Sunteți pe pagina 1din 106

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ


SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE ȘTIINȚIFICĂ PENTRU


OBȚINEREA GRADULUI I ÎN PREOȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Pr. Conf. Univ. Dr. David Pestroiu

PREOT:
Barbu Constantin Aurelian
PAROHIA VALEA SATULUI
Com. Poiana Lacului, Jud. Argeș

BUCUREȘTI
2017
UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

TEMA LUCRĂRII: Misiunea slujirii preoțești


prin Sfintele Taine și ierurgiile bisericești

BUCUREȘTI
2017

2
CUPRINS
ARGUMENT.......................................................................................................................... 5
INTRODUCERE ................................................................................................................... 6
CAPITOLUL I: Misinea și vocația în Biserică .................................................... 10
1.1 „Misiune” ................................................................................................................... 10
1.2 Sfânta Scripătură despre misiunea creştină ..................................................... 10
1.3 Exigenţele misiunii .................................................................................................. 15
1.4 Sfânta Treime – model al misiunii creştine ...................................................... 20
CAPITOLUL II: Preoția și rolul preotului în comunitatea creștină.....25
2.1 Statutul preotului liturghisitor astăzi ................................................................ 25
2.2 Preoția la Sfinţii Părinţi ......................................................................................... 26
2.3 Harul și responsabilitățile preotului ................................................................... 31
2.4 Preoţia – sfaturi şi îndemnuri .............................................................................. 35
2.5 Chemarea şi pregătirea pentru preoţie .............................................................. 37
CAPITOLUL III: Sfintele Taine și misiunea slujirii preoțești ..................... 40
3.1 Sfintele Taine în general ..................................................................................... 40
3.2 Noţiunea de Sfântă Taină ...................................................................................... 42
3.3 Baza hristologică şi eclesiologică a Tainelor ..................................................... 44
3.4 Necesitatea Tainelor ............................................................................................... 48
3.5 Numărul şi împărţirea Sfintelor Taine ............................................................... 49
3.6 Spovedania, prilej de pastoraţie .......................................................................... 51
3.7 Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină ............................................... 53
3.8 Caracterul comunitar al Sfintei Euharisti ........................................................ 55
3.9 Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine ca mijloc de pastoraţie ............................ 60
CAPITOLUL IV: Ierurgiile în opera misionară a preotului ........................ 63
4.1 Generalități ............................................................................................................... 63
4.2 Exorcisme .................................................................................................................. 65
4.3 Binecuvântări ........................................................................................................... 65
4.4 Sfinţiri ........................................................................................................................ 66
4.4 Ierurgiile ca mijloc şi prilej de pastoraţie ......................................................... 68

3
CAPITOLUL V: Sfintele Taine și ierurgiile în viața Bisericii. Preotia în
viața bisericească și mijloacele pentru exercitarea misiunii ................... 71
5.1 Legăturile dintre Biserică și Euharistie ............................................................. 73
5.2 Despre vocaţie în pastoraţia din țara noastră .................................................. 79
5.3 Preoţia în viaţa comunității .................................................................................. 81
5.4 Preoţia creştină – o misiune extraordinară ...................................................... 84
5.5 Predica şi cateheza, mijloace de pastoraţie ....................................................... 86
5.6 Datoriile morale ale preotului .............................................................................. 93
CONCLUZII ....................................................................................................................... 98
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................ 101

4
ARGUMENT

Prin căderea în păcat, omul a pierdut comunicarea harică cu Dumnezeu şi a


intrat în moarte sufletească şi osândă veşnică, ajungând într-o stare în care mântuirea
realizabilă prin propriile noastre puteri era imposibilă. Dumnezeu însă, în
nemărginita Sa bunătate şi înţelepciune a găsit cel mai potrivit mijloc al izbăvirii
omului de rău, hotărând Întruparea Fiului Său pentru mântuirea lumii. (Efeseni 2, 4-
5)
Am ales să prezint în această lucrare câteva aspecte misiunea slujirii preoțești
și despre Sfintele Taine şi ierurgii legate de misiunea pe care preotul o exercită în
parohie, întrucât acestea sunt mijloacele prin care harul dumnezeiesc se împărtăşeşte
credincioşilor în Biserică prin misiunea preotului în parohie.
Sfintele Taine sunt tot atâtea mâini ale dragostei dumnezeieşti întinse nouă
pentru a putea birui obstacolele ce stau în fata urcuşului nostru duhovnicesc, a
creşterii noastre în viaţă în Hristos. Denumirile multiple, pe care le poartă, indica tot
atâtea lucrări, pe care harul Duhului Sfânt le operează asupra fiinţei noastre
sufleteşti.
Valoarea şi importanţa lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor
mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârşeşte asupra
credinciosului. Ele sunt simboluri în sensul în care simbolul este domeniul în care
"văzutul este o parte a nevăzutului şi ca atare îl cuprinde, căci o parte poate
reprezenta întregul, pe baza participării: de pildă, capul este trupul întreg".
De aceea mi s-a părut necesar şi plăcut să dezvolt această temă care ocupă în
învăţătura ortodoxă cât și în activitatea misionar-pastorală un loc de frunte.

