DREPTUL COMUNITAR AL AFACERILOR

(SERGIU DELEANU)

01.10.2007

CURS 1

“Curtea de justiţie europeană” – Deleanu, Gyula... speţe:

1) Social Fonds voor Diamantarbeiders, pg. 38

2) Begvelin, pg. 53

3) Capolongo, pg. 64

4) Reyners, pg. 71

5) Dassonville, pg. 77

6) Van Binsbergen, pg. 85

7) Steinike & Weinlig, pg. 91

8) Bouchereau, pg. 103

9) United Brands, pg. 110

10) Hoffman – La Roche, pg. 135

11) Cassis de Dijon, pg. 142

12) Franţa, Italia, Regatul Unit c. Comisia, pg. 164

13) Luisi şi Carbone, pg. 178

14) Hofner şi Elser, pg. 228

15) Keck şi Mithouard, pg. 263

16) Hughes de Lasteyrie du Saillant, pg. 406

- www. uropa.eu.int

- www. ier.ro (Institutul European Român)

1
 I. PRELIMINARII

După cel de-al doilea război mondial, 6 state europene s-au grupat în 3 comunităţi: prima
comunitate instituită a fost CECO, apărută ca urmare a unui tratat încheiat la Paris în anul 1951.
Datorită caracterului experimental al construcţiei europene, acest tratat a fost încheiat pe o
perioadă de 50 de ani. În prezent, CECO nu mai este în vigoare.

După succesul obţinut cu aplicarea tratatului CECO, în 1957 au fost încheiate la Roma alte
două 2 tratate: Tratatul de Instituire a CEE şi Tratatul de Instituire a CEEA sau Euroatom.

Cele 6 state fondatoare ale Comunităţilor au fost: Franţa, RFG, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Italia. Tratatul CECO a fost încheiat în principal pentru a se realiza reconcilierea între Franţa şi
Germania după cel de-al doilea război mondial.

Cărbunele şi oţelul au fost alese datorită ponderii economice a acestor industrii la momentul
încheierii tratatului (Robert Schuman, Jean Monnet).

Ulterior s-au alăturat celor 3 comunităţi Marea Britanie, Islanda şi Danemarca (1973), Grecia
(1981), Spania şi Portugalia (1986), Austria, Finlanda şi Suedia (1995), Cehia, Polonia, Ungaria,
Slovenia, Slovacia, Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia (2004), România, Bulgaria (2007).

Prima reformă importantă a Comunităţilor s-a realizat prin Actul Unic European (1986) la
Luxemburg şi Haga. Obiectivul central fixat prin Actul Unic European a fost acela al realizării
pieţei interne. În prezent, piaţa internă este definită în cadrul Tratatului de Instituire a
Comunităţilor Europene, la articolul 14 ca „un spaţiu fără frontiere interioare în care este
asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor, şi a capitalurilor. Denumirea
de Act Unic European se explică prin cele două categorii de dispoziţii pe care acesta le conţine: o
categorie de dispoziţii prin care se modifică tratatele constitutive; o altă categorie de dispoziţii
referitoare la cooperarea între statele membre în domeniul politicii externe. Actul Unic European
a permis extinderea competenţelor Comunităţii Economice Europene în noi domenii precum
coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător.

2
 În anul 1992, s-a semnat Tratatul de la Maastricht prin care a fost instituită Uniunea
Europeană ca o structură fără personalitate juridică bazată pe trei piloni: Comunităţile, Politica
Externă şi de Securitate Comună (PESC), Cooperarea în Domeniul justiţiei şi al Afacerilor
Interne (JAI). Obiectivul principal al Tratatului de la Maastricht l-a constituit instituirea Uniunii
Europene. Denumirea Tratatului Comunităţii Economice Europene a fost schimbată în Tratatul
de Instituire a Comunităţii Europene. Această modificare se explică prin aceea că Comunitatea
nu mai avea vocaţie exclusiv economică. Prin Tratatul de la Maastricht a fost itrodusă în Tratatul
privind instituirea Comunităţii Europene noţiunea de „cetăţenie” a Uniunii Europene. Aceasta nu
se substituie noţiunii de cetăţenie a statelor membre. Ea implică însă dreptul persoanelor ce o
deţin de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre; deptul persoanelor
care au această cetăţenie de a alege şi de a fi alese în cadrul alegerilor locale şi a celor europene
din statul unde îşi au reşedinţa; dreptul de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară într-o
ţară terţă din partea oricărui stat membru dacă propria ţară nu este reprezentată pe plan
diplomatic sau consular în respectivul stat. Dreptul de a se adresa mediatorului instituit în
conformitate cu dispoziţiile Tratatului C.E.; dreptul de a se adresa oricărei instituţii comunitare
în una din limbile Uniunii Europene şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă. Obiectivul
principal introdus în cadrul Tratatului C.E. prin Tratatul de la Maastricht l-a constituit realizarea
Uniunii Economice şi Monetare. Uniunea Economică implică o coordonare a politicilor
economice ale statelor membre. Uniunea Monetară presupune instituirea unor rate de schimb
ireversibile între monedele naţionale şi trecerea la moneda unică, euro.

Prin Tratatul de la Maastricht au fost extinse competenţele Comunităţilor Europene în noi

domenii precum educaţie şi tineret, sănătate publică, cultură, protecţia consumatorilor, industrie,
reţele transeuropene.

În anul 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam. Au fost renumerotate articolele din
Tratatul privind Instituirea Uniunii Europene şi cele din Tratatul privind instituirea Comunităţilor
Europene. Prin Tratatul de la Amsterdam o parte din cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene a
fost introdusă sub forma unui titlu nou în cadrul Tratatului C.E. Acest titlu poartă denumirea de
„Vizele, azilul, imigrarea şi alte politici privitoare la libera circulaţie a persoanelor”. În
consecinţă, în prezent, cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene este format din „Cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală.”

3
 În anul 2001 s-a semnat Tratatul de la Nisa prin care a fost realizată reforma instituţională
necesară în vederea extinderii Uniunii Europene spre ţările din Europa Centrală şi de Est. În
cadrul prezentat, dezvoltarea dreptului comunitar al afacerilor (DCA) a depins de sistemul juridic
comunitar şi de procesul efectiv de integrare la nivel european.

DCA este o materie pluridisciplinară care reuneşte norme juridice aparţinând unor ramuri de
drept diferite (comercial, civil, financiar). Reunirea într-un ansamblu a aceloraşi norme este
rezultatul eforturilor doctrinei, nefiind opera legiuitorului. În cadrul DCA sunt analizate prioritar
reglementările legale comunitare consacrate lucrătorilor independenţi, întreprinderilor (în
accepţiunea dată acestor entităţi în jurisprudenţa CJCE) şi statelor membre. DCA prezintă
următoarele caracteristici:

ESTE UN DREPT SUPRAPUS SISTEMELOR JURIDICE ALE STATELOR MEMBRE.

Transferul anumitor competenţe de la statele membre către Comunităţi se realizează parţial şi
progresiv. Chiar dacă nu este expres înscrisă în cadrul textelor legale comunitare, regula în
prezent este aceea a competenţei concurente ale C.E. şi statelor membre. În unele domenii are
preeminenţă rolul C.E. (ex. în domeniul pieţei interne datorită aspectelor cu caracter
transfrontalier). În alte domenii este prioritar rolul statelor membre (ex. domeniul politicii
industriale). Competenţele C.E. se corelează cu cele ale statelor membre pe baza principiului
subsidiarităţii (art. 5, al. 1 din Tratatul C.E.). Potrivit art. 5, al. 1, în domeniile care nu ţin de
competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine decât şi în măsura în care obiectivele
activităţii proiectate nu pot fi realizate de statele membre într-o măsură suficientă şi pot aşadar să
fie realizate mai bine la nivel comunitar datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate.
În cazul unui conflict între o normă comunitară şi o normă din cadrul dreptului intern, va avea
prioritate norma comunitară, astfel în cauza Costa c. ENEL, CJCE a evidenţiat instituirea prin
tratatele constitutive a unei ordini juridice proprii, distinctă de ordinea juridică a statelor
membre, iar cu prilejul afacerii Simmenthal (n. 106/77) CJCE a precizat că dreptul comunitar se
integrează în cadrul ordinii juridice aplicabile pe teritoriul fiecăruia din statele membre „cu rang
de prioritate.” Problema controversată în legătură cu raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul
intern este aceea a modului de soluţionare a unui eventual conflict între normele comunitare şi
cele de ordin constituţional. În dreptul nostru (art. 148, al. 2,3 din Constituţie) ca urmare a
aderării, prevederile tratatelor constitutive precum şi celelalte reglementări comunitare cu

4
caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Această regulă se
aplică şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
Dispoziţiile art. 148, al. 2,3 nu semnifică totuşi că reglementările legale comunitare ar avea
preeminenţă în raport cu normele de ordin constituţional, pentru că în ţara noastră se menţine un
control de constituţionalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile din tratatele constitutive şi din
celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu. Potrivit practicii actuale a Curţii
Constituţionale, acquis-ul comunitar (tratatele constitutive şi reglementările derivate din acestea)
se situează pe o poziţie intermediară între Constituţie şi celelalte legi (dec. 148/2003). Mai
reţinem că ideea priorităţii reglementărilor legale comunitare, în raport cu dreptul statelor
membre, reiese din Protocolul privitor la principiul subsidiarităţii şi al proporţionalităţii anexat la
Tratatul de la Amsterdam, precum şi într-un mod mai net din dispoziţiile art. I – 6 din Tratatul de
Instituire a unei Constituţii pentru Europa.

ESTE UN DREPT „DESCENTRALIZAT” în sensul că dispoziţiile legale comunitare care

au efect direct (au aplicabilitate directă) pot să fie invocate de particulari în faţa organelor de
jurisdicţie naţională. (În dreptul intern au efect direct: regulamentele; deciziile adresate
particularilor; directivele care nu au fost transpuse în dreptul intern sau au fost transpuse greşit.
Avizele şi recomandările au caracter facultativ.)

ESTE UN DREPT INTEGRATOR în sensul că Tratatul C.E. este un tratat cadru care
necesită în vederea aplicării existenţa unui drept derivat (regulamente, directive, decizii).

5
 08.10.2007
CURS 2

Din anul 1952 până în prezent, DCA a cunoscut o dezvoltare inegală. Din anul 1952 până
în anul 1986 (Actul Unic European) au fost adoptate cele mai multe din reglementările legale
comunitare fundmentale care ne interesează în cadrul DCA.

În anul 1986, prin Actul Unic European a fost instituit obiectivul realizării pieţei interne.

În anul 1992, prin Tratatul de la Maastricht a fost instituită Uniunea Europeană şi s-a
stabilit ca obiectiv central în cadrul Tratatului C.E. realizarea Uniunii Economice Monetare.

În 1997, prin Tratatul de la Amsterdam, o parte din cel de-al treilea pilon al Uniunii
Europene a fost inclusă în Tratatul C.E.

În 2001, prin Tratatul de la Nisa a fost realizată reforma instituţională necesară în vederea
extinderii Uniunii Europene spre ţările din Europa Centrală şi de Est. Constant, de la un tratat la
altul, a sporit puterea executivă a Comisiei, Parlamentul European s-a implicat într-o măsură tot
mai mare în procesul normativ şi s-a trecut într-un număr tot mai mare de domenii la adoptarea
în Consiliu a actelor comunitare cu majoritate calificată.

[Consiliul European – impulsuri U.E., şefi de state şi de guverne; Consiliul Europei – nu este
organ U.E.; Consiliul de Miniştri sau Consiliul – organ decizional al U.E.]

6
 Totodată, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a afirmat în practica ei efectul
direct a numeroase dispoziţii legale cuprinse în cadrul Tratatului C.E. care sunt analizate la
DCA.

Construcţia comunitară a înregistrat neajunsuri, de pildă nu există în prezent la nivelul

Comunităţii o politică industrială uniformă.

În 1992 a fost instituit printr-un tratat încheiat la Porto, Spaţiul Economic European.
Tratatul de la Porto a fost încheiat între C.E. şi statele membre, pe de o parte (în prezent Uniunea
Europeană nu are personalitate juridică) şi statele membre ale AELS (Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb) pe de altă parte, care sunt Islanda, Liechtenstein şi Norvegia cu excepţia
Elveţiei (Elveţia face parte din AELS). Tratatul de la Porto cuprinde în domeniul circulaţiei
mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor precum şi în domeniul concurenţei, reguli
apropiate de cele conţinute în cadrul Tratatului C.E.

II. PIAŢA INTERNĂ – CELE 4 LIBERTĂŢII FUNDAMNETALE

După cum reiese din definiţia dată pieţei interne în cuprinsul art. 14 din Tratatul C.E.
aceasta presupune următoarele 4 libertăţi fundamentale: 1) libera circulaţie a mărfurilor 2) a
persoanelor 3) a serviciilor 4) a capitalurilor.

Obiectivul realizării pieţei interne a fost considerat îndeplinit la sfârşitul anului 1992.
Până la data arătată au fost adoptate cele mai multe din directivele de armonizare a legislaţiei
statelor membre care fuseseră preconizate printr-o carte albă a Comisiei ce a precedat
încheierea Actului Unic European.

În prezent, activitatea care se desfăşoară la nivel european urmăreşte aprofundarea pieţei

interne.

1) LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR (LCM)

7
 LCM este un regim în cadrul căruia mărfurile nu întâmpină la frontiere niciun obstacol
stabilit de statele mmbre, indiferent dacă sunt importate sau exportate între ţările din
Comunitate. Asigurarea LCM între statele membre implică înlăturarea obstacolelor pecuniare
cât şi suprimarea obstacolelor ce nu au caracter pecuniar. Unele obstacole afectează direct
circulaţia mărfurilor între state – taxele vamale – altele aduc atingere în mod indirect
principiului LCM – taxele cu efect echivalent sau măsurile cu efect echivalent restricţiilor
cantitative.

A) INTERZICEREA ÎNTRE STATELE MEMBRE A TAXELOR VAMALE LA

IMPORT ŞI LA EXPORT – UNIUNEA VAMALĂ (U.V.)

Potrivit art. 23 din Tratatul C.E., C.E este fondată pe o uniune vamală care cuprinde
ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea între statele membre a taxelor
vamale la import şi export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif
vamal comun în relaţiile cu ţările terţe.

Potrivit articolului 25 din Tratatul C.E., taxele vamale la importuri şi exporturi sau taxele
cu efect echivalent sunt interzise între statele membre. Această interdicţie se aplică şi taxelor
vamale cu caracter fiscal.

Potrivit articolului 26 din Tratatul C.E., taxele tarifului vamal comun sunt fixate de
Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei.

Articolele 23 şi 25 din Tratatul C.E. prin care se interzic între statele membre taxele
vamale şi taxele cu efect echivalent au efect direct (sunt direct aplicabile). Din prevederile
articolului 23 reiese că uniunea vamală presupune înlăturarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect
echivalent între statele membre precum şi aplicarea unui tarif vamal comun în raporturile dintre
statele membre şi ţările terţe. Astfel, sunt create condiţiile pentru dezvoltarea globală şi
armonioasă a statelor ce fac parte din Uniunea Europeană. Asigurarea LCM între statele membre

8
nu presupune însă doar înlăturarea obstacolelor pecuniare existente între acestea. Ea implică în
plus înlăturarea obstacolelor netarifare existente între statele membre (restricţiile cantitative,
măsurile cu efect echivalent).

Înţelegerea noţiunii de UV face necesară precizarea domeniului de aplicare a

reglementărilor din Tratat şi din Codul Vămilor Comunitare, care privesc acest concept.

a) DOMENIUL DE APLICARE SPAŢIAL

Teritoriul vamal comunitar cuprinde, în principiu, teritoriile statelor membre. În acest

sens sunt dispoziţiile cu caracter descriptiv ale art. 3 din Codul Vămilor Comunitare (CVC).
Totuşi, din raţiuni de ordin politic, geografic sau istoric, o serie de teritorii de mică întindere care
fac parte din teritoriul statelor membre nu sunt incluse în cadrul teritoriului vamal comunitar (ex:
teritoriile de peste mări ale Franţei).

Pe de altă parte, din cadrul teritoriului vamal comunitar face parte teritoriul Principatului
Monaco şi teritoriul Republicii San Marino. Teritoriile statelor cu care Comunitatea a încheiat
acorduri de asociere sau acorduri comerciale nu sunt incluse în cadrul teritoriului vamal
comunitar, deoarece între părţi continuă să subziste mai ales obstacole netarifare.

b) DOMENIUL DE APLICARE MATERIAL

După cum reise din dispoziţiile art. 23 din Tratatul C.E., uniunea vamală priveşte toate
sectoarele economiei. În cuprinsul art. 23 se afirmă că UV cuprinde ansamblul schimburilor de
mărfuri. Noţiunea de marfă este înţeleasă în conformitate cu jurisprudenţa CJCE. În scopul
precizării noţiunii de marfă avem ca reper două definiţii reţinute în jurisprudenţa CJCE. Conform
primei definiţii prin marfă se înţelege orice bun evaluabil în bani susceptibil să formeze obiect al
unor contracte comerciale. Conform celei de-a doua definiţii prin marfă se înţelege orice bun
transportat peste o frontieră în scopul unor tranzacţii comerciale.

Corespunzător art. 4, paragraful 7 din Codul Vămilor Comunitare (CVC), mărfurile

comunitare sunt următoarele:

- mărfurile obţinute în întregime în cadrul teritoriului vamal comunitar (animalele,

recoltele)

9
 - mărfurile care circulă liber în Comunitate (art. 24 din Tratatul C.E.; acestea sunt
mărfurile care provin din ţările terţe pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import
şi au fost percepute taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile în acel stat
membru), dacă nu au beneficiat de restituirea totală sau parţială a acestor taxe şi
impuneri.

- mărfurile obţinute în cadrul teritoriului vamal comunitar prin prelucrarea unor bunuri
care circulă liber în Comunitate sau prin prelucarrea unor bunuri obţinute în întregime în
Comunitate şi a unor bunuri care circulă liber în Comunitate.

Toate celelalte mărfuri sunt considerate mărfuri necomunitare. În cazul mărfurilor

necomunitare se face distincţie între originea nepreferenţială şi originea preferenţială. Originea
nepreferenţială constituie regimul juridic de drept comun. Originea preferenţială a mărfurilor este
stabilită prin tratatele internaţionale încheiate de Comunitate cu ţări terţe sau unilateral de
Comunitate. Originea preferenţială implică aplicarea unor taxe la import mai reduse de către
Comunitate.

În ipoteza în care procesul de prelucrare a unei mărfi s-a desfăşurat în mai multe state potrivit
art. 24 din CVC, marfa este originară din statul unde a avut loc ultima prelucare sau transformare
substanţială, justificată din punct de vedere economic, realizată într-o întreprindere echipată în
acest scop, care a condus la obţinerea unui produs nou sau care reprezintă un stadiu de fabricaţie
important. În principiu, operaţiunile de asamblare nu sunt semnificative pentru determinarea
originii mărfurilor. Ca regulă, se poate reţine că o operaţiune de asamblare care conduce la
sporirea a mai puţin de 10% a valorii mărfii, nu are relevanţă pentru stabilirea originii mărfii.
Situaţia se modifică însă în eventualitatea în care operaţiunea de asamblare reprezintă stadiul de
fabricaţie determinant în cadrul căruia se concretizează destinaţia diferitelor elemente
componente ale mărfii, iar marfa dobândeşte proprietăţi calitative specifice (ex: asamblare auto).

c) DOMENIUL DE APLICARE TEMPORAL

Prin Tratatul CEE, uniunea vamală trebuia realizată până la începutul anului 1970. Acest
obiectiv a fost îndeplinit mai devreme în cursul anului 1968.

10
 B) INTERZICEREA ÎNTRE STATELE MEMBRE A TAXELOR CU EFECT
ECHIVALENT TAXELOR VAMALE LA IMPORT SAU EXPORT

În art. 23 şi 25 din Tratatul CE se prevede interzicerea între statele membre a taxelor cu

efect echivalent, dar această sintagmă nu este definită în cuprinsul reglementărilor legale
comunitare. Semnificaţia ei a fost precizată în jurisprudenţa CJCE. Pentru înţelegerea noţiunii
arătate ţinem seama de definiţia formulată de CJCE cu prilejul afacerii fondului social pentru
lucrătorii care prelucrau diamante (Belgia). Din hotărârea Curţii, pronunţată în afacerea
menţionată reies următoarele caracteristici ale taxelor cu efect echivalent:

- sunt obstacole pecuniare. Obstacolelor care nu au caracter pecuniar li se aplică

dispoziţiile din Tratat consacrate interzicerii între statele membre a restricţiilor cantitative
şi a măsurilor cu efect echivalent.

- nu are importanţă mărimea, denumirea sau modul de aplicare a taxei ce a fost instituită;
chiar dacă taxa cerută este minimă, ea este interzisă pentru că poate conduce la o creştere
a preţului mărfurilor.

Aspectele de ordin pecuniar sunt decisive întrucât o anumită taxă ar putea avea efect disuasiv
datorită formalităţilor administrative care trebuie îndeplinite pentru plata ei. Denumirea taxei
solicitate nu are importanţă.

În practică s-a reţinut că statele membre au instituit taxe cu efect echivalent sub denumirea de
taxă specială, taxă de trecere, supliment de preţ etc.

Modul de aplicare al taxei nu are însemnătate. Taxa poate fi cerută, de pildă, pentru
verificarea calităţii mărfurilor care se exportă, pentru eliberarea unei licenţe de import etc.

- taxele cu efect echivalent sunt impuse unilateral în statele membre de autorităţile publice
centrale sau locale

- taxele cu efect echivalent sunt cerute pentru că mărfurile trec frontiera. Nu are importanţă
că ele sunt încasate într-un stadiu ulterior, acela al prelucrării mărfurilor sau al
comercializării lor.

11
 - nu are însemnătate cine este beneficiarul taxei (statul sau o altă persoană juridică), nici
scopul pentru care taxa este cerută. Nu a avut importanţă, în speţă, că veniturile obţinute
nu erau folosite în domeniul economic.

Taxele cu efect echivalent sunt interzise chiar dacă nu au caracter protecţionist.

Ulterior afacerii evocate, CJCE a stabilit în practica ei că o taxă instituită în cadrul unei
regiuni dintr-un stat membru cu privire la mărfurile care se introduceau în acearegiune şi
referitor la mărfurile ce se scoteau din acea regiune, taxă menită să procure venituri autorităţilor
locale este o taxă cu efect echivalent (CJCE, 14.09.95, cauzele nr 485, 486, 193, Simitzi). Astfel
Curtea a reţinut că absenţa unor asemenea taxe constituie o condiţie prealabilă indispensabilă
pentru realizarea uniunii vamale – noţiunea de taxă cu efect echivalent este mai largă.

Cu prilejul afacerii fondului social pentru lucrătorii care prelucrau diamante Curtea a reţinut
totodată că nu sunt taxe cu efect echivalent următoarele:

- taxele instituite în cadrul multilateral (ex: la nivelul Comunităţii se poate decide

realizarea unor controale fitosanitare sau veterinare şi plata taxelor aferente. Aceste
măsuri favorizează circulaţia mărfurilor în Comunitate. Taxele aferente controalelor
instituite nu trebuie să depăşească însă costul acestor controale. Instituţiile comunitare nu
sunt nici ele abilitate să instituie taxe cu efect echivalent.

- taxele solicitate pentru serviciile prestate agenţilor economici. Serviciul prestat trebuie să
procure însă un avantaj real agentului economic în cauză iar cuantumul taxei trebuie să
fie proporţional cu serviciul furnizat.

- taxele interne la care face referire art. 90 din Tratatul CE.

12
 15.10.2007
(CURS 3)

Dispoziţiile art. 90 se justifică prin caracterul insuficient al armonizării în materie fiscală

la nivel comunitar. Se poate observa că nivelul TVA şi al unor accize este diferit de la un stat
membru la altul. Prin prevederile articolului 90 se urmăreşte în principal plasarea produselor
străine importate şi a bunurilor indigene într-o situaţie similară din punct de vedere fiscal.
Potrivit art. 90 niciun stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele altor ţări membre
unor impozite interne de orice natură superioare celor care se aplică, direct sau indirect,
produselor naţionale similare. În plus, niciun stat membru nu supune produsele celorlalte ţări
membre unor impozite interne de natură să protejeze indirect alte produse. Art. 90 cuprinde 2
reguli dupăcum în ţara de import există sau nu produse similare bunurilor străine importate. În
situaţia în care în ţara de import există produse similare celor importate, se aplică regula de la art.
90 (1). În caz contrar, se ia în considerare regula de la al. (2) al aceluiaşi articol.

13
 După cum s-a hotărât în jurisprudenţa CJCE produsele similare sunt cele care au
proprietăţi apropriate sau care corespund aceloraşi necesităţi ori aşteptări ale consumatorilor.

În cuprinsul art. 90 (1) nu se face referire la produse identice ci doar la bunuri similare.
Această expresie este înţeleasă în sens larg. De exemplu băuturile alcoolice pot fi considerate
bunuri similare. În cazul acestora analogia nu poate fi dusă prea departe. După cum s-a decis în
practica CJCE, vinul este un produs similar whisky-ului, cele 2 bunuri fiind diferite sub aspectul
modului de fabricaţie, al gustului, al gardului de alcool şi a aşteptărilor consumatorilor.

Dacă în ţara de import există produse similare bunurilor străine introduse în respectivul
stat, aceeaşi taxă trebuie să se aplice atât bunurilor străine cât şi produselor indigene. Această
idee reiese din dispoziţiile art. 90 (1). Prevederile arătate trebuie înţelese însă într-un sens mai
larg. Ele au menirea de a determina plasarea bunurilor importate şi a produselor indigene
similare în aceeaşi situaţie din punct de vedere fiscal. În consecinţă, nu este suficient ca aceeaşi
taxă să se aplice produselor străine şi bunurilor indigene. Se solicită în plus ca faptul ce
generează plata impozitului respectiv să fie acelaşi, criteriile pe baza cărora este calculată taxa
instituită să fie identice. Taxa trebuie percepută în acelaşi stadiu de prelucrare sau comercializare
a bunurilor, termenul pentru plata taxei să fie acelaşi pentru ambele categorii de produse iar
sancţiunile pentru neplata taxei trebuie să fie, în principiu, aceleaşi.

În eventualitatea în care în ţara de import nu există produse similare, se aplică regula de

la art. 90 (2). În această ipoteză statele membre pot institui taxe interne cu condiţia ca ele să fie
justificate prin criterii obiective.

În legătură cu dispoziţiile art. 90 (2) se poate observa că raportul de concurenţă între două
produse poate fi numai parţial sau potenţial (ex: concurenţa între vin şi bere).

Taxele instituite nu trebuie să urmărească fixarea preferinţelor consumatorilor în scopul

avantajării produselor indigene. Pentru a se stabili dacă preferinţele consumatorilor se pot sau nu
modifica în timp se va ţine seama de condiţiile pieţei şi de posibilităţile de evoluţie a acestora în
imprejurarea asigurării liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre. Cu toate că în
cuprinsul art. 90 se face referire la bunurile importate, în cadrul jurisprudenţei CJCE s-a stabilit
că textul menţionat poate fi invocat inclusiv în circumstanţele în care un anumit bun indigen ar fi

14
supus unei taxe mai mari atunci când este exportat decât în eventualitatea în care este
comercializat pe piaţa naţională.

Dispoziţiile art. 90 au efect direct. Particularii trebuie să opteze însă între invocarea
prevederilor art. 25 din Tratat prin care sunt interzise taxele cu efect echivalent şi invocarea art.
90 prin care sunt prohibite taxele interne cu caracter discriminator.

În sensul art. 25 o anumită taxă este solicitată pentru că marfa trece o frontieră.
Corespunzător art. 90 o anumită taxă poate să se aplice atât bunurilor străine cât şi celor
indigene, dar este posibil să fie nesocotit principiul egalităţii de tratament.

După cum mai reiese din hotărârea CJCE în afacerea analizată, prevederile art 23 şi 25
din Tratat prin care sunt interzise între statele mebre taxele cu efect echivalent au aplicabilitate
directă.

RECUPERAREA TAXELOR VAMALE ŞI A TAXELOR CU EFECT ECHIVALENT

PERCEPUTE PRIN ÎNCĂLCAREA REGLEMENTĂRILOR LEGALE COMUNITARE

În eventualitatea în care se percep taxe vamale sau taxe cu efect echivalent sau taxe
interne cu efect discriminator, cu încălcarea reglementărilor comunitare, se produc consecinţe
atât pe plan normativ cât şi pe plan social.

Pe plan normativ statul membru care a instituit o taxă ilicită trebuie să renunţe la măsura
adoptată. În unele situaţii este posibilă şi extinderea avantajelor consimţite în cazul bunurilor
indigene, la produsele străine. După cum s-a stabilit în jurisprudenţa CJCE principiul priorităţii
dereptului comunitar în raport cu dreptul naţional nu permite menţinerea unor prevederi legale
naţionale contrare dispoziţiilor comunitare, întrucât se creează o situaţie ambiguă, subiecţii de
drept aflându-se într-o stare de incertitudine cu privire la posibilitatea lor de a se prevala de
dispoziţiile legale comunitare.

Pe plan fiscal, taxele încasate prin încălcarea reglementărilor legale comunitare, trebuie
restituite celor care le-au plătit. După cum se cunoaşte, hotărârile CJCE pronunţate pe baza art.

15
234 din Tratatul C.E. prin care sunt interpretate dispoziţiile legale comunitare au în principiu
efect retroactiv. În consecinţă, judecătorul naţional trebuie să ţină seama de o hotărâre a CJCE
inclusiv privitor la raporturile juridice stabilite anterior pronunţării acelei hotărâri. Numai în
condiţiile arătate se poate asigura aplicarea uniformă a prevederilor legale comunitare pe
teritoriul tuturor statelor membre de la momentul intrarii în vigoare. Cu titlu excepţional, o
hotărâre a Curţii pronunţată pe baza art. 234 din Tratatul C.E. are efecte numai pentru viitor,
asemenea efecte putând fi justificate prin motive de securitate juridică. În cuprinsul hotărârii
Curţii trebuie să se indice că interpretarea Curţii produce efecte juridice numai pentru viitor.

