Pornind de la premisa logică a nevoii de securitate a fiecărui stat, oricât de mic, slab,

sărac sau supus altei puteri ar fi el, este clar că și Ţările Române, având și după
instaurarea fanarioţilor un statut aparte altor provincii otomane, au avut armate în
continuare, prelungind, într-un fel, tradiţia militară a instituţiei militare românești
medievale, chiar dacă la un alt nivel, în funcţie și de circumstanţele perioadei. Nu ar
fi fost normal ca două popoare care luptaseră aprig în secolele precedente împotriva
mongolilor, ungurilor, cumanilor, sârbilor, turcilor, polonilor sau tătarilor, și care
reușiseră chiar să înfrângă, în lupte defensive, forţe mult mai puternice, să decadă
brusc într-un secol care tocmai oferea posibilitatea tuturor de a pune mâna pe o armă
și a lupta împotriva/ de partea cui ar fi vrut. Spiritul combativ al unui popor nu poate
fi curmat prin înfrângere, opresiune și umilinţă, iar unele exemple din istorie ne
demonstrează acest lucru.

Oficial, Ţările Române nu aveau armată naţională în secolul al XVIII-lea. N-o mai aveau
de mai bine de 100 de ani, cel puţin de la începutul secolului al XVII-lea, de când atât
domnii moldoveni, cât și cei munteni se modernizaseră pe plan militar. De la începutul
anilor 1600, cele două ţări foloseau mercenari/soldaţi profesioniști de diferite etnii, după
modelul armatelor europene ale vremii, cu avantajele și dezavantajele acestui sistem. Așa
cum domnii celor două Principate angajau mercenari, și românii se angajau în armatele
altor ţări, în general pe post de cavalerie ușoară, atrăgându-și laudele unor mari comandanţi
militari ai secolului al XVIII-lea, precum mareșalul francez Maurice de Saxe, regele Carol
al XII-lea al Suediei și ţarul Petru cel Mare.

În Europa de Est, tradiţia armatelor de mercenari/trupe neregulate a mai continuat o

perioadă bună, fiind deci absolut normal ca domnii fanarioţi, străini de ţările în care erau
numiţi, să angajeze mercenari, în general străini. Poziţia lor pe tronurile celor două
Principate se afla cel puţin sub o dublă ameninţare: una din partea boierimii locale, iar a
doua, din partea turcilor. A treia ameninţare ar fi venit, invariabil, din partea trupelor celor
două imperii creştine, care, în caz de război, i-ar fi „vânat” pe domnii fanarioţi. Simpla
nevoie de securitate i-ar fi făcut pe aceștia să își angajeze gardă, și nu una oarecare. Nu
trebuie uitat că acești greci, cu toate că în teorie erau consideraţi simpli administratori ai
celor două provincii, practic și simbolic erau domni, aveau autoritate în teritoriile lor, aveau
un aparat birocratic, un palat domnesc și un tron. Erau învestiţi de la Constantinopol cu
însemnele puterii – caftan, tuiuri etc. –, putere pe care și-o exercitau în forţă și cu pompa
cerută de poziţia lor, în vârful piramidei sociale. Însemnele puterii trebuiau să fie vizibile,
strălucitoare, ordonate, la fel ca trupele pe care le-au avut sub conducere și în plată un veac
întreg.

Trupele fanariote

Dacă este să ne luăm după denumirile trupelor din epoca fanariotă, denumiri care apar în
cronici și documente oficiale, avem în faţă un mozaic variat şi colorat de multe tipuri de
infanterie şi cavalerie. Normal ar fi ca, pentru o perioadă de decădere, să avem puţini
oameni sub arme şi trupe de doar câteva feluri. O numărătoare a denumirilor distincte dă
însă cifra de circa 27 de tipuri aparte de militari în armatele fanariote, unii având rol de
gardă permanentă a Curţii și familiei domnitorului, alţii de armată permanentă.

