca metodă observaţia externă, participativă. Studiile calitative sunt mai mult
descriptive şi duc la determinarea naturii fenomenelor iar cele cantitative contribuie la
stabilirea parametrilor specifici fenomenelor. Astfel putem observa importanţa folosirii
ambelor tipuri de cercetare. Trebuie reţinut că metoda de cercetare se alege în funcţie de
domeniul ce urmează a fi studiat. Cercetările cantitative presupun costuri mult mai mari
decât cele calitative deoarece se studiază mai multe entităţi şi sunt necesari mai mulţi
cercetători în timp ce pentru cea calitativă este suficient un singur cercetător. 37Prin
studiul de caz se studiază atât aspecte psihosociale a unor persoane cât şi o parte din
realitatea exterioară lor utilizând şi metoda observaţiei. Examinarea unui caz poate avea
două planuri: cel al cunoaşterii ştiinţifice (explicaţie, descriere, şi interpretarea globală a
cazului) şi cel cu scop practic şi anume de soluţionare a cazului.
Studiul de caz porneşte de la un cadru teoretic şi trebuie stabilită o ipoteză înainte
de a culege informaţiile. Se selectează cazurile şi apoi se trece la studierea fiecăruia în
parte prin interviu, observaţie, test etc. după care trag concluziile (datele relevante pentru
studiul nostru). Studiile de caz se clasifică în trei mari categorii: intrinseci, instrumentale
şi colective. În cazul studiilor colective se pune problema selecţiei şi delimitării cazurilor
în funcţie de subiectul cercetării. Apoi apare şi necesitatea selectării în interiorul cazurilor
alese adică ne vom opri asupra unor evenimente importante pentru cercetarea noastră pe
care le vom studia intensiv. În interpretarea cazului se vor examina cazurile
comparativ.38Pentru realizarea studiilor de caz sunt necesare mai multe surse de informaţii
(persoane, familii, grupuri, organizaţii) şi de metode de colectare a datelor (analiza
documentelor, ancheta, interviul, observaţia directă şi indirectă etc.).

4.1.1. GENOGRAMA
Genogramele sunt instrumente folositoare pentru depistarea locului familiei în
ciclul ei de viaţă. Ele ne oferă dintr-o dată o imagine de ansamblu asupra familiei pe trei
generaţii. Genogramele sunt de fapt nişte imagini grafice ale modelelor familiei. Ele
furnizează date legate de structura familiei, date demografice ale familiei studiate şi

37
Mărginean, Ioan (2000) “ Proiectarea cercetării sociologice “, Iaşi, Ed. Polirom, pag. 57-62.
38
Iluţ, Petre (1997) “ Abordarea calitativă a socioumanului “, Iaşi, Ed. Polirom, pag. 108-112.

55
relaţiile ce se stabilesc în interiorul ei. Utilizarea genogramei este recomandată pentru
clarificarea unei reţele familiale complexe, dificil de conturat la o primă întrevedere. În
cazul căsătoriei, genograma arată cum două familii separate se alătură şi arată unde se
situează fiecare dintre soţi în cadrul familiilor. Se regăsesc indicii în felul cum fiecare
dintre soţi relaţionează cu propria familie cât şi rolurile din familie. După căsătorie
regăsim în genogramă şi relaţiile dintre un soţ cu familia celuilalt soţ.
Folosind simbolurile de mai jos se desenează structura fiecărei familii. Se
porneşte de la generaţia cea mai vârstnică până la copii. Pentru construirea genogramei se
vor adresa întrebări simple (ex. câţi fraţi mai aveţi, cum se numeşte fiecare, câţi sunt
căsătoriţi etc.).
Simboluri:
A. Simboluri care descriu apartenenţa la familie şi structura ei:
Bărbat:

Femeie:

Persoană indice:

Deces:

Căsătorie (data): Coabitare:

Divorţ (data): despărţire maritală:

Copii- listare în ordinea naşterii de la stânga la dreapta:

56
Fraţi gemeni: Gemeni identici:

Avort spontan: Avort intenţionat: Moartea fătului la naştere:

B. Modele de interacţionare familială:


Relaţii foarte apropiate: Relaţii conflictuale: Relaţii distante:

Ruperea relaţiilor:
C. Istoria medicală:
Genograma nu permite decât scrierea celor mai importante informaţii. Se vor lista
numai bolile cronice şi problemele majore.39

4.1.2. OBSERVAŢIA
Observaţia directă constituie tehnica principală de investigare sociologică
deoarece oferă foarte multe informaţii valoroase mai ales pentru analizele calitative.
Pentru asistentul social ce a realizat observaţia datele obţinute au caracter de fapte de

39
Carter, Betty& Monica Mc.Goldrick (1988) “ The changing Family Life Cycle. A framework for Family
Therapy”, Gardner Press, New York.

57
aceea sunt atât de importante. Pentru ceilalţi însă acele date devin indirecte, secundare, cu
o valoare documentară şi care ar trebui din nou verificate prin observaţii directe.40
Pentru a realiza o observaţie ştiinţifică trebuie să se definească în primul rând
tema, obiectivele şi ipotezele adecvate acelui fenomen social cercetat. Un bun cercetător
trebuie să reuşească să identifice şi să înregistreze rapid faptele pe care le va observa. El
trebuie să aibă intuiţie, imaginaţie şi capacitate de sinteză.
Nu există în sociologie instrumente de lucru standardizate pentru realizarea
observaţiilor de teren. De aceea tehnica observaţiei deşi oferă date importante este mai
puţin folosită decât chestionarul de exemplu.
Un ghid de observaţie ar putea cuprinde:
a) fapte, manifestări
b) acţiuni, activităţi, comportamente
c) opinii, atitudini, mentalităţi.41
Important este că observaţia nu exclude dialogul cu persoana ce trebuie observată.
Deşi vom pune întrebări şi vom nota răspunsuri trebuie să notăm şi cum subiecţii spun
acele răspunsuri (mimica, gesturile, reacţiile vizavi de anumite subiecte discutate). Se vor
lua în considerare şi cele mai mici amănunte.

4.1.3. INTERVIUL
Interviul este o tehnică de colectare a datelor prin intermediul întrebărilor
structurate pe teme de discuţie. Această tehnică se foloseşte pentru a verifica ipotezele şi
pentru a descrie anumite fenomene sociale. Interviul presupune o întrevedere (mai puţin
cel telefonic) în care sunt colectate informaţiile de către operatorul de interviu. Interviul
poate fi folosit atât pentru a identifica variabilele cât şi ca tehnică principală în colectarea
datelor necesare testării rezultatelor. Interviul prezintă mai multe avantaje: răspunsurile
vor fi obţinute şi de la persoanele care nu pot scrie (copii, persoane bolnave sau
analfabete), se observă comportamentele non-verbale ale subiecţilor, se colectează

40
Chelcea, Septimiu (1996) “ Cunoaşterea Vieţii Sociale- Chestionarul şi interviul în ancheta sociologică
“, Ed. I.N.I., Bucureşti, pag. 160.
41
Miftode, Vasile (1982), “ Introducere în metodologia investigaţiei “, Ed. Junimea, Iaşi, pag. 186.

58
răspunsuri spontane, dar şi dezavantaje legate mai ales de erorile datorate operatorului de
interviu care poate influenţa răspunsurile subiecţilor şi de faptul că nu se poate asigura
anonimatul.42
Interviul poate fi non-directiv (liber), semi-directiv (cu ghid de interviu) şi
directiv (aproape la fel cu chestionarul cu întrebări deschise).
Interviul centrat (ghidat) este un interviu semistructurat (semi-directiv).
Abordează temele şi ipotezele stabilite dinainte pentru acea cercetare dar întrebările şi
succesiunea lor nu sunt prestabilite. În funcţie de răspunsurile pe care le obţine,
operatorul mai poate pune întrebări suplimentare sau poate renunţa la altele. Pentru
aceasta, operatorul va elabora un ghid de interviu în care vor fi trecute temele de discuţie
în general. Subiectul intervievat va răspunde liber la întrebări şi se va baza pe experienţa
lui subiectivă vizavi de acea situaţie. Ar fi bine ca operatorul să vorbească cât mai puţin
dar să-l facă pe subiect să se simtă în largul său şi să răspundă cu uşurinţă la întrebări.43

4.2. EVALUAREA NEVOILOR PSIHOSOCIALE ALE PACIENŢILOR CU


CANCER
Prin intermediul celor 7 studii de caz mi-am propus să determin nevoile
psihosociale ale bolnavilor de cancer, în ce măsură au parte de sprijin financiar şi
emoţional şi factorii de stres cu care s-au confruntat înainte de a se îmbolnăvi.
Cazurile au fost selectate din două secţii ce tratau bolnavi de cancer aflate în două
spitale diferite din Bucureşti discutând atât cu pacienţi cât şi cu medici.
În primul spital cazurile au fost selectate din secţia de chimioterapie. Cazurile au
fost alese la propunerea unor medici sau aleator. Unul dintre cazuri mi-a fost propus
pentru a se încerca modificarea stării psihice a pacientului. Medicul rezident care mi-a
propus cazurile m-a rugat să nu folosesc noţiunea de “cancer” ci alte sinonime ca
neoplasm deoarece acesta presupunea că ar fi fost prea stresant pentru unii pacienţi.
În cea de-a doua secţie se descoperă şi se tratează cancere din sfera
endocrinologiei. Cel mai întâlnit tip de cancer este cel tiroidian. Din fericire acest tip de

42
Chelcea, Septimiu, Iluţ, Petre (coord.) (2003) “Enciclopedie de psihosociologie “, Bucureşti, Ed.
Economică, pag. 195.
43
Chelcea, Septimiu (1996) “Cunoaşterea vieţii sociale – Chestionarul şi interviul în ancheta sociologică
“, Bucureşti, Ed. I.N.I., pag. 107-109.

59
cancer se vindecă total în cele mai multe cazuri în urma tratamentului cu iod radioactiv.
Deficitul de iod din organism duce la apariţia guşei (de aceea se iodează sarea
alimentară). Când guşa nu mai este omogenă apar nodulii şi o mică parte din ei sunt de
natură canceroasă. Cei canceroşi trebuie extirpaţi şi pacientul face după aceea tratament
cu iod radioactiv până la dispariţia celulelor canceroase. În timpul spitalizării, bolnavii ce
fac tratament cu iod radioactiv sunt izolaţi în secţia Unitate Nucleară timp de 7 zile
(durata ar trebui să fie de 14 zile dar din lipsa spaţiului bolnavii rămân doar 7 zile).
Informaţiile legate de diagnostic şi tratament le-am aflat de la medici.
Legat de suportul informaţional aproape în toate cazurile pacienţii au afirmat că
au avut nevoie dar nu l-au obţinut de la personalul medical.