În scopul obţinerii restituirii unei taxe percepute în mod ilicit, subiecţii de drept vor ţine
seama de regulile de procedură existente în fiecare stat membru. Principiul îmbogăţirii fără justă
cazuă poate fi invocat pentru a se refuza sau limita restituirea unei taxe încasate ilicit, dacă
aceasta a fost repercutată de agentul economic care a plătit-o asupra subiecţilor de drept situaţi în
cadrul lanţului economic în aval. După cum s-a subliniat în practica CJCE, într-o economie de
piaţă fondată pe principiul liberei concurenţe împrejurarea de a sti dacă o anumită taxă încasată
în mod ilegal a fost sau nu repercutată ulterior de către cel ce a plătit-o asupra altor subiecţi de
drept şi măsura în care aceasta a avut loc, implică o marjă de incertitudine ce nu poate fi
imputată sistematic persoanei care a plătit taxa respectivă. Problema analizată se simplifică în
eventualitatea în care corespunzător regelementărilor legale dintr-un stat membru o anumită taxă,
după ce a fost plătită, trebuia repercutată de agentul economic care a achitat-o asupra subiecţilor
de drept situaţi în aval.

PRINCIPALELE DESTINAŢII VAMALE PREVĂZUTE ÎN CADRUL

REGLEMENTĂRILOR LEGALE COMUNITARE

Aceastea sunt:

a) Libera circulaţie a mărfurilor

După cum reise din dispoziţiile art. 24 din Tratatul C.E. o marfă dintr-un stat terţ circulă liber
în Comunitate după achitarea taxelor vamale la import, a taxelor cu efect echivalent şi
îndeplinirea celorlalte formalităţi vamale într-un sat membru. Achitarea taxei vamale implică
situarea mărfii în cadrul nomenclaturii tarifare, identificarea originii mărfii, calcularea valorii în
vamă, stabilirea taxelor vamale datorate şi verificarea respectării de către importator a

16
obligaţiilor pe care le presupun etapele anterioare. Valoarea în vamă se calculează în funcţie de
valoarea tranzacţională a mărfii, adică în funcţie de preţul efectiv plătit sau care urmează să fie
plătit pentru aceea marfă. Dacă nu se poate aplica această metodă de calcul se ia în considerare
valoarea tranzacţională a unor mărfuri identice introduse în cadrul Comunităţii la un moment cât
mai apropiat de momentul vămuirii. Când nu se poate aplica nici această metodă se ia în
considerare valoarea tranzacţională a unor mărfuri similare.

b) Zonele libere şi antrepozitele libere

Acestea sunt locuri din cadrul teritoriului vamal comunitar unde mărfurile pot fi introduse
fără plata taxelor vamale la import şi fără îndeplinirea formalităţilor vamale. Durata staţionării
mărfurilor în zonele sau antrepozitele libere nu este limitată în timp. Fiecare stat membru
hotărăşte dacă organizează sau nu pe teritoriul său zone sau anrtrepozite libere.

c) Antrepozitele vamale

Sunt locuri autorizate de auotrităţile vamale şi aflate sub controlul lor unde mărfurile pot fi
depozitate fără plata taxelor vamale la import. Spre deosebire de antrepozitele libere, mărfurile
trebuie prezentate în vamă urmând ca ele să primească această destinaţie vamală.

d) Admiterea temporară

Reprezintă introducerea unei mărfi în cadrul teritoriului vamal comunitar cu exonerarea

totală sau parţială de la plata taxelor vamale la import, urmând ca după un timp marfa respectivă
să fie scoasă în afara teritoriului vamal comunitar în aceeaşi stare cu excepţia uzurii ei normale.
În cuprinsul reglementărilor legale comunitare sunt prevăzute mărfurile ce pot primi această
destinaţie vamală. Aceastea pot fi de exemplu mărfuri prezentate la târguri sau expoziţii,
aparatură medicală, instalaţii pentru înlăturarea consecinţelor unor calamităţi naturale, ambalaje
şi containere etc.

e) Perfecţionarea activă

17
 Această destinaţie vamală poate fi folosită atât pentru mărfuri necomunitare (perfecţionare
activă în sistem suspensiv) cât şi pentru mărfuri comunitare (perfecţionare activă în sistemul
rambursului). De regulă, perfecţionarea activă este folosită pentru mărfuri necomunitare. Ea
implică introducerea unei mărfi dintr-un stat terţ fără plata taxelor vamale la import în cadrul
Comunităţii pentru ca acea marfă să fie supusă unei operaţiuni de prelucarre, transformare sau
reparare. Produsele astfel obţinute sunt denumite produse compensatoare. În cuprinsul
autorizaţiei eliberate de autorităţile vamale este arătată operaţiunea de perfecţionare care va fi
realizată, durata în cadrul căreia aceasta se va desfăşura şi rata de randament (cantitatea sau
procentul de produse compensatoare care va rezulta). După cum am menţionat, perfecţionarea
activă se poate realiza şi prin folosirea unor mărfuri comunitare, ceea ce implică restituirea
taxelor vamale la import ce au fost achitate.

f) Perfecţionarea pasivă

Aceasta presupune scoaterea cu titlu temporar a unor mărfuri comunitare în afara teritoriului
vamal comunitar pentru ca ele să fie supuse unei operaţiuni de perfecţionare. Produsele
compensatoare sunt introduse apoi în Comunitate cu exonerarea totală sau parţială de la plata
taxelor vamale la import.

g) Transformarea sub control vamal

Implică supunerea unei mărfi dintr-un stat terţ unei oparaţiuni ce îi modifică felul sau starea
iniţială înainte ca marfa respectivă să fie vămuită. În cuprinsul reglementărilor comunitare sunt
arătate mărfurile pentru care poate fi folosită această destinaţie vamală (ex: cerealele pot fi uscate
înainte de vămuirea lor, întrucât taxele vamale la import se stabilesc pentru aceste bunuri în
funcţie de greutatea lor).

h) Exportul

Înseamnă scoaterea definitivă a unei mărfi în afara teritoriului vamal comunitar, de regulă
fără plata unor taxe vamale la export.

C) INTERZICEREA ÎNTRE STATELE MEMBRE A RESTRICŢIILOR

CANTITATIVE ŞI A MĂSURILOR CU EFECT ECHIVALENT

18
 Înlăturarea obstacolelor netarifare între statele membre se realizează atât prin aportul
jurisprudenţei, cât şi prin armonizarea legislaţiilor ţărilor din Comunitate. Npţiunea de măsuri cu
efect echivalent a fost precizată cu prilejul jurisprudenţei Dassonville. Potrivit definiţiei
formulate de CJCE, cu prilejul cauzei Dassonville, măsurile cu efect echivalent restricţiilor
cantitative sunt orice reglementări comerciale ale statelor membre susceptibile să afecteze direct
sau indirect, actual sau potenţial, comerţul intracomunitar. În cuprinsul Tratatului C.E. se
prevede la art. 28 că restricţiile cantitative la import precum şi toate măsurile cu efect echivalent
sunt interzise între statele membre. Corespunzător art. 29 din Tratatul C.E., restricţiile cantitative
la export precum şi toate măsurile cu efect echivalent sunt interzise între statele membre.
Dispoziţiile art. 28 şi 29 au efect direct în cadrul ordinii juridice naţionale a ţărilor din
Comunitate.

În art. 95, paragraful 1 din Tratatul C.E. se stabileşte că în Consiliu pot fi adoptate măsuri
de armonizare a legislaţiilor statelor membre care să aibă ca scop instituirea şi funcţionarea pieţei
interne. Dispoziţiile art. 95, paragraful 1 nu pot fi înţelese în sensul că restricţiile cantitative şi
măsurile cu efect echivalent ar fi interzise între statele membre numai în domeniile în care au
fost adoptate măsuri de armonizare a legislaţiilor ţărilor din Comunitate. Înlătuarea restricţiilor
cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent se realizează prin aportul jurisprudenţei cât şi ca
urmare a armonizării legislaţiei statelor membre.

Art. 28-29 din Tratatul C.E. folosesc noţiunea de restricţie cantitativă şi cea de măsură
cu efect echivalent. Restricţiile cantitative ar putea consta în interzicerea totală a importului,
exportului sau a tranzitului unor mărfuri ori în stabilirea unor cotingente sau cote la export sau la
import. De regulă, în practica ei, CJCE ia însă în considerare aceste noţiuni împeună. După cum
s-a pronunţat Curtea în afacerea Dassonville, restricţiile cantitative şi măsurile cu efect
echivalent sunt reglementări comerciale ale statelor membre. Noţiunea de reglementare
comercială a unui stat membru este înţeleasă în contextul analizat în sens larg. Restricţiile
cantitative şi măsurile cu efect echivalent pot fi instituite prin dispoziţii legislative de
reglementare sau administrative ale statelor membre, prin prevederi ale unor tratate
internaţionale, prin recomandări emanând de la autorităţile publice, pot să constea în practici
generale şi constante ale organelor administrative, în comportamente pasive şi tolerante ale
organelor administrative faţă de faptele unor particulari. Obstacolele netarifare pot fi adoptate

19
prin hotărâri judecătoreşti ale instanţelor naţionale sau prin reguli deontologice ale unor
organizaţii profesionale supuse controlului autorităţilor publice şi care pot aplica sancţiuni
disciplinare membrilor lor.

Restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent sunt comportamente sau acte ale
statelor membre ori imputabile acestora, indiferent dacă ele au sau nu caracter obligatoriu pentru
cei cărora li se adresează.

După cum se poate observa, restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent pot
aparţine puterii legislative, executive sau judecătoreşti. Ele pot fi adoptate inclusiv de organele
locale ale administraţiei de stat. Din cele arătate nu trebuie să se deducă însă că instituţiile
comunitare ar fi abilitate să instituie restricţii cantitative şi măsuri cu efect echivalent între statele
membre.

Restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent vizează operaţiuni economice cu

mărfuri susceptibile să formeze obiect al comerţului între statele membre. Nu are relevanţă în
raport cu art. 28, 29 din Tratatul C.E. dacă operaţiunile economice respective sunt operaţiuni
civile sau comerciale în înţeles strict.

Reglementările comerciale ale statelor membre pot afecta direct sau indirect comerţul
intracomunitar. Ele pot fi adoptate în ideea împiedicării sau a stânjenirii schimburilor între statele
membre după cum e posibil ca măsurile luate să urmărească alte scopuri dar să aibă ca rezultat
stânjenirea comerţului intracomunitar.

Reglementările comerciale ale statelor membre sunt susceptibile să afecteze în mod

actual sau potenţial comerţul intracomunitar. În alte cuvinte, ele pot să stânjenească efectiv
schimburile între statele membre sau să producă asemenea consecinţe în viitor. Prin urmare, în
vederea aplicării art. 28 sau 29 din Tratatul C.E. nu este necesar să se aştepte până la momentul
la care consecinţele restrictive se produc efectiv. Este îndeajuns să se poată aprecia cu grad
suficient de probabilitate că o anumită măsură ar putea afecta comerţul intracomunitar. Chiar în
eventualitatea în care măsura naţională adoptată are consecinţe restrictive minore, dispoziţiile art.
28 sau cele ale art. 29 vor putea fi puse în practică.

20
 Aplicarea dispoziţiilor pertinente din Tratatul C.E. nu este condiţionată de evidenţierea
volumului schimburilor intracomunitare ce ar putea să fie afectat de o restricţie cantitativă sau de
o măsură cu efect echivalent. Pe de altă parte, o influenţă ipotetică sau prea aleatorie şi prea
indirectă asupra schimburilor intracomunitare nu este suficientă pentru ca măsura luată să fie
considerată o măsură cu efect echivalent.

Măsurile prin care se urmăreşte asigurarea desfăşurării pe termen lung a comerţului

intracomunitar cu un anumit produs nu sunt măsuri cu efect echivalent, chiar dacă ele au
consecinţe restrictive pe termen scurt.

22.10.2007
CURS 4

Restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent pot privi numai bunurile care se
importă, bunurile care se importă şi bunurile indigene, produsele care se exportă sau produsele
care se exportă şi cele care se comercializează pe piaţa naţională. De regulă, restricţiile
cantitative şi măsurile cu efect echivalent vizează fie doar bunurile care se importă, fie bunurile
care se importă şi produsele indigene. Dintre măsurile cu efect echivalent privitoare numai la
bunurile care se importă menţionăm:

1) Măsurile prin care se stabilesc preţuri minime sau preţuri maxime de vânzare a
produselor importate.

2) Măsurile prin care li se solicită importatorilor să verifice sistematic compoziţia mărfurilor

pentru a stabili dacă aceasta corespunde sau nu indicaţiilor furnizorilor străini.

21
 3) Măsurile prin care desfăşurarea operaţiunii de import este condiţionată de îndeplinirea
anumitor formalităţi cum ar fi obţinerea unei licenţe de import sau întocmirea unei
declaraţii care să fie vizată de organele administrative.

4) Controalele sistematice la frontiere constituie şi ele măsuri cu efect echivalent.

5) Măsurile naţionale prin care cumpărătorii sunt îndemnaţi să achiziţioneze produse

indigene.

6) Măsurile prin care se solicită ca bunurile importate să respecte cerinţe de ordin tehnic şi
calitativ care nu sunt solicitate în cazul bunurilor indigene, precum şi măsurile prin care
importul bunurilor este condiţionat de respectarea principiului reciprocităţii.

Restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent care pot viza atât bunurile importate cât
şi produsele indigene sunt următoarele:

1) Măsurile care privesc fixarea preţurilor de vânzare.

2) Măsurile care privesc producţia mărfurilor cum sunt cele referitoare la denumirea, forma,
dimensiunile, greutatea sau compoziţia mărfurilor.

3) Măsurile privitoare la modul de prezentare a mărfurilor (ambalaj, etichete).

4) Măsurile prin care se fixează cerinţe de ordin tehnic şi calitativ ce depăşesc efectul
restrictiv specific unor asemenea criterii.

Nu sunt considerate restricţii cantitative sau măsuri cu efect echivalent reglementările din
statele membre care privesc modalităţile de vânzare a bunurilor. Această regulă s-a conturat în
jurisprudenţa CJCE cu prilejul cauzei Keck şi Mithouard.

Cu prilejul cauzei Keck şi Mithouard, CJCE a reiterat definiţia măsurilor cu efect echivalent
restricţiilor cantitative formulată cu prilejul afacerii Dassonville. Curtea a observat apoi că
reglementarea legală franceză prin care se interzicea revânzarea în pierdere nu avea ca obiect
schimburile de mărfuri între statele membre. Totuşi, Curtea a evitat să afirme că o reglementare
legală naţională care nu are ca obiect schimburile de mărfuri între statele membre nu ar putea

22
afecta comerţul intracomunitar. Într-adevăr, potrivit jurisprudenţei Dassonville, măsurile cu efect
echivalent sunt nu numai măsuri prin care se aduce atingere în mod direct comerţului
intracomunitar, ci şi măsurile prin care comerţul între statele membre e afectat indirect. Curtea
nu a plasat analiza sa nici pe planul măsurilor care afectează în mod indirect comerţul
intracomunitar, nici pe acela al măsurilor care au consecinţe prea aleatorii şi prea indirecte
asupra schimburilor intracomunitare şi în consecinţă nu sunt considerate măsuri cu efect
echivalent. În cuprinsul ei Curtea a distins între două categorii de măsuri naţionale:

- Măsurile care privesc marfa ca atare (măsurile referitoare la denumirea, forma,

dimensiunile, greutatea, compoziţia mărfurilor, ambalarea, etichetarea acestora şi
măsurile referitoare la operaţiunea de import (măsuri privitoare la licenţe de import,
analizarea sistematică a mărfurilor de importatori, controale sistematice la frontieră) care
sunt considerate în continuare măsuri cu efect echivalent.

- Măsurile prin care se limitează sau se interzic anumite modalităţi de vânzare, măsurile ce
se aplică tuturor agenţilor economici ce desfăşoară acelaşi gen de activitate pe teritoriul
statului membru în cauză şi care afectează identic, în drept şi în fapt, comercializarea
produselor importate şi a produselor indigene. Această categorie de măsuri naţionale nu
este inclusă în cadrul noţiunii de măsuri cu efect echivalent.

----------------------------Curtea a admis că o reglementare naţională prin care se interzice

revânzarea în pierdere poate avea consecinţe asupra volumului vânzării produsului, inclusiv
asupra volumului vânzării produselor importate. Curtea a considerat că o asemenea reglementare
nu aduce atingere principiului liberei circulaţii a mărfurilor fiind vorba de deosebiri care pot să
apară în funcţie de particularităţile fiecărei legislaţii naţionale. Se aprecia că în cadrul hotărârii ei
Curtea a aplicat principiul subsidiarităţii.

Măsurile privitoare la persoanele care pot comercializa anumite bunuri, cele referitoare la
momentul sau locul vânzării unor produse nu sunt măsuri cu efect echivalent (reglementările
naţionale prin care se stabileşte orarul de deschidere a magazinelor sau cele prin care se instituie
cerinţa ca unele produse să fie vândute numai în locuri special autorizate).

Metodele de promovare a vânzărilor (de ex. măsurile din domeniul publicităţii comerciale)
nu sunt incluse nici ele în categoria măsurilor cu efect echivalent.

23
 În general, măsurile privitoare la modalităţile de exercitare a unei activităţi comerciale nu
sunt măsuri cu efect echivalent (termene şi condiţii pentru obţinerea unei autorizaţii necesară în
vederea desfăşurării unei activităţi comerciale, referitoare la transportul sau depozitarea
mărfurilor, privitoare la preţurile de vânzare a mărfurilor).

Cu prilejul cauzei Keck şi Mithouard, Curtea a subliniat că reglementările naţionale

privitoare la modalităţile de vânzare trebuie aplicate tuturor agenţilor economici care desfăşoară
acelaşi gen de activitate pe teritoriul statului luat în considerare. Aceste măsuri se analizează în
cadrul naţional. Ele pot privi orice produs, se pot referi la un grup de produse similare, ori la un
grup de produse diferite, după cum pot viza un singur produs.

După cum am arătat, reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative sau a măsurilor cu efect
echivalent între statele membre se realizează nu numai prin aportul jurisprudenţei ci şi ca urmare
a armonizării legislaţilor între statele membre. Referitor la armonizarea legislaţiilor între statele
membre sunt relevante prevederile art. 95 paragr. 1 din Tratatul CE. Potrivit art. 95 paragr. 1,
prin derogare de la art. 94 şi în afară de cazul în care Tratatul dispune altfel, dispoziţiile
următoare se aplică pentru reaizara obiectivelor de la art. 14. Consiliul adoptă măsuri care
vizează apropierea dispoziţiilor legislative de reglementare şi administrative ale statelor membre
care au ca obiect instituirea şi funcţionarea pieţei interne, hotărând conform procedurii de la art.
251 şi după consultarea Comitetului Economic şi Social.

Corespunzător art. 94, Consiliul adoptă directive pentru apropierea dispoziţiilor legislative de
reglementare şi administrative ale statelor membre care au o incidenţă directă asupra instituirii şi
funcţionării pieţei comune, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European şi a CES.

Art. 95 paragr. 1 are caracter derogatoriu în raport cu art. 94. Dispoziţiile art. 95 paragr. 1 se
aplică în domeniul pieţei interne, afară de cazul în care Tratatul CE dispune altfel.

În ceea ce priveşte reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect

echivalent nu există prevederi specifice în cuprinsul Tratatului ceea ce înseamnă că se vor aplica
dispoziţiile art. 95 paragr. 1. Art. 95 paragr.1 permite adoptarea unor măsuri de armonizare a
legislaţiilor statelor membre; art. 94 se referă numai la directive ca mijloc de armonizare a
legislaţiilor statelor membre. Potrivit art. 95 paragr. 1, măsurile de armonizare se adptă în cadrul

24
procedurii de codecizie, Consiliul hotărând cu majoritate calificată; conform art. 94 directivele
de armonizare se adoptă de Consiliu în unanimitate. Sub aspectele semnalate prevederile art. 95
paragr. 1 sunt mai avantajoase în raport cu cele ale art. 94.

LIMITE ALE APLICĂRII PRINCIPIULUI LIBEREI CIRCULAŢII A MĂRFURILOR

Anumite motive pot justifica instituirea unor obstacole fără caracter pecuniar între statele
membre în domeniul circulaţiei mărfurilor. Unele dintre aceste motive sunt arătate în cuprinsul
Tratatului CE, altele au fost evidenţiate în jurisprudenţa CJCE. Potrivit art. 30 din Tratat,
dispoziţiile art. 28 şi 29 nu împiedică interdicţiile sau restricţiile la import, export sau tranzit,
justificate de motive de morală publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi
vieţii persoanelor, a animalelor, ocrotirea vegetalelor, protecţia tezaurelor naţionale cu valoare
artistică, istorică sau arheologică, protecţia prprietăţii industriale şi comerciale. Totuşi, aceste
interdicţii sau restricţii nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară, nici o
restricţie deghizată în comerţul dintre statele membre. Motivele de la art. 30 pot să fie invocate
numai în cazul instituirii unor obstacole netarifare. Ele nu pot justifica instituirea unor taxe
vamale sau a unor taxe cu efect echivalent între statele membre. Motivele de la art. 30 nu au
caracter economic. Pe de altă parte, se poate observa că enumerarea de la acest articol are
caracter limitativ.

Fiecare stat membru poate determina semnificaţia conceptelor arătate în art. 30. De
exemplu, fiecare stat membru poate stabili semnificaţia noţiunii de morală publică sau să decidă
nivelul de protecţie a sănătăţii şi vieţii persoanelor pe care doreşte să le asigure. Invocarea
motivelor de la art. 30 se realizează însă sub controlul CJCE în funcţie de reperele fixate în
jurisprudenţa acesteia. În cadrul art. 30 nu sunt menţionate domenii în care statele membre ar
avea competenţe exclusive. Ţările din Comunitate pot lua în considerare unul din motivele
menţionate la art. 30 atâta timp cât la nivelul Comunităţii nu au fost adoptate pe temeiul art. 95
paragr. 1, în domeniul respectiv, măsuri de armonizare a legislaţiilor statelor membre.

25
 În legătură cu protecţia proprietăţii industriale şi comerciale menţionăm că la nivel
comunitar s-a conturat teoria epuizării dreptului. Potrivit teoriei epuizării dreptului, titularul unui
drept de proprietate industrială sau comercială se poate opune în statul membru unde el
beneficiează de ocrotire, la importul unui produs dintr-un alt stat membru dacă aceasta ar
însemna încălcarea dreptului său. Totuşi, în situaţia în care, cu consimţământul său, un produs a
fost pus în circulaţie într-un alt stat membru titularul dreptului de proprietate industrială sau
comercială nu se va putea opune apoi la importul acelui produs în propria ţară.

În ceea ce priveşte motivele ce pot justifica instituirea unor obstacole netarifare între
statele membre şi care au fost evidenţiate în jurisprudenţa CJCE luăm în considerare mai întâi
hotărârea Curţii pronunţată în afacerea Cassis de Dijon (lichior francez). Hotărârea Curţii în
cauza Cassis de Dijon cuprinde două reguli importante:

- Potrivit unei prime reguli, un bun legal produs şi comercializat într-un stat membru poate
fi comercializat în orice ţară din Comunitate;

- Conform unei alte reguli, exigenţe imperative, justificate prin interesul general, pot
permite instituirea între statele membre a unor obstacole fără caracter tarifar la import.

În legătură cu prima regulă arătată, se poate observa că în absenţa unor măsuri de

armonizare a legislaţiilor statelor membre, fiecare ţară din Comunitate poate adopta reglementări
privitoare la producţia, comercializarea sau utilizarea mărfurilor. La nivel comunitar, au fost
adoptate pe temeiul art. 95 paragr. 1 o serie de măsuri de armonizare a legislaţiilor statelor
membre în scopul înlăturării între acestea a obstacolelor cu caracter tehnic.

Ţinând seama de diversitatea produselor care pot forma obiect al schimburilor

intracomunitare, la nivel european nu puteau fi luate măsuri de armonizare pentru toate bunurile
obţinute în statele membre. Pe de altă parte, prezervarea produselor tradiţionale din statele
membre contribuie la diversitatea şi bogăţia economico-socială a Comunităţii. În circumstanţele
menţionate prin hotărârea pronunţată în afacerea Cassis de Dijon a fost evidenţiat principiul
recunoaşterii reciproce corespunzător căruia un bun legal fabricat şi comercializat într-un stat
membru poate fi comercializat în orice ţară din Comunitate. Fiecare stat membru poate stbili
nivelul de protecţie a sănătăţii persoanelor, a consumatorilor, a mediului înconjurător pe care
doreşte să le asigure. În situaţia în care un bun importat corespunde în mod satisfăcător

26
exigenţelor din ţara de import privitoare la protecţia sănătăţii persoanelor, a consumatorilor, a
mediului etc. el poate fi pus în vânzare chiar dacă mijloacele prin care asemenea exigenţe au fost
îndeplinite în ţara de origine a produsului sunt diferite faţă de mijloacele prin care aceleaşi
exigenţe sunt satisfăcute în ţara de import. Principiul recunoaşterii reciproce se întemeiază pe
încrederea reciprocă între statele membre. După cum am arătat, la nivel comunitar au fost
adoptate o serie de măsuri de armonizare a legislaţiilor statelor membre precum şi o serie de
standarde europene. Mărfurile care corespund reglementărilor comunitare sau standardelor
europene pot circula fără restricţii între statele membre.

29.10.2007
CURS 5
Cu prilejul cauzei Cassis de Dijon, Curtea de Justiţie a evidenţiat că o serie de exigenţe
imperative precum cele care ţin de eficacitatea controalelor fiscale, protecţia sănătaţii publice,
corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi protecţia consumatorilor pot justifica instituirea unor
obstacole ce nu au caracter pecuniar în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor. Enumerarea
motivelor care pot explica instituirea unor asemenea obstacole nu a avut în cadrul jurisprudenţei
Cassis de Dijon caracter limitativ. De altfel, în practica CJCE, motivelor arătate li s-au alăturat
ulterior altele: protecţia mediului înconjurător, protecţia producţiei cinematografice, protecţia
reţelei publice de telecomunicaţii etc. Exigenţele imperative la care CJCE s-a referit pentru prima
oară cu prilejul jurisprudenţei Cassis de Dijon, exprimă valori de interes general din statele
membre ce sunt socotite demne de a fi protejate şi la nivel comunitar în domeniile în care

27
competenţa statelor membre şi cea a Comunităţii este o competenţă partajată. Exigenţele
imperative menţionate sunt analizate în doctrină sub denumirea de excepţii jurisprudenţiale de la
principiul liberei circulaţii a mărfurilor. Asemenea exigenţe imperative au fost evidenţiate în
jurisprudenţă şi ele permit instituirea unor obstacole netarifare în domeniul liberei circulaţii a
mărfurilor. Credem că, în mod riguros, ele trebuie examinate sub denumirea de valori de interes
general care permit instituirea unor restricţii cantitative sau măsuri cu efect echivalent.

Între motivele de la articolul 30 şi exigenţele imperative evidenţiate în jurisprudenţa

CJCE, există conexiuni importante. Astfel unele din cele două categorii de motive pot să se
presupună reciproc. De exemplu, ocrotirea vegetalelor (motiv prevăzut la art. 30) contribuie la
protecţia mediului înconjurător. Protecţia mediului înconjurător contribuie la rândul ei la
protecţia vieţii şi sănătăţii persoanelor. În unele hotărâri ale CJCE s-a făcut referire atât la
motivele de la art. 30 cât şi la aşa-numitele excepţii jurisprudenţiale. După cum se poate observa,
sănătatea publică este menţionată deopotrivă între motivele de la art. 30 şi exigenţele imperative
aduse în atenţie cu prilejul cauzei Cassis de Dijon. Între cele două categorii de motive există însă
şi deosebiri semnificative: (1) enumerarea de la art. 30 din Tratat are caracter limitativ;
exigenţele imperative care sunt reţinute în jurisprudenţa CJCE sunt în continuă dezvoltare. (2)
motivele de la art. 30 pot fi invocate în cazul instituirii unor restricţii la import şi export;
exigenţele imperative ale CJCE pot fi invocate numai pentru instituirea unor restricţii la import.