5
INTRODUCERE

În Simbolul de Credinţă noi mărturisim “una sfântă sobornicească și


apostolească Biserică”. Apostolicitatea include apostolatul sau misiunea ca
dimensiune a fiinţei Bisericii înseşi. Biserica este misionară în virtutea apostolicităţii
ei. Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume pentru a mărturisi şi a ne face părtaşi la
viaţă şi iubirea lui Dumnezeu. Afirmaţia că Biserica este misionară nu reprezintă o
chestiune secundară. Misiunea Bisericii decurge din însăşi natura ei. Din ziua
Cincizecimii, mărturia credinţei face parte chiar din esenţa vieţii creştine. De aceea
trebuie subliniat cât de mul era orientată la început Biserica spre mărturie şi
propovaduire. Numai aceasta poate explica răspândirea fulgerătoare a creştinismului
în primele secole, când nu exista nici o structură sau societate misionară.
Mult timp noţiunea de misiune a fost concepută ca extindere a religiei creştine
în vederea plantării de Biserici în spaţii necreştine. În Apus, originea acestui sens
urca până la Ignaţiu de Loyola care, în Regula fundamentală a Societăţii lui Iisus,
cerea papei Paul al II-lea să trimită în misiune aproape de turci preoţi care s-ar pune
la dispoziţia lui. Mai înainte, 2în teologia apuseană termenul de misiune (de la mitto,
-ere) era întrebuinţat pentru a exprima relaţiile personale din sânul Sfintei Treimi1.
În fapt, practica istorică a multor Biserici creştine apusene s-a inspirat mai
degrabă din formula mateiană: “Mergând învăţaţi toate neamurile…” (Mt. 28, 19).
Această poruncă misionară a putut fi interpretată în sensul unei misiuni de conquistă
şi de dominare, exprimată în categorii eclesiale şi culturale, uitându-se că misiunea
creştină este în mod esenţial slujire şi mărturie a iubirii lui Dumnezeu 2 Care “ L-a
trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr’Însul ” (1
In. 4, 9).

1
Jean-François Zorn, Mission (missio Dei), în Dictionnaire œecuméniauque de missiologie. Cent mots pour la
mission. Sous la direction de Ion Bria, Philippe Chanson, Jaques Godille, Marc Spindler, Les Editions du Cerf, Paris,
Labor et Fides, Genève, Cle, Yaoundé, 2003, p. 216.
2
Francis Grob, Envoi, în Dictionnaire œcuménique de missiologie, p. 109.

6
Din aceste motive, teologia ortodoxă a folosit cu precauţie şi chiar cu
suspiciune terminologia misionară care s-a impus în creştinismul occidental, în
secolele trecute. Ca termen tehnic, cuvântul « misiune » a fost folosit din secolul al
VII-lea, fiind rezervat acţiunii încredinţate specialiştilor, trimişi de către Biserica de
la centru, pentru a propaga Evanghelia în teritorii necreştine, numite « spaţii de
misiune ». Favorizată de către marile descoperiri geografice, « misiunea » a devenit
uşor o « expediţie misionară », în slujba căreia s-au organizat ordine religioase,
congregaţii şi societăţi misionare, seminarii şi instituţiii misiologice, comisii pentru
necreştini şi disidenţi, enciclici şi predici de evanghelizare. « Misiune » presupunea
nu numai un teritoriu de încreştinat, ci şi transmiterea unei culturi străine, care era
impusă indigenilor odată cu propovăduirea Evangheliei. Din acest punct de vedere,
Biserica apuseană stă sub acuzaţia că a promovat o întreagă ideologie culturală şi
sociologică în jurul ideii ide misiune, care a fost însoţită adesea de colonizare, de
latinizare, de imperialism cultural, social şi economic.
De aceea, în experienţa istorică a multor Biserici Ortodoxe, termenul de «
misiune » a fost asociat cu ideea de prozelitism şi uniatism, evocând efortul
întreprins de misionarii catolici şi protestanţi, în diferite epoci şi în variate moduri,
de a converti credincioşii ortodocşi, socotiţi fie disidenţi, din partea catolică, fie
adepţi ai unui creştinism ritualist, din partea confesiunilor ieşite din Reformă.
Deoarece un spaţiu ortodox nu poate fi obiectul « misiunii » catolice sau protestante,
acţiunile prozelitiste nu numai că sunt o contradicţie eclesiologică, dar sunt şi o sursă
de tensiune socială si politică, mai ales datorită faptului că vocaţia unei Biserici
Ortodoxe locale este strâns legată de existenţa unei naţiuni particulare sau a unui
grup etnic. Există în calendarul ortodox un mare număr de martiri şi mărturisitori,
victime ale agesivităţii şi ostilităţilor confesionale, care au luat fie forma
uniatismului, fie cea a prozelitismului3.
Teologul protestant Karl Barth se întreba în 1932 dacă motivele misionare
evocate mult timp în Biserica apuseană nu constituiau o autojustificare a misiunii
3
Pr. Prof. dr. Ion Bria, Curs de teologie şi practică misioinară ortodoxă, Geneva, 1982, pp. 1-2.