Am ales ca tehnici de cercetare genograma, observaţia şi interviul deoarece am


considerat că sunt cele mai bune tehnici de obţinere a informaţiilor de la pacienţii cu
cancer. În acest caz, genograma este importantă deoarece se pot observa generaţiile
anterioare cu bolile lor precum şi relaţiile dintre membrii familiei. Observaţia şi interviul
sunt importante pentru stabilirea nevoilor psihosociale precum şi pentru a vedea de ce
suport au avut parte bolnavii

GHID DE INTERVIU
1. Întrebări legate de starea de starea de sănătatea: data apariţiei bolii, ce medici a
consultat, relaţia cu personalul medical
2. Problemele apărute în spital
3. Situaţiile stresante de-a lungul vieţii
4. Sprijinul financiar şi emoţional
5. Comportamente sănătoase şi nesănătoase (alimentaţie, consum de tutun, alcool)
6. Date despre familie (mărimea familiei, bolile din familie, relaţia cu soţul/soţia)
7. Stările emoţionale ale pacientului
8. Date personale: sexul, data naşterii, nivelul de instruire, ocupaţia
9. Reacţia faţă de boală.
În cercetarea mea mi-am propus să observ următoarele lucruri:
1. Observarea personalului medical în relaţiile cu pacienţii

60
2. Observarea condiţiilor din spital
3. Observarea pacientului (comportament non-verbal, verbal şi emoţional)
4. Observarea relaţiilor dintre vecinii de salon.
.

CAZUL 1. (vezi anexa 1)


M. B. are 69 ani, este căsătorită (din 1953) şi are o fiică de 30 ani. A lucrat ca
dactilografă şi în prezent este pensionată la limită de vârstă. Locuieşte în Olteniţa.
În ianuarie 2004 a fost diagnosticată cu neoplasm bronhopulmonar. A fost foarte
speriată când a aflat diagnosticul deoarece şi mama dumneaei a murit de aceeaşi boală.
Crede că boala se datorează moştenirii genetice deoarece nu a fumat niciodată, a avut o
dietă destul de echilibrată (după apariţia bolii a încercat să mănânce şi mai sănătos).
Singurul lucru pe care l-a făcut şi care consideră că i-a dăunat sănătăţii au fost cele cinci
avorturi (înainte de 1989) toate realizate de personal necalificat. Încearcă să folosească
sfârşitul de săptămână doar pentru relaxare, mai ales de când s-a îmbolnăvit. Îi place să
citească şi să se uite la televizor.
De când s-a îmbolnăvit se gândeşte la diferite lucruri din viaţă şi regretă că şi-a
pierdut vremea cu ele. Este mai nervoasă, mai tensionată şi de multe ori simte că nu se va
însănătoşi. Este susţinută moral şi financiar de fiică şi soţ. Ştie că este bine să fii mai
optimist şi şi-a propus acest lucru, dar nu prea reuşeşte. Recunoaşte că este puţin
sociabilă şi că de-a lungul vieţii şi-a făcut griji din orice cu toate că nu s-a confruntat cu
situaţii deosebit de stresante. Bolnava a afirmat că nu ar fi dorit să discute cu un psiholog
după aflarea diagnosticului deoarece nu s-ar fi simţit în largul ei.
Crede că o persoană bolnavă trebuie să urmeze tratamentul prescris de medici
pentru a se însănătoşi. Se declară mulţumită de personalul medical şi nu are probleme
deosebite în timpul spitalizării în afară de lipsa banilor. Deşi soţul şi fiica încearcă să o
ajute acest lucru nu este tot timpul posibil. În cazul soţului motivul este că trebuie să facă
naveta de la Olteniţa cât timp soţia sa este internată şi nu întotdeauna au bani ca el să vină
şi să o viziteze. În cazul fiicei pe lângă problemele financiare apar şi cele legate de relaţia
distantă dintre soţul ei şi mama sa. Soţul o acuză uneori că neglijează relaţia lor maritală
din cauza mamei ei.

61
Bolnava se consideră o persoană credincioasă şi frecventa biserica şi înainte de a
se îmbolnăvi.
Am observat că M. B. este o persoană mai retrasă, nu discută prea mult nici cu
vecinele de salon, nici cu personalul medical. Pentru a obţine aceste informaţii a trebuit
să-i pun doamnei foarte multe întrebări deoarece răspunsurile erau foarte scurte şi fără a-
mi furniza prea multe informaţii. Aş putea spune că bolnava nu reuşeşte să-şi însuşească
rolul de bolnav.

CAZUL 2. (vezi anexa 2)


A.N. are 51 de ani. Este din Constanţa dar acum stă mai mult la rudele din
Bucureşti deoarece trebuie să meargă des la spital. A.N. este coafeză la un salon din
Constanţa şi pe perioada spitalizării este în concediu medical. Are două fete de 24 şi 21
de ani şi este divorţată de 18 ani.
În februarie 2004 i s-a pus diagnosticul de neoplasm ovarian. Medicul rezident de
pe secţie mi-a spus că această boală are un maxim de incidenţă între 63 şi 67 de ani.
Pacienta a fumat foarte puţin în tinereţe dar în salonul în care lucrează se fumează
foarte mult. A afirmat că nu are o dietă prea echilibrată deoarece situaţia materială nu-i
permite. Din aceeaşi cauză nu a discutat cu un psiholog la aflarea diagnosticului deşi
crede că ar fi ajutat-o. Precizez că psihologul din spitalul din care am selectat cazurile
este suprasolicitat şi pacienţii din spital trebuie să facă cerere cu câteva săptămâni înainte
dacă vor să fie programaţi la o şedinţă.
De când s-a îmbolnăvit este foarte speriată, nervoasă şi dezorientată. Se simte
foarte obosită dar este obligată în acelaşi timp să facă ceea ce făcea înainte deoarece nu
prea are cine să o ajute. Este optimistă şi are încredere că se va vindeca. Crede că s-a
îmbolnăvit din cauza vieţii pe care a dus-o: a stat în fum de ţigară, a făcut mai multe
avorturi în condiţii precare (înainte de 1989), a avut parte de multe situaţii stresante. Cea
mai stresantă situaţie a fost cea legată de divorţ şi de conflictele cu soţul. Fetele erau mici
şi mult timp nu a vrut să se despartă de soţ de teamă că nu se va descurca singură cu doi
copii de 6 şi respectiv 3 ani. Deoarece soţul se purta din ce în ce mai rău şi cu copiii (ţipa
la ei din orice, se certau foarte tare deşi erau şi copiii de faţă...) şi începuse să consume şi
mai mult alcool a hotărât să divorţeze. Atunci a fost susţinută doar de cumnaţii ei. Fratele

62
nu a înţeles-o şi a acuzat-o chiar că din cauza ei relaţia cu soţul este proastă. De atunci
relaţiile cu fratele ei au devenit distante şi nu se mai întâlnesc decât ocazional la
praznicele făcute pentru părinţii decedaţi. Ea era în relaţii bune cu părinţii dar au decedat
în urmă cu 2 şi respectiv 3 ani fiind destul de înaintaţi în vârstă. Alte situaţii stresante cu
care s-a confruntat au fost problemele financiare de după divorţ, singurătatea şi
conflictele cu fostul soţ legate de întreţinerea fetelor.
Crede că pentru a se însănătoşi trebuie să fie mai optimistă şi să urmeze sfaturile
medicului în care are şi încredere. În acelaşi timp este de părere că asistentele şi
infirmierele din spital se poartă neprietenos. A fost o persoană sănătoasă şi este pentru
prima dată internată în spital pentru tratament. Legat de problemele din spital a spus că se
plictiseşte, că nu sunt condiţii prea bune şi că trebuie să aştepte prea mult pentru a face
anumite investigaţii medicale cum ar fi tomografia.
Acum îşi face griji că va trebui să se pensioneze în primul rând pentru că aşa i-a
recomandat medicul, pentru a se odihni mai mult şi în al doilea rând pentru că nu-i este
plătit concediul medical (pentru două săptămâni de concediu medical a primit 200.000
lei) şi are mari probleme financiare. Este de părere că persoanele suferinde au nevoie de
mai mult sprijin atât financiar cât şi moral.
Este o persoană mai puţin sociabilă dar nu o afectează acest lucru. Este ajutată de
fiicele ei atât cât pot şi ele, adică doar moral şi de foştii cumnaţi cu care a păstrat legătura
şi care o găzduiesc când trebuie să vină la controalele medicale. Una dintre fete este
studentă în Bucureşti iar cealaltă este elevă la seral în Constanţa.
Boala i-a întărit credinţa în Dumnezeu şi acest lucru o mai linişteşte şi-i dă
puterea de a merge mai departe.
Pacienta a fost foarte doritoare să-mi răspundă la întrebări pentru a scoate în
evidenţă problemele cu care se confruntă bolnavii de cancer. În acest caz cu consilierea
potrivită s-ar putea relua relaţiile cu fratele (dacă acesta ar înţelege motivele divorţului ei)
şi ea ar beneficia de mai mult sprijin emoţional. În cazul celui financiar poate că
pensionarea nu este chiar o idee rea dacă la locul de muncă nu i se plăteşte corespunzător
concediul medical. În acelaşi timp fostul soţ ar trebui obligat să plătească la timp şi total
pensia alimentară celor două fete.

63
CAZUL 3. (vezi anexa 3)
B.D. este un tânăr de 19 ani care a terminat liceul în 2003, locuieşte cu părinţii în
Bucureşti şi în prezent este şomer deoarece problemele de sănătate nu i-au permis să se
angajeze.
În ianuarie 2004 i s-a pus diagnosticul de tumoare germinală mediastinală.. L-a
afectat foarte mult aflarea diagnosticului dar nu a avut posibilitatea de a discuta cu un
psiholog iar părinţii lui erau prea speriaţi pentru a discuta cu el.
Tânărul a avut parte de o viaţă destul de liniştită fără prea multe situaţii stresante.
A avut o alimentaţie relativ sănătoasă, a fumat şi a consumat puţine băuturi alcoolice.
Acum fumează maxim 4-5 ţigări pe zi. Este de părere că starea de sănătate ţine de
moştenirea genetică şi norocul fiecăruia şi că este puţin determinată de ceea ce face
deoarece în familia sa nu au existat boli grave şi el nu a făcut nimic ca să se
îmbolnăvească de această boală. Se declară foarte nemulţumit de condiţiile din spital care
îl demoralizează. A spus că trebuie să aştepte foarte mult înainte de a obţine o programare
pentru tratament sau analize. Consideră că asistentele şi infirmierele se comportă uneori
impersonal şi neprietenos dar este mulţumit de comportamentul medicului care îl
tratează.
Îi este foarte greu să fie optimist în condiţiile din spital: plictiseala, mizeria,
indiferenţa personalului, problemele financiare ale părinţilor din cauza spitalizării lui.
Consideră că modul de gândire şi comportamentul lui nu au nici o importanţă în apariţia
şi dezvoltarea bolii. A spus că este o persoană destul de credincioasă, dar nu din cauza
bolii, ci aşa era şi înainte de a se îmbolnăvi. Este susţinut moral şi financiar de părinţii lui
în primul rând. Mai are un frate şi alţi câţiva prieteni şi rude care îl vizitează uneori.
Este o persoană foarte tristă şi îndurerată. Se lasă practic doborât de boală. Îşi
propune să fie mai optimist dar nu reuşeşte. Îşi doreşte foarte mult să fie ajutat să
înţeleagă ce i se întâmplă. Îşi face griji pentru părinţii lui că au probleme financiare din
cauza spitalizării şi tratamentelor. Este cunoscut şi de personalul medical ca fiind foarte
trist. De fapt de aceea mi-a fost şi recomandat ca să îl mai scap de plictiseală şi să mai
vorbească cu cineva. A fost foarte amabil, mi-a răspuns la toate întrebările, nu s-a grăbit.
Pe parcursul interviului a fost foarte trist şi obosit. Nu am reuşit să-l fac să-mi vorbească
despre viitor. Cred că ar avea mare nevoie de suport informaţional. Este atât de speriat şi

64
pentru că nu ştie exact ce se întâmplă cu el. Părinţii săi sunt speriaţi şi ei şi de aceea nu
discută foarte multe legate de boala sa.