CONDIŢIILE ÎN CARE POT SĂ FIE INVOCATE MOTIVELE DE LA ART. 30 DIN

TRATAT ŞI EXIGENŢELE IMPERATIVE (excepţiile jurisprudenţiale)

Acestea sunt următoarele:

a) În domeniul în care a fost adoptată o măsură naţională cu caracter restrictiv nu trebuie să

existe o măsură de armonizare a legislaţiilor statelor membre. După cum am menţionat în
cuprinsul art. 30 din Tratat, nu sunt arătate domenii care ar ţine de competenţa exclusivă a
statelor membre, prin urmare, la momentul la care la nivel comunitar ar fi adoptată o măsură
de armonizare a legislaţiilor statelor membre, ţările din Comunitate nu s-ar mai putea prevala
de motivul reglementat la art. 30 cu privire la care a intervenit o măsură de armonizare.
Totuşi, măsura de armonizare luată la nivel comunitar ar trebui să aibă caracter exhaustiv, în

28
 caz contrar, statele membre ar putea institui obstacole netarifare în domeniile în care ele şi-ar
menţine o competenţă reziduală. Condiţia analizată este valabilă, după cum reiese din
jurisprudenţa Cassis de Dijon şi în împrejurarea în care se invocă o aşa-numită excepţie
jurisprudenţială.

b) Măsura naţională adoptată nu trebuie să aibă caracter discriminator. Ea nu trebuie să

dezavantajeze produsele importate în raport cu cele indigene, sau produsele exportate în
raport cu cele comercializate pe piaţa naţională. În cuprinsul art. 30 se prevede în mod expres
că interdicţiile sau restricţiile instituite nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare
arbitrară nici o restricţie deghizată în comerţul dintre statele membre. Aceste sintagme sunt
analizate în jurisprudenţa CJCE împreună; Curtea nu ataşează vreo însemnătate practică celor
două concepte. Pe de altă parte se poate observa că expresia discriminare arbitrară nu este
una tautologică. Astfel, în jurisprudenţa CJCE s-a reţinut că măsurile adoptate într-un stat
membru pentru a lupta împotriva anumitor dăunători ai vegetalelor pot să difere după cum
este vorba de produse importate sau de produse indigene.

c) Măsura naţională luată trebuie să fie necesară pentru atingerea obiectivului urmărit.

d) Măsura naţională adoptată trebuie să respecte principiul proporţionalităţii. Astfel, în situaţia

în care acelaşi obiectiv poate fi atins prin adoptarea mai multor categorii de măsuri, va trebui
să fie preferată cea care aduce cel mai puţin atingere principiului liberei circulaţii a
mărfurilor între statele membre (de exemplu, în numeroase împrejurări protecţia
consumatorilor se poate realiza prin informarea adecvată a acestora, nefiind necesar să se
interzică importul unor bunuri străine).

CLAUZELE DE SALVGARDARE

Def. Dispoziţii conţinute în cadrul dreptului originar şi a celui derivat care permit, sub
controlul Comisiei, instituirea unor măsuri naţionale cu caracter temporar sau nu, care sunt
derogatorii de la dispoziţiile legale comunitare.

29
 (1) Clauzele de salvgardare de la art. 95, parag. 4 din Tratatul CE:

- în cazul în care după ce Consiliul sau Comisia a adoptat o măsură de armonizare, un stat
membru consideră necesar să menţină dispoziţiile naţionale justificate prin exigenţele
importante prevăzute la art. 30 sau referitoare la protecţia mediului înconjurător sau a
mediului de lucru, le va notifica Comisiei indicând motivele menţinerii dispoziţiilor
respective.

- art. 95, parag. 5 din Tratatul CE fără a aduce atingere paragr. 4: dacă după adoptarea de
către Consiliu sau Comisie a unei măsuri de armonizare, un stat membru apreciază
necesar să introducă dispoziţii naţionale, bazate pe noi probe ştiinţifice privitoare la
protecţia mediului înconjurător sau a mediului de lucru datorită unei probleme specifice a
acelui stat membru, apărută ulterior adoptării măsurii de armonizare, va notifica Comisiei
măsurile avute în vedere precum şi motivele luării lor.

Dispoziţiile parag. 4 sunt mai suple faţă de paragr. 5 (parag. 4 permite menţinerea unor
dispoziţii naţionale cu caracter derogator; parag. 5 permite introducerea unor măsuri
naţionale cu caracter derogator)

- indiferent dacă e vorba de menţinerea sau instituirea unor noi măsuri de statele membre,
clauzele de salvgardare arătate pot să fie invocate după ce a fost luată o măsură de
armonizare la nivel comunitar; prin aceasta ele se deosebesc de excepţiile legale (art. 30)
şi de cele jurisprudenţiale.

Parag. 4 poate fi invocat pe baza unuia din motivele de la art. 30 din Tratatul CE precum şi a
altor două motive reţinute în practică în calitate de excepţii jurisprudenţiale (protecţia mediului
înconjurător şi a mediului de lucru).

Parag. 5 poate fi valorificat numai dacă se invocă unul dintre cele două motive reţinute în
practică ca excepţii jurisprudenţiale (protecţia mediului înconjurător şi a mediului de lucru).

30
 Invocarea parag. 5 presupune ca într-un stat membru să fi apărut o problemă specifică după
adoptarea măsurii de armonizare şi să existe noi probe ştiinţifice referitoare la protecţia mediului
înconjurător şi a mediului de lucru.

(2) Art. 95, parag. 10:

- măsurile de armonizare adoptate în temeiul acestui articol cuprind, în cazurile necesare,

o clauză de salvgardare care autorizează statele membre să adopte măsuri provizorii
supuse unei proceduri de control comunitar pentru unul sau mai multe din motivele fără
caracter economic prevăzute la art. 30.

- se întemeiază pe ideea că în ipoteza adoptării unei măsuri de armonizare, statele membre

sunt primele care pot sesiza problemele ce apar în urma aplicării acele măsuri. În
consecinţă, statele membre pot să adopte măsuri cu caracter provizoriu dacă măsura de
armonizare conţine o clauză de salvgardare în acest sens; ulterior, iniţiativa revine însă
Comisiei, care va propune adaptarea măsurilor de armonizare luate, iniţiativele statelor
membre neputând avea decât caracter provizoriu.

2) LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR (LCP) şi SERVICIILOR (LCS)

Trebuie luate la un loc pentru că:

- LCS nu poate fi asigurată pe deplin în absenţa LCP

- reglementările comunitare consacrate celor 2 libertăţi se referă în mod direct la

persoanele fizice şi juridice

31
 - principiul egalităţii de tratament se aplică în ambele domenii

- dispoziţiile legale comunitare (o parte) pot să fie avute în vedere în mod adecvat în
ambele domenii: în DCA ne interesează reglementările legale comunitare consacrate
persoanelor fizice sau juridice care desfăşoară o activitate independentă.

Ţinând seama că unele dispoziţii legale comunitare referitoare la lucrătorii salariaţi pot să
fie luate în considerare în mod adecvat şi în cazul lucrătorilor independenţi, vom examina
inclusiv libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi în Comunitate. Pentru a întregi tema LCP
fizice, vom analiza prevederile legale comunitare prin care se reglementează LCP
independent de desfăşurarea unei activităţi profesionale.

În cuprinsul Tratatului CE există o serie de dispoziţii consacrate LCP în legătură cu

desfăşurarea unei activităţi profesionale. În cazul lucrătorilor (salariaţi sau nesalariaţi) sunt
avute în vedere reglementările art. 39 din Tratatul CE. Prevederile art. 43 din Tratatul CE
(dreptul de stabilire), 49 şi 50 (libera prestare a serviciilor) pot să fie invocate şi de persoane
juridice.

LIBERA CIRCULAŢIE A LUCRĂTORILOR SALARIAŢI

Art. 39 din Tratatul CE prevede că libera circulaţie a lucrătorilor în Comunitate este

asigurată.

Art. 39, parag. 2 precizează că aceasta implică eliminarea între lucrătorii statelor membre a
tuturor discriminărilor fondate pe cetăţenie în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi celelalte
condiţii de lucru.

Art. 39, parag. 3, sub rezerva limitărilor justificate prin motive de ordine publică, securitate
publică, sănătate publică, implică dreptul lucrătorilor:

a) de a accepta ofertele efective de muncă

b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre

32
 c) de a se afla în unul din statele membre în scopul exercitării unei activităţi conforme cu
dispoziţiile legislative de reglementare şi administrare care cârmuiesc angajarea
lucrătorilor naţionali

d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în acea ţară în
condiţiile care se stabilesc de Comisie prin măsuri de aplicare

Dispoziţiile art. 39, parag. 4 nu sunt aplicabile locurilor de muncă din administraţia publică.

Pentru ca o persoană fizică să poată invoca art. 39, ea trebuie să îndeplinească două calităţi:

- să aibă cetăţenia unui stat membru – la nivel comunitar nu există reglementări referitoare
la condiţiile de obţinere/retragere a cetăţeniei în statul membru → fiecare stat membru
stabileşte cerinţele care trebuie îndeplinite în scopul obţinerii cetăţeniei lui; pe planul
dreptului comparat se aplică principiul jus sanguinis sau principiul jus soli fără să fie
exclusă o combinare a acestor principii.

- să desfăşoare o activitate salarizată – noţiunea de lucrător salariat are o semnificaţie

comunitară; potrivit jurisprudenţei CJCE lucrătorul salariat este persoana care desfăşoară
o activitate cu valoare economică certă în beneficiul şi sub conducerea altei persoane, în
schimbul unui salariu; motivele care au determinat o persoană să lucreze în alt stat
membru decât cel căruia îi aparţine nu au relevanţă.

Dispoziţiile art. 39 se pot aplica inclusiv în cazul în care persoana fizică obţine un salariu
inferior celui necesar pentru subzistenţă în ţara de primire, indiferent dacă ea are sau nu alte
venituri. De regulă, art. 39 se invocă în ipotezele în care o persoană desfăşoară o activitate
salariată în alt stat membru decât cel căruia îi aparţine. Totuşi, nu este exclusă luarea în
considerare a stipulaţiilor art. 39 atunci când o persoană fizică desfăşoară o activitate salariată
într-o ţară terţă, cu condiţia ca raportul juridic de muncă să aibă o legătură relevantă din
perspectiva dreptului comunitar cu sistemul juridic al unui stat membru.

Pentru a se stabili dacă există sau nu o asemenea legătură relevantă pot să fie avute în vedere
unele dintre criteriile folosite în dreptul internaţional privat (ex: art. 6 din Convenţia de la Roma
asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale prevede că în circumstanţele în care părţile nu au
stabilit legea ce va guverna contractul de muncă, acesta va fi supus fie legii statului unde

33
salariatul îşi îndeplineşte în mod obişnuit activitatea, chiar dacă e detaşat temporar în altă ţară,
fie legii statului unde se află sediul societăţii care l-a angajat dacă prin natura funcţiei sale
salariatul îşi îndeplineşte activitatea în mai multe state. În consecinţă, locul unde salariatul îşi
îndeplineşte în mod obişnuit activitatea sau unde se află sediul persoanei juridice care l-a angajat
(reşedinţa persoanei fizice etc.) pot constitui criterii pe baza cărora să se afirme că există o
legătură relevantă cu sistemul de drept al unui stat membru. Problema stabilirii existenţei unei
legături relevante cu sistemul de drept al unui stat membru e distinctă de problema soluţionării
unui conflict de legi în spaţiu pe baza normelor de drept internaţional privat.

Stabilirea dacă un lucrător salariat ar putea sau nu să invoce prevederile legale comunitare
consacrate lucrătorilor salariaţi chiar în propria ţară:

ex: Dacă faţă de o persoană se ia măsura interzicerii părăsirii localităţii, acea persoană ar
putea să solicite să se examineze o asemenea măsură în raport cu prevederile legale comunitare
pertinente?

Răspunsul nuanţat al CJCE este că în cazul în care persoana în cauză s-a prevalat anterior
de reglementările legale comunitare ea va putea apoi să le invoce în propria ţară (ex: o persoană
care a desfăşurat un timp o activitate profesională (salarizată sau independentă) în alt stat
membru, revenind apoi în propria ţară va putea invoca dispoziţiile legale comunitare prin care se
solicită recunoaşterea experienţei profesionale dobândită în starăinătate). Această soluţie se
justifică prin ideea de a nu-i defavoriza pe naţionali în raport cu cetăţenii altor state membre în
propria ţară. Rezultă că în cazul în care o persoană salariată nu a părăsit niciodată propria ţară,
acea persoană nu va putea invoca pentru întâia oară în statul căruia îi aparţine reglementările
legale comunitare consacrate liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi pentru că este vorba de o
siuaţie juridică internă iar reglementările legale comunitare nu vizează astfel de situaţii.

Dispoziţiile art. 39 au efect direct – pot fi invocate în raport cu autorităţile naţionale ale
statelor membre cât şi cu angajatorul.

34
 05.11.2007
CURS 6

CONDIŢIILE ÎN CARE LUCRĂTORII INDEPENDENŢI POT SĂ INVOCE DISPOZIŢIILE

LEGALE COMUNITARE CONSACRATE LIBEREI CIRCULAŢII

35
 Lucrătorii independenţi se pot prevala fie de dispoziţiile referitoare la dreptul de stabilire,
fie de cele privitoare la libera circulaţie a serviciilor. Potrivit art. 43 din Tratat, restricţiile privind
libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru sunt
interzise. Această interdicţie se extinde în egală măsură şi asupra restricţiilor ce privesc
înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de cetăţenii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui
stat membru.

Sub rezerva dispoziţiilor capitolului referitor la capital, libertatea de stabilire implică

accesul la activităţile independente şi la exercitarea lor precum şi constituirea şi gestionarea
întreprinderilor şi în special a societăţilor în sensul art. 48 (2) în condiţiile prevăzute pentru
proprii săi cetăţeni de legea ţării unde are loc stabilirea. Dispoziţiile principale consacrate liberei
prestări a serviciilor sunt cele de la art. 49, 50 din Tratatul CE. Conform art. 49, restricţiile
privind libera prestare a serviciilor în interiorul Comunităţii sunt interzise în ceea ce îi priveşte
pe resortisanţii statelor membre, stabiliţi într-un alt stat al Comunităţii decât cel al destinatarului
prestaţiei. Alineatul 2 prevede că Consiliul, cu majoritate, calificată, la Propunerea Comisiei,
poate extinde beneficiul dispoziţiilor consacrate serviciilor la prestatorii de servicii care sunt
resortisanţi ai unui stst terţ şi care sunt stabiliţi în interiorul Comunităţii.

Potrivit art. 50, în sensul Tratatului, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod
obişnuit contra unei plăţi în măsura în care nu sunt guvernate de dispoziţiile referitoare la libera
circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor. În alineatul 2 al art. 50 se spune că
serviciile cuprind în special:

a) activităţile cu caracter industrial

b) activităţile cu caracter comercial

c) activităţile artizanale

d) activităţile profesiunilor liberale

Al. (3) Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului referitor la dreptul de stabilire,
prestatorul poate pentru executarea prestaţiei sale, să exercite activitatea cu titlu temporar în
statul unde furnizează prestaţia în condiţiile impuse de respectivul stat propriilor cetăţeni.

36
 După cum se poate observa, dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor are
caracter subsidiar în raport cu cele referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a
persoanelor (art. 50 (1)). În alte cuvinte, dispoziţiile arătate se aplică numai în cazul în care nu
pot fi luate în considerare reglementările legale comunitare consacrate celorlalte trei libertăţi
fundamentale ce caracterizează piaţa internă. Prevederile art. 43, 49, 50 se aplică persoanelor
fizice şi persoanelor juridice.

În cazul persoanelor fizice se solicită ca acestea să aibă cetăţenia unui stat membru şi să
desfăşoare o activitate independentă. Aspectele referitoare la cetăţenie se analizează potrivit
termenilor prezentaţi în contextul examinării situaţiei lucrătorilor salariaţi.

Referitor la noţiunea de lucrător nesalariat, CJCE a precizat că activitatea unei anumite

persoane este caracterizată ca o activitate nesalariată în funcţie de gradul de independenţă al
respectivei persoane şi de riscul economic pe care aceasta şi-l asumă. Din punct de vedere practic
este adesea relevant pentru aplicarea reglementărilor consacrate lucrătorilor independenţi că
persoana în cauză nu primeşte un salariu pentru activitatea desfăşurată.

Valorificarea prevederii articolului 43 presupune înfiinţarea unui stabiliment, a unei

structuri durabile în ţara de primire. Corespunzător art. 43, dreptul de stabilire se poate exercita
cu titlu principal sau cu titlu secundar. În cazul dreptului de stabilire cu titlu principal, o persoană
fizică îşi începe activitatea profesională în alt stat decât cel căruia îi aparţine sau îşi transferă
întreaga activitate dintr-un stat membru în altul. În ipoteza dreptului de stabilire cu titlu secundar,
o persoană fizică care are un stabiliment într-un stat membru, deschide apoi un alt stabiliment
dependent de primul în acelşi stat membru sau într-o ţară diferită din Comunitate. În schimb,
aplicarea prevederilor consacrate liberei prestări a serviciilor nu implică în mod necesar
implementarea durabilă pe teritoriul statului unde serviciile sunt furnizate. După cum reiese în
mod expres din stipulaţiile art. 50 (3), activitatea de prestare a serviciilor este o activitate cu titlu
temporar. Pentru o activitate determinată, persoanele fizice trebuie să opteze între invocarea
dispoziţiilor art. 43 sau invocarea prevederilor articolelor 49, 50.

Între ipoteza dreptului de stabilire cu titlu secundar şi cea a liberei prestări a serviciilor,
există similitudini şi deosebiri. În ambele situaţii persoana fizică în cauză trebuie să aibă un
stabiliment într-un stat membru. Acesta nu este neapărat stabilimentul principal. Aşadar, o

37
persoană fizică ar putea să aibă un stabiliment principal în afara Comunităţii, să-şi organizeze
apoi un al doilea stabiliment într-un stat membru şi pornind de la cel de-al doile stabiliment, să
valorifice, într-o etapă ulterioară, fie posibilităţile pe care i le oferă prevederile art. 43, fie pe cele
care le presupun dispoziţiile articolelor 49, 50.

Între cele două ipoteze menţionate există însă şi deosebiri. Astfel, în cazul dreptului de
stabilire cu titlu secundar o persoană fizică îşi poate organiza stabilimentul secundar în ţara unde
şi-a deschis stabilimentul principal (de exemplu o persoană de cetăţenie română îşi începe
activitatea profesională la Paris iar apoi îşi deschide un stabiliment secundar la Starsbourg). Dacă
se invocă dispoziţiile consacrate liberei prestări a serviciilor, din termenii art. 41 (1) reiese că
prestatorul şi destinatarul prestaţiei trebuie să fie stabiliţi în state membre diferite. În practică,
această cerinţă a fost atenuată, CJCE subliniind că esenţial este ca prestaţia să aibă caracter
transfrontalier. Aşadar, art. 49 se poate aplica în condiţiile în care prestatorul şi destinatarul sunt
stabiliţi în acelaşi stat membru dacă prestaţia are caracter transfrontalier.

Dispoziţiile consacrate liberei circulaţii a lucrătorilor independenţi pot fi luate în

considerare afară dacă este vorba de o situaţie pur internă. Această problemă se analizează în
termeni similari celor prezentaţi în contextul examinării situaţiei lucrătorilor salariaţi.

LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR, POTRIVIT DISPOZIŢIILOR Directivei nr.

2004/38

D 2004/38 vizează dreptul cetăţenilor UE şi a membrilor familiei acestora de a circula şi

de a se stabili în mod liber pe teritoriul ţărilor din Comunitate. După cum se poate remarca,
dispoziţiile din directivă au ca reper calitatea de cetăţean al UE. Concret, D 2004/38 conţine
prevederi consacrate următoarelor aspecte:

- condiţiile în care persoanele care au cetăţenia UE şi membrii familiei acestora pot să

circule şi să se stabilească în ţările din Comunitate.

38
- Condiţiile în care persoanele care au cetăţenia UE şi membrii familiei acestora pot să
dobândească un drept de şedere permanentă în ţările din Comunitate.

- Limitele aduse liberei circulaţii a persoanelor pe motive de ordine publică, securitate

publică sau sănătate publică. D 2004/38 nu conţine reglementări cu caracter exhaustiv
consacrate liberei circulaţii a persoanelor. Dispoziţiile directivei se completează cu
prevederile altui izvor din cadrul dreptului derivat: Regulamentul 1612/68 privitor la
libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii. Dispoziţiile regulamentului se
referă în principal la lucrătorii salariaţi. Din cuprinsul regulamentului arătat au fost
abrogate prevederile consacrate noţiunii de familie. Persoanele care beneficiază de
principiul liberei circulaţii, potrivit Directivei 2004/38 sunt următoarele:

o Persoana care are cetăţenia UE. După cum am arătat, persoana care are cetăţenia
unui stat membru deţine şi cetăţenia UE. Cetăţenia UE presupune, între altele,
dreptul persoanei în cauză de a circula şi de a se stabili pe teritoriul ţărilor din
Comunitate.

o Membrii familiei persoanei care are cetăţenia UE. Această sintagmă se

interpretează atât în funcţie de dispoziţiile D 2004/38 cât şi ţinând seama de
prevederile din dreptul intern al statelor membre. Următoarele persoane au
calitatea de membru al familiei persoanei care are cetăţenia UE:

• Soţul – unele state din Comunitate cum ar fi Belgia, Spania, Olanda etc.
reglementează căsătoria între persoanele de acelaşi sex. În consecinţă, o
asemenea căsătorie va putea fi luată în considerare în alt stat membru care
o admite (de ex. 2 persoane de acelaşi sex, căsătorite în Belgia, vor putea
invoca dispoziţiile D 2004/38 în Olanda). Majoritatea statelor membre nu
admit căsătoria între persoanele de acelaşi sex. O astfel de căsătorie nu va
putea fi invocată într-un stat membru care nu o admite întrucât
Comunitatea nu are competenţa să impună statelor membre reglementări
în domeniul dreptului familiei.

• Partenerul cu care persoana ce are cetăţenia UE a contractat un parteneriat

înregistrat potrivit legii unui stat membru şi care în ţara de primire este

39
 asimilat căsătoriei. În unele state ale Comunităţii sunt reglementate
asemenea parteneriate pentru a da posibilitatea persoanelor de sex diferit
sau de acelşi sex să-şi organizeze raporturile patrimoniale fără a fi
căsătorite. Tremenii analizei sunt similari celor prezentaţi în legătură cu
calitatea de soţ.

• Descendenţii direcţi sub 21 de ani şi cei aflaţi în întreţinerea persoanei ce

are cetăţenia UE precum şi descendenţii direcţi sub 21 de ani şi cei aflaţi
în întreţinerea soţului sau a partenerului, în accepţiunea prevăzută mai sus.
Referirile din directivă la descendenţii direcţi arată că pot să invoce
reglementările legale comunitare numai copiii nu şi nepoţii. Sintagma de
persoană aflată în întreţinere e interpretată în jurisprudenţa CJCE în sens
larg. Calitatea de persoană în întreţinere rezultă dintr-o situaţie de fapt,
întreţinerea asigurată de persoana care are cetăţenia UE. Nu prezintă
însemnătate motivele pentru care se asigură întreţinerea nici dacă persoana
întreţinută ar putea sau nu să îşi procure singură resursele materiale
necesare. În scopul aplicării D 2004/38 nu se cere să se constate neapărat
că există o obligaţie legală de întreţinere.

• Ascendenţii direcţi ai persoanei care are cetăţenia UE, ai soţului sau ai

partenerului, dacă se află în întreţinerea lor. Aceste dispoziţii se aplică
părinţilor, nu şi bunicilor persoanei care are cetăţenia UE, soţului sau
partenerului.

Pe de altă parte, statele membre sunt obligate să faciliteze admiterea pe teritoriul lor ai
altor membri ai familiei persoanei ce are cetăţenia UE, care se află în întreţinerea persoanei ce
are cetăţenia UE, trăiesc împreună cu ea sau de care pentru motive grave de sănătate trebuie să se
ocupe persoana care are cetăţenia UE.

Admiterea pe teritoriul ţării de primire a persoanelor arătate se realizează conform

reglementărilor legale din dreptul intern. Statele membre sunt obligate să faciliteze admiterea pe
teritoriul lor a partenerului persoanei care are cetăţenia UE dacă este vorba despre o relaţie
durabilă dovedită în mod corespunzător.

40
 Subliniem că în sensul D 2004/38 calitatea de membru de familie nu depinde de cetăţenia
persoanei în cauză.

Dispoziţiile D 2004/38 nu se aplică însă persoanelor care nu doresc să părăsească propria

ţară. În consecinţă, prevederile directivei menţionate nu pot fi folosite în scopul reunirii familiei
persoanei ce are cetăţenia UE în propria ţară.

În cuprinsul directivei 2004/38 se distinge între trei categorii de persoane: persoane care
rămân în ţara de primire pe o perioadă de cel mult 3 luni; persoane care rămân în ţara de primire
pe o perioadă mai mare de trei luni; persoane care au drept de şedere permanentă în ţara de
primire.

În cazul persoanelor care au cetăţenie UE şi care doresc să rămână în ţara de primire pe o

perioadă de cel mult 3 luni este suficient ca ele să deţină o carte de identitate sau un paşaport
valabil. Aceste persoane nu au nevoie nici de viză de ieşire şi nici de viză de intrere în statul
membru unde doresc să se stabilească. Membrii de familie care nu au cetăţenia UE trebuie să
obţină viza de intrare a ţării de primire. Viza de intrare nu le este necesară dacă deţin un permis
de şedere sau dacă aparţin unei ţări terţe pentru cetăţenii căreia statele membre nu solicită
îndeplinirea unei asemenea formalităţi. În cadrul D 2004/38, nu este fixat un nivel al resurselor
de care ar trebui să dispună persoana ce are cetăţenia UE şi membrii familiei sale pentru a se
stabili în altă ţară din Comunitate pe o perioadă de până la trei luni. Totuşi, potrivit art 14 parag.
1 din directivă, cetăţenii Uniunii şi membrii familiei acestora au drept de şedere pentru o
perioadă de scurtă durată pe teritoriul unui stat dacă nu devin o povară exagerată pentru sistemul
de asistenţă socială al statului membru gazdă.

Pe de altă parte, lipsa resurselor materiale poate să determine adoptarea unui

comportament care să aducă atingere ordinii publice din ţara de primire.

Persoanele care au cetăţenia UE şi care pot rămâne pe teritoriul ţării de primire o

perioadă mai mare de trei luni sunt următoarele:

1) Persoanele care desfăşoară o activitate salariată sau independentă.

41
2) Persoanele care dispun pentru ele şi membrii familie lor de resurse suficiente pentru a
nu recurge la asistenţa socială dinţara de primire precum şi de asigurare medicală
pentru orice riscuri s-ar putea ivi în ţara de primire.

3) Persoanele înscrise în cadrul unei instituţii publice sau private acreditată sau finanţată
potrivit legii ţării de primire sau conform practicilor administrative cu scopul
principal de a urma studii, inclusiv studii de formare profesională. Aceste persoane
trebuie să asigure autorităţilor ţării de primire printr-o declaraţie sau un alt mijloc
echivalent că dispun pentru ele şi membrii familiei de resurse suficiente pentru a nu
recurge la asistenţa socială din ţara de primire, precum şi de asigurare medicală
pentru orice riscuri s-ar putea ivi în ţara de primire. Membrii familiei persoanei ce are
cetăţenia UE o pot însoţi în ţara de primire sau se pot alătura acesteia pentru o şedere
de lungă durată cu condiţia ca persoana ce are cetăţenia UE să poată fin inclusă în una
din categoriile arătate anterior. Persoanele ce au cetăţenia UE pot să fie obligate să se
înregistreze în ţara de primire. Potrivit D 2004/38 statele membre nu sunt obligate să
instituie o asemenea formalitate. Totuşi, este de aşteptat ca majoritatea ţărilor să
valorifice posibilitatea ce le este conferită prin dispoziţiile D 2004/38 întrucât statele
membre sunt în general interesate să cunoască numărul străinilor care se află pe
teritoriul lor. Dacă persoanele ce au cetăţenia UE sunt obligate să se înregistreze la
autorităţile competente din ţara de primire, termenul prevăzut pentru îndeplinirea
acestei obligaţii nu poate fi, potrivit D 2004/38, mai mic de trei luni de la data intrării
pe teritoriul ţării de primire.

Membrii de familie care nu au cetăţenia UE sunt obligaţi să solicite în cazul unei

şederi de lungă durată eliberarea în ţara de primire a unui permis de şedere. Cererea
trebuie făcută în termen de trei luni de la intrarea pe teritoriul ţării de primire. Decizia
privitoare la eliberarea permisului de şedere se ia în termen de cel mult şase luni de la
solicitare, autorităţile competente având la dispoziţie un termen suficient pentru a
verifica situaţia persoanei în cauză. Permisul de şedere are o valabilitate de cinci ani.
Tremenul de valabilitate poate fi mai mic, dacă persoana care are cetăţenia UE
intenţionează să rămână o perioadă mai scurtă de timp pe teritoriul ţării de primire.
Membrii de fmilie beneficiază de un dept derivat. Ei se pot deplasa în alt stat membru

42
numai în ipoteza în care persoana care are cetăţenia UE este de acord să se deplaseze
în altă ţară a CE. Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţele din
ţara de primire de până la şase luni pe an, de o absenţă mai îndelungată determinată
de satisfacerea serviciului militar sau de o absenţă de până la 12 luni consecutive
pentru motive importante precum o sarcină sau naşetrea unui copil, o maladie gravă,
realizarea studiilor sau obţinerea unei formaţii profesionale, detaşarea în scop
profesional în alt stat membru sau într-o ţară terţă.

[permisul de şedere are caracter declarativ]

Omisiunea de a solicita eliberarea permisului de şedere se sancţionează, dar se

impune respectarea principiului proporţionalităţii. Potrivit jurisprudenţei CJCE nu
este posibilă expulzarea persoanei în cauză sau aplicarea pedepsei închisorii. În
consecinţă sancţiunea corespunzătoare este cea a amenzii.

43
 12.11.2007
CURS 7

ŞEDEREA DE LUNGĂ DURATĂ

Persoanele fizice îşi menţin statutul de lucrător salariat sau independent pentru a
beneficia de dreptul de şedere în ţara gazdă în mai multe ipoteze care sunt reglementate în
cuprinsul D. 2004/38. Menţinerea statutului de lucrător beneficiază şi membrilor de familie, care
pot astfel să rămână în ţara de primire. În cuprinsul directivei sunt reglementate mai multe
situaţii:

- îşi menţine statutul de lucrător persoana care şi-a întrerupt temporar activitatea datorită
bolii sau a unui accident.

- statutul de lucrător se menţine pentru persoanele care au ajuns involuntar în şomaj după
ce au lucrat în ţara gazdă pe o perioadă mai mare de 1 an, dacă respectivele persoane sunt
înscrise la Oficiul de Plasare a Forţei de Muncă pentru a obţine un nou loc de muncă.