7
mai mult arbitrară decât o urmare a voii lui Dumnezeu. El sugera de aceea să se
înfăţişeze misiunea din nou din perspectiva teologică a trimiterii Fiului şi Duhului
Sfânt în lume4.
De la Conferinţa misionară mondială de la Willingen din 1952, la care s-a
afirmat că misiunea decurge din natura însăşi a lui Dumnezeu, noţiunea de missio
Dei a primit din ce în ce mai multă importanţă în misiologie. Doctrina clasică missio
Dei, ca trimitere a Fiului şi a Duhului Sfânt a fost extinsă în sensul trimiterii
Bisericii în lume de către Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt5. De la Willingen, ansamblul
confesiunilor creştine au adoptat acest punct de vedere în teologia misionară.
Decretul Conciliului II Vatican despre misiune, Ad gentes, a definit la rândul său
misiunea ca « manifestare a planului lui Dumnezeu, arătarea şi realizarea lui în lume
şi în istoria ei », afirmând că « Biserica, în pelerinajul ei terestru, este misionară prin
natură, pentru că nu are altă origine decât misiunea Fiului, misiunea Duhului Sfânt,
după planul lui Dumnezeu Tatăl » (AG, 2) 6.
O clarificare a noţiunilor misiologice a fost posibilă datorită unei mutaţii
radicale în istoria misiunilor, care s-a exprimat, pe plan instituţional, prin includerea
Consiliului Internaţional al Misiunilor în structura consiliului Ecumenic al
Bisericilor, la New Delhi, în 1961.
Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor a aprobat şi
recomandat, în 1982, Bisericlor membre documentul : Misiune şi Evanghelizare. O
declaraţie ecumenică, document care rezumă convergenţele ecumenice în teologia
misionară de azi.
Bisericile Ortodoxe au participat la redactarea acestui document misionar
ecumenic şi au fost şi sunt preocupate de elaborarea unei teologii misionare în
perspectiva contextului cultural şi social al lumii de azi. În acest scop, din anii ’70 s-
au organizat o serie de consultaţii pe teme misionare.

4
Jean-François Zorn, Mission, p. 217.
5
David J. Bosch, Dynamique de la mission chrétienne. Histoire et avenir des modèles missionaires, Lomé / Paris /
Genève, 1995, p. 526.
6
Jean-François Zorn, Mission, p. 217.

8
În scopul conştientizării şi educaţiei misionare ne-am străduit, ca pe baza
rezultatelor mai recente ale cercetării teologice în domeniu, să elaborăm o sinteză de
teologie şi practică misionară creştină ortodoxă, adecvată scopului misiunii şi
timpurilor noastre cu titlul Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Lucrarea
cuprinde două părţi. În partea întai, vulumul de faţă, sunt tratate premisele teologice
ale misiunii creştine : Comuniunea Sfintei Treimi, trimiterea Fiului şi a Duhului
Sfânt în lume, întemeierea Bisericii, trimiterea Apostolilor şi a Bisericii apostolice,
Biserica în relaţia ei cu împărăţia lui Dumnezeu şi cu lumea, misiunea în cadrul
iconomiei mântuirii, coordonatele şi aspectele misiunii creştine, creştinismul şi
celelalte religii. Partea a doua, care a apărut în Presa Universitară Clujeană, 2002,
cuprinde exigenţele misiunii creştine : Predicarea Evangheliei, transmiterea credinţei
adevărate, transmiterea Tradiţiei, inculturarea Evangheliei, situaţia lumii actuale,
misiunea creştină în raport cu săracii, caracterul eclesiologic al misiunii creştine,
Liturghie şi misiune, misiunea şi comunitatea parohială, apostolatul mirenilor,
mărturia creştină prin sfinţirea vieţii şi dimensiunea liturgică a misiunii.
Alegerea acestei lucrări am făcut/o pentru un viitor al meu în sânul bisericii și
de ce nu să fie și pentru slujitorii Bisericii angajaţi efectiv în misiunea acesteia, dar
şi tuturor creştinilor care sunt chemaţi «să vestească în lume bunătăţile Celui Ce v’a
chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată » (1 Pt. 2, 9) cârmă pentru a naviga
prin viața aceasta.

9
CAPITOLUL I
Misinea și vocația în Biserică

1.1. „Misiune”
Misiune (de la verbul mitto, ere - a trimite) înseamnă acţiunea de a anunţa
Evanghelia mântuirii, ca martor al lui Hristos (Fapte 1, 8), în numele lui Hristos:
„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21).
„Misiunea este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei şi a
integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare
a lui Iisus Hristos”7.
Constatăm că „misiunea este o operă de îndeplinire a unui mandat încredinţat
de o autoritate în scopul realizării unui scop ce priveşte binele comun”. 8
Între misiunile cele mai importante misiunea divină este cea mai importantă.
Aceasta nu este străină nici altor religii, în afara creştinismului. Astfel, amintim doar
de Mohamed care se considera trimisul lui Allah, care se pretindea continuatorul
profeţilor biblici, tema fiind întâlnită într-o oarecare măsură şi în păgânismul grec.
Tot astfel, Epictet se considera trimisul, crainicul zeilor, trimis de zeu. Spre
exemplu, el considera că a primit o misiune cerească, pentru ca, prin învăţăturile şi
mărturia lui, să reaprindă în oameni scânteia divină din ei.
Misiunea, în general, este o operă ce trebuie realizată pentru îndeplinirea unui
scop nobil. Într-un fel sau altul, misionarul trebuie să fie convins de adevărul
mesajului său, fie pe calea raţiunii, fie pe cea a experienţei lui şi a altora.