CAZUL 4.(vezi anexa 4)


M.V (43 ani) este căsătorită, are o fată de 21 de ani şi un băiat de 14 ani şi
locuieşte în Teleorman. Este muncitoare la o fabrică de bobinaj şi în timpul spitalizării
este în concediu medical.
În 2003 i s-a pus diagnosticul de neoplasm mamar. În 2002 a făcut o mamografie
dar diagnosticul a fost displazie mamară. A fost operată şi în prezent este în tratament
medicamentos deoarece au apărut şi metastaze în ficat. Din copilărie a avut mai multe
probleme de sănătate. Mama dumneaei a avut de-a lungul vieţii tot felul de probleme
endocrine.
Nu a fumat, nu a consumat băuturi alcoolice, a avut o dietă destul de echilibrată.
A amânat diferitele vizite la medic din cauza lipsei banilor, a serviciului, a copiilor că nu
avea cu cine să-i lase. A făcut trei avorturi dintre care două înainte de 1989. Crede că
starea de sănătate depinde în egală măsură de noroc şi moştenirea genetică precum şi de
comportamentul persoanei. Este de părere că o persoană bolnavă ar trebui scutită de la
activităţile normale şi că ea ar trebui să facă doar ceea ce-i face plăcere, fără a se obosi. A
precizat însă că acest lucru nu este posibil şi că de fapt ea este obligată să facă aproape tot
ceea ce făcea şi înainte.
De când a aflat diagnosticul a devenit mai neliniştită şi mai îngrijorată. Se
gândeşte des la familie şi la ce se va întâmpla dacă va muri. Îi este foarte frică de dureri.
S-a împăcat cu gândul că va muri sau că nu are foarte multe şanse de a se vindeca. Boala
a afectat-o atât emoţional cât şi financiar deoarece a fost nevoită să împrumute foarte
mulţi bani (pentru deplasările la Bucureşti, pentru operaţie, pentru diferite alte plăţi).
Este nemulţumită de condiţiile din spital, de personalul medical care nu este prea
amabil în unele situaţii şi de faptul că trebuie să aştepte şi o lună şi jumătate pentru a fi
programată la tomograf. Crede că ar trebui ca pacienţii să poată vorbi în orice moment cu
un psiholog sau asistent social, dar ea nu a avut ocazia, deşi i-ar fi plăcut. Nu poate
discuta despre toate temerile ei cu familia ca să nu-i sperie şi pe ei.

65
De-a lungul vieţii s-a confruntat cu situaţii deosebit de stresante: frica de a-şi
pierde serviciul când s-au schimbat patronii, problemele de sănătate ale copiilor,
probleme financiare. Crede că aceste probleme i-au afectat foarte mult sănătatea. Acum
este mai liniştită, mai resemnată.
Este o persoană sociabilă, se înţelege bine cu colega de salon, mi-a răspuns cu
amabilitate la întrebări şi a făcut şi glume la un moment dat. Mi-a mărturisit că trece
repede de la o stare emoţională la alta de când s-a îmbolnăvit.
Este susţinută moral de părinţii, fraţii, soţul şi copii ei. Soţul ei însă este depăşit de
situaţie fiind obligat să preia multe din obligaţiile ei. Cred că pentru a nu apărea
disfuncţionalităţi în cadrul familiei ar avea nevoie urgentă de consiliere pentru
redistribuirea rolurilor şi pentru înţelegerea situaţiei în care se află. O altă problemă
urgentă ar fi cea legată de partea financiară. În această situaţie cred că ar avea nevoie de
un ajutor social.

CAZUL 5. (vezi anexa 5)


S.I. are 36 de ani, a absolvit Academia de Studii Economice şi în prezent lucrează
ca economist dar în ultimul timp a trebuit să-şi ia numeroase concedii medicale din cauza
problemelor de sănătate. Este căsătorită din 1997 şi are un băiat de cinci ani. Locuieşte în
Bucureşti.
În ianuarie 2004 i s-a pus diagnosticul de neoplasm bronhopulmonar şi a început
chimioterapia. A fost foarte speriată şi supărată. I-ar fi plăcut foarte mult să discute cu un
psiholog sau asistent social atât când a aflat diagnosticul cât şi în alte situaţii dar ca şi în
cazul celorlalţi pacienţi acest lucru nu a fost posibil.
De-a lungul vieţii a avut parte de numeroase probleme cum ar fi cele de serviciu
(legate de diferite controale financiare), relaţii conflictuale cu rudele soţului (încă de la
căsătorie), precum şi stări de anxietate neexplicabile. Era foarte des nervoasă, agitată şi
tensionată înainte de aflarea diagnosticului. Avea sâmbete când nu se ridica din pat. Nu
simţea că are pentru ce trăi. Era dezamăgită de tot ce era în viaţa ei. Acum şi-a dat seama
că toate acele stări îi făceau rău şi că ea de fapt nu avea prea multe motive de îngrijorare.
Analizându-şi mai bine viaţa a ajuns la concluzia că lucrurile trebuie luate aşa cum sunt,
fără a le exagera şi este ciudat dar după ce s-a îmbolnăvit este mai calmă şi profită mai

66
mult de viaţă. De când s-a îmbolnăvit a renunţat total la fumat (a fumat puţin înainte), are
o alimentaţie foarte sănătoasă şi doarme mai bine. A făcut trei avorturi când era mai
tânără şi regretă acum. Crede că starea de sănătate depinde atât de moştenirea genetică
cât şi de ceea ce face fiecare. În cazul bolii ei crede că a contat destul de mult şi că un
unchi şi un văr primar au avut aceeaşi boală. Este de părere că o persoană bolnavă trebuie
să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a se însănătoşi dar că ea ar trebui scutită de anumite
îndatoriri şi că trebuie să facă doar ceea ce poate şi-i face plăcere pentru a nu se stresa
inutil. Ca acestea să fie posibile ar trebui ca bolnavii să primească mai mult ajutor din
afară.
Bolnava s-a declarat mulţumită de sprijinul financiar şi emoţional ce îl primeşte
de la soţul şi sora dumneaei. Şi mama ei o ajută aşa cum poate (pentru că este din
provincie) şi pe timpul spitalizării ea se ocupă de băiat. Când iese din spital sora ei trece
destul de des pe la ea şi o ajută şi cu băiatul şi cu diferite treburi ale casei. O mai ajută şi
cu diferite intervenţii medicale (este asistentă medicală) cum ar fi pansarea operaţiei. În
timpul interviului sora a stat în salon cu pacienta în cauză. S.I. a spus că pe timpul
spitalizării nu are timp să se plictisească pentru că este vizitată atât de soţ cât şi de soră şi
iese cu ei în plimbare în jurul spitalului, stă de vorbă cu diferiţi bolnavi, merge şi
mănâncă undeva lângă spital şi uneori zilele i se par chiar prea scurte pentru ceea ce ar
vrea să facă. Este totuşi nemulţumită de condiţiile din spital, de faptul că trebuie să
aştepte foarte mult (chiar şi o lună) pentru a fi programată la anumite investigaţii
medicale şi că toate acestea sunt surse de stres pentru ea: este stresată că nu face aceste
investigaţii atât de des cum ar trebui, este stresată de rezultatele investigaţiilor, din cauză
că sub o formă sau alta trebuie să plătească unele servicii medicale.
Crede că din punct de vedere emoţional boala a schimbat-o mai degrabă în bine.
Bineînţeles că este îngrijorată de evoluţia bolii dar după îmbolnăvire prioritatea ei a fost
să-şi schimbe modul de gândire şi stilul de viaţă. Ştie că stresul, anxietatea, ura fac foarte
rău organismului şi sistemului de apărare de aceea încearcă să evite toate aceste. De când
s-a îmbolnăvit a citit foarte multe lucruri legate de stările emoţionale nesănătoase pentru
organism cât şi despre religie. Şi înainte era credincioasă dar acum este mai informată şi
respectă mai mult anumite ritualuri.

67
Este o persoană foarte deschisă, discuţia noastră s-a legat cu uşurinţă şi cred că i-
a făcut chiar plăcere să discute cu cineva despre toate aceste lucruri. Este o persoană
destul de veselă şi este oarecum greu de crezut că în urmă cu ceva timp era o persoană
copleşită de griji şi fără poftă de viaţă.

CAZUL 6. (vezi anexa 6)


G.C. are 25 ani, este student în ultimul an la Universitatea Politehnică. Este
căsătorit din iulie 2003 (după o relaţie de aproximativ 5 ani) şi locuieşte în Bucureşti pe
perioada studiilor (fiind originar din Piatra-Neamţ).
În octombrie 2002 i s-a pus diagnosticul de adenocarcinom tiroidian cu metastaze
ganglionare şi a fost operat după care a început tratamentul cu iod radioactiv. Făcuse mai
multe investigaţii în Piatra-Neamţ dar rezultatele erau ambigue. Crede că i-ar fi plăcut să
discute cu un psiholog sau asistent social la aflarea diagnosticului (l-a aflat singur din fişă
după ce fusese oarecum informat că e posibil să aibă cancer) deoarece multe probleme nu
le putea discuta cu cei apropiaţi pentru a nu-i speria. În acelaşi timp a spus că nu ar fi
putut discuta cu oricine şi că acea persoană ar fi trebuit să-i câştige încrederea. Imediat
după operaţia chirurgicală părinţii au venit de la Piatra-Neamţ şi au stat câteva zile alături
de bolnav şi logodnica (acum soţia) acestuia. Dintotdeauna a fost în relaţii bune cu sora şi
cu părinţii săi. Este în relaţii bune şi cu socrii şi cumnatul său.
De-a lungul vieţii s-a confruntat cu mai multe situaţii stresante care i-au afectat
viaţa ( atât el cât şi medicii cred acest lucru). În primul rând situaţia financiară destul de
proastă a părinţilor care cu greu reuşeau să-l ţină în facultate. A trebuit să se angajeze cu
normă întreagă timp de 6 luni şi a fost o perioadă foarte grea. A avut mai multe restanţe şi
nu reuşea să-şi revină. Şi-a minţit părinţii în legătură cu acele examene pentru a nu-i
îngrijora dar s-a stresat şi mai tare pentru că îi iubea şi nu-i plăcea că îi minte. Alte situaţii
stresante au fost legate de cazarea în căminele studenţeşti unde condiţiile igienice sunt
foarte proaste şi nu a putut avea linişte (din cauza petrecerilor de pe holurile căminelor) şi
a aversiunii faţă de cei prost crescuţi. Şi după îmbolnăvire a avut parte de situaţii
stresante legate atât de spitalizare cât şi de facultate. Unii profesori nu-i înţelegeau
situaţia şi acumulând absenţe din cauza spitalizării a avut mai multe restanţe.