44
 - îşi menţin statutul de lucrător persoanele care se află involuntar în şomaj după împlinirea
termenului de valabilitate a unui contract de muncă pe durată determinată inferioară unui
an, precum şi persoanele care se află în mod involuntar în şomaj înainte de a fi lucrat cel
puţin 12 luni în ţara gazdă. Aceste persoane trebuie să fie înscrise la Oficiul de Plasare a
Forţei de Muncă pentru a ocupa un nou loc de muncă. În cazul persoanelor arătate, ţara
gazdă poate limita durata şederii acestora pe teritoriul ei, fără să se poată prevedea însă o
perioadă mai scurtă de 6 luni pentru rămânerea pe teritoriul ţării de primire.

- persoanele care îşi întrerup activitatea profesională pentru a urma un stagiu de formare
profesională. Noţiunea de formare profesională are o semnificaţie comunitară. Ea include
orice formă de învăţământ care permite unei persoane să se pregătească pentru o profesie
sau meserie sau care conferă aptitudinea particulară de a exercita o profesie sau o meserie
indiferent de nivelul formării profesionale, de vârsta persoanei în cauză şi chiar dacă
programa include discipline de cultură generală. Afară dacă o persoană se află în mod
involuntar în şomaj, trebuie să existe legătură între activitatea sa profesională anterioară
şi stagiul de formare profesională pe care îl urmează.

În cuprinsul directivei sunt reglementate şi o serie de situaţii deosebite: decesul sau părăsirea
teritoriului ţării de primire de persoana ce are cetăţenia UE; divorţul; anularea căsătoriei ori
încetarea unui parteneriat înregistrat potrivit legii unui stat membru.

Referitor la ipotezele arătate, se face distincţie între membrii de familie care au cetăţenia UE
şi cei ce nu au cetăţenia UE. Membrii care au cetăţenia UE pot rămâne pe teritoriul ţării gazdă
dacă ei pot fi incluşi în una din categoriile de persoane care beneficiază de dreptul de şedere de
lungă durată pe teritoriul unui stat membru.

Membrii de familie ce nu au cetăţenia UE sunt supuşi unui regim diferenţiat în funcţie de

situaţia în care se află. În ipoteza decesului persoanei ce are cetăţenia UE, soţul poate rămâne pe
teritoriul ţării de primire dacă a avut reşedinţa în respectiva ţară cel puţin 1 an anterior decesului.
În orice caz, în ipoteza decesului sau a părăsirii ţării de primire de persoana ce are cetăţenia UE,
descendenţii direcţi şi părintele ce îi are în custodie, indiferent de cetăţenia lor, pot să rămână pe
teritoriul ţării de primire dacă descendenţii direcţi au reşedinţa în statul gazdă şi sunt înscrişi într-
o instituţie de învăţământ pentru a studia acolo până la încheierea studiilor.

45
 În iopteza divorţului, a anulării căsătoriei sau a încetării unui parteneriat înregistrat potrivit
legii unui stat membru, fostul soţ sau partener poate rămâne pe teritoriul ţării gazdă dacă:

- căsătoria sau parteneriatul a durat cel puţin 3 ani înainte de începerea formalităţilor
pentru încetarea căsătoriei sau a parteneriatului din care cel puţin 1 an uniunea respectivă
a durat pe teritoriul ţării gazdă.

- copiii au fost încredinţaţi persoanei ce nu are cetăţenia UE.

- un copil minor a fost încredinţat persoanei ce are cetăţenia UE iar persoana ce nu are
cetăţenia UE are dreptul de a-l vizita în ţara gazdă.

- în situaţii speciale precum cea în care căsătoria sau parteneriatul a încetat datorită
violenţelor în familie la care a fost supusă persoana ce nu are cetăţenia UE.

După şederea neîntreruptă pe teritoriul ţării gazdă pe o perioadă de 5 ani, persoana ce are
cetăţenia UE dobândeşte un drept de şedere permanent. În aceleaşi condiţii, dobândesc un drept
de şedere permanentă membrii de familie, indiferent de cetăţenia lor. Continuitatea şederii în ţara
gazdă nu este afectată de absenţe de până la 6 luni pe an, de o absenţă mai îndelungată datorată
necesităţii satisfacerii serviciului militar sau chiar de o absenţă de până la 12 luni consecutive
pentru motive importante precum o sarcină sau naşterea unui copil, o maladie gravă, realizarea
studiilor, inclusiv a celor de formare profesională, detaşarea în scop profesional în alt stat
membru sau o ţară terţă.

Lucrătorii salariaţi şi independenţi precum şi membrii familiei acestora pot beneficia de

reglementările mai avantajoase în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de şedere permanentă în
ţara gazdă. Persoanele arătate pot dobândi un drept de şedere permanentă înainte de împlinirea
unei durate de 5 ani. În cuprinsul directivei sunt reglementate mai multe situaţii:

- dobândeşte un drept de şedere permanentă lucrătorul care şi-a încetat activitatea

profesională în condiţiile în care potrivit legii ţării de primire el are dreptul să obţină o
pensie pentru limită de vârstă. În cazul pensionării anticipate, se solicită ca lucrătorul în
cauză să fi avut reşedinţa fără întrerupere pe teritoriul ţării gazdă pe o perioadă de cel
puţin 3 ani şi să fi lucrat în ultimele 12 luni în ţara gazdă.

46
 - obţine un drept de şedere permanentă lucrătorul care şi-a încetat activitatea datorită unei
incapacităţi permanente de muncă. În cazul acestuia se solicită ca el să fi avut, fără
întrerupere, reşedinţa pe teritoriul ţării gazdă pe o perioadă de cel puţin 2 ani. Această
condiţie nu trebuie îndeplinită în împrejurarea în care incapacitatea de muncă a survenit
datorită unui accident de muncă sau unei boli profesionale, care dă dreptul lucrătorului să
obţină o indemnizaţie integrală sau parţială din partea autorităţii competente a ţării gazdă.

- în situaţia în care o persoană a lucrat fără întrerupere şi a avut fără întrerupere reşedinţa
pe teritoriul unui stat membru în cursul unei perioade de cel puţin 3 ani, iar apoi a
continuat o activitate profesională în alt stat membru, menţinându-şi în prima ţară
reşedinţa unde a revenit, în mod obişnuit, în fiecare zi sau o dată pe săptămână,
perioadele lucrate în cel de-al doilea stat membru sunt luate în considerare pentru ca
persoana în cauză să poată fi inclusă în una din categoriile arătate anterior.

Cerinţele privitoare la activitatea de formare profesională sau la reşedinţă nu mai trebuie

îndeplinite dacă soţul sau partenerul e cetăţean al ţării gazdă sau a pierdut cetăţenia ţării gazdă
datorită încheierii căsătoriei ori a stabilirii respectivului parteneriat.

Odată cu dobândirea unui drept de şedere permanentă de către un lucrător, în condiţiile

arătate mai sus, beneficiază de un asemenea drept şi membrii familiei acestuia indiferent de
cetăţenia celor care locuiesc împreună cu el.

CONDIŢIILE ÎN CARE PERSOANELE JURIDICE BENEFICIAZĂ DE REGLEMENTĂRILE

LEGALE COMUNITARE CONSACRATE LIBEREI CIRCULAŢII

Dispoziţiile art. 43, 49, 50 din Tratat pot fi invocate nu numai de persoanele fizice ci şi de
persoanele juridice. Potrivit art. 48 din Tratat, societăţile constituite în conformitate cu legea unui
stat membru şi având sediul statutar, administarţia centrală sau sediul principal în interiorul
Comunităţii, sunt asimilate, pentru aplicarea dispoziţiilor consacrate dreptului de stabilire,
persoanelor fizice care sunt cetăţeni ai statelor membre.

Prin societăţi se înţeleg societăţile civile sau comerciale inclusiv cooperativele şi celelalte
persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ. În cuprinsul art.

47
55 din Tratat, care este inclus în capitolul denumit Serviciile, se precizează în mod expres că
dispoziţiile art. 48 sunt aplicabile şi domeniului serviciilor.

Textul art. 48 (2) se referă la persoanele juridice. În practică s-a admis că principiul
liberei circulaţii poate fi invocat de entităţi care nu au personalitate juridică dacă ele au
patrimoniu propriu şi capacitate de a sta în justiţie.

Din dispoziţiile art. 48 reiese că entităţile care invocă reglementările legale comunitare
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie constituite în conformitate cu legea unui stat membru. Legea aplicabilă statutului
organic al unei persoane juridice se determină pe planul dreptului comparat fie în funcţie
de criteriul sediului real al acesteia, fie în funcţie de criteriul locului de înregistrare a
persoanei juridice. Textul art. 48 nu adoptă o poziţie în formarea niciuneia dintre aceste
concepţii, mărginindu-se să solicite ca entitatea în cauză să fie constituită potrivit legii
unui stat membru.

- să aibă sediul statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul

Comunităţii. Aceste criterii au caracter alternativ. Sediul statutar este sediul înscris în
actul constitutiv. Noţiunea de administraţie centrală trimite la aceea de sediu real. Prin
sediul principal se înţelege locul unde se află principala unitate de producţie sau de
comercializare a bunurilor persoanei juridice. Aceste distincţii au caracter relativ. De
exemplu în dreptul belgian se pune semnul echivalenţei între sediul real şi principal.

- Să aibă scop lucrativ. Această sintagmă este înţeleasă în sens larg. O persoană juridică are
scop lucrativ dacă desfăşoară o activitate economică contra unei plăţi. Prin urmare, în
scopul aplicării art. 48 nu se solicită ca persoana juridică în cauză să urmărească în mod
necesar obţinerea profitului.

După cum am arătat, persoanele fizice pot să invoce art. 43 în cazul dreptului de stabilire cu
titlu principal şi a dreptului de stabilire cu titlu secundar, iar art. 49 şi 50 în ipoteza liberei
prestări a serviciilor.

48
 În cazul persoanei juridice, s-a afirmat că în ipoteza dreptului de stabilire cu titlu secundar şi
în cea a liberei prestări a serviciilor, ar trebui să mai fie îndeplinită o condiţie: să existe o
legătură efectivă şi continuă a activităţii persoanei juridice cu economia unui stat membru.

În doctrină şi în practică s-a susţinut că o asemenea condiţie s-ar impune pentru că în

împrejurarea contrară ar fi posibil ca o persoană juridică să aibă numai sediul statutar în
interiorul Comunităţii şi să beneficieze de reglementările legale comunitare în circumstanţele în
care întreaga sa activitate (administrativă şi economică) se desfăşoară în afara Comunităţii. În
cuprinsul unor hotărâri, CJCE a aplicat această concepţie interpretând însă condiţia menţionată în
sens larg. În jurisprudenţa Curţii s-a reţinut că este îndeplinită condiţia arătată nu numai în
eventualitatea în care o persoană juridică ar avea sediul real în interiorul Comunităţii, ci şi în
cazul în care ea şi-a organizat în Comunitate o infrastructură mai simplă cum ar fi de pildă un
simplu birou. Ulterior, Curtea a decis într-o serie de cauze precum Centros (C213/97) sau
Inspire Act (C-167/01) că nu trebuie să fie satisfăcută condiţia menţionată. De exemplu, în
afacerea Inspire Act Curtea a subliniat că motivele pentru care o societate a fost constituită într-
un stat membru, în condiţiile în care ea îşi exercită activitatea în mod exclusiv sau în cea mai
mare parte într-un alt stat membru, nu o privează de dreptul de a invoca reglementările legale
comunitare consacrate principiului liberei circulaţii. În alte cuvinte, o societate poate fi
constituită într-un anumit stat membru, să nu desfăşoare în acea ţară nicio activitate şi apoi să-şi
organizeze o sucursală sau filială în alt stat membru unde să realizeze în întregime activităţile ei.

O situaţie distinctă este aceea de a şti dacă o persoană juridică poate sau nu să invoce
dispoziţiile art. 43 în legătură cu dreptul de stabilire cu titlu principal. Dacă răspunsul este
afirmativ, înseamnă că o persoană juridică ar putea să-şi transfere întreaga activitate dintr-un stat
membru în altul fără să întâmpine niciun fel de obstacole.

În legătură cu problema arătată, aducem în atenţie hotărârea Curţii pronnţată în afacerea

Hughes de Lasteyrie du Saillant.

Cu prilejul cauzei menţionate Curtea a reţinut că textul articolului 43 din Tratat are nu
numai menirea de a permite cetăţenilor străini să fie supuşi unui tratament egal în ţara de primire
cu naţionalii respectivei ţări, ci şi în scopul de a împiedica instituirea unor restricţii în ţara de
plecare. Reglementarea franceză în materie fiscală prin care se impunea plata unui impozit pe

49
veniturile încă nerealizate în ipoteza transferului domiciliului fiscal în alt stat membru a fost
identificată de Curte ca fiind un obstacol în domeniul libertăţii de stabilire, instituit în ţara de
plecare. Curtea a subliniat că motive imperative de interes general pot permite instituirea unor
obstacole în ţara de plecare, dar reglementarea din legislaţia franceză în cauză fusese adoptată
fără respectarea principiului proporţionalităţii.

Hotărârea Curţii în afacerea menţionată credem că are relevanţă inclusiv în ceea ce

priveşte problema dreptului de stabilire cu titlu principal în cazul persoanelor juridice. În practica
ei, Curtea de Justiţie a distins, referitor la această chestiune, între obstacolele care sunt instituite
în ţara de plecare şi cele care sunt instituite în ţara de primire. Cu prilejul afacerii Daily Mail
(1988) Curtea a decis că transferul activităţii unei persoane juridice dintr-un stat membru în altul
trebuie să se realizeze pe baza reglementărilor legale din ţara de plecare nu în funcţie de
dispoziţiile art. 43 din Tratat. Pentru a-şi justifica decizia Curtea a reţinut că potrivit art. 293 din
Tratatul CE statele membre trebuie să înceapă negocieri între ele, dacă este nevoie pentru a
garanta cetăţenilor lor menţinerea personalităţii juridice în cazul transferării sediului dintr-o ţară
în alta.

În materie nu a intrat însă în vigoare nicio convenţie încheiată de statele membre. Aşa
fiind Curtea a dedus că nu se aplică dispoziţiile art. 43 din Tratatul CE.

Referitor la obstacolele din ţara de primire, jurisprudenţa Curţii a fost constantă în sensul
că asemenea obsatcole sunt interzise pe baza reglementărilor legale comunitare consacrate
dreptului de stabilire.

Cauza pe care o examinăm pare să anunţe un reviriment în ceea ce priveşte jurisprudenţa

Curţii referitoare la obstacolele instituite în ţara de plecare. În cauză era vorba de o persoană
fizică care dorea să-şi transfere domiciliul fiscal în alt stat membru. Totuşi, persoana respectivă
era acţionar semnificativ al unei societăţi comerciale. În condiţiile în care Curtea a precizat că nu
sunt permise obstacole de natură fiscală în ţara de plecare care l-ar descuraja pe un acţionar
semnificativ să se stabilească în alt stat membru, s-ar părea că implicit Curtea a considerat că
transferul sediului real dintr-un stat membru în altul se poate realiza în mod liber.

În plus, se poate observa că potrivit art. 48 din Tratat, persoanele care îndeplinesc
condiţiile stipulate în cadrul acestui text sunt asimilate cetăţenilor statelor membre şi că art. 293

50
din Tratat impune statelor membre să înceapă negocieri în scopul transferării sediului social al
unei persoane juridice cu menţinerea personalităţii acesteia, numai în măsura în care este nevoie
să se procedeze astfel.

Totodată, se mai poate reţine că în jurisprudenţă s-a admis deja că o societate care nu
desfăşoară nicio activitate într-un stat membru se poate stabili apoi, cu titlu secundar, într-o altă
ţară a Comunităţii. Rămâne de văzut în viitor dacă hotărârea pronunţată de Curte va permite
asigurarea pe deplin a liberei circulaţii a persoanelor juridice potrivit art. 43 din Tratat sau ea va
rămâne numai o hotărâre pronunţată pentru o situaţie particulară.

SEMNIFICAŢII ŞI IMPLICAŢII ALE PRINCIPIULUI EGALITĂŢII DE TRATAMENT ÎN

CAZUL LIBEREI CIRCULAŢII A PERSOANELOR FIZICE ŞI A PERSOANELOR
JURIDICE

Pentru lucrătorii salariaţi urmează să luăm în considerare dispoziţiile pertinente din

Tratat, cele din Regulamentul nr. 1612/68 şi dispoziţiile Directivei 2004/38.

Pe baza textelor menţionate pot să fie sintetizate semnificaţiile şi implicaţiile principiului

egalităţii de tratament în cazul lucrătorilor salariaţi:

19.11.2007

CURS 8

- principiul egalităţii de tratament se aplică în ceea ce priveşte condiţiile de angajare, de

salarizare, criteriile de avansare, desfacerea contractului de muncă, chiar criteriile luate în
considerare în vederea obţinerii unei locuinţe etc. După cum se poate observa, principiul
arătat se applică nu numai referitor la aspectele care sunt în legătură nemijlocită cu
desfăşurarea unei activităţi salariate ci privitor la toate aspectele utile în scopul
desfăşurării unei asemenea activităţi. Potrivit principiului egalităţii de tratament, sunt
interzise atât discriminările evidente , fondate pe criteriul cetăţeniei, cât şi discriminările
disimulate. În cazul discriminărilor disimulate, aceleaşi criterii se aplică cetăţenilor străini

51
 şi naţionalilor ţării gazdă, dar ele tind să îi dezavantajeze pe cetăţenii străini (de pildă, în
ipoteza în care se solicită ca o persoană să fi avut reşedinţa o perioadă de timp
determinată în ţara de primire sau să fi dobândit experienţă profesională în ţara de
primire). Totuşi cerinţele care au la bază motive imperative de interes general pot fi
acceptate chiar dacă ele ar putea să-i defavorizeze pe cetăţenii altor state membre. În
scopul facilitării liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi pe plan comunitar, au fost
adoptate două directive pentru echivalarea diplomelor, certificatelor şi altor titluri: D
89/48 şi D. 92/51. Prin prima directivă s-a prevăzut echivalarea diplomelor, certificatelor
şi a altor titluri obţinute în învăţământul superior pentru o durată a studiilor de minimum
trei ani. În împrejurarea în care în ţara de origine durata studiilor e mai mică cu cel puţin
un an faţă de durata studiilor în ţara gazdă pentru aceeaşi diplomă, persoanei în cauză i se
poate solicita în ţara gazdă să facă dovada experienţei profesionale. Dacă pentru aceeaşi
diplomă disciplinele studiate în ţara de origine diferă substanţial de disciplinele studiate
în ţara de primire, persoanei în cauză i se poate cere să se supună unui examen de
aptitudini sau să urmeze un stagiu de adaptare de până la trei ani. D. 92/51 a extins
ulterior sistemul recunoaşterii diplomelor, certificatelor şi a altor titluri la o serie de
profesii prevăzute în cadrul directivei. Pe de altă parte, Comisia şi statele membre
stabilesc echivalenţe între peste 200 de profesii din statele membre, aceste echivalenţe
fiind publicate în JOUE. Asemenea echivalenţe între profesiile din statele membre sunt
stabilite în domenii precum industria textilă, transporturile, turismul, industria
construcţiilor de maşini, industria metalurgică, hotelărie, restaurante etc.

- lucrătorii salariaţi de cetăţenie străină beneficiază, în ţara de primire, de avantajele sociale

şi fiscale consimţite naţionalilor ţării gazdă. Principiul egalităţii de tratament se aplică
indiferent dacă avantajele sociale acordate sunt sau nu în legătură directă cu contractul de
muncă. Asemenea avantaje sociale ar putea consta de exemplu în împrumuturi fără
dobândă acordate la naşterea unui copil, tarie preferenţiale la transportul pe calea ferată
pentru familiile numeroase, burse acordate pentru ameliorarea pregătirii profesionale etc.
Avantajele fiscale ar putea consta în anumite deduceri de la plata unor impozite şi taxe.
Aplicarea acestor dispoziţii, care sunt cuprinse în Regulamentul 1612/68 este însă
condiţionată de desfăşurarea efectivă a unei activităţi salariate. Prin urmare, nu este
suficient ca o persoană să se afle în căutarea unui loc de muncă pe teritoriul ţării de

52
 primire. La rândul ei D. 2004/38 prevede că lucrătorii salariaţi pot beneficia de asistenţă
socială inclusiv în cadrul primelor trei luni de şedere în ţara gazdă (art. 24, parag 2).

- principiul egalităţii de tratament se aplicăprivitor la admiterea în şcolile profesionale

precum şi în ipoteza admiterii în centrele de reeducare sau de adaptare (în caz de
accident).

- corespunzător Reg. 1612/68, principiul egalităţii de tratament este luat în considerare în

cazul înscrierii în organizaţiile sindicale precum şi în ceea ce priveşte dreptul de a alege
şi de a fi ales în cadrul organelor de conducere ale organizaţiilor sindicale. În practică,
această dispoziţie a fost aplicată pentru toate organizaţiile prin care se urmăreşte apărarea
intereselor profesionale ale salariaţilor.

- cetăţenii străini au acces, în condiţii egale cu naţionalii ţării de primire, la mijloacele din
domeniul securităţii sociale. Potrivit art 42 din TCE, Consiliul, hotărând în cadrul
procedurii de codecizie, adoptă în domeniul securităţii sociale măsurile necesare în
scopul realizării liberei circulaţii a lucrătorilor, instituind un sistem care să asigure
lucrătorilor migranţi şi succesorilor în drepturi ai acestora:

a) Cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de diferitele legislaţii naţionale

pentru a dobândii şi menţine dreptul la prestaţii sociale precum şi pentru calculul
acestor drepturi.

b) Plata prestaţiilor care se cuvin persoanelor rezidente pe teritoriul statelor membre. De

exemplu art. 42 se poate aplica în circumstanţele în acre obţinerea pensiei pentru
limită de vârstă este condiţionată de desfăşurarea unei activităţi profesionale pe o
durată minimă de timp. În împrejurarea arătată, vor fi cumulate diferitele perioade în
cursul cărora o persoană fizică a lucrat în mai multe state membre. Pensia care i se
datorează îi va fi plătită în statul unde şi-a stabilit reşedinţa. Pe plan european, nu
există un drept comunitar al securităţii sociale ci numai o serie de dispoziţii prin care
se irmăreşte coordonarea (nu uniformizarea) legislaţiilor statelor membre.

Semnificaţiile şi implicaţiile principiului egalităţii de tratament pe care le-am prezentat

referitor la lucrătorii salariaţi pot fi avute în vedere în mod adecvat şi în cazul lucrătorilor

53
independenţi. Astfel, în ceea ce-i priveşte pe lucrătorii independenţi sunt interzise discriminările
ostensibile şi cele disimulate referitoare la accesul la o activitate independentă şi la desfăşurarea
acesteia; lucrătorii independenţi beneficiază de tratament egal indiferent de cetăţenia lor în
domeniul avantajelor sociale şi fiscale şi pot face apel la asistenţa socială din ţara gazdă chiar în
cursul primelor trei luni de şedere pe teritoriul ţării gazdă; principiul egalităţii de tratament se
aplică în domeniul formării profesionale; principiul egalităţii de tratament este luat în considerare
în ceea ce priveşte înscrierea în organizaţiile profesionale precum şi referitor la dreptul de a alege
şi de a fi ales în organele de conducere ale acestora; în temeiul principiului egalităţii de
tratament, cetăţenii străini au acces în condiţii egale cu naţionalii ţării de primire la mijloacele
din domeniul securităţii sociale.

Principiul egalităţii de tratament ar fi încălcat în cazul lucrătorilor independenţi dacă de

pildă s-ar interzice persoanelor aparţinând altor state membre să desfăşoare unele activităţi
independente în ţara gazdă; realizarea unor activităţi independente ar fi subordonată cerinţei
îndeplinirii unor exigenţe specifice de cetăţenii străini; în împrejurarea în care o activitate
independentă se desfăşoară pe baza unei autorizaţii, aceasta ar fi eliberată în condiţii mai dificile
pentru cetăţenii străini; desfăşurarea unei activităţi independente ar fi condiţionată de existenţa
unei reşedinţe sau de realizarea în prealabil a unui stagiu în ţara gazdă; cetăţenii străini ar fi
supuşi unor sarcini fiscale specifice; s-ar institui unele restricţii sau limitări în ceea ce priveşte
achiziţionarea sau vânzarea de bunuri mobile sau imobile de cetăţenii străini; s-ar aplica un
tratament discriminator la acordarea de împrumuturi sau a ajutoarelor de stat cetăţenilor străini.

Dispoziţiile directivelor 89/48 şi 92/51 sunt relevante şi în cazul lucrătorilor

independenţi. Privitor la lucrătorii independenţi au fost adoptate şi o serie de directive care au
vizat coordonarea sau armonizarea legislaţiilor statelor membre pentru anumite profesii precum
cea de arhitect, avocat, medic, dentist, infirmier etc. De exemplu, directiva referitoare la avocaţi
prevede că aceştia îşi pot reprezenta clienţii în orice stat membru chiar fără să aibă o reşedinţă în
respectivul stat, cu condiţia respectării regulilor deontologice din ţara unde practică în mod
obişnuit avocatura şi a reglementărilor deontologice din statul unde reprezintă un anumit client.

În jurisprudenţa CJCE a fost afirmat cu prilejul cauzei Reyners efectul direct al

dispoziţiilor art. 43 din Tratat.

54
 Potrivit dispoziţiilor din Tratat, obstacolele în domeniul dreptului de stabilire şi a liberei
prestări a serviciilor trabuiau ănlăturate între statele membre în cursul unei perioade de tranziţie
care se încheia la sfârşitul anului 1969. În acest scop, Consiliul a adoptat două programe
generale, primul consacrat dreptului de stabilire, celălalt privitor la libera prestare a serviciilor.
Programele generale sunt planuri de activitate, ele nu au caracter normativ. Pe baza programelor
generale ale Consiliului au fost ulterior adoptate o serie de directive în vederea înlăturării
obstacolelor în domeniul dreptului de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor. Până la data
cauzei Reyners nu s-a reuşit însă înlăturarea tuturor obstacolelor existente între statele membre în
domeniul dreptului de stabilire şi în plus o serie de directive care au fost adoptate nu au fost
transpuse în dreptul intern al statelor membre. În aceste circumstanţe, sa pus problema dacă
prevederile art. 43 au sau nu efect direct. Dispoziţiile art 43 pot fi apropiate de cele ale art 39 din
Tratat, consacrat liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi al căror efect direct nu a fost niciodată
contestat. Totuşi, în cauza Reyners apărea necesar să se hotărască dacă liberatea de stabilire în
statele membre este sau nu condiţionată de adoptarea unor măsuri de armonizare a legislaţiilor
ţărilor din Comunitate. Răspunsul Curţii a fost că prevederile articolului 43 au efect direct de la
sfârşitulperioadei de tranziţie, adoptarea unor măsuri de armonizare a legislaţiilor statelor
membre poate facilita exercitarea acestei libertăţi fundamentale, dar nu pune sub semnul
întrebării efectul direct al reglementărilor de la art. 43. Aşadar, adoptarea măsurilor de
armonizare a legislaţiilor statelor membre la care se face referire în Tratat, la articolele 44 şi 47
nu condiţionează aplicabilitatea directă a dispoziţiilor art. 43. Este adevărat însă că, în unele
situaţii, afirmarea efectului direct al prevederilor art. 43 nu este suficientă pentru exercitarea
dreptului de stabilire. De exemplu dacă s-ar condiţiona desfăşurarea unei activităţi independente
de obţinerea unei diplome în ţara gazdă, această problemă nu ar putea fi rezolvată numai pe baza
prebederilor art. 43. De aceea, la nivel comunitar, au fost adoptate directive privitoare la
echivalarea diplomelor, certificatelor şi altor titluri.

Privitor la Afacerea Reyners, mai reţinem că profesiile liberale nu presupun, în general,

exercitarea autorităţii publice la care se referă art 45 din Tratat. În speţă, Curtea a decis astfel
referitor la profesia de avocat. Mai mult, în cazul în care în cadrul unei activităţi anumite
prerogative, care presupun exercitarea autorităţii publice, pot să fie detaşate de restul activităţii în
cauză excepţia de la art. 45 va fi interpretată în sens strict, adică numai pentru activităţile care
implică exercitarea autorităţii publice. De exemplu, în eventualitatea în care într-un stat membru

55
li s-ar recunoaşte avocaţilor dreptul de a autentifica actele pe care le îndeplinesc, o asemenea
activitate ar presupune exercitarea autorităţii publice. Totuşi persoanele de cetăţenie străină sr
putea să ofere consultaţii juridice şi să reprezinte clienţii în justiţie, adică ele ar putea să realizeze
activităţi tipice ale profesiei de avocat.

Ulterior, în practică, s-a pus problema efectului direct al dispoziţiilor srt. 49 (1) şi 50 (3)
din Tratat. Această problemă a fost rezolvată cu prilejul cauzei van Binsbergen.