7
Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2002, p. 5.
8
Pr. Prof. Dr. Constantin Berea, Hristos în centrul misiunii Bisericii, în Dialog Teologic nr.4/1999, Ed. Presa Bună,
Iaşi, p. 91

10
1.2. Sfânta Scripătură despre misiunea creştină
În cadrul mesajului biblic, ideea de misiune are însă sensuri diferite, căci este
raportată la istoria mântuirii. „Ea include o chemare cu caracter special şi
extraordinar, un caracter pozitiv din partea lui Dumnezeu, manifestat explicit în
fiecare în parte, ce se adresează oamenilor”. 9
Misiunea, în limbaj biblic este legată de termenii vocaţie şi mântuire, şi
gravitează în jurul verbului a trimite.10
În Vechiul Testament, misiunea este asociată în special cu profeţii (Ier. 7,25)
şi este în strânsă legătură cu vocaţia. Termenii te trimit sunt in centru vocatiei şi
„apostolatului”profetic (Ieşire 3,10; Ez..2,3).
Menţionăm că, într-un sens mai larg putem vorbi despre misiune divină şi în
cazul tuturor acelora care, în istoria poporului lui Dumnezeu, au un rol providenţial,
dar pentru a putea recunoaşte fără a greşi existenţa unor astfel de misiuni este nevoie
de mărturia unui profet autentic. „Toate misiunile trimişilor lui Dumnezeu se referă
la planul de mântuire, cea mai mare dintre ele privind, în Vechiul Testament, în mod
direct, poporul lui Dumnezeu.”11
Apoi, mai avem misiuni care privesc, mai direct destinul istoric al lui Israel,
astfel Iosif este trimis pentru a pregăti primirea fiilor lui Iacob în Egipt (Fac.45,5),
iar, Moise, pentru a-l scoate pe Israel din Egipt (Ieş. 3, 10). Observăm că, autorii
sacrii nu vorbesc în mod explicit despre misiune, dar este ceva evident că îi
considera trimişi divini pe aceia care au de îndeplinit un rol special în istoria
mântuirii: Iosua, judecătorii etc. În ceea ce priveşte Noul Testament, „Fiul lui
Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos se înfăţişează oamenilor ca trimisul lui Dumnezeu
prin excelenţă, Acela despre care au scris profeţii, cu referire strictă la vestirea şi
scopul misiunii profeţilor (ex. Is. 61,1)”.12

9
Pr. Prof. Dr. Petru Semen, Aşteptând mântuirea, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, p.161
10
Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti , 1993, p. 173
11
Pr. Prof. Dr. Constantin C., Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995, p.144
12
Pr. Prof. Dr. I. Ică Jr & Germano Marani, Gândirea Socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p.20

11
În acest sens Parabola lucrătorilor viei arată continuitatea misiunii lui Iisus
Hristos cu cea a profeţilor, dar remarcă şi diferenţa esenţială: după ce, mai întâi, îşi
trimisese slujitorii, Tatăl îl trimite, în final, pe Fiul Său (Mc. 12, 2-8). De aceea,
primindu-L sau respingându-L, omul Îl primeşte sau refuză pe Cel care L-a trimis
(Lc. 9, 48) adică pe însuşi Dumnezeu-Tatăl, care i-a încredinţat Fiului toate (Mt.
11,27).
Această conştiinţă a unei misiuni divine care lasă să se întrevadă legăturile
mistice dintre Tatăl şi Fiul este redată în fraze de o mare acurateţe: „Am fost
trimis…Am venit…Fiul Omului a venit…,” spre a vesti Evanghelia (Mc.1,38), spre
a împlinii Legea şi profeţii etc.
Diverse texte ale lui Luca pe care le vom supune analizei insinuează acest
adevăr. Şi pentru Sf. Luca credinţa ia naştere în inima omului în urma ascul tării
mesajului evanghelic. 13
Textul din Faptele Apostolilor 15, 7, chiar dacă nu conţine în mod explicit
această dependenţă cauzală a credinţei de ascultarea „cuvântului Evan gheliei”
o insinuează cu putere.
În acest text de fapt Sf. Luca „O astfel de dependenţă dintre ascultarea
cuvântului şi credinţă nu pare să fie totuşi numai cronologică, ci lasă să
transpară o dependenţă logică şi cauzală: credinţa primilor păgâni se naşte din
ascultarea proclamării mesajului mântuirii despre Iisus Hristos, mort şi înviat,
Domnul tuturor oamenilor” atribuie lui Petru faptul ca popoarele au vazut si au
crezut.14
Corneliu, familia şi prietenii săi înainte de proclamarea cuvântului
mântuitor despre Domnul Iisus dacă nu puteau să creadă în Hristos glorificat
prin învierea din morţi deoarece Îl ignorau, iar dacă Duhul Sfânt coboară peste
aceşti păgâni înainte ca Petru să fi terminat cuvântarea sa (Faptele Apostolilor 10,
44), şi dacă acest dar dumnezeiesc nu poate fi acordat celor care nu cred în Iisus,
13
Pr. Dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor, în „Studii
Teologice”, nr. 1/2 din 2002, p.76
14
Ibidem, p. 77