Fiecare are un rol relativ bine definit. Unele tipuri de trupe stăteau doar în Iaşi (seimenii)
sau în oraşe, altele doar în zona montană (plăieşii), altele erau răspândite în toată ţara
(călăraşii). Fiecare avea uniforma şi echipamentul propriu. Etniile erau de asemenea
numeroase, pe lângă moldoveni sau valahi aflându- se şi mulţi străini. În fine, exista o
organizare – un lanţ de comandă – şi o reglementare a activităţii şi raporturilor trupelor cu
societatea şi cu domnia, inclusiv un „buget” al armatei. Armamentul era de asemenea
variat, existând și însemne specifice forţelor armate ale fiecărui stat. Totodată, este de
presupus că boierii care erau și comandanţi de trupe aveau o minimă pregătire militară,
chiar dacă nu se puteau compara cu ofiţerii armatelor europene. Diferenţa era dată și de
faptul că trupele din spaţiul românesc aveau mai mult caracter neregulat, mai mult de luptă
de gherilă, disciplina nefiind punctul lor forte, de aici și mulţimea de călăreţi în cavaleria
ușoară. Boierii erau probabil instruiţi în arta armelor din familie, mulţi aveau acces la
documente despre arta militară și își comandau din Occident cărţi și reviste în care găseau
astfel de informaţii.
Contrar opiniei generate de antipatia naţională faţă de clasa boierească, multe familii
boierești erau culte, mulţi boieri cunoșteau limbi străine, aveau biblioteci proprii, cu
volume cumpărate și din spaţiul vest-european, și știm sigur că erau abonaţi la materiale
care apăreau la Viena sau chiar Paris. În timpul misiunilor diplomatice sau al războaielor,
conacele boierești adăposteau diplomaţi și ofiţeri din armatele ţărilor din jur. Este logic
faptul că, în cadrul discuţiilor amicale, se abordau și aspecte de artă militară între boierul
autohton și ofiţerul rus sau austriac, sau diplomatul polon sau prusac. Unele descrieri ale
ordinii de marș din secolul fanariot arată clar că boierii cunoșteau tactica modernă,
mărturiile despre poziţionarea infanteriei în luptă și executarea focului în salve întărind
convingerea noastră.

Tipurile de trupe

Putem împărţi armatele fanariote în două mari categorii: gărzile de la Curte şi restul
armatei. Gărzile erau trupe permanente, care aveau ca rol principal paza domnului şi a
familiei sale. Pe lângă aceasta, rolul lor la ceremonii a fost foarte important, ca gardă de
onoare în cadrul primirilor oficiale, unde prezenţa lor ordonată şi colorată a fost remarcată
de toţi oaspeţii străini. Aceşti soldaţi locuiau în Capitală sau chiar la Curte şi se aflau mai
mereu alături de domn. Aveau rolul de a merge alături de acesta la primiri oficiale,
ceremonii, vânătoare sau, pur şi simplu, când domnul se deplasa undeva. Primeau material
– postav importat în general din Transilvania – pentru a-şi croi hainele, până la un moment
dat, când au primit doar bani pentru a-și cumpăra cele necesare. Erau plătiţi din vistieria
statului și aveau diverse alte privilegii. În caz de război, îl însoţeau îndeaproape pe domn
în campanie. Printre aceste gărzi se numărau:

1. Seimenii – din termenul turcesc sekban, care înseamnă gonac, paznic al câinilor de
vânătoare, om înarmat.
2. Bostangiii – la origine, corpul bostangiilor era format din paznicii grădinii
sultanului/seraiului, având şi rol de grădinari.
3. Arnăuţii – în special albanezi, mercenari foarte pricepuţi şi loiali. Până la sfârşitul
secolului, termenul de arnăut va ajunge să desemneze efectiv trupa, și nu etnia. Astfel,
în cadrul corpului de arnăuţi vom găsi la un moment dat sârbi, greci și chiar români.
4. Panţirii/panţârii – denumirea le vine de la cuvântul german Panzer, care înseamnă
carapace, iar în domeniul militar platoşă/armură. Panţârii existau în armatele
româneşti cel puţin din secolul al XVI-lea. Pancernii polonezi mai purtau încă în secolul
 al XVIII-lea cămăşi din zale, deci este posibil ca și panţirii din armatele fanariote să fi
avut același tip de echipament defensiv.
5. Ciohodarii – etimologic, termenul definește pe „cel care este îmbrăcat cu postavul
stăpânului” (din limba turcă). Ciohodarii se îngrijeau de încălţămintea domnului, dar
aveau şi rol de corp de gardă personală a acestuia.
6. Paicii – etimologic „uşieri”, paicii formau un corp de gardă şi paradă, îmbrăcaţi în haine
luxoase. Este foarte posibil ca la un moment dat trupa să fi fost formată din fii de boieri.
7. Ceauşii – etimologic, termenul provine din cuvântul turc care desemna o anumită
categorie de slujbaşi ai Curţii otomane, însărcinaţi cu ducerea de mesaje, aducerea
vinovaţilor la judecată, îndeplinirea unor ordine, având și sensul de uşier, călău, aprod,
comandant peste o unitate militară.
8. Satâraşii – numiţi și satârgii, formau un corp de gardă, înarmaţi cu satâre, în cazul
acesta securi mari folosite şi la execuţii prin decapitare. Fustaşii - soldaţi înarmaţi cu
fuşti/lănci, din garda personală a domnului.
9. Copiii de casă – corp de gardă format din fii de boieri. Erau prezenţi la Curte, la
diversele ceremonii alături de domn, şi îndeplineau şi diverse slujbe minore pentru
acesta, chiar îl serveau la masă în timpul ospeţelor.
10. Neferii – termenul definește soldaţi din armata turcă și este pomenit o singură dată, la
sfârşitul secolului al XVIIIlea, pentru a denumi soldaţii din garda munteană. Este posibil
ca cei descrişi să fi fost de fapt arnăuţi.
11. „Nemţii” - probabil mercenari saşi din Transilvania sau fugari din armatele austriece.