Reglementările legale comunitare consacrate liberei prestări a serviciilor se pot aplica în

cazul în care se deplasează prestatorul unui serviciu în alt stat membru; dacă se deplasează
beneficiarut unui anumit serviciu precum şi în eventualitatea în care nu se deplasează nici
prestatorul nici beneficiarul serviciului, dar prestaţia are caracter trasfrontalier. În speţă,
reprezentantul lui van B. Se deplasa din Belgia în Olanda nefiind totuşi exclusă trimiterea unor
acte prin poştă din Belgia către instanţa olandeză. Curtea a subliniat, în cuprinsul hotărârii ei, că
în domeniul liberei circulaţii a persoanelor instituirea cerinţei ca pretstatorul să aibă o reşedinţă
în ţara unde urmează să furnizeze un anumit serviciu este de natură să contribuie la negarea
acestei libertăţi fundamentale, stipulată prin prevederile Tratatului. În eventualitatea în care
întreaga activitate a prestatorului sau cea mai mare parte a activităţii sale se desfăşoară în alt stat
decât cel căruia îi aparţine prestatorul, nu mai sunt aplicabile prevederile art. 49 şi 50 din Tratat,
ci dipoziţiile art. 43 (dreptul de stabilire). Prin urmare, apare necesar să se analizeze modul în
care o anumită prestaţie se integrează în activitatea de ansamblu a prestatorului (activitate
principală sau nu, frecvenţa sau periodicitatea ei). Din cele arătate nu trebuie să se înţeleagă
totuşi că instituirea cerinţei ca un anumit prestator să aibă o reşedinţă în ţara unde furnizează un
serviciu este în toate situaţiile incompatibilă cu prevederile art. 49 şi 50 din Tratat. O asemenea
exigenţă poate să fie justificată prin motive imperative de interes general precum sunt cele
privitoare la respectarea regulilor profesionale care sunt în legătură cu funcţionarea justiţiei şi cu
normele deontologice. În cazul dreptului de stabilire, persoana aparţinând altui stat membru se
integrează pe deplin în ţara de primire. Această persoană poate fi aşadar supusă dispoziţiilor
legale din ţara de primire. În schimb, în ipoteza liberei prestări a serviciilor, prevederile legale
din ţara de origine a prestatorului se corelează cu dispoziţiile legale din statul unde va fi furnizat
un anumit serviciu. În condiţiile în care acelaşi obiectiv este atins în ţara de origine a
prestatorului prin aplicarea unor criterii similare celor care sunt luate în considerare în statul

56
unde este furnizat un anumit serviciu, nu mai e necesar să se impună prestatorului să aibă o
reşedinţă în statul unde furnizează respectivul serviciu.

Referitor la aplicabilitatea directă a art. 49 (1) şi 50 (3) din Tratat este lesne de înţeles că
odată ce În Afacerea Reyners Curtea a decis că dispoziţiile art. 43 sunt direct aplicabile o decizie
similară a fost adoptată în cauza van B. Privitor la art. 49 (1) şi 50 (3).

Între cele două afaceri există similitudini.

Între cele două afaceri există însă şi oserie de deosebiri, astfel cauza Reyners ne
interesează în domeniul dreptului de stabilire, iar problema ridicată era în legătură cu cetăţenia
unei persoane; cauza van. B. A intervenit în domeniul liberei prestări a serviciilor iar problema
ridicată era în legătură cu reşedinţa unei persoane. Concret, reprezentantul lui van B. Era
discriminat în raport cu conaţionalii săi care aveau reşedinţa în Olanda.

Membrii familiei lucrătorului salariat sau independent beneficiază şi ei de principiul

egalităţii de tratament. Membrii de familie, indiferent de cetăţenia lor, care au dreptul de şedere
sau dreptul de şedere permanentă într-un stat membru, pot desfăşura în ţara gazdă o activitate
salariată sau independentă. De asemenea, ei pot recurge la asistenţa socială din ţara gazdă chiar
în cursul primelor 3 luni de şedere şi pot primi împrumuturi sau burse pentru realizarea studiilor,
inclusiv a celor de formare profesională.

Principiul egalităţii de tratament se aplică şi celorlalte persoane ce au cetăţenia UE,

precum şi membrilor familiei lor indiferent de cetăţenie, dar persoane arătate nu pot recurge la
asistenţa socială a ţării gazdă, în cursul primelor trei luni de şedere, nici să obţină înainte de
dobândirea unui drept de şedere permanent, împrumuturi sau burse pentru realizarea studiilor
inclusiv pentru formare profesională (art. 23 şi 24 din D. 2004/38).

57
 26.11.2007
CURS 9

Principiul legalităţii de tratament este luat în considerare şi în cazul persoanelor juridice.

În temeiul acestui principiu sunt interzise discriminările pe criteriul naţinalităţii. Aceleaşi
reglementări trebuie să se aplice în materie fiscală iar persoanele juridice au acces în condiţii
egale în cadrul organizaţiilor profesionale. Pe baza art. 44, paragraful 2, lit. g din Tratatul CE au
fost adoptate o serie de măsuri de coordonare a legislaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte
societăţile comerciale. În mod specific, art. 44, paragr. 2, lit. g se referă la adoptarea unor măsuri
de coordonare în scopul echivalării garanţiilor care sunt cerute societăţilor în statele membre

58
pentru a proteja interesele asociaţilor cât şi pe cele ale terţilor. Astfel, pe plan comunitar, au fost
adoptate directive referitoare la actele societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi
corespundere limitată precum şi la informaţiile cărora trebuie să li se asigure publicitate în statee
membre; la constituirea societăţilor pe acţiuni şi la modificarea capitalului ei social; la fuziunea
internă a societăţilor pe acţiuni; la dizolvarea societăţilor pe acţiuni; la publicitatea sucursalelor
înfiinţate într-un stat membru de societate care are sediul în alte ţară a Comunităţii; la societăţi cu
răspundere limitată unipersonală etc.

Ulterior, pe temeiul articolului 308 din Tratatul CE au fost adoptate reglementări

consacrate grupului european de interes economic şi societăţii europene. Potrivit art. 308 în
situaţia în care realizarea în cadrul funcţionării pieţei comune a unui obiectiv al
Comunităţiiimpune o acţiune a Comunităţii fără ca Tratatul să fi prevăzut prerogativele cerute în
acest scop, Consiliul ia măsurile adecvate hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi
după consultarea Parlamentului european. Pe baza art. 308 din Tratat a fost adoptat
Regulamentul 2137/85 consacrat grupului european de interes economic. Reglementarea
comunitară se inspiră din dispoziţiile dreptului francez referitoare la grupul de interes economic.
Grupul european de interes economic prezintă următoarele caracteristici principale:

- Se constituie de cel puţini 2 persoane fizice sau juridice aparţinând unor state membre
diferite. În cazul persoanelor juridice, ele trebuie să aibă sediul statutar şi administraţia
centrală în cadrul Comunităţii. În alte cuvinte, nu este suficient ca o persoană juridicăsă
aibă numai sediul statutar în interiorul Comunităţii.

- Grupul european de interes economic (GEIE) se constituie prin contract, menţionindu-se

în cuprinsul denumirii că este vorba de o asemenea entitate. Grupul se înregistrează la
registrul indicat de legea statului unde îşi are sediul.

- GEIE se constituie pentru a înlesni sau pentru a permite dezvoltarea activităţii economice
a asociaţilor săi. De aici rezultă că activitatea acestui grup este auxiliară în raport cu
activitatea asociaţilor săi. Obiectul de activitate al GEIE poate fi comercial sau civil (de
exemplu: mai multe societăţi comerciale din statele membre pot constitui o asemenea
entitate pentru a achiziţiona în comun materii prime necesare în procesul de producţie,
mai multe cabinete avocaţiale pot constitui un GEIE).

59
 - GEIE are sediul într-un stat membru. El îşi poate transfera sediul dintr-o ţară în alta pe
baza dispoziţiilor din dreptul comunitar.

- GEIE se constituie cu sau fără capital social. Părţile sociale se transmit către asociaţi sau
terţi cu acordul tutror asociaţilor.

- Administrarea grupului este realizată de persoane fizice sau persoane juridice, fiecare
administrator poate reprezenta grupul în raporturile cu terţii.

- Beneficiile şi pierderile GEIE se împart între asociaţi în proporţia prevăzută în contract

sau în lipsa unor asemenea stipulaţii în părţi egale.

- Legea statului unde GEIE şi-a stabilit sediul indică dacă acesta are sau nu personalitate
juridică. În orice caz, în temeiul Regulamentului 2137/85 GEIE poate deveni titular al
unor drepturi, să îşi asume obligaţii, să stea în justiţie. Pentru aspectele care sunt în
legătură cu funcţionarea grupului şi care nu sunt reglementate prin dispoziţii legale
comunitare, se aplică legea statului unde grupul şi-a stabilit sediul. Prin urmare, regimul
juridic al GEIE este doar parţial un regim juridic transnaţional.

Pe baza art.308 din Tratatul CE a fost adoptat Regulamentul 2157/2001 referitor la societatea
europeană (Societas europea) precum şi Directiva 2001/86 privitoare la modul de implicarea
salariaţilor în administrarea societăţii europene. Socieatatea europeană este tratată în statele
memebre aidoma unei societăţi pe acţiuni. Ea se constituie cu un capital social minim de 120.000
de Euro. Ţinând seama de mărimea capitalului social minim se înţelege că este relativ lesnicioasă
constituirea unei societăţi europene. Totuşi, este de aşteptat ca societăţile europene să fie
constituite mai ales de mari societăţi comerciale din statele membre în scopuri diferite precum
realizarea unei fuziuni între societăţi pe acţiuni aparţinând unor state membre diferite, realizarea
unor operaţiuni de restructurare în cadrul unui grup de societăţi sau participarea la proiecte
importante din punct de vedere economic pe plan european.

Fondatorii unei societăţi europene pot să fie numai persoane juridice. Ulterior, persoanele
fizice pot dobândi acţiuni în cadrul unei societăţi europene. În mod obligatoriu, sediul statutar şi
administraţia centrală a societăţii europene se află în acelaşi stat membru.

Societatea europeană se poate constitui pe mai multe căi:

60
a. Prin fuziune – aceasta se poate realiza prin contopire sau absorbţie. Modalitate
indicată de constituirea unei societăţi europene nu este deschisă decât societăţilor pe
acţiuni. Ce puţini 2 din societăţile pe acţiuni care participă la fuziune trebuie să
aparţină unor state membre diferite. În principiu, la fuziune pot participa societăţi pe
acţiuni care au sediul statutar şi administraţia centrală în interiorul Comunităţii.
Totuşi, statele membre pot admite participarea la operaţiunea de fuziune a unei
societăţi pe acţiuni care are numai sediul statutar în interiorul Comunităţii cu condiţia
ca ea să aibă o legătură efectivă şi continuă cu economia unui stat membru (de
exemplu: să aibă o sucursală într-un stat membru). Regulamentul 2157/01cuprinde
dispoziţii ample consecrate acestui mod de constituire a societăţii europene. Pentru
aspectele care totuşi nu sunt prevăzute în cadrul regulamentului urmează să se aplice
dispoziţiile directivei care se referă la fuziunea internă a societăţilor pe acţiuni.

b. Prin constituirea unei societăţi europene de tip holding. Această modalitate de

constituire poate fi folosită de societăţile pe acţiuni sau cu răspundere limitată. Ele
trebuie să aparţină unor state membre diferite. Totuşi, prin Regulamentul 2157/01 se
admite constituirea unei societăţi europene de către societăţi pe acţiuni sau cu
răspundere limitată din acelaşi stat membru, cu condiţia ca ele să aibă de cel puţini 2
ani o filială sau o sucursală într-un alt stat membru. Asociaţii societăţilor fondatoare
ale societăţii eurropene vor participa în cadrul societăţii europene cu acţiuni sau părţi
sociale care conferă cel puţini 50% din drepturile de vot în cadrul societăţilor
fondatoare. În schimb, asociaţii vor primi acţiuni ale societăţii europene. Astfel,
societatea europeană va ajuge să controleze societăţile fondatoare.

c. Prin constituirea unei societăţi europene sub forma unei filiale comune. Constituire
unei filiale comune reprezintă o formă de colaborare preferată de societăţile
comerciale care aparţini unor grupuri de societăţi diferite. Regulamentul 2157/01
permită însă constituirea unei filiale comune de către orice persoană juridică
aparţinând unor state membre diferite chiar persoane juridice din acelaşi stat membru
pot constitui o filială comună dacă ele au de cel puţin doi ani o filială sau sucursală în
alt stat membru.

61
 d. Prin transformarea unei societăţi pe acţiuni într-o societate europeană. O societate pe
acţiuni dintr-un stat membru care are de cel puţin doi ani o filială în alt stat membru
se poate transforma într-o societate europeană. Societatea europeană va avea sediul în
statul unde şi-a avut sediul societate pe acţiuni. Societatea pe acţiuni şi filiala îşi vor
înceta activitatea, dar societatea nu-şi va pierde personalitatea juridică.

e. Prin constituirea unei filiale sub forma unei societăţi europene a unei alte societăţi
europene. Societatea europeană poate să deţină 100% din capitalul social al filialei,
care la rândul ei este o societate europeană.

LIMITE ADUSE PRINCIPIULUI LIBEREI CIRCULAŢII A PERSOANELOR ŞI

PRINCIPIUL LIBEREI CIRCULAŢII A SERVICIILOR

Cele două principii care caracterizează piaţa internă pot să fie supuse unor limite cesunt
prevăzute în cadrul dreptului comunitar sau care au fost reţinute în jurisprudenţa CJCE. În ceea
ce priveşte reglementările legale comunitare, avem în vedere atât dispoziţiile din Tratat, cât şi
cele din cadrul dreptului derivat. Restricţiile ce pot fi instituite în temeiul dispoziţiilor legale
comunitare se clasifică în două categorii:

- Restricţii stabilite în funcţie de natura sau de caracteristicile unor activităţi.

- Restricţii stabilite în funcţie de condiţia resortisanţilor statului membru.

Referitor la restricţia din prima categorie, în cuprinsul art. 39, paragr. 4 din Tratatul CE se
stipulează că locurile de muncă din administarţia publică rămân rezervate naţionalilor din fiecare
stat membru. Această dispoziţie corespunde intereselor legitime ale statelor membre, sintagma
arătată are o semnificaţie comunitară întrucât este vorba de o dispoziţie prin care se limitează
libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi în interiorul Comunităţii. Locurile de muncă din
adminstraţia publică sunt ansamblul locurilor de muncă care presupun participarea în mod direct
sau indirect la exercitarea puterii publice şi la funcţiunile care au ca obiect salvgardarea
intereselor generale ale statului ori a altor colectivităţi publice. Ele comportă, din partea celor ce
le ocupă, existenţa unei legături particulare de solidaritate faţă de stat. De exemplu art. 39,
paragr. 4 se aplică locurilor de muncă din magistratură, diplomaţie, administraţie financiară,

62
armată, poliţie etc. În schimb, art. 39, paragr. 4 nu justifică instituirea unui regim juridic
derogatoriu pentru funcţionari în general. Împrejurarea că în cadrul unei anumite structuri (de
exemplu: un minister) de la un anumit nivel ierarhic locurile de muncă presupun participarea la
exercitarea puterii politice, nu justifică totuşi refuzul admiterii de la început a unor persoane de
cetăţenie străină în cadrul respecivei structuri.

Dispoziţiile art. 39, paragr. 4 nu se aplică în cazul unor locuri de muncă precum cele din
domeniul transportului aerian, maritim, pe calea ferată, urban sau regional; din domenul
distribuţiei apei energiei electrice, gazului; din domeniul poştei şi telecomunicaţiilor; din
domeniul radioului şi televiziunii; din domeniul operei şi filarmonicilor.

În ceea ce priveşte dreptul de stabilire şi libera prestare a servicilor, art. 45 din Tratatul CE
prevede că reglementările în materie nu se aplică activităţilor care presupun exercitarea în statul
membru interesat, chiar cu titlu ocazional, a autorităţii publice. În sensul dispoziţiilor legale
comunitare, prin exercitarea autorităţii publice se înţelege îndeplinirea de prerogative, în afara
dreptului general, de puteri de constrângere asupra persoanelor şi a bunurilor şi posibilitatea de a
acţiona independent de consimţământul sau chiar de voinţa unei alte persoane.

În temeiul art. 45, funcţiile de notar sau de executor judecătoresc pot fi exercitate numai de
naţinalii statelor membre. De asemenea, art. 45 se poate aplica în cazul persoanelor însărcinate
cu conservarea şi exploatarea fondului forestier, cinegetic sau piscicol. În schimb, art. 45 nu
poate fi invocat privitor la profesiile liberale în general, anumite prerogative în cadrul unei
profesii liberale determinate s-ar putea să fie însă rezervate naţionalilor statelor membre. De
exemplu: medicii de cetăţenie străină nu pot elibera certificate de înhumare.

Referitor la restricţiile din a doua categorie menţionată, acestea pot fi justificate prin anumite
motive de ordine publică, de securitate publică (siguranţă publică) sau de sănătatea publică. În
acest sens, sunt dispoziţiile art. 39 paragr. 3, ale art. 46 din Tratatul CE precum şi prevederile
Directivei 2004/38. Înţelegerea noţiunii de ordine publică se realizează atât pe baza
jurisprudenţei CJCE cât şi pe temeiul dispoziţiilor Directivei 2004/38. În scopul înţelegerii
acestei opţiuni, aducem în atenţi hotărârea CJCE în cazul Bouchereau.

Restricţiile justificate prin motive de ordine publică sau de siguranţă publică pot să fie avute
în vedere atât în domeniul liberei circulaţii a persoanelor cât şi în domeniul liberei prestării a

63
serviciilor. Asemenea restricţii pot fi luate în consierare privitor la persoanele fizice şi la
persoanele juridice. Desigur, Directiva 2004/38 se referă însă numai la persoanele fizice. Cu
prilejul cauzei B., CJCE a precizat semnificaţia noţiunii de ordine publică.

În numeroase cause Curtea se referă atât la noţiunea de ordine publică cât şi la cea de
securitate publică. S-ar putea afirma că ordinea publică priveşte fundamentele societăţii,
libertatea şi securitatea persoanelor, iar siguranţa publică se referă la fundamnetele statului şi la
securitatea acestuia. Totuşi, trasarea unei linii de demarcaţie între cele două concepte este dificilă
întrucât în numeroase situaţii dacă se aduce atingere ordinii publice se va aduce atingere implicit
şi siguranţei publice ; şi invers.

Astfel, în ipoteza în care este tulburată în mod grav liniştea publică, armonia socială, sunt
nesocotite deciziile legitime ale autorităţilor publice, se aduce atingere nu numai sistemului
organizat de relaţii între persoanele care formează populaţia unui stat, ci şi fundamentelor
statului.

Corespunzător hotărârii Curţii de Justiţie pronunţată în cauza B. ordinea publică poate fi

invocată în situaţia în care comportamentul unei persoane reprezintă o ameninţare reală, actuală,
şi suficient de gravă la adresa intereselor fundamentale ale societăţii. Sintagma « interese
fundamentale ale societăţii » poate fi înţeleasă diferit de la un stat membru la altul şi chiar în
cadrul aceleiaşi ţări de la o perioadă la alta. Totuşi, invocarea noţiunii de ordine publică se va
face ţinând seama de reperele stabilite în jurisprudenţa CJCE fiind vorba de o limitare adusă
principiului liberei circulaţii a persoanelor sau liberei circulaţii a serviciilor. După cum se
observă, invocarea ordinii publice poate fi motivată numai de comportamentul personal. Ordinea
publică şi siguranţa publică nu pot justifica expulzările colective nici pe motivul prevenţiei
generale. Considerentele de ordin economic nu permit invocarea ordinii publice sau a siguranţei
publice. Împrejurarea că o persoană a fost condamnată penal nu justifică ca atare invocarea
ordinii publice sau a siguranţei publice. De exemplu: în cazul unei condamnări pentru o
infracţiune din culpă nimic nu lasă să se întrevadă că persoana condamnată ar constitui o
ameninţare pentru interesele fundamentale ale societăţii din ţara de primire.

Ameninţarea pentru interesele fundamentale ale societăţii trebuie să fie reală adică efectivă şi
demonstrabilă, comportamentul anterior al persoanei în cauză va putea fi luat în considerare cu

64
condiţia să existe indicia concludente că există o ameninţare efectivă pentru interesele
fundamentale ale societăţii. O simplă ipoteză în acest sens nu este suficientă. Ameninţarea
trebuie să fie actuală, adică să solicită să se aducă atingere unor valori considerate ca fiind
intangibile la momentul la care este invocată ordinea publică. Ameninţarea trebuie să fie
suficient de gravă. O ameninţare minoră nu permite invocarea ordinii publice. De exemplu : nu
orice tuburare a liniştii publice permite invocarea acestei excepţii.

În eventualitatea în care ţara gazdă tolerează comportamentul similar al propriilor resortisanţi

nu poate fi invocată ordinea publică.

Totuşi, în scopul invocării ordinii publice nu este necesar ca un anumit comportament să fie
interzis prin lege, fiind suficient ca autorităţile din ţara gazdă să fi avut o poziţie neechivocă faţă
de respectivul comportament şi să fi încercat să îl contracareze prin măsuri administrative.
Astfel, autorităţile din ţara gazdă pot să reacţioneze cu rapiditate în variatele situaţii ce implică
ordinea publică.

Invocarea ordinii publice sau a securităţii publice se face cu respectarea condiţiilor pe care
le-am analizat şi în cazul excepţilor legale şi a celor jurisprudenţiale de la principiul liberei
circulaţii a mărfurilor: să nu existe în domeniu o măsură de armonizare a legislaţilor statelor
membre; măsura naţională adoptată să nu aibă carcater discriminator; măsura naţională să fie
necesară pentru atingerea obiectivului urmărit; să fie respectat principiul proporţionalităţii.

Directiva 2004/38 cuprinde la art. 28 o serie de dispoziţii care sunt menite să asigure
respectarea principiului proporţionalităţii. Astfel, se solicită ca înainte de adoptarea unei decizii
de expulzare să se ia în considerare diverşi factori precum durata pe parcursul căreia persoana în
cauză a fost stabilită în ţara gazdă, vârsta ei, starea de sănătate, situaţia familială şi economică,
integrarea sa socială şi culturală în ţara gazdă, legăturile sale cu statul de origine. Persoanele ce
au cetăţenia UE şi membrii lor de familie, indiferent de cetăţenie, nu pot să fie expulzaţi din ţara
gazdă dacă beneficiază de un drept de şedere permanentă decât pentru motive grave de ordine
publică sau siguranţă publică. Pe de altă parte, numai motive imperative de siguranţă publică
definite ca atare de statele membre pot să justifice decizia de expulzare a unui cetăţean al
Uniunii, care a avut în ţara gazdă reşedinţa în cei zece ani anteriori sau care este minor (afară
dacă expulzarea este în interesul minorului). [gata cu referirile la cazul B.]

65
 Sănătatea publică poate să constituie un alt motiv care să permită instituirea unor restricţii în
ceea ce priveşte intrarea persoanelor străine pe teritoriul statelor membre sau care să justifice
expulzarea acestora din ţara de primire. Maladiile ce pot fi invocate sunt arătate limitativ în
cuprinsul art. 29, paragr. 1 din Directiva 2004/38. Pe de altă parte, în situaţia în care o anumită
maladie s-a declanşat după trei luni de la data sosirii în ţara gazdă, persoana bolnavă nu poate fi
expulzată aplicânu-se principiul tratamentului egal cu naţionalii ţării gazdă.

3.12.2007
CURS 10

66
 Persoanei interesate trebuie să i se notifice decizia prin care se restricţionează libertatea
de circulaţie sau d şedere în ţara gazdă. Persoana respectivă va fi informată cu privire la motivele
de ordine publică, de siguranţă publică sau de sănătate publică pe care se întemeiază decizia
luată, exceptând situaţiile în care această motivare ar fi contrară intereselor ce ţin de siguranţa
statului. Totodată persoana în cauză va fi informată referitor la instanţa de judecată sau la
autoritatea administartivă unde poate ataca decizia luată, va fi precizat termenul în care decizia
poate fi atacată precum şi termenul în care trebuie să părăsească teritoriul ţării gazdă. Exceptând
situaţiile urgente, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului ţării gazdă nu poate să fie,
corespunzător dispoziţilor directivei, mai mic de o lună în raport cu data notificării. Notificarea
se va realiza într-o limbă care îi permite persoanei interesate să cunoască conţinutul deciziei ce a
fost luată (de regulă, limba statului membru căruia îi aparţine persoana în cauză). După cum am
arătat, persoana interesată poate să atace în statul membru gazdă decizia adoptată împotriva ei. În
eventualitatea în care o asemenea decizie este atacată la autoritatea administrativă competentă
sau la instanţa de judecată şi persoana în cauză formulează o cerere în scopul suspendării
aplicării deciziei până la momentul adoptării unei hotărâri, pesoana interesată nu va putea fi
îndepărtată din ţara gazdă atâta timp cât nu a fost adoptată o hotărâre referitoare la suspendarea
aplicării deciziei. De la această regulă există câteva excepţii. Astfel, îainte de adoptarea unei
hotărâri, persoana interesată poate fi expulzată dacă:

- Decizia de expulzare se bazează pe o hotărâre judecătorească anterioară

- Persoana în cauză a avut anterior acces la o cale de atac jurisdicţională

- Decizia de expulzare se bazează pe motive imperative de siguranţă publică definite ca

atatre de fiecare stat membru.

În cadrul căii de atac exercitată împotriva unei decizii de expulzare, va fi examinată

legalitatea deciziei, faptele şi circumstanţele pe care se întemeiază şi dacă este sau nu respectat
principiul proporţionalităţii. Persoana faţă de care a fost adoptată o măsură de interdicţie poate să
solicite readmisia pe teritoriul unui stat membru după o perioadă rezonabilă de timp, calculată în
funcţia de circumstanţe şi în orice caz după trei ani de la aplicarea deciziei. Autorităţile din statul
membru solicitat trebuie să ia o hotărâre în termen de şase luni de la formularea cererii.

67
Formularea unei asemenea cereri nu permite persoanei în cauză să intre pe teritoriul statului
membru luat în considerare în cursul perioadei în care cererea ei este analizată.

Deciziile de expulzare nu pot să fie emise de ţara gazdă cu titlu de măsură accesorie a
unei pedepse privative de libertate decât în condiţiile respectării Directivei 2004/38. În
eventualitatea în care s-ar pune problema executării unei decizii de expulzare după mai mult de
doi ani de la data emiterii ei, va fi necesar să se verifice dacă persoana în cauză continuă să fie un
pericol pentru ordinea sau siguranţa publică din ţara gazdă.

În cuprinsul Directivei 2004/38 se precizează că statele membre pot adopta dispoziţii

legale mai favorabile decât cele cuprinse în cadrul directivei.

După cum am subliniat, unele limite aduse principiului liberei circulaţii a persoanelor şi
principiului liberei prestări a serviciilor pot să fie justificate prin motive imperative de interes
general (excepţii jurisprudenţiale). Cu prilejul cauzei Cassis de Dijon, CJCE s-a referit la
exigenţe imperative de interes general. Între motivele imperative de interes general şi exigenţele
imperative de interes general nu există, în esenţă, decât o deosebire de ordin terminologic.

În cuprinsul unor hotărâri pronunţate în legătură cu principiul liberei circulaţii a

persoanelor sau cu principiul liberei prestări a serviciilor, CJCE s-a referit în mod explicit la
jurisprudenţa Cassis de Dijon. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru invocarea unei excepţii
jurisprudenţiale în domeniul liberei circulaţii a persoanelor sau a liberei prestări a serviciilor sunt
aceleaşi ca şi în cazul invocării unei excepţii jurisprudenţiale în domeniul liberei circulaţii a
mărfurilor.

Din cele arătate nu trebuie să se înţeleagă totuşi că excepţiile jurisprudenţiale de la

principiul liberei circulaţii a mărfurilor pot să fie transpuse în mod mecanic în domeniul
circulaţiei persoanelor sau al prestării serviciilor. De altfel, se poate observa că în domeniul
circulaţiei persoanelor şi al prestării serviciilor prevalează, atunci când sunt invocate excepţii
jurisprudenţiale, considerentele de ordin moral, etic sau religios. De exemplu, în practică au fost
reţinute ca fiind motive de interes general în domeniul liberei circulaţii a persoanelor asigurarea
eficacităţii controalelor fiscale, asigurarea colaborării adecvate între medic şi pacient, protecţia
sănătăţii publice. Între motivele de interes general, reţinute în domeniul liberei prestării a

68
serviciilor amintim: protecţia consumatorilor, protecţia destinatarilor unui serviciu, protecţia
mediului înconjurător.

Clauze de salvgardare

Unele clauze de salvgardare care pot să fie invocate în domeniul liberei circulaţii a
mărfurilor ar putea fi folosite şi în domeniul liberei circulaţii a persoanelor sau a serviciilor.
Dintre numeroasele clauze de salvgardare care pot fi invocate în domeniile ce ne interesează
aducem în atenţie pe cele care se referă în mod direct la ţara noastră. Astfel, în anexa 7 din
Protocolul privitor la condiţiile şi modalităţile de admitere a Bulgariei şi României la UE,
protocol anexat Tratatului de aderare a celor două ţări la UE sunt prevăzute mai multe clauze de
salvgardare : statele membre ale Uniunii la data aderării României pot să îşi liberalizeze parţial
sau complet piaţa forţei de muncă pentru resortisanţii români sau pot să menţină măsurile
restrictive stabilite potrivit dreptului intern sau tratatelor bilaterale încheiate cu România, pe o
perioadă de doi ani de la data aderării. Această perioadă poate fi prelungită cu încă trei ani.
Resortisanţii români care au acces pe piaţa forţei de muncă a unui stat membru pentru o perioadă
de muncă de cel puţin 12 luni, beneficiază în continuare de accesul pe piaţa forţei de muncă a
acelui stat membru dar nu şi pe piaţa forţei de muncă a celorlalte ţări din Comunitate. În raport
cu perioada de cinci ani menţionată, statele membre a căror piaţă a forţei de muncă se confruntă
sau s-ar putea confrunta cu perturbări grave, pot menţine restricţiile adoptate în baza dreptului
intern sau a tratatelor bilaterale o perioadă de încă doi ani după avizarea Comisiei.