12
rezultă în mod logic că credinţa primilor păgâni ia naştere în urma ascultării
mesajului evanghelic.
Aşa şi pentru Sf. Luca credinţa depinde de ascultarea Cuvântului. Într-
adevăr pericopele lui Luca care descriu convertirea centurionului Corneliu,
conţin în mod explicit această tematică. „Astfel, de exemplu, afirmaţia lui Luca
despre efectul produs în inima auditorilor de cuvântul Sf. Petru la Cincizecime
(Faptele Apostolilor 2, 37) evidenţiază că discursul acestui Apostol a produs o
anumită credinţă, chiar dacă la un stadiu iniţial. ” 15
Credinţa samaritenilor ia naştere în urma evanghelizării lui Fi lip (Faptele
Apostolilor 8, 12).
Pare deci adevărat că Luca împărtăşeşte teologia „credinţei din auzite”:
scânteia credinţei izbucneşte în inimă în timpul ascultării cuvântului lu i
Dumnezeu, luând naştere deci în urma proclamării mesajului evanghelic. 16
Precedenta analiză exegetică a demonstrat că există o legătură profundă,
de dependenţă între credinţă şi proclamarea mesajului evanghelic.
„Pentru autorul Faptelor răspunsul omului la mesajul mântuitor al Evangheliei
constă în acceptarea şi supunerea faţă de acesta, adică într-o atitudine receptivă faţă
de acest “cuvânt” al mântuirii.”17
Însemnătatea primară a verbului -, în uzul specific creştin este aceea
de primire a kerygmei despre Hristos.
Primele texte din scrierile Sfântului Luca unde întâlnim verbul ,
conferă acestui termen accepţia semantică de „a da crezare” Cuvântului lui Dumnezeu.
J. Dupont notează că se poate întâmpla ca să nu trezească nici un interes
Cuvântul lui Dumnezeu din partea celor care-l ascultă; un astfel de eşec total nu
trebuie atribuit lucrării diavolului.

15
Pr. Dr. Constantin Preda, op. cit., p.78
16
Ibidem
17
Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, op. cit., p.113

13
La Antiohia (FA 11,20-21) credinţa urmează vestirii cuvântului. „Chiar şi în
Lc. 22, 67 evanghelistul creează o conexiune explicită între credinţă şi cuvântul lui
Iisus. Contextul este cel al interogatoriului lui Iisus înaintea sinedriului.” 18
Toţi sinopticii expun acest fapt, însă numai Sfântul Luca vorbeşte de crederea
Logosului întrupat.
De fapt „proclamarea mesajului evanghelic urmăreşte mântuirea omului, fiindcă
doreşte să aprindă în sufletul omenesc scânteia credinţei (cf. FA 13,7.12). Cuvântarea
Sf. Petru în ziua Cincizecimii, care conţine kerygma evanghelică primară, are drept
finalitate chemarea la pocăinţă şi la acceptarea credinţei creştine”.19
De fapt, mulţi iudei cu acea ocazie „au primit cuvântul... şi au fost
botezaţi”(Faptele Apostolilor 2,41).
Altă situaţie asemănătoare o constituie răspunsul pozitiv la proclamarea me-
sajului evanghelic dat de către mulţimea de preoţi iudei care “s-au supus credinţei”
(Faptele Apostolilor 6,7), ceea ce demonstrează primirea docilă a cuvântului
evanghelic pentru modelarea propriei vieţi cuvântului evanghelic cine refuză, se
autoexclude de la mântuire şi de la moştenirea vieţii veşnice. După cum stă mărturie
spre pildă cazul unor iudei din Antiohia Pisidiei (Faptele Apostolilor 13,46-52) şi din
Corint (Faptele Apostolilor 18,5-8).
Primirea credinţei din partea Centurionului Corneliu şi a familiarilor săi este
descrisă de Luca prin expresii sinonime: „păgânii au primit cuvântul lui
Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 11,1),”şi păgânilor Le-a dat Dumnezeu
pocăinţa spre viaţă” (Faptele Apostolilor 11,18),”păgânii au ascultat cuvântul
Evangheliei şi au crezut” (Faptele Apostolilor 15,7).
Temeiul misiunii lor stă în „trimiterea” Fiului lui Dumnezeu: „Adevărat,
adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte;
iar cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 13, 20).