Cavaleria era formată din:

Celelalte trupe, răspândite prin ţară, care la nevoie puteau fi adunate sub flamura domnului,
se împărţeau în cavalerie şi infanterie, prima categorie depăşind- o pe cea de a doua într-o
proporţie covârşitoare. Practic, putem afirma că aproape 75% din trupele fanariote erau
călare, iar majoritatea călărimii avea lănci drept armă principală.

1. Călăraşii – călărime recrutată din ţară.

2. Roşiii – călăreţi numiţi şi joimiri. Erau scutiţi de dări şi aveau datoria să fie mereu gata, cu
arme şi cai, la ordinele domnului. Aveau uniforme de culoare roșie, după cum sugerează și
denumirea.
3. Cazacii – etimologic, cuvântul „cazac” însemna iniţial om liber, abia cu timpul devenind
etnonim. Prezenţa cazacilor în armatele române este semnalată des în secolul al XVII-lea,
continuând şi în secolul fanariot. Formau un corp de cavalerie uşoară.
4. Dorobanţii călare – etimologic, termenul „dorobanţ” provine ori din maghiară (darabant) sau
germană (Trabant) – şi denumea iniţial soldaţi mercenari de infanterie. În Ţările Române,
termenul era de dărăban, şi era folosit din secolul al XVII-lea. Se pare că primii dărăbani în
spaţiul românesc au fost mercenari sârbi. Dorobanţii erau atât infanterişti, cât şi călăreţi (în
armata suedeză de exemplu, trupele de Trabanten erau garda de corp călare a regelui).
5. Catanele – din termenul maghiar katona, care înseamnă soldat. Termenul era folosit în
general de cronicarii români pentru a desemna trupele de husari unguri, cavalerie uşoară şi
neregulată. Trupele de cătane apar menţionate distinct de alte trupe de cavalerie, atunci când
e cazul, atât când este vorba de trupe în serviciul fanariot, cât şi când se vorbeşte despre
armata austriacă. Este foarte posibil ca trupele de cătane în serviciul domnilor români să fi fost
 formate iniţial din foşti curuţi, retraşi din Transilvania după înfrângerea războiului condus de
Rakoczi.
6. Ulanii – lăncieri; cavalerie uşoară în cazul Ţărilor Române, înarmată cu lănci lungi, prevăzute
cu steguleţe colorate aproape de vârf. Haiducii – menţionaţi de puţine ori în cronicile din
secolul al XVIII-lea, haiducii par a fi cavalerie uşoară neregulată, provenind probabil din foşti
briganzi autohtoni, ca şi în cazul „haiducilor predaţi” din secolul al XVII-lea. Este totuşi posibil
să fie o altă denumire pentru cătane/husari. Etimologia este nesigură, oscilând între bulgară,
sârbo-croată şi turcă, preluat şi în ungară, română, germană şi rusă.
7. Lipcanii – cavalerie de origine tătară, cu rol de curieri şi soldaţi.
8. Poteraşii – cavalerie uşoară, iregulară. Potera avea caracter de trupe de poliţie sau trupe de
urmărire a inamicului. Potecaşii – trupe de grăniceri în zonele de munte, însărcinaţi cu paza
trecătorilor. Etimologic, termenul se mai referă şi la caii care sunt folosiţi pe drumurile de
munte.
9. Pandurii călare – termenul provine probabil din sârbo-croată sau maghiară – o pronunţie
locală a germanului Panzer, probabil – şi desemnează trupe neregulate, similare ca
echipament şi tactică cu haiducii sau husarii. Se pare că apar în secolul al XVIII-lea în Oltenia,
cu rol de poliţie în serviciul imperial.
10. Saragelele – termenul provine din turcă, şi desemnează un corp de oaste otoman, „sari”
însemnând în turcă galben, probabil culoarea uniformelor. Cavalerie uşoară cu rol de urmărire
şi curierat, prezentă doar în Muntenia, aceștia păzeau la Bucureşti şi la graniţa dinspre
Moldova. La 1739 existau opt steaguri de saragele cu 12 zapcii.
11. Levenţii – voluntari călare.
12. Drăganii - drăganii (dragonii) existau în armatele Ţărilor Române de prin secolul al XVI-lea.
În armatele occidentale, dragonii erau trupe care se deplasau călare până la locul bătăliei,
unde luptau pedestru. În cazul Poloniei, dragonii erau trupe semiuşoare, şi aveau şi lance.
Încă nu ştim cum au arătat aceşti drăgani, care sunt menţionaţi în Moldova la 1728 şi 1757,
fiind comandaţi de căpitani.
13. Panţârii – apar şi în cadrul trupei, nu doar ca gardă.