În cuprinsul perioadei de 7 ani, pe care am arătat-o anterior, un stat membru care aplică
dispoziţiile Regulamentului 1612/68 prin care este consacrat principiul egalităţii de tratament în
ceea ce priveşte încheierea unui contract de muncă şi desfăşurarea unei activităţi salariate, poate
să adopte măsuri de salvgardare dacă se produc sau se prevede producerea unor perturbări pe
piaţa forţei de muncă care ar putea să ameninţe în mod grav nivelul de trais au nivelul de ocupare
a forţei de muncă într-o anumită regiune sau în cadrul unei profesii. Măsurile de salvgardare pot
consta în suspendarea aplicării dispoziţiilor Regulametului 1612/68 referitor la acea regiune sau
profesie. Pe perioada suspendării aplicării dispoziţiilor Regulamentului 1612/68 se produc
consecinţe şi referitor la membrii de familie. Soţul lucrătorului român şi descendenţii sub 21 de

69
anis au aflaţi în întreţinere care au avut reşedinţa în mod legal pe teritoriul statului membru gazdă
au acces imediat pe piaţa forţei de muncă a statului membru gazdă dacă lucrătorul român a fost
admis pe piaţa forţei de muncă pe o perioadă de cel puţin 12 luni. Membrii de familie care au
ajuns în statul gazdă ulterior datei aderării României nu au acces imediat pe piaţa forţei de muncă
dacă este suspendată aplicarea dispoziţiilor Regulamentului 1612/68. Respectivii membri de
familie au acces pe piaţa forţei de muncă a ţării gazdă dacă au locuit cel puţin 18 luni în ţara
gazdă sau din al treilea an după data aderării, fiind luată în calcul data mai favorabilă.

Dispoziţiile specifice se aplică în cazul Germaniei şi Austriei care pot deroga de la

stipulaţiile articolului 49, aliniatul 1 din Tratat în vedera limitării în contextul prestării serviciilor
de către societăţile stabilite în România a dreptului lucrătorilor de a munci în Germania sau în
Austria. Restricţiile adoptate în Germania şi Austria, în contextul menţionat pot fi menţinute
atâta timp cât cele două ţări aplică în materia liberei circulaţii a resortisanţilor români dispoziţiile
din dreptul intern ori din tratatele bilaterale încheiate cu România.

LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR ŞI A PLĂŢILOR

Potrivit articolului 56 din TCE, toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între
statele membre precum şi între statele membre şi ţările terţe sunt interzise. De asemenea, toate
restricţiile privind circulaţia plăţilor între statele membre precum şi între statele membre şi ţările
terţe sunt interzise. Dispoziţiile art. 56 referitoare la interzicerea restricţiilor în ceea ce priveşte
circulaţia capitalurilor şi a plăţilor între statele membre au efect direct.

Noţiunea de plăţi şi cea de capitaluri pot fi înţelese ţinând seama de hotărârea pronunţată
de CJCE în cauza Luisi şi Carbone.

Hotărârea Curţii în cauza Luisi şi Carbone prezintă relevanţă atât în domeniul liberei
prestări a serviciilor cât şi în acela al libere circulaţii a capitalurilor. Privitor la libera prestare a
serviciilor, Curtea a subliniat că dispoziţiile din Tratat se aplică nu numai în circumstanţele în
care se deplasează persoana ce prestează un serviciu (ipoteză reglementată în mod expres la art.
50 al.3 din Tratat) ci şi în cazul în care se deplasează în alt stat membru beneficiarul unui anumit

70
serviciu. Totodată, Curtea a evidenţiat faptul că prevederile legale comunitare consacrate liberei
prestări a serviciilor se aplică indiferent dacă o persoană beneficiază sau nu de anumite servicii
în cadrul activităţii ei profesionale. Aşadar, preverile menţionate se pot aplica inclusiv în cazul
unor călătorii turistice, pentru realizarea studiilor sau a obţine îngrijiri medicale în alt stat
membru.

Referitor la circulaţia capitaluirlor şi circulaţia plăţilor, Curtea a arătat că plăţile sunt

aferente prestării unui serviciu. În general, se poate reţine că plăţile reprezintă contra-prestaţii în
cadrul unor tranzacţii principale. Circulaţia capitalurilor este constituită din operaţiuni financiare
ce vizează în esenţă plasarea sau investirea fondurilor. Prin operaţiunile subsumate circulaţiei
capitalurilor se urmăreşte obţinerea unor venituri din investiţii, activităţi bancare, activităţi
bursiere, sporirea producţiei etc. operaţiunile financiare subsumate circulaţiei capitalurilor nu au
legătură directă cu circulaţia mărfurilor sau a serviciilor. De exemplu, regurile privitoare la
circulaţia capitalurilor se aplică în ipoteza investiţiilor imobiliare, a investiţiilor pentru
constituirea sau dezvoltarea unei societăţi comerciale sau sucursale, în cazul dobândirii unor
acţiuni cotate sau necotate la bursă, în ipoteza lansării unor acţiuni sau obligaţiuni pe piaţa altor
state membre, în cazul obţinerii unor împrumuturi pe termen mediu sau lung, în ipoteza
mişcărilor de fonduri în interes personal (donaţii, succesiuni, împrumutui etc).

Spre deosebire de călătoriile de afaceri, pentru realizarea studiilor sau în scopul obţinerii
unor îngrijiri medicale, în cazul călătoriilor turistice nu există totdeauna un raport predeterminat
între două părţi prestabilite. Statele membre pot să adopte măsuri în temeiul articolului 58 din
Tratat pentru a constata natura şi realitatea unei tranzacţii care reprezintă temeiul unei plăţi. Pe
de altă parte, se poate observa o distincţie între capitaluri şi plăţi ce are relevanţă în principal în
cazul raporturilor dintre statele membre şi ţările terţe. Circulaţia capitalurilor şi a plăţilor este
liberalizată complet în raporturile dintre statele membre. O serie de restricţii pot fi menţinute sau
introduse în raporturile dintre statele membre şi ţările terţe. Unele dintre aceste restricţii vizează
numai circulaţia capitalurilor între statele membre şi ţările terţe.

(gata cu speţa L & C)

71
EXCEPŢII DE LA PRINCIPIUL LIBEREI CIRCULAŢII A CAPITALURILOR ŞI A
PLĂŢILOR

În domeniul circulaţiei capitalurilor şi a plăţilor pot să fie invocate dispoziţiile art. 58 din
Tratat indiferent dacă este vorba despre raporturi între statele membre sau între statele membre şi
ţările terţe. Art. 58 din Tratat permite statelor membre următoarele:

- Să aplice dispoziţiile pertinente ale legislaţiei lor fiscale, care stabilesc o distincţie între
contribuabilii ce nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul
în care capitalurile lor sunt investite.

- Să ia măsurile necesare în scopul prevenirii fraudelor în domeniul fiscal

- Să stabilească proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în scop de informare

administartivă sau statistică

- Să ia măsurile justificate prin motive de ordine publică sau de siguranţă publică.

Corspunzător dispoziţiilor art. 57 din Tratat, în raporturile dintre statele membre şi ţările
terţe pot fi menţinute sau introduse măsuri cu caracter restrictiv în domeniul circulaţiei
capitalurilor dacă acestea implică investiţii directe.

Clauzele de salvgardare

În raporturile dintre statele memre şi ţările terţe în domeniul circulaţiei capitalurilor art.
59 din Tratat permite adoptarea unor măsuri de salvgardare în ipoteza în care circulaţia
capitalurilor cauzează sau ameninţă să provoace dificultăţi grave pentru funcţionarea UE. Pe de
altă parte, în raporturile dintre statele membre şi ţările terţe poate fi invocată şi clauza de
salvgardare de la art. 60 din Tratat în domeniul circulaţiei capitalurilor şi a plăţilor. Această
clauză de salvgardare poate fi folosită de Consiliu dacă în cadrul PESC este hotărâtă o acţiune a
Comunităţilor, vizând întreruperea sau reducerea relaţiilor economice cu unul sau mai multe ţări
terţe. În situaţia arătată, Consiliul adoptă măsurile urgente necesare.

72
 În mod specific, anexa 7 din Protocol conţine mai multe clauze de salvgardare în
domeniul liberei circulaţii a capitalurilor. Astfel, România poate în cursul unei perioade de 5 ani
să menţine restricţii în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
destinate stabilirii unei reşedinţe secundare de către resortisanţi ai statelor membre sau ai ţărilor
care fac parte din SEE ce nu au reşedinţa în România. Asemenea restricţii se pot aplica şi
referitor la stabilimentele secundare ale societăţilor constituite conform legii unui stat membru
ori potrivit legii unei ţări din cadrul SEE care nu sunt stabilite în România şi nici nu au o
sucursală sau reprezentanţă în ţara noastră.

În cazul în care este vorba de terenuri agricole, păduri şi ternuri forestiere, România poate
menţine restricţii privitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra lor pe 7 ani pentru
cetăţenii statelor membre, ai ţărilor din cadrul SEE şi pentru societăţile constituite conform legii
unui stat membru sau a legii unei ţări din SEE, dacă persoanele în cauză nu sunt nici stabilite nici
înmatriculate în România. Astefl de restricţii nu se aplică agricultorilor indpendenţi din statele
membre care doresc să se stabilească în ţara noastră.

REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

În domeniul concurenţei distingem între reglementări aplicabile întreprinderilor şi cele

care sunt luate în considerare în cazul statelor membre.

Referitor la întreprinderi vom analiza reglementările prin care sunt interzise înţelegerile
monopoliste între acestea (art.81 din Tratat) şi regulile prin care este interzis abuzul de poziţie
dominantă.

Noţiunea de întreprindere are în contextul dispoziţiilor art. 81 şi 82 din Tratat o

semnificaţie comunitară. Această semnificaţie a fost precizată în jurisprudenţa CJCE cu prilejul
cauzei Hofner şi Elser.

Potrivit hotărârii CJCE în cauza H & E întreprinderea este orice entitate care desfăşoară o
activitate economică independent de statutul ei juridic şi de modul în care este finanţată. După
cum se observă, accentul este pus pe un criteriu de ordin economic nu pe unul juridic.
Corespunzător jurisprudenţei CJCE activităţile economice constau în oferirea unor bunuri sau

73
servicii pe o piaţă determinată. Acţionând pe o anumită piaţă, unele întreprinderi ar putea să
adopte comportamente care sunt prohibite de regulile aplicabile în domeniul concurenţei.
Activităţile economice pot fi realizate nu numai de entităţi cu scop lucrativ ci şi de entităţi fără
scop lucrativ. În mod obişnuit, activităţile economice sunt desfăşurate contra unei plăţi.

În speţă, Curtea a reţinut că activitatea de plasare a forţei de muncă se poate realiza în

sectorul privat şi că în orice caz activităţile de plasare a personalului şi conducătorilor
întreprinderilor pot intra în cocncurenţă cu activităţi similare desfăşurate de întreprinderi private.

Oficiul Public pentru forţa de muncă din Germania îndeplinea activităţi de plasare a forţei
de muncă cu titlu gratuit. Curtea a considerat semnificativ faptul că aceste activităţi puteau fi
realizate în concurenţă cu activităţile îndeplinite de întreprinderi private contra unei plăţi.
Împrejurarea că o anumită entitate îşi desfăşoară activitatea în domeniul social nu împiedică
calificarea ei ca fiind o întreprindere. Pentru aplicarea noţiunii de întreprindere nu are importanţă
dacă entitatea luată în considerare are sau nu personalitate juridică. Noţiunea de întreprindere se
aplică societăţilor comerciale, sucursalelor, societăţilor civile, asociaţiilor, fundaţiilor,
sindicatelor şi chiar persoanelor fizice. O persoană fizică care prestează servicii contra unei plăţi
şi îşi asumă riscurile financiare, îşi îndeplineşte activitatea în cadrul unei întreprinderi, chiar dacă
este vorba preponderent de o activitate intelectuală care nu implică reunirea unor mijloace
materiale şi umane.

Chiar dacă cu prilejul cauzei analizate, Curtea nu a făcut o precizare expresă,

întreprinderea este o entitate ce desfăşoară o activitate economică în mod autonom. Astfel,
societatea mamă şi filiala ei, care nu dispune de autonomie în vederea stabilirii liniei sale de
acţiune pe piaţă, formează o singură întreprindere. Unitatea economică a celor două prevalează
asupra distincţiei formale datorată personalităţii juridice diferite a lor. Modul de finanţare al
entităţii analizate nu are relevanţă în sensul că regulile în domeniul concurenţei se aplică atât
întreprinderilor private cât şi celor publice. Noţiunea de întreprindere nu se aplică:

- Statului şi oricărui organ central sau local al acestuia care acţionează ca autoritate
publică. Situaţia este diferită dacă statul sau organele sale centrale sau locale se implică
în activităţi economice.

74
- Organismelor din domeniul securităţii sociale care îndeplinesc o funcţie cu caracter
exclusiv social.

75
 10.12.2007
CURS 11

Potrivit art. 81 par. 1 din Tratat, sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise toate
acordurile între întreprinderi, toate deciziile asociaţilor de întreprinderi şi toate practicile
concertate care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect
sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune.
Aceste dispoziţii au aplicabilitate directă.

Noţiunile de acord între întreprinderi, decizie a asociaţilor de întreprinderi şi practică

concertată au o semnificaţie comunitară în contextul prevederilor art. 81. Corespunzător
jurisprudenţei CJCE, acordul între întreprinderi se realizează în situaţia în care două sau mai
multe întreprinderi îşi exprimă voinţa într-un mod determinat.

Noţiunea de acord este mai largă decât aceea de contract. Ea se poate aplica în cazul
actului constitutiv al unei societăţi comerciale, în ipoteza unui contract de vânzare-cumpărare, a
unei tranzacţii şi chiar în cazul unui angajament de onoare. Nu prezintă însemnătate dacă acordul
este scris sau oral, public sau secret, semnat sau nu.

Noţiunea de acord între întreprinderi se poate aplica, de asemenea, facturilor sau

circularelor adresate de un concedent concesionarilor săi, dacă acestea au fost acceptate fără
rezerve de către concesionari.

Dispoziţiile art. 81 se aplică atât acordurilor orizontale între întreprinderi cât şi celor
verticale. În cazul acordurilor orizontale, părţile se situează la acelaşi nivel economic (acordul
încheiat între două întreprinderi producătoare a unor bnuri similare. În ipoteza acordurilor
verticale, părţile se află pe trepte economice diferite (acordul între un concedent şi un
concesionar).

Acordurile orizontale pot limita concurenţa între părţile care au perfectat acordul.
Acordurile verticale ar putea restrânge concurenţa între una din părţi şi un terţ.

76
 În general, se consideră că acordurile orizontale sunt mai nocive în domeniul concurenţei
decât cele verticale pentru că în ipoteza acordurilor verticale fiecare parte are interesul ca
partenerul ei de afaceri să nu dobândească o forţă economică apreciabilă.

Deciziile asociaţilor de întreprinderi sunt acte de voinţă colectivă care emană de la

organul competent al unui grup profesional. De regulă, în practică, asociaţia de întreprinderi ia
forma unei asociaţii fără scop lucrativ. În scopul aplicării prevederilor art. 81, par. 1 nu are
importanţă dacă este vorba de o asociaţie de drept public sau privat. În practică, asemenea decizii
pot fi denumite directive, circulare, regulamente interioare, recomandări etc.

Constituirea unei asociaţii de întreprinderi nu este interzisă. Reglementările în domeniul

concurenţei se pot însă aplica în circumstanţele în care actele adresate membrilor asociaţiei pot
produce consecinţe negative în domeniul concurenţei. Directivele adresate de către o asociaţie
holding filialelor ei, care dispun de autonomie în vederea stabilirii liniei lor de acţiune pot fi
incluse în categoria deciziilor asociaţilor de întreprinderi. În schimb, o înţelegere intervenită între
două asociaţii de întreprinderi constituie, credem, un acord între întreprinderi.

Practicile concertate exprimă o formă de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu

bună-ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele ce conduce la condiţii de
concurenţă ce nu corespund condiţiilor normale de piaţă, ţinând seama de natura produselor în
cauză, de numărul şi importanţa întreprinderilor care acţionează pe piaţă, de dimensiunile şi
caracteristicile pieţei. Practicile concertate presupun existenţa unui element obiectiv şi a unuia
subiectiv. Elementul obiectiv constă în comportamentul similar al mai multor întreprinderi pe
piaţă. Singur, elementul obiectiv nu este suficient, întrucât fiecare întreprindere îşi poate adapta
în mod inteligent comportamentul pe piaţă în funcţie de cel al concurenţilor săi. În situaţia în
care comportamentul similar al întreprinderilor pe piaţă este adoptat de acestea cu bună-ştiinţă se
poate afirma că suntem în prezenţa unor practici concertate. De exemplu, practicile concertate
pot consta în comunicarea între întreprinderi a datelor de identificare a clienţilor, a cantităţilor de
bunuri vândute, a preţurilor solicitate. Practicile concertate pot fi dovedite prin orice mijloc de
probă, chiar prin proba cu martori. În numeroae ipoteze, s-a pornit de la comportamentul similar
al unor întreprinderi pe piaţă şi s-a arătat că un asemenea comportament nu poate fi explicat
decât prin existenţa uor practici concertate. Fireşte, întreprinderile în cauză pot să încerce să îşi
justifice altfel comportamentulpe care îl adoptă pe piaţă.

77
 Practicile concertate nu implică existenţa unui acord sau a unui plan între întreprinderi.
Dispoziţiile art. 81 se pot aplica inclusiv în cazul în care mai multe întreprinderi nu s-au obligat
la nimic, nici măcar din punct de vedere moral. Semnificativ este faptul că au avut loc contacte
între întreprinderi iar în urma acestora întreprinderile nu îşi mai stabilesc autonom linia de
acţiune pe piaţă.

Practicile concertate încetează atunci când nu mai există contacte între întreprinderi, iar
comportametul acestora poate fi explicat pe baza condiţiilor pieţei.

Acordurile între întreprinderi, deciziile asociaţilor de întreprinderi şi practicile concertate

sunt contrare dispoziţiilor art. 81, par. 1 dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

- ele sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre.

- ele au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea, distorsionarea concurenţei.

- ele au sau pot avea consecinţe negative sensibile în domeniul concurenţei.

Prima condiţie se analizează în funcţie de jurisprudenţa CJCE şi de o comunicare a

Comisiei din 2004, privitoare la noţiunea de afectare a comerţului între statele membre.
Noţiunea de comerţ între statele membre este înţeleasă în sens larg. Ea nu se limitează la
schimburile transfrontaliere tradiţionale cu produse sau servicii, ci include operaţiunile
economice internaţionale în general, inclusiv cele care sunt în legătură cu dreptul de stabilire
într-un stat membru. De exemplu, comerţul între statele membre ar putea fi afectat în cazul în
care mai multe întreprinderi dintr-o ţară a Comunităţii înlătură de pe piaţă o altă întreprindere.
De asemenea, comerţul între statele membre poate fi afectat dacă mai multe întreprinderi dintr-o
ţară a Comunităţii acţionează în vederea compartimentării pieţei naţionale astfel încât
întreprinderi străine să nu poată pătrunde pe respectiva piaţă.

Comerţul între statele membre nu este susceptibil a fi afectat în situaţia în care se poate
stabili, cu grad suficient de probabilitate, pe baza unui ansamblu de elemente obiective, de drept
şi de fapt, că înţelegerea intervenită între întreprinderi ar putea influenţa direct sau indirect, în
mod actual sau potenţial fluxurile de schimburi între statele membre.

78
 Din cele arătate se poate înţelege că nu este necesar să se aştepte până la momentul la
care consecinţele negative se produc efectiv. Textul art. 81, parag. 1 poate fi aplicat în
circumstanţele în care este posibil să apară consecinţe negative în ceea ce priveşte derularea
comerţului între statele membre. Totuşi, în cazul unor îndoieli serioase, va trebui să se aştepte
până la momentul la care consecinţele negative se produc efectiv.

Aplicarea art. 81, parag. 1 nu presupune, pe de altă parte, evidenţierea volumului de

schimburi intracomunitare, care ar putea fi afectat ca urmare a unor înţelegeri între întreprinderi.

Pentru a se stabili dacă ar putea sau nu fi afectat comerţul între statele membre, se va ţine
seama în special de natura acordului încheiat, de produsele ce formează obiectul acestuia, de
cotele de piaţă şi de cifra de afaceri a întreprinderilor implicate, de cadrul economic şi juridic în
care se derulează acordul perfectat.

Acordurile transfrontaliere sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre. În

cazul altor acorduri se impune o analiză mai amănunţită (de exemplu: ipoteza unui acord între
două întreprinderi aparţinând aceluiaşi stat, prin care se va constitui o filială comună în statul
respectiv). Dacă produsele ce formează obiect al înţelegerii între întreprinderi sunt solicitate în
cadrul comerţului intracomunitar sau sunt necesare pentru sporirea capacităţilor de producţie sau
pentru înfiinţarea unor stabilimente secundare ale întreprinderilor în alte state membre, va fi mai
uşor să se afirme că înţelegerea intervenită este susceptibilă să afecteze comerţul între statele
membre. Cotele de piaţă şi cifrele de afaceri ale întreprinderilor implicate sunt importante pentru
a se demonstra că acordul intervenit este susceptibil să afecteze în mod sensibil comerţul
intracomunitar.

În cadrul condiţiei analizate se va ţine seama de barierele de fapt şi de drept existente la

intrarea pe piaţă, de caracterul lor relativ sau absolut.

Comerţul între statele membre ar putea fi, de exemplu, afectat în mod direct în cazul unui
acord transfrontalier ce vizează produse care formează obiect al schimburilor intracomunitare.

Comerţul între statele membre ar putea fi afectat în mod indirect în împrejurarea în care
două întreprinderi încheie un acord cu privire la un produs ce nu constituie obiect al schimburilor

79
intracomunitare, dar care intră în componenţa unui produs finit ce formează obiect al unor
asemenea schimburi.

Unele acorduri între întreprinderi ar putea afecta efectiv schimburile între statele membre,
altele ar putea produce astfel de consecinţe numai în viitor .

Comerţul între statele membre poate fi afectat ori de câte ori fluxurile de schimburi între
ţările din Comunitate sunt deturnate de la orientarea naturală pe piaţă. Această cerinţă poate fi
socotită îndeplinită inclusiv în unele situaţii în care, ca efect al unui acord încheiat, se amplifică
schimburile între statele membre.

Prima condiţie este considerată îndeplinită numai în eventualitatea în care comerţul între
statele membre este afectat sensibil. Acest criteriu este satisfăcut în circumstanţele în care
cumulul cotelor de piaţă ale întreprinderilor participante la înţelegere pe piaţa comunitară în
cauză depăşeşte 5% şi cifra de afaceri anuală în Comunitate depăşeşte 40 milioane euro.

În aczul acordurilor orizontale, se cumulează cifrele de afaceri anuale ale întreprinderilor

participante la acord; în ipoteza acordurilor verticale se ţine seama de cifra de afaceri a
furnizorului.

Dacă este vorba despre un acord care prin natura sa este susceptibil să afecteze comerţul
între statele membre, se consideră suficient ca una din cerinţele de mai sus să fie îndeplinită. În
condiţiile prezentate, va opera o prezumţie refutabilă în sensul că acordul dintre întreprinderi este
susceptibil să afecteze comerţul între statele membre.

Din cele de mai sus se poate înţelege că, de exemplu, comerţul intracomunitar ar putea fi
afectat în cazul unei înţelegeri între întreprinderi, care vizează teritoriul mai multor state
membre; în ipoteza unei înţelegeri între întreprinderi, care priveşte teritoriul unui singur stat
membru; în cazul unei înţelegeri între întreprinderi situate în afara Comunităţii dacă efectele
anticoncurenţiale se pot produce în cadrul Comunităţii; în ipoteza unei înţelegeri între
întreprinderi din Comunitate cu privire la produse exportate în afara Comunităţii, dacă efectele
anticoncurenţiale se pot produce în cadrul Comunităţii.

Aplicarea art. 81, parag. 1 nu necesită în toate situaţiile determinarea pieţei în cauză (a
pieţei relevante, pertinente, de referinţă). De exemplu: se poate aprecia numai pe baza volumului

80
vânzării unui anumit produs că ar putea fi afectat comerţul intracomunitar. Totuşi, în numeroase
ipoteze este stabilită piaţa de referinţă în cazul aplicării art. 81, parag. 1. Piaţa de referinţă are
două componente: piaţa produsului (serviciului), piaţa geografică.

Piaţa produsului este stabilită în funcţie de cerere şi ofertă. Cea mai importantă este
cererea. Piaţa produsului poate fi reprezentată de un singur bun sau de un grup relativ omogen de
bunuri. În general, mai multe bunuri fac parte din aceeaşi piaţă a produsului dacă se poate afirma
pe baza caracteristicilor lor fizice funcţionale şi calitative că ele sunt interschimbabile.
Preferinţele cumpărătorilor sunt importante iar uneori chiar decisive. De exemplu: într-o cauză s-
a hotărât că există o piaţă a parfumurilor de lux distinctă de piaţa produselor cosmetice obişnuite.

În unele împrejurări, unui anumit bun pot să-i corespundă mai multe pieţe (de exemplu:
vitamina C poate fi folosită în scop nutritiv, dar şi ca agent de fermentaţie).

Bunuri cu caracteristici fizice similare s-ar putea să fie comercializate pe pieţe diferite (de
pildă, în domeniul alimentar există o piaţă a zahărului şi o piaţă a zaharinei). Pe de altă parte,
bunuri cu caracteristici fizice diferite ar putea fi socotite interschimbabile (de exemplu: gazul,
electricitatea, cărbunele). În situaţii izolate, unele bunuri diferite se comercializează numai
împreună (anumiţi aditivi din domeniul alimentar).

Oferta este luată în considerare întrucât ea poate influenţa cererea. În cadrul ofertei, se
ţine seama atât de vânzătorii actuali cât şi de cei potenţiali (vanzători care, într-o perioadă
rezonabilă de timp, pot migra de pe o piaţă pe alta fără să realizeze investiţii deosebite.

Piaţa geografică este reprezentată de teritoriul unde întreprinderile se află în concurenţă,

în circumstanţele în care condiţiile de concurenţă sunt omogene. Omogenitatea condiţiilor de
concurenţă se apreciază în funcţie de numărul şi repartizarea geografică a furnizorilor şi
clienţilor, de căile de transport ce pot fi folosite, de costurile de transport, de eventualele bariere
de fapt şi de drept existente la intrarea pe piaţă.

În funcţie de elementele prezentate mai sus, piaţa relevantă poate fi piaţa mondială, piaţa
Comunităţii, piaţa mai multor state membre, piaţa unei ţări din Comunitate, piaţa unei regiuni
dintr-un stat membru.

81
 A doua condiţie este îndeplinită în cazul în care o înţelegere între întreprinderi are ca
obiect distorsionarea concurenţei fără ca efectele negative să se fi produs; în ipoteza în care o
înţelegere între întreprinderi nu are ca obiect distorsionarea concurenţei, dar generează asemenea
consecinţe; în ipoteza în care o înţelegere între întreprinderi are ca obiect şi efect distorsionarea
concurenţei. În cuprinsul art. 81, parag. 1 sunt folosiţi trei termeni diferiţi: împiedicarea,
restrângerea, distorsionarea concrenţei. Aceste distincţii nu au consecinţe practice, fiind
sancţionabile toate înţelegerile între întreprinderi care pot aduce atingere regulilor în domeniul
concurenţei.

Conform celei de-a treia condiţii, consecinţele negative în domeniul concurenţei trebuie
să fie sensibile. Această condiţie se interpretează potrivit jurisprudenţei CJCE şi unei comunicări
a Comisiei din anul 2001. În general, concurenţa nu este afectată sensibil în situaţia în care
cumulul cotelor de piaţă ale întreprinderilor concurente, participante la o anumită înţelegere nu
depăşeşte 10 %, respectiv cumulul cotelor de piaţă ale întreprinderilor care nu sunt concurente ce
participă la o înţelegere nu depăşeşte 15%. Aceste praguri nu sunt avute în vedere pentru
acordurile prin care sunt fixate preţurile, se limitează producţia sau sunt repartizate pieţele,
deoarece se apreciază că asemenea acorduri au consecinţe negative deosebite.

SPECIFICĂRI ALE ÎNŢELEGERILOR MONOPOLISTE ÎNTRE ÎNTREPRINDERI

În cuprinsulart 81, parag. 1 sunt enumerate cinci categorii de înţelegeri monopoliste între
întreprinderi. Enumerarea nu are caracter limitativ. În toate situaţiile va trebui să se demonstreze
că sunt întrunite condiţiile cu caracter general precizate mai sus.

Cele cinci categorii menţionate sunt următoarele:

a) Înţelegerile prin care se fixează, direct sau indirect preţurile de vânzare sau cumpărare
sau alte condiţii ale tranzacţiilor. Fixarea preţurilor reprezintă o practică nocivă în
domeniul concurenţei, deoarece preţurile constituie un instrument de concurenţă între
întreprinderi. Chiar în eventualitatea în care întreprinderile ar stabili preţuri indicative sau
baremuri cadru de calcul a preţurilor, dispoziţiile art. 81, parag. 1 vor fi aplicabile întrucât
cocontarctanţii pot cunoaşte astfel care anume va fi politica de preţuri urmată de

82
 concurenţi. Preţurile pot fi stabilite direct sau indirect. De exemplu: preţurile pot fi
stabilite indirect dacă mai multe întreprinderi convin asupra reducerilor de preţ pe care le
vor consimţi clienţilor; în eventualitatea în care reducerea preţurilor este determinată în
funcţie de volumul total al vânzărilor participanţilor la înţelegere. Art. 81, parag.1, lit. a
interzice nu numai fixarea preţurilor ci şi fixarea altor condiţii ale tranzacţiilor (cele
privitoare la termenele de livrare, la garanţiile acordate, la clauzele limitative de
răspundere).

b) Înţelegerile privitoare la limitarea sau controlul producţiei, a distribuţiei, a dezvoltării

tehnice ori a investiţiilor. În numeroase situaţii întreprinderile pot să convină asupra unor
cote de producţie în scopul menţinerii preţurilor la un nivel mai ridicat decât ar rezulta ca
urmare a liberei concurenţe. Limitarea sau controlul distribuţiei se poate realiza atât în
cadrul distribuţiei exclusive cât şi al distribuţiei selective. În ipoteza distribuţie selective,
furnizorul se angajează să nu vândă produsele sale decât distribuitorilor selecţionaţi de el,
iar distribuitorii se obligă să nu revândă produsele pbţinute decât altor distribuitori agreaţi
de furnizor sau consumatorilor finali. Pentru produsele care prezintă un caracter tehnic
pronunţat şi pentru produsele de lux, distribuţia selectivă poate fi organizată fără
încălcarea art. 81 (înţelegerea monopolistă nesancţionabilă), dacă ea are la bază criterii
obiective, de ordin calitativ, aplicate în mod nediscriminator. Pentru asemenea produse,
furnizorul poate solicita ca distribuitorul să dispună de forţă de muncă calificată, un
spaţiu adecvat de comercializare, de instalaţii care să aibă anumite caracteristici tehnice,
să stabilească în mod adecvat orarele de vânzare, să ofere anumite servicii anterior şi
ulterior vânzării.