18
Pr. Dr. Constantin Preda, op. cit., p.81
19
Ibidem, p.81

14
În cuvântarea Sa către apostoli (Matei 10, 5-10), Iisus Hristos stabileşte
structura continuităţii mesianice, dând apostolilor, după învierea Sa, autoritatea şi
puterea de a fi „martorii” Săi: „Voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul
Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, in toată Iudeea, în Samaria, şi până
la marginile pământului” (Fapte 1, 8). Apostolul Petru, în cuvântul său către
Corneliu, în Cezareea, confirmă acest fapt: „Voi suntem martori a tot ce a făcut El în
ţara iudeilor şi în Ierusalim.... Iisus ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să
mărturisim că El a fost rânduit, de Dumnezeu, să fie Judecător al celor vii şi al celor
morţi” (Fapte 10, 39, 42). Apostolul Pavel, care a întemeiat comunităţi creştine în
situaţii geografice şi culturale foarte diverse, subliniază cu tărie unitatea pe care toţi
creştinii, proveniţi dintre iudei sau dintre neamuri, o au în Iisus Hristos, „piatra din
capul unghiului” (Fapte 4, 8-12), atunci când spune: „Aici nu mai este nici grec, nici
iudeu, nici tăiat împrejur sau netăiat împrejur, nici barbar, scit, sclav sau om liber, ci
Hristos este totul şi în toţi” (Col. 3, 11).
Convertirea subiectivă este însă un act de încorporare în comuniunea eclezială
sau trupul lui Hristos (Rom. 12, 4-5): ,,Taina este aceea că păgânii sunt împreună-
moştenitori, urmează acelaşi trup unic şi sunt părtaşi la aceeaşi făgăduinţă în Iisus
Hristos prin Evanghelie” (Efes. 3, 6). Misiunea este, din această raţiune, inseparabilă
de Biserică.
Cine propovăduieşte Evanghelia propune constituirea şi realizarea, în mod
liturgic-sacramental, a trupului lui Hristos
Preotul face pastoraţie propriu-zisă în lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor
Taine, care constituie „merindea” Bisericii.
Pentru zidirea Bisericii” (Efes, 4, 12), aceste două braţe sunt indispensabile. A
săvârşi Euharistia în vederea hrănirii poporului lui Dumnezeu şi a propovădui
Evanghelia în vederea convertirii popoarelor, sunt două cerinţe care au caracter de
porunci dumnezeieşti. (Efes, 3, 6-7). În altarul bisericii, pe Sfântul jertfelnic, se
păstrează Evanghelia şi Euharistia, menite să rămână unite pentru totdeauna ca două
braţe ale aceluiaşi izvor al harului. De altfel, Liturghia ortodoxă constituie cea mai

15
autentică formă de mărturie creştină, deoarece cuprinde totalitatea aspectelor vieţii
bisericeşti: rugăciune, cult, Taine, misiune, spiritualitate, slujire.

1.3. Exigenţele misiunii


a) Predicarea Evangheliei
Principala chemare a apostolilor este predicarea Evangheliei şi aceasta are
prioritate în faţa oricărei alte slujiri apostolice: „De fapt, Hristos M-a trimis nu ca să
botez, ci să propovăduiesc Evanghelia” (I Cor. 1, 17). Vestirea apostolică sau
propovăduirea Evangheliei constituie o obligaţie permanentă, ce revine întregii
Biserici, un mandat de la care ea nu se poate sustrage (I Cor. 9, 16). deoarece
predicarea cuvântului lui Dumnezeu vizează convertirea prin credinţă: „Pocăiţi-vă şi
credeţi în Evanghelie” (Marcu, 1, 15). Credinţa este poarta mântuirii: „Fără credinţă,
este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Credinţa, ca şi convertirea, este un act
liber, sinergetic. Convertirea nu înseamnă a constrânge pe cineva să accepte credinţa
creştină. De aceea, Biserica nu face misiune fără să se preocupe de cei ce primesc
credinţa, de propria lor conştiinţă şi libertate. Convertirea este un act de profundă
schimbare şi înnoire spirituală, metanoia. Metanoia este rodul unui schimb ontologic
între spiritul lui Dumnezeu şi spiritul omului (Zah. 1, 3). Convertirea înseamnă a
renunţa la idolatrie absurdă, pentru a sluji Dumnezeului celui viu şi adevărat (I Tes.
1, 9). Iar cel care s-a întors la Dumnezeu , ca la centrul său existenţial (I Pt. 1, 21),
posedă o identitate nouă, de renăscut ca o „creaţie nouă” (II Cor. 5, 7), ca un „om
nou” (Gal. 6, 15).
Cuvântul credinţă este folosit aici pentru a desemna: a) actul personal de a
primi adevărul lui Dumnezeu şi de a trăi acest adevăr în totală comuniune cu Hristos,
„pe Care voi îl iubiţi fără să-fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi acum, şi vă
bucuraţi cu o bucurie negrăită şi preamărită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al
credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre” (I Pt. 1, 8-9);
b) conţinutul sau mesajul evanghelic, adică Revelaţia lui Dumnezeu, prin
intermediul proorocilor şi apostolilor: „Lor (proorocilor) le-a fost descoperit că nu