68
Nu fumează şi nu consumă băuturi alcoolice (nu a consumat nici înainte de a se
îmbolnăvi). Se consideră o persoană destul de credincioasă. După operaţie a mers mai des
la biserică pentru a-şi găsi liniştea. Înainte de a se îmbolnăvi a avut o alimentaţie destul
de dezechilibrată din cauza problemelor financiare. Acum are parte de o alimentaţie ceva
mai sănătoasă.
Este de părere că starea de sănătate depinde în primul rând de ceea ce face fiecare
şi într-o mai mică măsură de moştenirea genetică. Crede că tot ceea ce se întâmplă în
organismul său este o reflecţie a gândurilor şi acţiunilor noastre precum şi a mediului în
care trăim. A încercat să se schimbe să fie mai calm şi mai sociabil dar nu a reuşit.
A spus că trebuie să aştepte prea mult timp pentru a fi programat la anumite
investigaţii medicale, că medicul specialist nu are prea mult timp la dispoziţie pentru el şi
că de multe ori nu înţelege informaţiile care le primeşte deşi aceste sunt foarte puţine.
Pentru a obţine informaţiile necesare este obligat de multe ori fie să întrebe şi alţi medici,
fie să recurgă la informaţii mai puţin specializate (de la alţi bolnavi, de pe internet, din
cărţi de specialitate). Este dezamăgit şi de condiţiile din spital: mâncare insuficientă şi
proastă, condiţii aproape neigienice (lenjerii vechi, gândaci, praf, mucegai, prea multe
paturi într-un salon) şi lipsa oricărei ocupaţii care îl fac să se plictisească şi să se streseze
şi mai mult precum şi lipsa comunicării cu personalul medical. În timpul tratamentului cu
iod radioactiv bolnavii de pe secţie sunt izolaţi timp de o săptămână şi în mod normal nu
au voie să primească vizite. Pe el îl mai vizitează soţia câte 10 minute pe zi pentru a-i
aduce mâncare.
Crede că boala l-a afectat atât din punct de vedere emoţional cât şi financiar.
Emoţional în sensul că a devenit mai irascibil şi mai nervos. Îşi pierde foarte uşor
răbdarea şi faţă de cei dragi. Are nevoie de multă linişte ca să doarmă. Stările emoţionale
pe care le trăieşte sunt la extreme: dragoste şi ură. Financiar l-a afectat datorită
funcţionării sistemului sanitar românesc unde sub o formă sau alta trebuie să plăteşti:
personalul medical, unele investigaţii medicale, mâncarea pentru spital, medicamente etc.
A declarat că a fost susţinut material de părinţi şi de soţie (care pe lângă bursa de
studiu mai lucra uneori cu jumătate de normă) şi emoţional de ei şi de câţiva prieteni.
Dintre aceşti prieteni a fost susţinut emoţional mai mult de un fost coleg de liceu stabilit
în Braşov. Acesta îi invita cam o dată pe lună pe pacient şi soţia sa să-şi petreacă câteva

69
zile la munte şi să se relaxeze. Despre suportul informaţional am specificat că nu a fost
oferit de persoanele competente în general. În fiecare vacanţă merge acasă împreună cu
soţia. Şi soţia este tot din Piatra-Neamţ şi stau şi la părinţii ei şi la ai lui. Se simte foarte
bine acasă: se întâlneşte cu prietenii, merge cu bicicleta, merge pe munte etc. Aglomeraţia
şi mizerie din Bucureşti îl stresează şi îl obosesc.
Se gândeşte destul de des la viitor şi îşi face multe planuri. Este îngrijorat însă în
privinţa copiilor deoarece nu a reuşit să obţină multe informaţii în acest sens. Nu ştie dacă
mai poate face copii, în ce condiţii şi cu ce riscuri. Deşi a pus întrebări directe în acest
sens răspunsurile obţinute au fost vagi.
Cred că suportul oferit de familie este unul real şi îi este de mare folos. Din
toamnă, după ce se va angaja, problemele financiare vor fi mai reduse şi terminând
facultatea va dispărea un factor de stres. În acelaşi timp este important să se angajeze cu
contract de muncă cât mai repede pentru a fi asigurat medical şi a nu trebui să plătească
spitalizarea şi toate investigaţiile medicale.

CAZUL 7 ( vezi genograma 7)


T.M are 19 ani, a absolvit liceul în 2003 şi este măicuţă la o mănăstire din judeţul
Buzău. Este originară din Bucureşti unde a locuit cu familia până la terminarea liceului.
În iunie 2000 i s-a pus diagnosticul de adenocarcinom tiroidian şi a fost operată.
După operaţie a început tratamentul cu iod radioactiv. Ultima cură cu iod a făcut-o în
martie 2004. Atunci i s-a spus că s-a vindecat şi că nu trebuie să mai vină decât la
anumite controale periodice. La aflarea diagnosticului a vorbit cu preotul duhovnic şi
spune că acest lucru a ajutat-o foarte mult.
De-a lungul vieţii nu s-a confruntat cu situaţii deosebit de stresante. Aşa consideră
acum când a descoperit că viaţa este foarte importantă şi că nu trebuie să-şi facă griji din
orice. Situaţiile care au stresat-o la vremea respectivă au fost: decesul tatălui la vârsta de
15 ani, problemele financiare ale familiei, neadaptarea ei la viaţa de liceu (fetele se
machiază exagerat, au relaţii sexuale de la vârste foarte mici şi în afara căsătoriei etc.).
Crede că starea de sănătate ţine atât de moştenirea genetică cât şi de
comportamentele noastre precum şi de voinţa lui Dumnezeu. Este o persoană liniştită,
veselă, credincioasă. Nu a fumat şi nu a consumat băuturi alcoolice. În copilărie nu a avut

70
o alimentaţie prea sănătoasă din cauza problemelor financiare dar de când este la
mănăstire are o alimentaţie naturală şi sănătoasă.
A spus că nu este prea mulţumită de condiţiile din spital şi de atitudinea
personalului medical cu pacienţii dar că ea nu vrea să judece pe nimeni şi evită să
vorbească despre lucrurile acestea. Crede că este foarte norocoasă că are parte de sprijin
financiar şi emoţional atât de la familia ei cât şi de la celelalte maici. Toţi o susţin şi o
încurajează să meargă mai departe. Crede că boala a influenţat-o pozitiv din punct de
vedere emoţional în sensul că a devenit mai înţelegătoare faţă de cei din jur şi mai ales
faţă de cei bolnavi. În spital nu s-a plictisit nici măcar în timpul perioadelor de izolare. Pe
parcursul acestor perioade a încercat să ofere ajutor emoţional şi spiritual vecinelor de
salon.
Este o persoană deschisă şi sociabilă. Este cunoscută de personalul medical şi
ceilalţi bolnavi. Discuţia noastră s-a legat cu uşurinţă şi mi-a răspuns la toate întrebările.
Este foarte calmă şi puţin cam obosită uneori.

CAPITOLUL V
STRATEGII DE FURNIZARE A SERVICIILOR MEDICO-SOCIALE ŞI
DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ LA NIVEL COMUNITAR ŞI INSTITUŢIONAL

71
Furnizarea acestor servicii medico-sociale şi de asistenţă socială se poate face la
nivel interpersonal (consiliere şi terapie), la nivel comunitar prin grupul de suport şi la
nivelul întregii societăţi prin intermediul serviciilor sociale reglementate în acest sens.
Din aceste lucruri putem desprinde atribuţiile lucrătorilor sociali (asistenţi sociali,
psihologi, personalul medical din dispensarele aflate în comunitate etc.) în vederea
furnizării unor servicii medico-sociale de calitate pentru prevenirea şi tratarea anumitor
situaţii. Cazul bolnavilor de cancer este foarte important deoarece problemele lor sunt şi
de natură medicală dar şi de natură socială aşa cum reies ele şi din studiile de caz. Aceşti
bolnavi precum şi familiile lor au nevoie de mult ajutor pentru a face faţă problemelor
apărute din cauza bolii. Ei se confruntă cu situaţii deosebit de stresante care nu fac
altceva decât să le agraveze boala. Este important ca acest stres să fie înlăturat pe cât
posibil. În acest sens intervine echipa din comunitate prin personalul medical (din
dispensarele de cartier) care poate ajuta bolnavul cu unele tratamente medicale, eliberarea
de trimiteri necesare la controalele de specialitate şi internare în spital. Mai important
însă este rolul asistenţilor sociali comunitari şi psihologilor în consilierea bolnavilor şi
familiilor şi în prezentarea unor tehnici de relaxare, de gândire pozitivă, de realizare a
unui program zilnic, de luare a deciziilor şi de respectare a unei bune igiene de viaţă.
Asistentul social poate ajuta bolnavii şi să obţină anumite ajutoare sociale pe baza
anchetei sociale în funcţie de nevoile specifice fiecăruia.