83
 17.12.2007
CURS 12

c) Înţelegerile privitoare la repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare. Asemenea

practici sunt deosebit de nocive în domeniul concurenţei, întrucât prin compartimentarea
pieţelor sunt restabilite obstacolele pe care regulile comunitare consacrate pieţei interne
caută să le înlăture. În cele mai multe situaţii, repartizarea pieţelor se realizează pe criterii
geografice. Nu este exclusă o repartizare a pieţelor în funcţie de datele de identificare ale
clienţilor, în funcţie de mărfurile comercializate sau prin combinarea criteriilor
menţionate anterior.

d) Înţelegerile privind aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor

comerciali, prin care li se creează acestora un dezavantaj concurenţial. Condiţiile inegale
pot să fie motivate de naţionalitatea partenerilor comerciali, de locul unde se află sediul
acestora, de forţa economică etc. Condiţiile inegale pot consta, de exemplu: în practicarea
unor preţuri diferite, în termene diferite pentru plata preţului, în garanţii diferite. Pentru a
se stabili dacă este sau nu vorba de prestaţii echivalente se ţine seama de o serie de
criterii precum: nivelul economic la care se află partenerii comerciali (angrosişti,
vânzători cu amănuntul, consumatori finali), cantitatea de marfă vândută, durata
contractului încheiat, fluctuaţia generală a preţurilor în timp. În cadrul acestor categorii
de înţelegeri monopoliste între întreprinderi nu se solicită ca partenerii comerciali cărora
li se aplică condiţii inegale să se afle în raporturi de concurenţă. Art. 81, par. 1, lit. d
poate fi luat în considerare în ipoteza în care condiţiile inegale se aplică, la prestaţii
echivalente, consumatorilor finali. În împrejurarea în care se aplică condiţii inegale la
prestaţii echivalente, în jurisprudenţa CJCE se consideră că acestea sunt de natură să
creeze un dezavantaj concurenţial partenerilor comerciali.

e) Înţelegerile prin care se condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către

parteneri a unor prestaţii suplimentare care nu au legătură, prin natura lor, sau conform
uzanţelor comerciale, cu obiectul respectivelor contracte. Oferirea unei prestaţii
suplimentare nu este interzisă, ceea ce se interzice prin dispoziţiile art. 81, par. 1, lit. e
este condiţionarea încheierii unui contract de acceptarea unei prestaţii suplimentare.

84
 Dispoziţiile menţionate se aplică indiferent dacă prestaţia suplimentară are aceeaşi natură
sau o natură diferită în raport cu prestaţia principală. De exemplu, textul la care ne
referim poate fi luat în considerare în eventualitatea în care cumpărătorul este obligat să
achiziţioneze o cantitate mai mare de produse decât îi este necesară, ori dacă el trebuie să
achiziţioneze, alături de bunul pe care îl doreşte, un alt produs ce nu îi este util.

ÎNŢELEGERI MONOPOLISTE NESANCŢIONABILE

Potrivit art. 81, par. 3, dispoziţiile par. 1 pot fi declarate inaplicabile:

- oricărui acord sau categorii de acorduri între întreprinderi;

- oricărei decizii sau categorii de decizii ale asociaţiilor de întreprinderi;

- oricărei practici concertate sau categorii de practici concertate, care contribuie la

ameliorarea producţiei sau a distribuirii produselor sau la promovarea progresului tehnic
sau economic, rezervând consumatorilor o parte echitabilă din profitul realizat şi fără: a)
să impună întreprinderilor interesate restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea
acestor obiective; b) să dea posibilitatea întreprinderilor să elimine concurenţa pentru o
parte substanţială a produselor în cauză.

În condiţiile arătate la art. 81, par. 3, o înţelegere monopolistă între întreprinderi nu va fi

sancţionabilă, considerându-se că efectele ei pozitive prevalează asupra consecinţelor negative în
domeniul concurenţei.

În cuprinsul art. 81, par. 3 se face referire, pe de o parte, la acorduri, decizii şi practici
concertate iar pe de altă parte la categorii de acorduri, decizii şi practici concertate. Formularea
se explică prin aceea că în unele domenii au fost adoptate, pe baza art. 81, par. 3 regulamente de
exceptare pe categorii. În acest sens amintim, de exemplu, Reg. Nr. 2790/1999 privitor la
aplicarea art. 81, par. 3 unor categorii de acorduri verticale. În domeniile în care există un
regulament de exceptare pe categorii, va fi suficient să se demonstreze că înţelegerea dintre
întreprinderi respectă cerinţele regulamentului pertinent. Pe de altă parte, nu este exclus ca o

85
înţelegere intervenită între întreprinderi să nu respecte cerinţele regulamentului existent în
domeniu şi ea să fie socotită nesancţionabilă pe motiv că sunt îndeplinite condiţiile de la art. 81,
par. 3.

În cazul în care, în domeniul în care intervine o înţelegere între întreprinderi, nu există un

regulament de exceptare pe categorii, va trebui să se demonstreze că sunt îndeplinite condiţiile
de la art. 81, par. 3.

În principiu, dispoziţiile art. 81, par. 3 pot fi luate în considerare pentru orice înţelegere
monopolistă între întreprinderi. Totuşi, în cazul înţelegerilor între întreprinderi care conţin
restricţii grave în domeniul concurenţei, calificate astfel în jurisprudenţa CJCE, în cuprinsul
regulamentului de exceptare pe categorii sau a comunicărilor Comisiei, este puţin probabil ca
cerinţele art. 81, par. 3 să fie considerate îndeplinite.

Condiţiile de la art. 81, par. 3 se interpretează conform jurisprudenţei CJCE şi a unei

comunicări a Comisiei din 2004. Aceste condiţii sunt exhaustive şi cumulative. Condiţiilor
arătate nu li se pot adăuga cerinţe pe baza dispoziţiilor din dreptul comunitar sau intern.

Pe de altă parte, nu este necesar să se verifice în toate situaţiile, în ordinea stabilită în

cuprinsul art. 81, par. 3, că sunt îndeplinite condiţiile menţionate la acest paragraf, dacă una din
cele patru condiţii nu este îndeplinită, art. 81, par. 3 nu se aplică.

Art. 81, par. 3 cuprinde patru condiţii, două pozitive şi două negative:

1) Prima condiţie POZITIVĂ: înţelegerea între întreprinderi să contribuie la ameliorarea

producţiei sau a distribuirii produselor sau la promovarea progresului tehnic sau
economic. Cerinţele arătate au caracter alternativ. Ele se apreciază în raport cu
economia Comunităţii, nu numai în funcţie de interesele participanţilor la acordul
examinat. Întreprinderile participante la înţelegere vor trebui să prezinte beneficiile în
domeniul eficacităţii care vor fi obţinute, legătura între acordul încheiat şi beneficiile
care vor fi generate, gradul de probabilitate ca asemenea beneficii să se producă
efectiv şi importanţa lor, modalităţile în care se vor concretiza beneficiile în domeniul
eficacităţii şi termenul probabil până la care acestea vor apărea. În cuprinsul primei

86
 condiţii nu se face referire la progresul social, dar în jurisprudenţa CJCE s-a reţinut că
el poate fi subsumat progresului economic.

2) A doua condiţie POZITIVĂ: înţelegerea între întreprinderi trebuie să rezerve

consumatorilor o parte echitabilă din profitul realizat. Noţiunea de consumatori
include în context toate persoanele ce folosesc, direct sau indirect, produsele ce
formează obiect al înţelegerii intervenite între întreprinderi. Înţelegerea stabilită între
întreprinderi ar putea să determine scăderea preţului produsului ce formează obiectul
înţelegerii. Aspectele de ordin pecuniar nu sunt însă decisive, condiţia este îndeplinită
inclusiv dacă înţelegerea contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor, la lansarea
unui produs nou pe piaţă, la protecţia mediului înconjurător etc. Partea din profitul
realizat ce revine consumatorilor este „echitabilă” dacă cel puţin avantajele pentru
consumatori echivalează consecinţele negative ale înţelegerii intervenite. Dacă
restricţiile în domeniul concurenţei sunt mai severe, avantajele pentru consumatori
vor trebui să fie mai mari. Se aşteaptă ca avantajele pentru consumatori să fie mai
mari în situaţia în care termenul până la care se vor produce este mai lung. Nu se
solicită să se demonstreze că în toate situaţiile o înţelegere va profita consumatorilor
finali.

3) Prima condiţie NEGATIVĂ: înţelegerea nu trebuie să impună întreprinderilor

interesate restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea obiectivelor arătate la
primul punct. Întreprinderile „interesate” sunt nu numai cele participante la acordul
analizat, ci toate întreprinderile care suportă consecinţele restrictive în domeniul
concurenţei (furnizori, clienţi ai întreprinderilor ce au încheiat acordul). Această
condiţie este examinată în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, ceea
ce lasă largi prerogative de apreciere organelor comunitare şi naţionale competente în
domeniul concurenţei.

4) A doua condiţie NEGATIVĂ: înţelegerea nu trebuie să dea posibilitatea

întreprinderilor să elimine concurenţa pentru o parte substanţială a produselor în
cauză. Sintagma arătată are o semnificaţie comunitară, al cărei înţeles e precizat
numai în funcţie de dispoziţiile art. 81, par. 3. Pentru a se verifica îndeplinirea acestei
condiţii, se va analiza nivelul de concurenţă existent pe piaţă anterior şi ulterior

87
 înţelegerii care a intervenit. În cuprinsul unei asemenea analize se va ţine seama, în
principal, de concurenţa actuală pe piaţă, dar şi de concurenţa potenţială. Pe o piaţă
unde nivelul de concurenţă este redus, orice restricţii suplimentare sunt dificil
admisibile. În principal, în cadrul examinării acestei condiţii, vor fi luate în
considerare cotele de piaţă ale întreprinderilor participante la înţelegere şi gravitatea
restricţiilor în domeniul concurenţei din cuprinsul înţelegerii.

ABUZUL DE POZIŢIE DOMINANTĂ

Conform art. 82 din TCE, este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în
care comerţul între statele membre poate fi afectat, exploatarea abuzivă, de către una sau mai
multe întreprinderi, a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a
acesteia.

Aplicarea art. 82 presupune să fie întrunite condiţiile:

1) Una sau mai multe întreprinderi trebuie să deţină o poziţie dominantă pe piaţa
comună sau pe o parte substanţială a acesteia.

2) Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante

3) Posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre; această condiţie se

analizează în funcţie de reperele pe care le-am prezentat în contextul cerinţei similare
de la art. 81, al. 1.

Principalele noţiuni care ne interesează pentru aplicarea art. 82 le vom analiza pe baza
hotărârilor în cauzele United Brands şi Hoffman – La Roche.

United Brands – Aplicarea art. 82 din TCE presupune întotdeauna determinarea pieţei
relevante, având în vedere că poziţia dominantă nu poate să fie deţinută decât pe o anumită piaţă,
care este necesar să fie delimitată riguros. În cauză, CJCE a reţinut sub aspect temporal, că
maturarea bananelor se produce pe parcursul întregului an. În continuare, Curtea a verificat dacă
pe parcursul întregului an, bananele sunt sau nu în mod rezonabil, interschimbabile cu alte fructe
proaspete: pornind de la caracteristicile fizice ale bananelor (felul în care arată, consistenţa,

88
gustul, absenţa sâmburilor, consumul facil), Curtea a reţinut că nu există sau există doar o
interschimbabilitate limitată cu alte fructe proaspete. Ca atare, Curtea a concluzionat că piaţa
produsului este reprezentată de banane, nu de fructele proaspete în general. În ce priveşte piaţa
geografică, Curtea a hotărât că ea este reprezentată de teritoriul a şase state membre, unde
condiţiile de concurenţă erau similare. În cele şase state membre, bananele erau comercializate
de la acelaşi centru de vânzare şi nu existau bariere la intrare. Costruile de transport erau diferite,
însă este suficient să se constate că condiţiile de concurenţă sunt similare, nefiind necesar ca ele
să fie identice. Definind poziţia dominantă, Curtea a apreciat că este vorba de o situaţie de forţă
economică deţinută de întreprindere, de natură să permită acesteia să împiedice menţinerea unei
concurenţe efective pe piaţa în cauză şi care îi permite, totodată, să adopte un comportament ce
este într-o măsură apreciabilă independent faţă de concurenţi, faţă de clienţi şi în final, faţă de
consumatori.

Principala caracteristică a poziţiei dominante este aceea că întreprinderea analizată poate

să adopte un comportament care este într-o măsură apreciabilă independent faţă de concurenţi,
clienţi, consumatori.

În speţă, Curtea a luat în considerare societatea din New York şi reprezentanţa ei din
Rotterdam împreună, apreciind că ele deţin o poziţie dominantă pe piaţă.

În cuprinsul art. 82 se face referire la poziţia dominantă deţinută pe piaţă de una sau mai
multe întreprinderi. De regulă, în dreptul concurenţei, reprezentatul şi reprezentantul sunt luaţi în
considerare împreună, întrucât se apreciază că reprezentantul nu dispune de suficientă autonomie
în vederea stabilirii liniei sale de acţiune pe piaţă.

Poziţia dominantă a unei întreprinderi pe piaţă este stabilită, de obicei, cu ajutorul mai
multor criterii, fiecare nefiind însă decisiv. Cea mai mare parte din aceste criterii a fost
evidenţiată cu prilejul cauzei United Brands: gradul de integrare verticală al întreprinderii
analizate; accesul în condiţii avantajoase la sursele de aprovizionare; deţinerea unor capacităţi de
producţie ce permit onorarea oricăror comenzi; folosirea unor metode de fabricaţie şi a unor
instalaţii avansate din punct de vedere tehnic; forţă de muncă calificată; asigurarea transportului
prin mijloace proprii; economiile de scară (economiile pe unitate de produs); asigurarea unui
control generalizat al calităţii produsului; individualizarea produsului pentru consumator;

89
deţinerea unei reţele perfecţionate de comercializare a produsului; cota de piaţă deţinută de
întreprinderea analizată şi de întreprinderile concurente; decalajul întreprinderilor concurente în
raport cu întreprinderea analizată din punct de vedere tehnic şi al cercetării ştiinţifice; barierele
existente la intrarea pe piaţă (amploarea investiţiilor necesare, durata lungă de recuperare a lor,
fidelitatea consumatorilor faţă de produs); renumele mărcii; absenţa concurenţei potenţiale.

Între unele dintre aceste criterii există legătură. De exemplu, asigurarea unui control
generalizat al calităţii produsului contribuie la individualizarea produsului pentru consumator şi
poate să determine fidelitatea consumatorilor faţă de produs.

Cu prilejul unei alte afaceri, CJCE a decis că deţinerea pe parcursul unei durate
rezonabile, a unei cote de piaţă mai mare de 50 % constituie, în absenţa unor circumstanţe
excepţionale, un indicator al poziţiei dominante. În schimb, o cotă de piaţă mai mică de 10% nu
permite în mod obişnuit să se afirme că întreprinderea care o deţine are o poziţie dominantă pe
piaţă.

În cauza United Brands, cele două societăţi aveau o cotă pe piaţă între 40-45%.

Lipsa profitului sau chiar înregistrarea unor pierderi nu constituie criterii care ar permite
să se afirme că întreprinderea analizată nu deţine o poziţie dominantă pe piaţă.

Conform art. 82, poziţia dominantă trebuie deţinută pe piaţa comună sau pe o parte
substanţială a acesteia. Dimensiunea pieţei geografice este semnificativă, dar în primul rând
prezintă importanţă aspectele de ordin economic. Sub aspect economic, se va ţine seama de
proporţia în care, în cadrul pieţei georgrafice, se obţine şi se comercializează bunurile ce
formează obiect al pieţei produsului în raport cu nivelul de producţie şi de comercializare a lor în
întreaga Comunitate.

În cauza United Brands, CJCE a hotărât că abuzul de poziţie dominantă poate să constea
şi într-o repartizare a pieţelor. Cele două societăţi au interzis distribuitorilor să revândă bananele
obţinute înainte de maturarea lor. Interdicţia era justificată prin intenţia asigurării calităţii
produsului. Totuşi, ea determina fixarea distribuitorilor pe piaţa locală şi, în consecintă, o
repartizare a pieţelor. Asigurarea calităţii produsului trebuie să se facă cu respectarea principiului
proporţionalităţii. În speţă, acest principiu fusese însă încălcat.

90
 Hoffman – La Roche – prezintă mai ales însemnătate pentru definiţia dată de CJCE
noţiunii de abuz de poziţie dominantă şi pentru precizările Curţii în legătură cu clauza ofertei
concurente.

Conform definiţiei formulate de CJCE cu prilejul acestei cauze, noţiunea de abuz de

poziţie dominantă este o noţiune obiectivă, cu privire la comportamentul unei întreprinderi aflate
pe o poziţie dominantă, de natură să influenţeze structura unei pieţe unde, datorită prezenţei
întreprinderii respective, nivelul de concurenţă este deja redus, permiţându-i prin mijloace
diferite de cele ale unei concurenţe obişnuite, să împiedice nivelul de concurenţă încă existent pe
piaţă, ori dezvoltarea acestei concurenţe.

91
 07.01.2008
CURS 13

Pe baza definiţiei arătate pot fi evidenţiate principalele caracteristici ale noţiunii de abuz
de poziţie dominantă:

a) Aceasta este o noţiune obiectivă, prevederile art. 82 din Tratat se pot aplica inclusiv
în situaţia în care întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă nu a urmărit să încalce
reglementările în domeniul concurenţei, dar s-a produs un asemenea rezultat. Din cele
menţionate nu trebuie să se înţeleagă totuşi că prevederile art. 82 s-ar aplica ori de
câte ori o întreprindere aflată pe o poziţie dominantă ar înlătura de pe piaţă
concurenţii actuali sau potenţiali. O astfel de întreprindere poate să renunţe să
aprovizioneze un client cu un anumit bun datorită modificării strategiei comerciale
sau pentru că un anumit client nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate. În
aceste situaţii, dispoziţiile art. 82 nu se vor aplica. Pe de altă parte, întreprinderea
aflată pe o poziţie dominantă se poate dezvolta şi poate dobândi noi clienţi. O
asemenea întreprindere nu este obligată să-şi favorizeze concurenţii. Chiar dacă ea ar
ajunge să deţină un monopol pe piaţă art. 82 nu se va aplica întrucât dobândirea sau
accentuarea unei poziţii dominante pe piaţă nu este interzisă.

b) Întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă foloseşte mijloace diferite de cele ale

unei concurenţe obişnuite. Art. 82 conţine o serie de exemple în acest sens. Sub
aspectul arătat, dispoziţiile art. 82 sunt apropiate de cele ale art. 81, punctul 1. În
jurisprudenţa CJCE s-a subliniat că întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă are o
responsabilitate particulară în ceea ce priveşte respectarea regulilor în domeniul
concurenţei. Dispoziţiile art. 82 nu vor fi înlăturate de la aplicare pe motivul că
întreprinderi concurente ale întreprinderii aflată pe o poziţie dominantă folosesc

92
 aceleaşi mijloace ca şi cele utilizate de întreprinderea care se găseşte pe o poziţie
dominantă. Avanatjele obţinute de întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă în
raport cu furnizorii sau cu clienţii vor fi analizate pe baza principiului
proporţionalităţii pentru a se decide dacă este sau nu vorba de practici abuzive. În
ipoteza înlăturării de pe piaţă a unor concurenţi actuali sau potenţiali se va ţine seama
de modul în care întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă s-a dezvoltat din punct
de vedere economic.

c) Curtea de Justiţie a reţinut o semnificaţie largă a noţiunii de abuz de poziţie

dominantă, considerându-l un abuz de structură. Dispoziţiile art. 82 se pot aplica nu
numai în situaţia în care sunt prejudiciaţi de îndată consumatorii ci şi în cazul în care
se aduce atingere structurii concurenţei de pe piaţă. Prin înlăturarea de pe piaţă a unor
concurenţi actuali sau potenţiali, consumatorii s-ar putea să nu fie dezavantajaţi
imediat, ci consecinţele negative să apară după o perioadă mai lungă de timp. Art. 82
poate fi luat în considerare inclusiv în eventualitatea în care o întreprindere deţine un
anumit monopol pe piaţă. Prin prevederile art. 82 este ocrotită nu numai concurenţa
actuală existentă pe piaţă ci şi concurenţa potenţială. În contextul aplicării art. 81, par.
1 am arătat că înţelegerea monopolistă între întreprinderi trebuie să producă
consecinţe negative sensibile în domeniul concurenţei. O asemenea condiţie nu este
pusă în legătură cu aplicarea art. 82 întrucât în ipoteza în care o întreprindere deţine o
poziţie dominantă pe o piaţă anume, nivelul de concurenţă este deja redus pe acea
piaţă şi orice restricţii suplimentare nu sunt admisibile. Pe de altă parte, atât în situaţia
aplicării art. 81, par. 1 cât şi în cazul luării în considerare a art. 82 este necesar să se
stabilească că e posibil să fie afectat comerţul între statele membre. Comunicarea
Comisiei din 2004 privitoare la noţiunea de afectare a comerţului între statele membre
se aplică atât referitor la art. 81, par. 1 cât şi pentru art. 82 din Tratat. În consecinţă, în
ambele situaţii va trebui să se demonstreze că este posibil ca comerţul între statele
membre să fie afectat în mod sensibil.

În cauza Hoffman LaRoche s-a pus problema de a şti dacă introducerea unei clauze a
ofertei concurente în contractele încheiate de societatea HL cu clienţii ei constituie o prctică

93
abuzivă. În majoritatea contractelor perfectate, clauza ofertei concurnte fusese inclusă la cererea
clienţilor societăţii HL. În mod obişnuit prin clauza ofertei concurente o parte numită promitent
se angajează faţă de cealaltă parte, beneficiar, ca în situaţia în care pe parcursul executării
contractului dintre promitent şi beneficiar, beneficiarul va primi de la un terţ concurent al
promitentului o ofertă mai anvantajoasă, îndeosebi sub aspectul preţului, contractul dintre
promitent şi beneficiar să fie adaptat la termenii ofertei concurente sau el să fie reziliat.

În speţă, Curtea de Justiţie a decis că art. 82 se poate aplica inclusiv în cazul în care
întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă nu a folosit forţa ei economică pentru a-i determina
pe cocontractanţi să accepte anumite practici abuzive. Clauza ofertei concurente, inclusă în
contractele de aprovizionare încheiate de HL cu clienţii săi a fost considerată contrară regulilor
de la art. 82 datorită restricţiilor pe care aceasta le genera în domeniul concurenţei: clauza
permitea societăţii HL să cunoască datele de identificare ale concurenţilor ei şi conţinutul
ofertelor concurente; în ipoteza unei oferte concurente, HL putea opta între varianta adaptării
contractului la termenii ofertei concurente şi varianta renunţării la beneficiul clauzei de
aprovizionare exclusivă asumată de clienţii ei; ofertele concurente nu erau luate în considerare
decât dacă proveneau de la societăţi care aveau o importanţă similară sub aspect economic cu cea
a societăţii HL; ofertele concurente făcute pentru o durată scurtă de timp nu puteau conduce la
modificarea contractului dintre HL şi clienţii ei.

APLICAREA PREVEDERILOR ARTICOLULUI 81 ŞI 82 DIN TRATAT POTRIVIT

DISPOZIŢIILOR REGULAMENTULUI 1/2003

Regulamentul 1/2003 a înlocuit Regulamentul 17/62 care a fost primul regulament de

aplicare a prevederilor art. 81 şi 82 din Tratat. În esenţă, R1/2003 a fost adoptat pentru a permite
autorităţilor competente în domeniul concurenţei din statele membre şi organelor de jurisdicţie
naţionale să aplice dispoziţiile art. 81, par. 3 (dispoziţiile art. 81, par. 3 au aşadar efect direct) şi
pentru a degreva Comisia de o parte a activităţii pe care o presupune aplicarea art. 81 şi 82.

Aspecte generale privitoare la aplicarea R1/2003

94
 Potrivit dispoziţiilor din regulament înţelegrile dintre întreprinderi care îndeplinesc
condiţiile de la art. 81, par. 1 fără să îndeplinească cerinţele de la art. 81, par. 3 precum şi
comportamentele întreprinderilor care îndeplinesc condiţiile de la art. 82 sunt interzise fără ca o
decizie prealabilă să fie necesară în acest sens.

În alte cuvinte, comportamentele anteconcurenţiale ale întreprinderilor sunt interzise cu

caracter general pe baza art. 81 şi 82 fără să se impună analizarea individuală a lor. Pe de altă
parte, înţelegerile monopoliste între întreprinderi care îndeplinesc condiţiile de la art. 81, par. 3
nu sunt interzise fără ca o decizie prealabilă să fie necesară în acest sens.

În cazul aplicării art. 81, par.1 sau a art. 82, partea sau autoritatea care invocă aceste texte
trebuie să facă dovada că sunt întrunite condiţiile luării lor în considerare. În ipoteza aplicării art.
81, par. 3 întreprinderile participante la o înţelegere monopolistă trebuie să probeze că sunt
întrunite condiţiile de la acest articol. Fireşte, dacă există în domeniul în care a intervenit o
înţelegere monopolistă între întreprinderi un regulament de exceptare pe categorii, va fi suficient
ca întreprinderile interesate să arate că sunt întrunite cerinţele pe care le implică acel regulament.
Totuşi, conform art 29 din R1/2003 Comisia, din oficiu sau ca urmare a unei plângeri, poate
decide că o înţelegere monopolistă între întreprinderi supusă dispoziţiilor unui regulament de
exceptare pe categorii generează consecinţe incompatibile cu prevederile art. 81, par. 3. O
asemenea decizie poate fi luată şi de autoritatea competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat
membru dacă înţelegerea monopolistă între întreprinderi produce efecte incompatibile cu
prevederile art. 81, par. 3 pe teritoriul statului membru căruia îi aparţine autoritatea în cauză sau
pe o parte a teritoriului acestuia care prezintă caracteristicile unei pieţe geografice distincte.

După cum am menţionat, prin R1/2003 se renunţă, în principiu, la sistemul atestărilor

negative şi al exceptărilor (dispenselor) individuale. Totuşi, potrivit art. 10 din Regulament,
Comisia, acţionând din oficiu în interesul comunitar, poate să hotărască că nu se aplică, într-o
afacere determinată, art. 81, par. 1 sau art. 82 respectiv că sunt întrunit condiţiile de la art. 81,
par. 3.

Prin dispoziţiile R1/2003 se rezolvă în mod expres problema raportului între prevederile
art. 81 şi 82 din Tratat şi respectiv reglementările din dreptul naţional al concurenţei din statle
membre. În situaţia în care autorităţile competente în domeniul concurenţei sin statele membre şi

95
organele naţionale de jurisdicţie aplică prevederile art. 81 şi 82, ele sunt obligate să aplice şi
dispoziţiile din dreptul naţional al concurenţei. În schimb, în eventualitatea în care autorităţile
arătate aplică dispoziţiile din dreptul naţional al concurenţei şi comportamentele întreprinderilor
sunt susceptibile să afecteze comerţul intracomunitar, ele sunt obligate să aplice totodată
prevederile art. 81 şi 82. Prin R1/03 este asigurată prioritatea prevederilor legale comunitare în
raport cu cele din dreptul naţional. Astfel, o înţelegere între întreprinderi care nu aduce atingere
concurenţei în sensul art. 81, par. 1 nu va putea fi prohibită pe baza dispoziţiilor din dreptul
naţional. O înţelegere monopolistă între întreprinderi care respectă condiţiile de la art. 81, par. 3
sau dispoziţiile unui regulament de exceptare pe categorii, nu va putea fi interzisă pe baza
prevederilor din dreptul naţional.

Pe de altă parte, o înţelegere între întreprinderi cu caracter monopolist potrivit art. 81,
par. 1 nu va putea fi considerată nesancţionabilă pe baza dispoziţiilor din dreptul naţional.
Regula priorităţii reglementărilor legale comunitare în raport cu cele din dreptul concurenţei din
statele membre se aplică şi în legătură cu art. 82 din Tratat. Totuşi, R1/03 permite statelor
membre şă sancţioneze comportamente unilaterale ale întreprinderilor care nu sunt vizate de
stipulaţiile art. 82.

Reţeaua europeană a concurenţei organizată potrivit R1/03

Unul dintre principalele aporturi ale R1/03 a fost organizarea unei reţele europene a
concurenţei ca forum de discuţie şi colaborare între autorităţile competente în domeniul
concurenţei din statele membre precum şi între acestea şi Comisie. Potrivit art.35 din
Regulament fiecare stat membru desemnează autoritatea ce face parte din această reţea (de ex.:
Consiliul Concurenţei).

În esenţă, reţeaua arătată permite realizarea schimbului de informaţii între autorităţile

competente în domeniul concurenţei din statele membre precum şi între acestea şi Comisie.