16
pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin cei
ce, întru Duhul Sfânt trimis din cer, v-au propovăduit Evanghelia, spre care şi îngerii
doresc să privească” (I Pt. 1, 12).
Pe de o parte, credinţa presupune şi confirmă voinţa personală de a gândi
altfel, schimbarea liberă a spiritului în favoarea lui Dumnezeu; cu alte cuvinte,
pocăinţa. Credinţa mărturisită este semnul care indică fidelitatea ultimă a
credinciosului, o expresie verbală a experienţei în comuniunea cu Dumnezeu. Iar
această experienţă a credinţei are valoarea unei cunoaşteri teologice. Căci afirmarea
credinţei ţâşneşte din „ascultarea adevărului” (I Pt. 1, 22) şi face parte din lauda şi
mulţumirea celui ce a devenit „martor” al lui Hristos, fără să fie martor istoric al Lui.
Afirmarea explicită a credinţei în numele şi faptele lui Iisus Hristos este
indispensabilă apartenenţei la comunitatea creştină şi împărtăşirea cu Sfintele Taine:
„În aceasta să cunoşti duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte pe Hristos,
venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus, nu este
de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este
chiar în lume” (I In. 4, 2-3). Şi evanghelistul Ioan continuă: „Cine mărturiseşte că
Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu” (4, 15).
Biserica este constituită acolo unde este mărturisit în mod clar numele lui Hristos,
întruparea, moartea şi învierea Sa. Biserica este adunarea celor ce cred, comunitatea
credincioşilor, a celor ce primesc adevărul lui Dumnezeu, cunosc cu inima ce este
Dumnezeu şi ştiu ce se petrece în Dumnezeu şi în lume.
În misiunea sa, Biserica nu inventează Evanghelia, ci restituie în fiecare loc şi
timp „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda, 3). Doctrina
Bisericii depinde în mod exclusiv de descoperirea lui Iisus Hristos, „Cuvântul lui
Dumnezeu ieşit din tăcere” (Sf. Ignatie, Către magnezieni, 8, 2). În El, Dumnezeu S-
a descoperit în formă definitivă şi eshatologică: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe
Tatăl, afară de Fiul” (Matei 11, 27). Apostolul Pavel spune că propovăduirea sa nu
este altceva decât un cuvânt de la Hristos şi despre Hristos: „Căci noi nu ne
propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Iisus” (II Cor. 4, 5). El se bucură

17
că obştea creştinilor din Roma se află în succesiunea apostolilor, deoarece au
ascultat „din toată inima dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o” (Rom. 6, 17).
De aceea Biserica nu numai că a pregătit pe cei ce doreau să devină creştini,
printr-o instruire serioasă în cunoaşterea Crezului sau a simbolului de credinţă
(catehumenatul), dar a şi exercitat autoritatea sa învăţătoare, în faţa ereziilor
dogmatice, cu o mare severitate. Biserica Ortodoxă a practicat excluderea de la
cuminecarea euharistiei deci pierderea calităţii de membru al Bisericii, mai ales din
motive de erezie.
Aşadar, Biserica Ortodoxă propune Simbolul de credinţă, nu ca o definiţie
teoretică despre Dumnezeu, sau numai ca un text sacru din trecut, ci ca o poartă de
intrare în taina lui Dumnezeu celui viu şi veşnic.
Credinţa se manifestă în „semne şi minuni”, în acte şi evenimente personale şi
colective. Misterul credinţei este transpus în fapte istorice, în spiritualitate creştină.
„Ţinând cu putere cuvântul vieţii”, creştinii sunt ca nişte „luminători în lume” (Filip.
2, 16).
Pentru Biserica Ortodoxă, propovăduirea orală a cuvântului lui Dumnezeu şi
săvârşirea Tainelor constituie cele două mijloace prin care Hristos, cu puterea
Duhului Sfânt, Se dă poporului Său, aici şi acum. Ascultarea şi mărturisirea
personală a credinţei sunt tot atât de importante ca şi Taina - lucrare sacramentală şi
liturgică. Prin credinţă evocăm istoria mântuirii.
Fie că se rosteşte la Botez, fie că se proclamă în mod public, la Liturghie,
Crezul ortodox este introdus prin „credem” şi „mărturisim”. După expresia Sfântului
Ignatie, episcop şi martir al Bisericii din Antiohia, creştinul trebuie să fie un „curier
al lui Dumnezeu” (Către Policarp, 7, 2-3), care „are timp liber pentru Dumnezeu”, ca
să vestească altora slava şi harul lui Dumnezeu.
b) Transmiterea Tradiţiei
Biserica Ortodoxă este Biserica Tradiţiei, a Tradiţiei care mediază revelaţia lui
Dumnezeu în istorie, concentrată în Sfânta Scriptură şi mărturia Apostolilor, apărată
de Sfinţii Părinţi, purtată de „comuniunea sfinţilor” de-a lungul secolelor.