5.1. ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL ÎN ECHIPA MULTIDISCIPLINARĂ


CE ACORDĂ SERVICII BOLNAVULUI DE CANCER ŞI FAMILIEI SALE

De acţiunile de asistenţă socială poate beneficia orice persoană aflată într-o


situaţie critică. Asistenţa socială are rol profilactic şi de depistare preventivă a situaţiilor
şi cazurilor ce pot ajunge în stări fără ieşire agravând structura familiei prin: boli,
dezorganizări familiale, violenţă domestică, acte sub incidenţa legii etc.
Omul este o fiinţă socială prin relaţiile sociale care le realizează: este membru al
unei familii, este angajat într-o activitate, este cetăţean al unei societăţi etc. orice
dereglare în plan individual atrage după sine o dereglare a încadrării sociale a individului.
Pentru restabilirea echilibrului, asistentul social trebuie să lucreze pe două planuri:

72
a) cu persoana bolnavă pentru a o ajuta să-şi recapete încrederea şi să
lupte în recâştigarea sănătăţii fizice şi psihice şi pentru a-l pregăti
pentru viaţă;
b) cu sistemul de relaţii sociale în care se află individul şi trebuie
reîncadrat;
Asistentul social este cel care va face ancheta socială de familie, care va prezenta
echipei problemele din familie şi care ar trebui să fie priorităţile lor. Ancheta socială se va
baza pe studiul lipsurilor funcţionale deoarece ele sunt cauzele problemelor din acea
familie. Boala ca şi alcoolismul, concubinajul, adulterul, violenţa pot să dezorganizeze
funcţiile familiale.
Relaţia asistentului social cu bolnavul şi familia acestuia este una directă şi
continuă. Prima etapă de intervenţie este de a planifica, stabili şi evalua problemele de
asistenţă socială ale familiei. A doua activitate este comunicarea “faţă în faţă” cu bolnavul
şi familia acestuia. În această fază asistentul social trebuie să ajute bolnavul şi familia
acestuia să tolereze sau să schimbe anumite aspecte legate de rolul de bolnav. Această
activitate este una de consiliere şi confesiune. Asistentul social nu este singur în toată
această muncă. De multe ori soţia/soţul sau unul dintre părinţii bolnavului îl pot ajuta să
descopere mai uşor problemele din familie şi să găsească împreună soluţii. Asistentul
social trebuie să vadă problema familiei ca un tot unitar. Problemele financiare nu pot fi
despărţite de cele emoţionale. Bolnavul de cancer nu poate fi scos din familie şi societate
pentru a fi tratat. Asistentul social trebuie să se preocupe şi de starea psihică a bolnavului.
Pentru ca acesta să nu-şi piardă încrederea că se va face bine şi să lupte în continuare este
important ca asistentul social să vorbească cu familia, prietenii, vecinii, colegii şi să-i
sfătuiască să se poarte cât mai normal, să nu amintească de boală în orice împrejurare şi
să-l lase pe bolnav să se descurce singur atunci când poate. Când unul dintre soţi este cel
bolnav, asistentul social va acorda o atenţie deosebită relaţiilor din familie. Pentru că trec
printr-o perioadă dificilă este normal ca relaţiile dintre ei să se mai schimbe dar în acelaşi
timp ei trebuiesc încurajaţi să aibă pe cât posibil aceeaşi viaţă de familie ca înainte de
apariţia bolii. Răcirea relaţiilor dintre soţi pot duce la adulter şi implicit la crize familiale.
În cazul bolnavilor de cancer rolul asistentului social este de a stabili o legătură
între personalul medical, bolnav şi familia acestuia. Este foarte important acest lucru

73
deoarece de cele mai multe ori medicul nu are timp să se ocupe şi de altceva în afară de
tratamentul în sine iar familia şi bolnavul sunt prea speriaţi de situaţie să mai încerce să
stabilească o legătură cu medicul. O altă problemă importantă dar care ţine tot de
comunicare, de fapt, este cea a înţelegerii problemei. Asistentul social ar putea ajuta
familia şi bolnavul să înţeleagă tot ce le explică echipa medicală. De obicei medicii
folosesc un limbaj strict medical, fără explicaţiile de rigoare, şi familia se găseşte în
imposibilitatea de a înţelege ceva. Asistentul social ar trebui să discute cu personalul
medical şi apoi să explice pacientului şi familiei acestuia, pe înţelesul lor, tot ce ţine de
diagnostic, alternative terapeutice şi riscurile lor, regim alimentar etc. Lipsa comunicării
dintre medic şi pacient îl derutează pe acesta din urmă. Dacă pacientul nu este informat în
legătură cu starea lui există riscul ca acesta să se adreseze unor persoane neavizate ce-l
pot informa greşit şi-i pot face mult rău. Este foarte important ca pacientul să cunoască
toate amănuntele legate de boala lui ca să ştie cum va decurge viaţa lui din acel moment.
Nu trebuie să ignorăm faptul că viaţa unei persoane bolnave de cancer se va schimba
după aflarea diagnosticului. O astfel de boală presupune numeroase internări în spitale
specializate precum şi recidive în unele cazuri. Individul va fi obligat practic să-şi asume
rolul de bolnav.
Un alt rol al asistentului medical ar fi acela de identificare a bolnavilor de cancer
în vederea sprijinirii lor. Acest lucru va putea fi posibil tot în colaborare cu echipa
multidisciplinară.
Un rol important este acela de prezentare a serviciilor medico-sociale de care
beneficiază bolnavii de cancer. De cele mai multe ori bolnavii şi familiile lor nu-şi cunosc
drepturile şi ei ar putea fi îndrumaţi de asistentul social.
Aşadar, în cazul bolnavilor de cancer şi a familiilor acestora, asistenţa socială se poate
implica în mai multe feluri: sprijin psihologic şi emoţional acordat bolnavului, terapie
individuală şi de grup, sprijin psihosocial acordat familiei şi prietenilor apropiaţi,
consilierea acestora în vederea unei bune cunoaşteri a situaţiei şi o mai bună înţelegere a
tuturor aspectelor legate de boală.

5.1.1. CONSILIEREA

74
În asistenţa socială consilierea reprezintă cea mai importantă metodă de
intervenţie pe care profesionistul o utilizează în procesul de ajutorare a clientului
(individ, familie, grup). Misiunea asistentului social este de a ajuta clientul să devină
independent de serviciile sociale, iar metoda principală prin care se atinge acest scop este
consilierea. Prin consiliere asistentul social are posibilitatea să exploreze, să descopere şi
să clarifice care sunt resursele clientului şi împreună cu acesta să stabilească care sunt
soluţiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă în cazul nostru de a putea face
faţă bolii.
Consilierea reprezintă un dialog continuu între asistentul social pe post de
sfătuitor şi bolnavul şi/sau familia acestuia. Consilierul poate fi asistentul social,
psihologul, medicul sau chiar asistenta medicală dar cel mai indicat ar fi asistentul social
sau psihologul.
Consilierea primară se adresează persoanelor sănătoase dar cu risc crescut de a
face cancer: fumătorilor ( cancer pulmonar), femeilor cu parteneri sexuali multipli
(cancer cervical), persoanelor iubitoare de soare (cancer de piele) etc.
Consilierea secundară se adresează persoanelor bolnave şi familiilor acestora.
“Astfel, urmărind schema generală de intervenţie în procesul de consiliere,
asistentul social trebuie să probeze:
 empatie şi înţelegere pentru a cunoaşte cât mai obiectiv realitatea vieţii clientului;
 manifestarea încrederii în capacitatea clientului de a-şi rezolva dificultăţile;
 tact în orientarea clientului către centrul problemei, direcţionând discuţia de la
general la particular şi ajutând individul să-şi exprime gândurile şi sentimentele;
 suport pentru identificarea unor posibile soluţii şi în conştientizarea riscurilor
alternativelor prezentate;
 motivarea pozitivă a clientului pentru fiecare acţiune reuşită;
 susţinerea clientului în depăşirea obstacolelor şi atingerea scopului propus de
către acesta.”44
Asistenţa psihosocială vizează problemele persoanelor bolnave de cancer şi
pregătirea acestora pentru rolul de bolnav. Problemele emoţionale, stresul, teama,

44
coord. Rusu, L. “ Manual de bune practici în asistenţa socială comunitară”, Organizaţia World Vision
România, pag. 31.

75
izolarea, renunţarea la serviciu, problemele financiare sunt doar câteva din problemele cu
care se confruntă bolnavii de cancer şi familiile lor. Prin asistenţă psihosocială persoana
este ajutată să găsească resursele şi tăria să trăiască cu noua viaţă şi să poată reveni la
viaţa dinainte dacă starea de sănătate îi va permite acest lucru.
Familiile cu copii bolnavi de cancer vor fi încurajate să le stimuleze activităţile
corespunzătoare vârstei dacă starea de sănătate permite acest lucru. Jocul şi dragostea
familiei ajută copiii să accepte mai uşor tratamentele şi să fie mai optimişti. În acest caz
asistentul social ar trebui să se ocupe de integrarea copilului cu probleme într-un grup de
suport format din copii cu probleme asemănătoare.
Un aspect important al consilierii este consilierea durerii. Poate fi vorba de
durerea simţită la aflarea diagnosticului sau de durerea simţită de familie după moartea
bolnavului. În primul caz bolnavul şi familia vor fi încurajaţi să “lupte” cu boala şi să-şi
păstreze încrederea şi li se va aduce la cunoştinţă că beneficiază de sprijin din partea
echipei multidisciplinare. În cel de-al doilea caz, şedinţele de consiliere vor fi plasate în
momente critice pentru familie, atunci când durerea este cea mai mare: data de naştere a
celui decedat, sărbătorile religioase, data morţii etc. Ceremoniile religioase şi tradiţiile
ajută la înţelegerea şi acceptarea mai uşoară a situaţiei de aceea familia va fi sfătuită de
asistentul social să ia parte la toate aceste evenimente. În timpul şedinţelor se discută
anumite aspecte ale familiei de origine, a schimbărilor care s-au produs după moartea
bolnavului etc. foarte importantă în ambele cazuri este ca asistentul social să întocmească
genograma familială pentru stabilirea legăturilor şi cunoaşterea indivizilor care au o
influenţă pozitivă asupra situaţiei sau una negativă.

METODE ÎN CONSILIERE
1)Consiliere integrativă
Această consiliere doreşte să dezvolte deprinderile şi modul de comunicare al
bolnavului şi familiei acestuia. Acest tip este valabil pentru orice pacient. Scopul
consilierii este “de a dezvolta abilităţi şi deprinderi practice în comunicare şi de a
implementa responsabilitatea individului în desfăşurarea propriului stil de viaţă.”45

45
Buzducea, Doru (1997) “SIDA-confluenţe psihosociale”, Bucureşti, Ed. Ştiinţă& Tehnică, pag.87.

76
Stadiul iniţial cuprinde dezvoltarea şi evaluarea relaţiei de consiliere.
Scopuri:
- stabilirea unei relaţii de consiliere;
- clasificarea şi definirea problemelor;
- formularea ipotezelor asupra mărturiilor pacientului; dacă specialistul ajunge la
concluzia că acest caz nu este de competenţa sa, pacientul va fi îndrumat spre alte
servicii;
- negocierea unui contract 46;
Strategii:
- efortul pacientului de a studia şi rezolva propriile îngrijorări;
- stabilirea priorităţilor şi scopurilor;
- dezvoltarea reţelei de ajutor;
Deprinderi:
- prezenţa şi ascultarea activă;
- deprinderi cognitive: repetarea cuvintelor esenţiale, rezumarea discuţiei;
- deprinderi de autoevaluare: chestionarea în vederea eliminării inhibiţiilor;
- pragmatism şi concreteţe;
Stadiul de mijloc – liniştirea îngrijorărilor pacientului în legătură cu propriile
probleme.
Scopuri:
- elucidarea problemelor, modificarea punctelor de vedere, a viziunii pacientului
asupra problemelor;
- menţinerea relaţiei de consiliere;
- revizuirea contractului iniţial;
Strategii:
- comunicarea valorilor;
- confruntare, feed-back, acordarea de informaţii;
Deprinderi:
- se consolidează strategiile din stadiul întâi;
Stadiul final- planifică şi trece la acţiuni concrete.
46
contract = înţelegerea scrisă dintre consilier şi pacient.