Potrivit art. 22 din Regulament o autoritate competentă în domeniul concurenţei dintr-un

stat membru poate să realizeze în numele şi pe seama unei autorităţi competente în domeniul
concurenţei din alt stat membru sau a Comisiei inspecţii şi alte măsuri de anchetă pentru a stabili

96
dacă au fost sau nu încălcate dispoziţiile art. 81 ori cele ale art. 82. Împrejurarea că mai multe
autorităţi competente în domeniul concurenţei din statele membre au fost sesizate sau acţionează
din oficiu privitor la aceeaşi afacere în scopul aplicării art. 81 ori a art. 82 din Tratat constituie un
motiv suficient pentru ca acea afacere să fie examinată în continuare numai de auotritatea cel mai
bine plasată iar celelalte să îşi suspende procedura sau să respingă plângerea primită. Autoritatea
cel mai bine plasată este determinată în funcţie de o serie de elemente precum locul unde se
produc consecinţele anticoncurenţiale, posibilitatea de a reuni probele necesare, posibilitatea de a
pune capăt comportamentelor anticoncurenţiale.

În eventualitatea în care consecinţele anticoncurenţiale se produc pe teritoriul a cel puţin

trei state membre, se consideră că autoritatea cel mai bine plasată pentru a le analiza este
Comisia. Pe de altă parte, Comisia poate respinge o plângere pe motivul că aceasta este
examinată de autoritatea competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat membru.

În eventualitatea în care o anumită afacere a fost deja analizată de o autoritate competentă

în domeniul concurenţei, o altă autoritate competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat
membru sau Comisia poate respinge plângerea primită referitor la aceeaşi afacere. Corespunzător
prevederilor R1/03 autoritatea competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat membru trebuie
să informeze în scris Comisia înainte sau imediat după iniţierea primei măsuri de anchetă dacă îşi
propune să analizeze o anumită afacere pe baza dispoziţiilor art. 81 sau 82 din Tratat. În
principiu, în termen de două luni de la informare, Comisia poate decide să examineze ea
respectiva afacere. În această eventualitate, autoritatea naţională se desesizează de acea afacere.
În caz contrar, afacerea în cauză va fi examinată de autoritatea naţională. R1/03 conţine mai
multe dispoziţii elaborate în scopul asigurării aplicării uniforme a art. 81 şi 82 din Tratat de
autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre. Astfel, conform art. 11
aceste autorităţi trebuie să informeze Comisia cu cel puţin 30 de zile înainte de adoptarea unei
decizii prin care vor solicita întreprinderilor să înceteze comportamentele anticoncurenţiale; vor
accepta angajamente ale întreprinderilor în ideea respectării regulilor în domeniul concurenţei
sau vor hotărâ că nu se aplică dispoziţiile unui regulament de exceptare pe categorii.

Potrivit art. 16 din Regulament, dacă într-o cauză determinată Comisia a adoptat deja o
decizie, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre nu pot lua o hotărâre
contrară deciziei Comisiei.

97
Comitetul Consultativ în materie de practici restrictive şi poziţii dominante

Acest Comitet înfiinţat prin Regulamentul 17/62 a fost menţinut prin dispoziţiile R1/03.
Comitetul este format din reprezentanţi ai autorităţilor competente în domeniul concurenţei din
statele membre. Consultarea Comitetului de Comisie este obligatorie în situaţia în care aceasta îşi
propune adoptarea unei decizii prin care să hotărască că nu se aplică art. 81, par. 1 sau art. 82; că
sunt întrunite condiţiile de la art. 81, par. 3; prin care Comisia impune întreprinderilor să înceteze
anumite practici anticoncurenţiale; prin care Comisia hotărăşte plata unor amenzi sau a altor
sume de bani; prin care Comisia acceptă angajamente ale întreprinderilor în scopul respectării
dispoziţiilor art. 81, par. 1 sau a art. 82; prin care Comisia adoptă măsuri cu caracter provizoriu;
prin care Comisia hotărăşte că nu se aplică prevederile unui regulament de exceptare pe
categorii.

Cooperarea organelor de jurisdicţie naţională cu Comisia în scopul aplicării art. 81 şi 82 din

Tratat

Fiecare stat membru stabileşte care sunt organele de jurisdicţie naţionale competente să
aplice dispoziţiile art 81 şi 82. Acestea soluţionează litigiile dintre participanţi şi se pronunţă cu
privire la deciziile luate de autorităţiile competente în domeniul concurenţei din statele membre.
În cazul în care organele de jurisdicţie naţionale trebuie să aplice art. 81 sau 82 din Tratat, ele pot
să ceară Comisiei să le comunice informaţiile pe care aceasta le deţine. Comisia va răspunde în
termen de o lună.

Pe de altă parte, organele de jurisdicţie naţionale pot să solicite Comisiei un aviz privitor
la aplicarea art. 81 sau 82. Comisia va răspunde în patru luni de la solicitare.

Autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre şi Comisia,

acţionând din oficiu, pot transmite observaţii scrise organelor de jurisdicţie naţionale în legătură

98
cu aplicarea art. 81 sau 82. Cu autorizarea organelor de jurisdicţie naţionale, aceste autorităţi pot
prezenta şi observaţii orale. Pentru a-şi prezenta observaţiile, autorităţiile arătate pot solicita
organelor de jurisdicţie naţionale să li se transmită documente necesare în scopul stabilirii unui
punct de vedere în cauză. Corespunzător art. 16 din Regulament, în eventualitatea în care
Comisia a adoptat o decizie privitor la aplicarea art. 81 sau 82 într-o cauză determinată, organele
de jurisdicţie naţionale nu pot lua o hotărâre contrară deciziei Comisiei. Dacă aceeaşi afacere e
analizată de Comisie, organele de jurisdicţie naţionale ar putea lua o hotărâre anterior deciziei
Comisiei. Ele trebuie să evite însă ca hotărârea lor să fie contrară deciziei Comisiei, de aceea în
cauzele complexe este recomandabil să suspende judecarea afacerii şi să aştepte decizia
Comisiei. Pe de altă parte, în ambele ipoteze de mai sus, organele de jurisdicţie naţionale pot să
folosească mecanismul chestiunilor prejudiciale (acest mecanism nu poate fi utilizat de
autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre).

APLICAREA ART. 81, PAR. 2 DIN TRATAT DE ORGANELE NAŢIONALE DE

JURISDICŢIE

Elementele principale legate de aplicarea art. 81, par. 2 le vom analiza având ca reper
hotărârea pronunţată de CJCE în cauza Beguelin.

Afacerea B. prezintă semnificaţie sub mai multe aspecte:

a) În cauză, CJCE a hotărât că acordul intervenit între societatea mamă B. şi filiala ei

din Franţa nu este supus prevederilor art. 81 din Tratat, pentru că filiala nu dispune de
autonomie din punct de vedere economic. Pentru a decide astfel, CJCE a avut în
vedere că societatea mamă deţinea cvasitotalitatea capitalului social al filialei,
interesele economice ale celor două societăţi se confundau iar societatea mamă
controla integral administrarea filialei.

b) Dat fiind că societatea furnizoare îşi avea sediul într-o ţară terţă, s-a pus problema
dacă acordul de concesiune exclusivă poate sau nu să afecteze comerţul între statele
membre. Răspunsul Curţii a fost afirmativ întrucât consecinţele anticoncurenţiale se
produceau în cadrul pieţei comune. În dreptul concurenţei are relevanţă locul unde se
produc consecinţele anticoncurenţiale, nu locul unde se află sediile întreprinderilor
participante la un acord sau locul unde acordul a fost încheiat.

99
 c) Referitor la afectarea sensibilă a comerţului între statele membre şi a concurenţei,
Curtea de Justiţie a solicitat instanţei franceze să ţină seama de mai multe elemente:

- cota de piaţă a întreprinderii furnizoare;

- cotele de piaţă ale distribuitorilor;

- gradul de protecţie teritorială acordat de concedent distribuitorilor săi;

- posibila combinaţie între clauzele de exclusivitate şi alte clauze restrictive în domeniul

concurenţei;

- numărul şi cotele de piaţă ale întreprinderilor concurente (dacă întreprinderile concurente

sunt puţine şi deţin cote de piaţă apropiate cotei de piaţă a concedentului, este mai
probabilă coordonarea comportamentului pe piaţă al întreprinderilor concurente;

- natura produsului în cauză (dacă aceasta necesită sau nu realizarea unor investiţii de
distribuitori; dacă este cerut în cadrul comerţului transfrontalier; dacă este solicitat de
consumatori în mod obişnuit).

- folosirea de concedent, în general, a unor reţele de distribuţie exclusivă;

- folosirea reţelelor de distribuţie exclusivă şi de concurenţii concedentului ceea ce ar

favoriza coordonarea comportamentului furnizorilor şi distribuitorilor pe paiţă.

În context, menţionăm că în general acordurile între întreprinderile mici şi mijlocii, cum

era cazul în afacerea B., nu afectează sensibil nici comerţul între statele membre, nici concurenţa.

d) Privitor la aplicarea art. 81, par. 2 din Tratat, Curtea a reţinut că nulitatea la care se
face referire în cuprinsul textului arătat are caracter absolut. Orice persoană interesată
poate să invoce dispoziţiile art. 81, par. 2 indiferent dacă ea este sau nu parte la
acordul litigios. Având caracter absolut, nulitatea nu poate fi confirmată. Organele de
jurisdicţie naţionale trebuie să constate nulitatea unui acord sau decizii ori de câte ori
sunt întrunite cerinţele din art. 81. Aceeaşi sancţiune se poate aplica şi în contextul
luării în considerare a art. 82. Organele de jurisdicţie naţionale vor hotărâ dacă este
nul întreg acordul intervenit sau numai o parte a acestuia în ipoteza în care ea poate fi

100
 separată de întreg. În dreptul român, indiferent dacă este vorba de nulitate absolută
sau relativă actul juridic e desfiinţat cu efect retroactiv. Dispoziţiile art. 81, par. 2 nu
pot fi aplicabile decât de organele de jurisdicţie naţionale. De asemenea, numai
acestea pot acordat daune interese. Comisia nu poate decide că un anumit acord este
nul sau să consimtă despăgubiri particularilor prejudiciaţi de comportamentele
anticoncurenţiale.

14.01.2008
CURS 14

REGULI APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI STATELOR MEMBRE

În cadrul acestei teme vom analiza regulile aplicabile întreprinderilor publice, regimul
monopolurilor de stat cu caracter comercial şi regulile aplicabile ajutoarelor de stat.

STATUTUL ÎNTREPRINDERILOR PUBLICE

Potrivit art. 86, par. 1 din Tratat, statele membre au obligaţia să nu adopte şi să nu
menţină privitor la întreprinderile publice şi întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale
sau exclusive, măsuri contrare regulilor din Tratat în special celor de la art. 12 şi 81 – 89.

Conform art. 86, par. 2, întreprinderilor cărora li s-a încredinţat gestiunea unor servicii
de interes economic general sau care au caracterul unui monopol fiscal sunt supuse
reglementărilor din Tratat, în special regulilor de concurenţă în măsura în care aplicarea
acestor norme nu împiedică astfel, în drept sau în fapt, îndeplinirea sarcinilor particulare care
le revin. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură contrară
intereselor Comunităţii.

101
 Articolul 86, par. 3 prevede că Comisia veghează la aplicarea dispoziţiilor acestui
articol şi adresează statelor membre, în funcţie de necesităţi, directivele sau deciziile adecvate.

Pe baza art. 86, par. 3, Comisia poate adopta directive sau decizii. După cum s-a stabilit
în jurisprudenţa CJCE prevederile art. 86 par. 1 şi 2 au efect direct.

Principalele caracteristici ale întreprinderilor publice le vom evidenţia pe baza unei

hotărâri a CJCE din 1982 în cauza Franţa, Italia şi Regatul Unit vs. Comisia.

În cauză, cele trei state membre arătate au solicitat CJCE anularea Directivei nr. 80/723
privitoare la transparenţa relaţiilor financiare între statele membre şi întreprinderile publice. Cele
trei state membre au susţinut că Directiva nu era necesar să fie adoptată, că nu a fost respectat
principiul proporţionalităţii, că prin dispoziţiile Directivei întreprinderile publice erau
discriminate în raport cu cele private şi că în cuprinsul Directivei au fost definite întreprinderile
publice fără să existe baza legală pentru un asemenea demers.

De la început se poate observa că în contextul dispoziţiilor art 86 din Tratat noţiunea de

întreprindere publică are o semnificaţie comunitară. Natura juridică a unei întreprinderi în
dreptul intern nu este decisivă pentru calificarea ei în raport cu stipulaţiile art. 86 din Tratat. În
scopul aplicării art. 86 nu se solicită în mod necesar ca entitatea analizată să desfăşoare o
activitate cu scop lucrativ, nici ca ea să aibă o personalitate juridică distinctă de cea a statului.

În speţă, CJCE a reţinut că relaţiile financiare care se stabilesc între statele membre şi
întreprinderile publice sunt adesea complexe, iar evidenţierea lor necesită folosirea unor mijloace
specifice. Curtea de Justiţie a arătat că, spre deosebire de întreprinderile private, întreprinderile
publice îşi stabilesc linia de acţiune pe piaţă sub influenţa autorităţilor publice. Autorităţile
publice exercită asupra întreprinderilor publice o influenţă dominantă şi urmăresc atingerea unor
scopuri de interes general. Curtea de Justiţie a considerat că adoptarea D. 80/723 a fost necesară
pentru a se institui o obligaţie de informare cu privire la relaţiile financiare dintre statele membre
şi întreprinderile publice şi că această Directivă a fost adoptată cu respectarea principiului
proporţionalităţii. Totodată, Curtea a decis că prin D. 80/723 întreprinderile publice nu au fost
discriminate în raport cu întreprinderile private. Curtea de Justiţie a arătat că cele două grupe de
întreprinderi nu se află, pentru motivele de mai sus, în situaţii comparabile. După cum reiese din
dispoziţiile art. 86, par. 1, întreprinderile publice trebuie să respecte regulile în domeniul

102
concurenţei. Realizarea pieţei interne nu ar putea fi asigurată prin aplicarea acestor reguli numai
întreprinderilor private. Pe de altă parte, statele membre sunt obligate să nu adopte măsuri (legi,
hotărâri de guvern, prevederi administrative etc.) care sunt contrare regulilor în domeniul
concurenţei. Prin urmare, obligaţiile care revin întreprinderilor publice în domeniul concurenţei
sunt dublate de obligaţiile pe care le au în aceeaşi materie statele membre.

De la regula conform căreia întreprinderile publice trebuie să respecte reglementările în

domeniul concurenţei există o serie de excepţii instituite prin dispoziţiile art. 86, par. 2. Regula
menţionată nu se aplică întreprinderilor care îndeplinesc servicii de interes economic general,
nici întreprinderilor care îndeplinesc servicii ce au caracterul unui monopol fiscal dacîă prin
luarea în considerare a normelor din domeniul concurenţei, întreprinderile arătate ar fi
împiedicate să îndeplinească sarcinile particulare ce le revin. Servicii de interes economic
general pot fi îndeplinite atât de întreprinderile publice cât şi de de cele private. Fiecare stat
membru stabileşte care anume activităţi economice pot fi incluse în categoria serviciilor de
interes general. Aceste servicii pot fi asigurate în cadrul întregului teritoriu naţional sau numai
într-o anumită parte a acestuia. În esenţă, excepţia de la art. 86, par. 2 este justificată prin ideea
menţinerii echilibrului economic al întreprinderilor care îndeplinesc servicii de interes economic
general, dat fiind că în interesul colectivităţii asemenea întreprinderi ar putea desfăşura şi
activităţi nerentabile economic. Prin activităţile care au caracterul unui monopol fiscal se
urmăreşte procurarea unor venituri statului.

Curtea de justiţie a reţinut în cuprinsul hotărârii ei că în cazul întreprinderilor publice,

autorităţile publice (autorităţile centrale, regionale sau locale) exercită o influenţă dominantă
datorită participării lor financiare sau a regulilor care cârmuiesc administrarea acestor
întreprinderi. Potrivit dispoziţiilor D. 80/723, influenţa dominantă a autorităţilor publice este
prezumată în următoarele situaţii:

- când ele deţin mai mult de jumătate din capitalul social subscris al întreprinderii;

- când ele dispun direct sau indirect de majoritatea voturilor atribuite în temeiul acţiunilor
sau părţilor sociale ale întreprinderii;

- când pot să desemneze mai mult de jumătate din membrii organului administrativ de
direcţie sau supraveghere a întreprinderii.

103
 Curtea de Justiţie nu a reţinut obligaţia potrivit căreia în cuprinsul D.80/723 ar fi definite
întreprinderile publice. Totuşi, conform tendinţei majoritare din doctrină Directiva menţionată
oferă căteva repere esenţiale în scopul calificării unei întreprinderi ca fiind o întreprindere
publică.

Prevederile art. 86 nu se aplică organelor centrale şi locale ale statelor membre care
acţionează ca autorităţi publice.

Monopolurile de stat cu caracter comercial

Noţiunea de monopol de stat este ambivalentă. Ea desemnează atât dreptul exclusiv de a

desfăşura o anumită activitate economică (producţie, prestări de servicii, import, export,
comercializarea anumitor mărfuri) cât şi organismul care beneficiază de un asemenea drept
exclusiv. Corespunzător prevederilor art. 31 din Tratat, statele membre au obligaţia să adapteze
monopolurile naţionale cu caracter comercial astfel încât să fie exclusă orice discriminare între
cetăţenii statelor membre în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi de desfacere. Aceste
dispoziţii au efect direct. Ele vizează numai monopolurile de stat cu caracter comercial adică
organismele care realizează activităţi de import, export sau comercializare a mărfurilor.

Corespunzător dispoziţiilor art. 31, monopolurile de stat cu caracter comercial sunt

organismele prin care un stat membru, de fapt sau de drept, controlează, dirijează sau
influenţează direct sau indirect importurile sau exporturile între statele membre. Dispoziţiile art.
31 se aplică şi monopolurilor de stat delegate, adică întreprinderilor private care ar beneficia de
drepturi exclusive.

Obligaţia de adaptare a monopolurilor de stat cu caracter comercial care revine statelor

membre presupune următoarele:

- înlăturarea drepturilor exclusive de import şi de export;

- înlăturarea dreptului exclusiv de comercializare a anumitor mărfuri importate de

angrosişti;

104
 - interzicerea discriminărilor în materie fiscală între produsele importate şi bunurile
indigene distribuite prin acelaşi monopol.

Dispoziţiile art. 31 se iau în considerare, inclusiv în situaţia în care un anumit organism

nu controlează în totalitate, dar influenţează sensibil importurile sau exporturile între statele
membre.

Regimul ajutoarelor acordate statelor membre

Potrivit art. 87, par. 1 din Tratatul CE, cu excepţia derogărilor prevăzute în cadrul
Tratatului sunt incompatibile cu piaţa comună: ajutoarele acordate de state sau prin intermediul
resurselor de stat, indiferent de forma lor, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze
concurenţa, favorizând anumite întreprinderi sau producţia unor mărfuri, în măsura în care
afectează schimburile între statele membre.

Conform art. 87, par. 2, sunt compatibile cu piaţa comună:

a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali cu condiţia să nu

se facă discriminare în funcţie de originea produselor;

b) ajutoarele destinate remedierii daunelor provocate de calamităţi naturale sau alte

evenimente asemănătoare;

c) ajutoarele destinate economiei din anumite regiuni ale RFG afectate de divizarea
Germaniei.

Potrivit art. 87, par. 3, pot să fie considerate compatibile cu piaţa comună:

a) ajutoarele destinate favorizării dezvoltării economice a regiunilor cu un nivel de trai

anormal de scăzut sau caracterizate printr-un procent ridicat al şomajului;

105
 b) ajutoarele destinate să contribuie la realizarea unui proiect important de interes
european comun sau să remedieze o perturbare gravă a economiei unui stat membru;

c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea unor activităţi sau a anumitor regiuni

economice;

d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului;

e) alte categorii de ajutoare determinate prin decizia Consiliului.

Aplicarea art. 87, par. 1 presupune întrunirea următoarelor condiţii:

- acordarea unui ajutor de un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat;

- favorizarea prin măsura luată a anumitor întreprinderi sau producţiei unor mărfuri;

- măsura adoptată trebuie să distorsioneze sau să ameninţe să distorsioneze concurenţa;

- măsura luată să afecteze comerţul între statele membre.

Vom evidenţia în continuare principalele repere care sunt utilizate în doctrină şi în

practică pentru aplicarea reglementărilor din Tratat consacrate ajutoarelor de stat, ţinând seama
de hotărârile CJCE în cauzele Capolongo şi respectiv Steinike & Weinling.

În cauză, reclamantul a invocat prevederile art. 87, par. 1 prin care sunt interzise, în
principal, ajutoarele de stat. CJCE a arătat că aceste prevederi nu au efect direct. Prin dispoziţiile
paragrafelor 3 şi 3 ale art. 87 sunt reglementate, de altminteri, anumite categorii de ajutoare de
stat care sunt compatibile de plin drept cu piaţa comună sau pot fi declarate compatibile cu piaţa
comună. Curtea a reţinut însă că deciziile Comisiei sau ale Consiliului adoptate pe baza art. 88
din Tratat pot fi invocate în faţa organelor de jurisdicţie naţionale. De asemenea, CJCE a reţinut
că pot fi invocate în faţa organelor de jurisdicţie naţionale dispoziţiile din regulamentele adoptate
pe baza prevederilor art. 89 din Tratat.

Competenţa generală în materia examinării ajutoarelor de stat revine Comisiei.

106
 Potrivit art. 88, par. 1, Comisia examinează împreună cu statele membre ajutoarele de stat
existente. Conform art. 88, par. 3, măsurile prin care un stat membru doreşte să instituie sau să
modifice un ajutor de stat trebuie să fie notificate Comisiei anterior punerii lor în practică.

În materia examinării ajutoarelor de stat Consiliul are potrivit art. 88, par. 2 o competenţă
excepţională. Din motive politice, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un ajutor
de stat instituit sau care urmează să fie instituit este compatibil cu piaţa comună în pofida poziţiei
exprimată de Comisie.

Pe de altă parte, deciziile adoptate de Consiliu pe temeiul art. 87, par. 3, lit. e din Tratat
nu au efect direct întrucât prin aceste decizii sunt fixate numai o serie de criterii cu caracter
general, urmând ca ulterior Comisia să hotărască pe temeiul respectivelor criterii dacă un anumit
ajutor de stat poate sau nu să fie considerat compatibil cu piaţa comună.

Referitor la aserţiunea potrivit căreia taxa instituită în Italia ar fi fost o taxă cu efect
echivalent, CJCE a reiterat mai întâi concepţia ei conform căreia textul art. 25 din Tratat prin
care sunt interzise între statele membre taxele cu efect echivalent are aplicabilitate directă. CJCE
a arătat că pe baza datelor transmise de instanţa italiană nu se poate aprecia dacă este vorba
despre o taxă cu efect echivalent sau de o taxă care face parte dintr-un sistem general de impozite
interne. Curtea a subliniat că în cazul unei taxe cu efect echivalent nu are importanţă cine este
beneficiarul acesteia.

Pe de altă parte, CJCE a menţionat că taxele care sunt incluse în cadrul unui sistem
general de impozite interne nu sunt considerate, conform art. 90 din Tratat ca fiind taxe ilicite.

În fine, Curtea de Justiţie a reţinut că o taxă instituită într-un stat membru este o taxă
ilicită dacă veniturile astfel obţinute sunt destinate unor activităţi ce profită în mod specific
bunurilor indigene impozitate.

Cu prilejul hotărârii pronunţate în cauza S&W, CJCE a reiterat ideea reţinută în cadrul
hotărârii ei pronunţată în afacerea C., idee corespunzător căreia dispoziţiile art. 87, par. 1 nu au
efect direct. Organele de jurisdicţie naţionale nu pot să decidă că un ajutor de stat este
incompatibil sau compatibil cu piaţa comună. Pe baza art. 88, par. 3 din Tratat organele de
jurisdicţie naşionale pot numai să hotărască că un anumit ajutor de stat a fost acordat în condiţii

107
ilegale întrucât el nu a fost notificat, anterior punerii lui în practică, Comisiei. Prin urmare,
dispoziţiile art. 88, par. 3 au efect direct.

Faptul că prevederile art. 87, par. 1 nu au efect direct nu împiedică organele de jurisdicţie
naţionale să solicite Curţii de Justiţie să se pronunţe privitor la noţiunea de ajutor de stat. De
altminteri, mecanismul chestiunilor prejudiciale poate fi folosit de organele de jurisdicţie
naţionale nu numai în situaţia în care este vorba de interpretarea unor dispoziţii legale
comunitare care au efect direct.

Noţiunea de ajutor de stat este mai largă decât aceea de subvenţie. Ajutoarele de stat pot
consta în prestaţii în bani sau în natură ori în atenuarea sarcinilor care grevează în mod obişnuit
bugetul unei întreprinderi.

În speţă, ajutorul de stat nu era acordat direct de statul german. CJCE a reţinut însă că
dispoziţiile art. 87, par. 1, se aplică inclusiv în situaţiile în care un ajutor de stat este acordat prin
intermediul unui organism public sau privat constituit de autorităţile publice sau desemnat de ele
să îndeplinească un asemenea rol. Ajutoarele de stat favorizează anumite întreprinderi sau
producţia unor mărfuri. Aşa a fost cazul şi în afacerea S&W. Aşadar, ajutoarele de stat au
caracter selectiv în funcţie de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea anumite întreprinderi, de
destinaţia produselor acestora, de forma juridică a întreprinderilor.

Măsurile generale de politică fiscală sau economică dintr-un stat membru nu reprezintă
ajutoare de stat. Uneori, diferenţele existente într-un stat membru se pot explica prin natura
sistemului în cauză. De exemplu, adoptarea unei legislaţii specifice în materia reorganizării şi
falimentului societăţilor bancare ar putea fi explicată prin particularităţile sistemului bancar.

Dispoziţiile art. 87, par. 1 au caracter obiectiv în sensul că nu prezintă relevanţă dacă
întreprinderile beneficiare ale unui anumit ajutor au dorit sau nu să primească avantajele ce le-au
fost consimţite. Ceea ce are importanţă este efectul măsurilor adoptate asupra întreprinderilor. În
speţă, ajutorul de stat se întemeia pe o măsură legislativă adoptată în Germania. În scopul
aplicării art. 87, par. 1 nu se solicită în mod necesar ca avantajele constituite să se întemeieze pe
o anumită măsură legislativă.

108
 În cauză, Curtea a mai reţinut că ajutorul de stat acordat era finanţat parţial prin
contribuţii ale întreprinderilor germane. Un ajutor de stat nu are în mod necesar caracter gratuit.
Ajutoarele de stat pot consta în transmiterea cu caracter preferenţial a unor bunuri, în prestarea în
condiţii preferenţiale a unor servicii, în acordarea unor credite cu dobândă redusă etc. Esenţial
este faptul că o întreprindere sau anumite întreprinderi beneficiază de avantaje ce nu le-ar putea
obţine în condiţii obişnuite de pe piaţă. În speţă, Curtea a subliniat că prevederile art. 87, par. 1
se aplică în cazul persoanelor juridice de drept public sau privat, a întreprinderilor cu sau fără
scop lucrativ sub rezerva stipulaţiilor art. 86, par. 2 din Tratat. Problema care stăruie este de a
stabili dacă avantajele acordate unor întreprinderi ce îndeplinesc servicii de interes economic
general, reprezintă sau nu ajutoare de stat. Potrivit jurisprudenţei actuale a CJCE asemenea
avantaje nu reprezintă ajutoare de stat dacă ele nu depăşesc ceea ce e necesar pentru a compensa
sarcinile fiscale pe care le suportă întreprinderile în vederea îndeplinirii unor servicii de interes
economic general. Cum art. 86, par. 2 are efect direct, înseamnă că rolul organelor de jurisdicţie
naţionale devine mai complex.

În speţa S&W, autorităţile germane au susţinut că măsuri similare celor luate în RFG
fuseseră adoptate şi de alte state membre pentru favorizarea produselor indigene. Curtea de
Justiţie a considerat că nerespectarea de un stat membru asumate prin Tratat nu poate fi
justificată prin aceea că alte ţări din Comunitate nu îşi îndeplinesc obligaţiile asumate. Privitor la
dispoziţiile art. 25 şi 90 din Tratat, Curtea de Justiţie a arătat că aceste dispoziţii nu se aplică
cumulativ. Aşadar, o anumită taxă poate fi considerată ca fiind o taxă contrară prevederilor art.
25 sau o taxă adoptată prin încălcarea dispoziţiilor art. 90. Curtea a reţinut că taxele cu efect
echivalent la care se referă art. 25 se caracterizează prin specificitatea sau aplicarea lor în mod
izolat. Taxele cu efect echivalent se aplică pentru că mărfurile trec o frontieră. Faptul că sunt
percepute la momentul prelucrării sau al comercializării bunului nu prezintă însemnătate pentru
calificarea taxei instituite ca fiind o taxă cu efect echivalent.

În speţă, CJCE a apreciat că o taxă care permite finanţarea unor activităţi ce au menirea
să compenseze integral sau parţial sarcinile fiscale suportate de întreprinderile indigene este o
taxă cu efect echivalent. Această concepţie nu mai este, în prezent, decât parţial valabilă.
Jurisprudenţa actuală a CJ este în sensul că în eventualitatea în care o măsură consimţită
întreprinderilor indigene compensează parţial o taxă plătită de către ele, se aplică dispoziţiile art.

109
90, fiind vorba de o taxă internă cu caracter discriminator. În schimb, dacă măsura luată într-un
stat membru compensează integral taxa achitată de întreprinderile indigene este vorba de o taxă
cu efect echivalent.

Dispoziţiile art. 25 sau 90 se aplică cumulativ cu cele ale art. 87, par. 1. O anumită taxă
care contravine dispoziţiilor art. 25 sau ale art. 90 nu va putea fi considerată licită pe motiv că ea
permite acordarea unui ajutor de stat compatibil cu piaţa comună.

110