77
Scopuri:
- decizia implementării unei schimbări (dacă pacientul doreşte);
- implementarea cunoştinţelor obţinute în viaţa de zi cu zi;
- realizarea schimbării propriu zise (luarea unor decizii);
- finalizarea relaţiei de consiliere; evaluarea;
Strategii:
-identificarea obstacolelor ce împiedică consilierea (se folosesc jocul de rol, fantezia
ghidată etc.)
-planificarea acţiunii: se discută toate alternativele;
-evaluarea;
-finalizarea: revederea procesului şi exprimarea sentimentelor;
Deprinderi:
- comunicarea strategiilor descrise;
Acest model nu poate fi integrat în orice altă abordare terapeutică. El transformă
teoria în practică.47
2) Consiliere sistematică
Această consiliere presupune cunoaşterea şi soluţionarea problemelor doar între
prieteni, familie şi reţea socială.
Axiomele abordării sistemice (cf. Barr, Miller, Goldman, 1993):
- comportamentele şi problemele apar într-un anumit context şi se rezolvă tot acolo;
- reciprocitate în relaţionare (ce se întâmplă unui membru al familiei afectează
întreagă familie);
- relaţiile interpersonale sunt influenţate de idei, opinii şi comportamente;
- problemele apar în toate stadiile de dezvoltare individuală şi familială dar
probabilitatea apariţiei este mai mare în situaţiile de schimbare ( naşterea unui copil,
îmbolnăvirea, moartea unui membru);
- problemele apar când realitatea este negată;
- reciprocitate în cadrul consilierii; feed-back-ul determină succesul consilierii;

47
Buzducea, Doru (1997) “SIDA-confluenţe psihosociale”, Bucureşti, Ed. Ştiinţă& Tehnică, pag. 87-91.

78
- problemele pacientului sunt exprimate de cele mai multe ori în cadrul primei
şedinţe;48
În acest tip de consiliere informaţiile sunt obţinute prin conversaţie şi interviu
clinic. Pacientului i se pun tot timpul întrebări. Se discută valorile, ideile şi relaţiile din
cadrul familiilor.

5.1.2. .RELAŢIA ASISTENT SOCIAL - PACIENT


Relaţia aceasta de sprijin se realizează pas cu pas. Pentru câştigarea încrederii
pacientului, asistentul trebuie să-i explice acestuia că toate informaţiile ce i le va
comunica sunt confidenţiale, trebuie să evite să-l judece şi să-i dea prea multe sfaturi.
Este important ca la orice schimbare să participe şi persoana asistată pentru a se evita
dependenţa. Cel mai bine este ca individul să fie ajutat să realizeze nişte modele pentru
rezolvarea problemelor. Astfel el îşi va da interesul pentru rezolvarea acelor probleme.
Standardele asistenţei sociale recomandă în cazul aplicării metodei ca profesionistul să
exploreze împreună cu clientul care sunt soluţiile de rezolvare a dificultăţilor, să ofere
alternative pe care să le analizeze împreună cu individul, fiind subliniate riscurile şi
responsabilităţile pentru fiecare soluţie dacă ar fi aplicată.
În comunicarea dintre asistentul social şi client pot apărea unele piedici. Una
dintre acestea este tăcerea la începutul conversaţiei sau în timpul acesteia. Clientul poate
să tacă pentru că se simte jenat că are nevoie de consiliere şi nu-şi poate expune
problemele în faţa unui străin. El trebuie încurajat să vorbească subliniind faptul că tot ce
va spune este confidenţial. Trebuie să i se vorbească foarte calm, asistentul social să
menţină contactul vizual cu pacientul şi să-l liniştească. Dacă bolnavul întrerupe
comunicarea în timpul şedinţei este foarte important ca asistentul social să afle ce anume
a produs aceste lucru. Sunt şi momente în care tăcerea apare datorită faptului că individul
se gândeşte la cele discutate sau momente când opreşte conversaţia şi plânge şi nu este
indicat întotdeauna să încercăm să-l liniştim. Dacă este doar o descărcare benefică a
emoţiilor aşteptăm să-şi revină pentru a continua discuţia asigurându-l că este normal să
plângă pentru a se descărca. Se va evita totuşi ca individul să se îndepărteze de consilier
şi să întrerupă şedinţa.
48
Buzducea, Doru (1997) “SIDA-confluenţe psihosociale”, Bucureşti, Ed. Ştiinţă& Tehnică, pag. 91-92.

79
O altă problemă cu care s-ar putea confrunta consilierul ar fi tentativele de
sinucidere a unora dintre bolnavii de cancer deşi aceste cazuri nu sunt prea numeroase.
Aceşti indivizi îşi pierd speranţa şi orice sprijin din partea celorlalţi şi în pragul disperării
ar putea încerca să se omoare. Sunt şi persoane care au tentative de sinucidere doar pentru
a atrage atenţia celor care îi neglijează. Pentru a se ridica moralul acestor persoane
trebuie să subliniem calităţile şi aspectele pozitive ale vieţii lor. Ei trebuie să-şi dea seama
că au şi motive de a trăi. În cazul bolnavilor de cancer trebuie ca asistentul social, familia
şi echipa medicală să-i încurajeze, să li se explice că sunt şi tratamente care duc la
vindecare şi că nu sunt singurii care trec prin toate astea şi vor fi ajutaţi.
Asistentul social poate evalua carenţele la nivelul competenţelor sociale din
cadrul familiei bolnavului de cancer dar şi ale bolnavului chiar. “ Competenţele sociale
reprezintă pattern-uri de comportament social ce dau indivizi competenţi în anumite
situaţii sociale”49 şi pot fi evaluate prin jocul de rol, dialog, evaluări făcute de cei din jur.
Se ştie că în general competenţele sociale variază de la un sex la altul, de la o clasă
socială la alta şi în funcţie de personalitatea fiecăruia. Indivizii extrovertiţi sunt mai
prietenoşi, mai siguri pe ei şi asta îi face să intre în relaţie cu alţi oameni şi să ia parte la
mai multe situaţii sociale. Cei introvertiţi şi anxioşi, însă, au prea puţină încredere în ei ca
să intre în relaţii dese cu alţi oameni şi suferă de o lipsă de competenţă socială. Este
important ca asistentul social să cerceteze acest lucru deoarece competenţele sociale ale
individului au efecte asupra relaţiilor lui cu ceilalţi, asupra relaţiilor familiale, asupra
sănătăţii, fericirii şi vieţii profesionale. Dintre componentele competenţei sociale cele mai
importante sunt: asertivitatea, gratificaţia (sprijinul), comunicarea non-verbală,
comunicarea verbală, empatia, cooperarea, cunoaşterea şi rezolvarea problemelor,
prezentarea sinelui şi competenţele în diferite situaţii.
Asertivitatea este capacitatea de a influenţa şi comanda alţi indivizi. Unii
specialişti consideră că introducerea asertivităţii în terapia comportamentală inhibă
anxietatea. Asertivitatea ţine şi de unele elemente ale comunicării non-verbale: ridicarea
tonului, privirea intensă.
Asistentul social s-ar putea folosi de această componentă pentru a comunica mai
bine cu bolnavul şi pentru a-l face pe acesta să adopte anumite comportamente sănătoase.
49
Moscovici, Serge (1998) “ Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt” , Iaşi, Ed. Polirom, pag. 95.

80
Gratificaţia înseamnă a ajuta, proteja şi încuraja pe cineva. Toate acestea duc la
acceptare şi creşterea popularităţii în rândul celorlalţi. Această componentă trebuie
folosită atât de asistentul social cât şi de familie în relaţiile cu bolnavul. Sprijinul poate
însemna încurajarea, simpatia, acceptarea iar componentele non-verbale sunt surâsul,
atingerea, tonul liniştitor etc. Tot ca ajutor sunt şi sfaturile, diferite informaţii, cadouri,
invitaţii pentru petrecerea timpului liber în familie. Toate acestea vor ajuta bolnavul să se
simtă iubit şi acceptat şi îi vor da putere să “lupte” cu boala şi să accepte mai uşor
tratamentele.
Empatia este “capacitatea de a împărtăşi emoţia resimţită de celălalt, de a-i
înţelege punctul de vedere”50. Este important să acorzi atenţie celorlalţi, să cooperezi cu
ei în vederea atingerii unor scopuri. Antrenarea competenţelor sociale ale bolnavilor (care
de multe ori sunt izolaţi de ceilalţi intr-un fel sau altul) constă tocmai în a-i ajuta să lege
relaţii de empatie şi cooperare cu ceilalţi din jurul lor. În acest fel ei vor fi acceptaţi.
În acelaşi timp asistentul social şi familia trebuie să dea dovadă de empatie faţă de
bolnav. De multe ori acesta este irascibil, nu comunică, refuză tratamentul dar nu o face
din răutate ci pentru că şi-a pierdut speranţa că se va vindeca şi este speriat.
Prezentarea de sine este comportamentul adoptat de individ când se prezintă
celorlalţi. Aici sunt incluse şi prezentarea verbală (modestă sau exagerată) dar mai
importantă este prezentarea non-verbală: îmbrăcămintea, accentul, stilul verbal etc.
Dezaprobarea de către ceilalţi duce la scăderea respectului de sine. Mulţi dintre bolnavii
de cancer internaţi în spital prezintă o scădere a respectului de sine. Cauzele ar fi felul
cum sunt trataţi în spital (nu sunt chemaţi pe nume ci cu numărul patului, salonului sau
bolii pe care o au), izolării de familie şi prieteni, neacceptarea rolului de bolnav etc.
Bolnavul cronic are probleme şi cu competenţele necesare în diferite situaţii:
serviciu, prezenţa sa în familie, spital etc. Acesta nu mai este sigur pe el, randamentul
social scade, apar probleme de relaţionare cu membrii familiei, prietenii şi colegii.
Bolnavul nu ştie practice cum să se comporte în noua situaţie. Îşi închipuie că cei din
jurul lui au aşteptări prea mari şi că el îi va dezamăgi. Aşadar asistentul social ar putea
influenţa dezvoltarea competenţelor sociale prin furnizarea de modele de asertivitate,
sociabilitate, cooperare şi empatie.
50
Moscovici, Serge (1998) “ Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt” , Iaşi, Ed. Polirom, pag.81.

81
În capitolul al doilea am arătat că stresul este atât unul din factorii ce scad
imunitatea organismului şi ar putea duce la apariţia cancerului cât şi unul ce face mai
dificilă vindecarea. Specialiştii au descris mai multe metode de gestionare a stresului. De
obicei stresul apare din cauză că indivizii au probleme în luarea deciziilor şi rezolvarea
problemelor.

5.1.3 METODE DE GESTIONARE A STRESULUI


Asistentul social ar putea fi pregătit să cunoască şi să prezinte bolnavilor şi
familiilor lor metode de îndepărtare a stresului psihic şi de a duce o viaţă normală şi
sănătoasă.
Metoda lui D’Zurilla şi Goldfried în luarea deciziilor şi rezolvarea problemelor
presupune opt etape ce trebuiesc urmate:
1. Care e problema? Se descrie, se cercetează cum şi când a apărut.
2. Se caută soluţii (brainstorming), chiar şi cele ce par prea îndrăzneţe vor fi
consemnate.
3. Se stabilesc avantajele, inconvenientele şi riscurile fiecărei soluţii. Se dau valori
pentru uşurarea ierarhizării soluţiilor în final.
4. Se alege soluţia (soluţiile cu valoarea cea mai mare).
5. Se precizează mijloacele pentru aplicarea soluţiei alese.
6. Se procură şi testează mijloacele.
7. Acţiunea propriu-zisă.
8. Evaluarea rezultatelor.
Şi luarea deciziilor constituie un factor de stres extrem de însemnat pentru mulţi
indivizi. C. Cungi propune rezolvarea acestei probleme prin metoda arborelui de decizii.
După precizarea deciziilor (două sau trei) se completează un tabel cu avantajele şi
inconvenientele decizie în procente. La sfârşit se face un totalul şi se alege cea cu mai
multe avantaje şi mai puţine dezavantaje. Dacă totuşi deciziile par similare se face
produsul între procentele de la dezavantaje şi avantaje pentru fiecare decizie şi se alege
cea cu rezultatul cel mai mare.51

51
Cungi, Charly (2000), “ Cum putem scăpa de stres “ , Iaşi, Ed. Polirom, pag. 121-127

82
Asistentul social ar putea consilia indivizii şi cu privire la relaţiile interpersonale
deoarece şi relaţiile profesionale sau amicale pot deveni un factor însemnat de stres. Mai
mult, persoana ce suferă de cancer poate avea probleme în stabilirea acestor relaţii din
pricina tratamentului, a internărilor repetate în spital şi a modului în care bolnavul şi
ceilalţi percep boala. Relaţiile interumane te pot ajuta să treci peste anumite probleme, să
reuşeşti în viaţă dar şi să suferi. De-a lungul vieţii ne confruntăm cu mai multe situaţii:
formulare de cereri, exprimare de opinii, păreri, sentimente, acceptări şi refuzuri, să fim
criticaţi sau să criticăm etc. când o persoană încearcă să se afirme într-un fel sau altul o
poate face în trei feluri printr-un comportament inhibat, agresiv sau afirmat:
1) Comportament inhibat. Ideile nu coincid cu comportamentul şi de aceea nu
obţine prea munte lucruri. Acest comportament duce la stres şi stări depresive.
2) Comportament agresiv. Comportamentul corespunde exact cu gândurile
persoanei. Obţine multe lucruri dar apar multe conflicte şi pot duce la o izolare de ceilalţi.
Acest comportament poate duce la instalarea bolilor cardiovasculare.
3) Comportament afirmat. Este cel mai echilibrat dintre cele trei tipuri de
comportament. Rezultatele sunt foarte bune atât în relaţiile cu ceilalţi cât şi în obţinerea
diferitelor lucruri. Acesta este cel mai bun comportament în gestionarea stresului.
Asistentul social ar mai putea prezenta bolnavului şi familiei acestuia nişte
metode şi programe de îndepărtare a stresului pentru a duce o viaţă sănătoasă. Aceste
programe de îndepărtare a stresului sunt foarte importante deoarece după aflarea
diagnosticului şi bolnavul şi cei apropiaţi lui devin stresaţi. Ei nu ştiu cum să facă faţă
unei asemenea situaţii. Mai mult, tehnicile de relaxare vor ajuta bolnavul să-şi găsească
liniştea şi să se vindece mai repede.
Programul Birkenbihl
1. Descărcarea tensiunii emoţionale negative prin: descărcarea imediată
(ridicarea tonului vocii, lovire cu pumnul în masă, plâns, alte descărcări verbale dar fără a
fi văzuţi de alte persoane), antrenarea unei activităţi musculare (mers, exerciţii de
strângerea pumnilor, încordarea picioarelor) şi conştientizarea stării de distres
(inventarierea cauzelor ce produc acea stare, discutarea cu persoane apropiate).
2. Relaxare şi meditaţie (2-3 minute, maxim 5)
a) Concentrarea atenţiei asupra părţilor corpului aflate în stare de relaxare.

83
b) Relaxarea progresivă a maxilarului inferior şi implicit a muşchilor faciali.
c) Privirea “în gol “.
d) Închiderea ochilor şi vizualizarea unor peisaje deosebite.
e) Pauze de 10-30 minute în care subiectul face ceva diferit şi plăcut: cântă,
citeşte, dansează, face planuri de vacanţă.
3. Limitarea stresului
a) Economisirea pierderii de timp şi energie.
Să nu îşi asume prea multe activităţi mai ales dacă pot fi făcute şi de altcineva, să
plece mai devreme de acasă pentru a evita aglomeraţia din mijloacele de transport etc.
b) Analiza cauzelor care au produs situaţiile de criză.
Dacă stresul este corect perceput de subiect acesta l-ar putea analiza şi şi-ar putea
face un plan de rezolvare. Doar aceste lucruri, fără a pune planul în aplicare într-o primă
fază, ajută la diminuarea stresului.
4. Producerea de eustresuri
Practicarea unor activităţi generatoare de eustres cum ar fi sportul, dansul,
cântatul, excursiile, plimbările, retragerea în familie după o zi de lucru etc.
Şi sentimentul reuşitei produce eustres. Deci subiectul trebuie să se pună în
valoare şi să facă diferite lucruri de care să fie mândru (amenajări interioare, rezolvarea
unor proiecte la serviciu etc.).
5. Eustres prin tandreţe, erotism şi sexualitate
O viaţă sexuală împlinită (cel puţin trei contacte sexuale pe săptămână) este
generatoare de eustres şi ajută la creşterea imunităţii prin stimularea celulelor NK şi a
secreţiei de IgAs.
Programul New Start
Se compune din: o bună nutriţie, efort fizic, consum de lichide în cantităţi
suficiente, duşuri dese, înot în ape curgătoare, băi de soare (dar nu între orele 10.30-16),
cumpătare (limitarea activităţilor nocive pentru organism), credinţa în divinitate, unele
valori morale, estetice şi ştiinţifice (ajută la menţinerea unei stabilităţi emoţionale) şi
odihnă. La odihnă sunt incluse pauzele din timpul zilei, somnul de prânz de 10-30 minute
şi asigurarea unui somn nocturn cu durată suficientă precum şi recuperările de week-end
(9-10 ore de somn).

84
Programul antistres BURNS (1990)
1. Program de viaţă regulat: respectarea orelor de deşteptare, culcare, masă etc.
2. Dietă bogată în: cereale, alimente proaspete, vegetale (salate, fructe, legume),
pâine, orez.
3. Momente de repaus de 1-2 ore pe zi în cazul apariţiei stării de oboseală.
4. Ascultarea diferitelor piese muzicale, dans, lectură.
5. Somn suficient.
6. Activitate fizică echivalentă a 6 km pe zi de mers pe jos.
7. Contacte sociale de 3 ori pe săptămână cu persoane agreabile (vizite,
spectacole).
8. Scăderea/eliminarea consumului de cafea, tutun şi alcool.
9. Asigurarea unor motivaţii personale de ordin biologic şi psihosocial.
10. Utilizarea umorului (lecturi, glume, spectacole umoristice).
Şi la fel de importante sunt şi micile excursii în natură la sfârşit de săptămână.52
Asistentul social ar trebui să pună accent pe prezentarea unor tehnici ce sunt cât
mai uşor de aplicat şi se pot aplica în cât mai multe situaţii. Este important ca asistentul
social să prezinte aceste tehnici în funcţie de persoana asistată astfel încât aceasta să
înţeleagă cât mai bine şi ce are de făcut precum şi necesitatea limitării stresului. În
concluzie se va pune accent pe importanţa gândirii pozitive (numărarea succeselor şi nu
a eşecurilor, un bilanţ al lucrurilor bune de peste zi, păstrarea speranţei că lucrurilor se
vor îndrepta), pe administrarea timpului (folosirea unei agende, concentrarea pe o singură
activitate şi să nu amâne treburile cotidiene căci va deveni foarte ocupat şi stresat).
Asistentul social trebuie să încurajeze persoanele afectate de stres să adopte o bună
igienă de viaţă. Stresul ne face să lucrăm mai mult, să dormim mai puţin, să uităm de
relaxare, deci să adoptăm o proastă igienă de viaţă ce agravează problemele datorate
stresului şi provoacă diferite boli chiar grave. Asistentul social ar trebui să sfătuiască
oamenii să aibă o alimentaţie sănătoasă compusă din salate, legume, fructe, produse
lactate, să doarmă suficient (insomnia trebuie tratată), să facă mişcare (mers pe jos,

52
Iamandescu, Ioan (2000) “ Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică “, Bucureşti, Ed.
Infomedica, pag.211-216.

85
grădinărit, diferite sporturi) şi să renunţe la tot ce este nociv pentru sănătatea lor (tutun,
alcool, cafea, droguri, calmante).

5.2. SERVICII MEDICO-SOCIALE OFERITE BOLNAVILOR ÎN ŢĂRILE


DEZVOLTATE

În ţările dezvoltate (Danemarca, Finlanda, Olanda, Franţa, Elveţia etc.), care au


experienţă în furnizarea serviciilor medico-sociale, ajutoarele acordate bolnavilor cronici
sunt mult mai însemnate decât la noi şi stabilite în funcţie de nevoile lor reale. Accentul
se pune atât pe ajutorarea bolnavului cât şi a familiei sale. Aceste prestaţii constau în :
1) Ajutor gospodăresc ce se acordă prin intermediul unor echipe mixte ce au rolul
de a ajuta familia să ducă în continuare o viaţă normală. Acest ajutor constă în diferite
servicii în funcţie de nevoile familiei: supravegherea şi îngrijirea copiilor, menaj,
efectuarea cumpărăturilor etc.
2) Ajutoare medicale gratuite ce constau în spitalizare la domiciliu, tratamente
ambulatorii, asistenţă medicală la domiciliu etc. Toate acestea permit bolnavului să
rămână alături de familie şi scad în acelaşi timp cheltuielile ce ar fi fost necesare în cazul
spitalizării dar presupun existenţa unor echipe medicale pregătite pentru acordarea
ajutorului la domiciliu.
3) Alte forme de prestaţii (ajutoare în bani şi în natură).
În Germania aceste prestaţii constau în bani de buzunar pentru internarea în spital,
ajutor de îngrijire pe baza expertizei medicale (câteva ore pe zi, toată ziua sau şi ziua şi
noaptea)., ajutoare sub formă de avans (fără anchetă socială) pentru nevoi urgente cum ar
fi transportul pentru un examen medical.
4) Grupul de suport compus de obicei din persoane cu aceeaşi boală sau persoane
care s-au vindecat de acea boală şi pot ajuta unele persoane cu informaţii şi sprijin
emoţional.

5.3. SERVICII MEDICO-SOCIALE OFERITE BOLNAVILOR ÎN ROMÂNIA

86
În Ordonanţa nr. 68/2003 care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004 privind
serviciile sociale în România, aceste servicii sunt definite ca un ansamblu de măsuri şi
acţiuni menite să răspundă nevoilor individuale, familiale sau de grup pentru a se depăşi
unele situaţii de dificultate şi pentru a se preveni marginalizarea şi excluderea socială.
În ceea ce priveşte bolnavii de cancer, prin intermediul acestei legi, beneficiază de
consiliere (Art.6 (2) litera c) consiliere pentru persoanele cu handicap, patologie cronică,
dependente de consumul de alcool, droguri sau alte substanţe toxice, persoane infectate
HIV-SIDA, precum şi pentru familiile acestora), sprijin material şi financiar dacă au
venituri scăzute şi servicii de suport şi asistenţă acordate copiilor şi familiilor în
dificultate. În această ordonanţă se prevăd şi nişte servicii social-medicale ce ar trebui
acordate persoanelor care datorită unor afecţiuni nu-şi pot realiza activităţile curente de
viaţă sau se află în fază terminală din cauza unor boli incurabile. Aceste servicii social-
medicale se adresează persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, bolnavilor cronici
şi persoanelor care suferă de boli incurabile şi necesită o gamă largă de servicii sociale
(servicii de îngrijire, asistenţă, tratament, recuperare funcţională, reabilitare şi inserţie
socială). Serviciile de îngrijire social-medicale prevăzute de lege se împart în mai multe
categorii:
a) servicii de bază: ajutor pentru igiena corporală, igiena eliminărilor, hrănire/
hidratare, transfer şi mobilizare, deplasare, comunicare;
b) servicii de suport: ajutor pentru prepararea hranei sau livrarea acesteia,
efectuarea de cumpărături, activităţi de menaj, însoţirea în mijloacele de transport,
facilitarea deplasării, companie, activităţi de administrare şi gestionare, activităţi de
petrecere a timpului liber;
c) servicii de îngrijire medicală;
d) servicii de recuperare şi reabilitare: kinetoterapie, fizioterapie, terapie
ocupaţională, psihoterapie, psihopedagogie, logopedie, podologie etc.
e) servicii de reabilitare şi adaptare a mediului: mici amenajări, reparaţii etc.
Aceste servicii ar trebui să fie acordate de asistenţi sociali şi alţi specialişti grupaţi
în echipe multidisciplinare. Aceste echipe cuprind: asistenţi sociali, îngrijitori, însoţitori,
asistenţi personali, personal menajer, educatori specializaţi, psihoterapeuţi, psihologi,

87
terapeuţi ocupaţionali, kinetoterapeuţi, logopezi, asistenţi medicali şi medici şi alţi
specialişti în funcţie de necesităţi.53

CONCLUZII

Deşi această ordonanţă a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004 putem observa la


nivel comunitar că foarte puţine servicii menţionate în ordonanţă sunt disponibile deşi ele
au fost foarte bine gândite în raport cu nevoile beneficiarilor. În prezent cele mai multe
dintre serviciile de mai sus se acordă în instituţiile specializate şi nu la domiciliul
bolnavilor (astfel se prelungeşte spitalizarea şi cresc cheltuielile pentru fiecare bolnav) iar

53
Ordonanţa nr. 68/2003, articolul 21, alineatul 2.

88
cele ce ţin de ajutorul pentru prepararea hranei etc. sunt acordate de obicei de membrii
familiei, prieteni sau în unele cazuri de organizaţii non-profit specializate în acest sens.
Deşi legea încearcă să acopere toate nevoile persoanelor în dificultate, deci şi a
bolnavilor cronici; problema este de a găsi resursele şi specialiştii necesari dezvoltării
acelor servicii. Pe lângă aceste nevoi care le sunt cu greu satisfăcute de familie sau
membrii ONG-urilor, bolnavii de cancer se confruntă şi cu condiţiile proaste din spitale,
corupţia personalului medical, venituri insuficiente, ignoranţa şi neînţelegerea celorlalţi.
Este foarte important să regăsim asistenţi sociale în toate spitalele astfel încât
bolnavii să poată beneficia de consiliere atunci când au nevoie şi nu pe bază de
programare. Dintre cei 7 bolnavi intervievaţi 6 ar fi dorit să discute cu un psiholog sau
asistent social mai ales după aflarea diagnosticului. Cel mai important rol al asistentului
social pe lângă cel de consiliere ar fi cel de a stabili o legătură între personalul medical,
bolnav şi familia acestuia. Asistentul social ar putea identifica resursele bolnavului şi să
stabilească cu acesta care ar fi soluţiile la problema sa.
Şi mai important pentru ajutorarea bolnavilor cu cancer ar fi înfiinţarea şi la noi a
acelor grupuri de suport şi întrajutorare. Aceste grupuri ar fi de real folos bolnavilor,
costurile ar fi destul de scăzute şi în acele grupuri bolnavii ar avea parte şi de suport
emoţional şi informaţional.
Din fericire nu ducem lipsă de legi care prevăd acordarea diferitelor ajutoare
bolnavilor dar de cele mai multe ori aceste prevederi nu se aplică fie din lipsa mijloacelor
materiale fie a specialiştilor. Ar fi importantă suplimentarea fondurilor necesare
serviciilor medico-sociale şi ar trebui încurajată oferirea acestor servicii la domiciliul
bolnavului atunci când acest lucru este posibil.

89
BIBLIOGRAFIE

1. Bălănescu, Ion “Etiologia cancerului”-note de curs, Facultatea de Medicină


generală, Catedra de Oncologie, Bucureşti.
2. Bocancea, Cristian, Neamţu, George (1999) “Elemente de asistenţă socială “,
Iaşi, Editura Poilrom.
3. Buzducea, Doru (1997) “SIDA-confluenţe psihosociale”, Bucureşti, Editura
Ştiinţă& Tehnică.

90
4. Chelcea, Septimiu (2003) “Cum să redactăm o lucrare de licenţă…“, Bucureşti,
Editura Comunicare.ro.
5. Chelcea, Septimiu (1996) “Cunoaşterea vieţii sociale – Chestionarul şi interviul
în ancheta sociologică “, Bucureşti, Editura I.N.I.
6. Chelcea, Septimiu (coord.), Iluţ, Petru (2003) “Enciclopedie de
psihosociologie “, Bucureşti, Editura Economică.
7. Cungi, Charly (2000) “ Cum putem scăpa de stres “ , Iaşi, Editura Polirom.
8. Foucault, Michel (2003) “Biopolitica şi medicina socială “, Bucureşti, Editura
Idea Design & Print.
9. Friedman, S. Howard (2002) “Autovindecarea şi personalitatea. De ce unii
rămân sănătoşi, iar alţii sunt învinşi de boală”, Bucureşti, Editura Humanitas.
10. Giddens, Anthony (2001) “ Sociologie “, Bucureşti, Editura Bic All.
11. Hahn, B.Dole, Payne, A.Wayne (1997) “ Focus on health ”, Boston, WCB/
McGraw/Hill, cap.11.
12. Iamandescu, Ioan (2002) “Stresul psihic din perspectivă psihologică şi
psihosomatică ”, Bucureşti, Editura Infomedica.
13. Iamandescu, Ioan, Luban–Plozza, Boris (2002) “ Dimensiunea psihosocială a
Practicii Medicale “, Bucureşti, Editura Infomedica.
14. Iluţ, Petru (1997) “ Abordarea calitativă a socioumanului “, Iaşi, Editura
Polirom.
15. Lupu, Iustin, Zanc, Ioan (1999) “Sociologie medicală”, Iaşi, Editura Polirom.
16. Mărginean, Ioan (2000) “ Proiectarea cercetării sociologice “, Iaşi, Editura
Polirom.
17. Mitrofan, Iolanda (1998) ,,Cuplul conjugal – Armonie şi Dizarmonie”,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
18. Mitrofan,Iolanda, Ciupercă,Cristian (1998) ,,Incursiune în psihosociologia şi
psihosexologia familiei”, Bucureşti, Edit Press Mihaela S.R.L.
19. Mitrofan, Iolanda, Buzducea, Doru (1999) ,,Psihologia pierderii şi terapia
durerii”, Bucureşti, Editura Albedo.
20. Mitrofan, Iolanda., Mitrofan, Nicolae (1991) ,,Familia de la A la...Z – Mic
dicţionar al vieţii de familie”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

91
21. Miftode, Vasile (1982) “Introducere în metodologia investigaţiei “, Iaşi, Editura
Junimea.
22. McGoldrick, Monica, Gerson R. (1985) “Genograms in family Assessment “,
New York, Norton Publications.
23. Mc.Goldrick, Monica, Carter, Betty (1988) “ The changing Family Life
Cycle. A framework for Family Therapy”, New York, Gardner Press.
24. Moscovici, Serge (1998) “ Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt ” , Iaşi,
Editura Polirom.
25. Orford, Jim (1998) “ Psihologia comunităţii. Teorie şi practică ” , Bucureşti,
Editura Oscar Print.
26. Pop, Luana (2002) “Dicţionar de politici sociale “, Bucureşti, Editura Expert.
27. Rădulescu, M. Sorin (2002) “ Sociologia sănătăţii şi a bolii “, Bucureşti,
Editura Nemira.
28. Răşcanu , Ruxandra (1996) “Psihologie medicală şi asistenţă socială “ ,
Bucureşti, Soc. Ştiinţă &Tehnică.
29. Rusu, L. (coord.) (2000) “Manual de bune practici în asistenţa socială
comunitară “, Iaşi, Organizaţia World Vision România.
30. Stănoiu, Andrei, Voinea, Maria (1993) ,,Sociologia Familiei”, Bucureşti,
Editura Universităţii.
31. Tudose, Florin ( 2000) “O abordare modernă a psihologiei medicale” ,
Bucureşti, Editura Infomedica.
32. Vlădescu, Cristian (coord.) (2000) “Managementul serviciilor de sănătate”,
Bucureşti, Editura Expert.
33. Zamfir, Cătălin (1999) “Politici sociale în România: 1990-1998 ”, Bucureşti,
Editura Expert.
34. Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coord.) (1993) “Dicţionar de sociologie”,
Bucureşti, Editura Babel.
35. Zamfir, Elena (1997) “Psihologie socială. Texte alese”, Iaşi, Editura Ankarom.
* http://www.sanatate-publica.ro/datamed/index.html
* Ordonanţa nr. 68/2003
* Anuarul Statistic al României, Comisia Naţională pentru Statistică 1999.

92
93

S-ar putea să vă placă și