18
Înainte de orice, Biserica este chemată să readucă în memoria credincioşilor
istoria mântuirii lumii, momentele şi evenimentele decisive în care Dumnezeu a
restabilit comuniunea Sa cu creaţia şi neamul omenesc. Această comemorare a
iconomiei lui Dumnezeu nu are nimic imaginar sau nostalgic. Există o tradiţie
stabilită, primită: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă...” (I
Cor. 11, 23). ,,Vă fac cunoscută, fraţilor, Evanghelia pe care v-am bineveslit-o, pe
care aţi primit-o, în care şi staţi” (I Cor. 15, 1).
Tradiţia nu depinde aşadar de imaginaţia credinciosului, ci de ceea ce Iisus
Hristos a făcut, de ceea ce El face şi de ceea ce El pregăteşte, ca realitate ultimă: „Ce
era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştriii, ce am primit şi mâinile
noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, aceea vă vestim” (I In. 1,1).
Biserica însă nu vede în credincioşii ei simpli gardieni ai unei tradiţii stabilite
în trecut, a experienţei părinţilor lor, oricât de mare ar fi valoarea şi importanţa
acestei experienţe. Este important ca credincioşii de azi să se întoarcă spre istorie, să
actualizeze ceea ce strămoşii şi părinţii lor au crezut şi au creat.
Fiecare să-şi cerceteze fapta sa, practica sa, „căci fiecare îşi va purta sarcina
sa” (Gal. 6, 4-5).
În concluzie, Tradiţia, ca practică a Bisericii, nu este un proces închis. Tradiţia
nu este un mit, dar nici o structură ermetică. Biserica pune totul în joc când este
vorba de propovăduirea Evangheliei: „M-am făcut tuturor toate, ca, oricum, să
mântuiesc pe unii dintre ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea “
(I Cor. 9, 22-23). Tradiţia stabilită devine astfel deschisă faţă de imaginaţia şi
spontaneitatea tinerilor şi a copiilor, a generaţiei de azi şi de mâine.
c) Inculturaţie şi identitate culturală
Misiunea este un eveniment evanghelic care presupune comunicarea unui
mesaj, Vestea cea Bună, către o comunitate umană, folosind pentru aceasta elemente
şi valori culturale. În această întâlnire dintre Evanghelie şi cultură, există o dublă
acţiune:

19
Pe de o parte, Evanghelia păstrează integritatea ei revelaţională, dar pentru a
comunica acest mesaj revelat, Biserica nu trebuie să ignore cultura indigenă, nici să
impună o cultură străină, privilegiată, cu care ea este asociată din punct de vedere
istoric.
d) Lumea şi exigenţele ei
Chemarea Bisericii este nu numai să cunoască „lumea” către care este trimisă,
ci şi să vestească acesteia numele Celui ce atât de mult a iubit lumea, „încât a dat pe
Fiul Său Unul-Născut, ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţa veşnică”
(In. 3, 16).
Au apărut puterea învierii şi cea a vieţii, de care nu sunt capabile puterile
morţii, învinse definitiv, căci „Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în
lume” (I In. 4, 4). Cele două tendinţe extreme: cea evanghelică fundamentalistă, care
foloseşte un limbaj pur biblic, şi cea contextuală, care recurge la un vocabular prea
politic, se găsesc în tensiune permanentă. Adepţii celei dintâi tendinţe se întreabă:
dacă istoria mântuirii coincide cu procesul de eliberare socială, atunci ce mai
înseamnă Evanghelia pentru Biserică? Biserica nu are răspunsuri şi soluţii finale în
toate domeniile vieţii. Probabil că aici constă geniul Ortodoxiei: de a evita riscul
unui creştinism care dictează soluţii sau impune sisteme sociale creştine, ignorând
libertatea persoanei.
Din această perspectivă teologică, se poate spune că există între Biserică şi
lume o permanentă tensiune, inevitabilă, pentru că Biserica admite caracterul relativ
al lumii şi „judecă” lumea pentru imanenţa şi pentru insuficienţa ei.
De aceea Biserica, pentru a putea identifica semnele prezenţei şi ale acţiunii
lui Dumnezeu printre oameni, are nevoie de un ochi deschis şi curat, de
discernământ insuflat de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului (Efes. 4, 12).

1.4. Sfânta Treime – model al misiunii creştine


Misiunea Bisericii se întemeiază pe însăşi trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt
în lume, voită şi iniţiată de Tatăl şi pe porunca explicită a lui Hristos cel înviat dată

20
Apostolilor Săi de a propovădui Evanghelia, de a chema la pocăinţă şi de a boteza în
numele Sfintei Treimi (Mt. 28, 18-19)20.
Trimiterea Apostolilor de către Hristos se întemeiază în faptul că Hristos
însuşi este trimis de către Tatăl în Duhul Sfânt: „Aşa cum Tatăl M-a trimis pe Mine,
tot astfel şi Eu vă trimit pe voi” (In. 20, 21). Semnificaţia acestor cuvinte ale
Mântuitorului Hristos pentru conceptul de misiune este unanim recunoscută, însă
teologia trinitară implicată în ele reclamă înţelegerea misiunii în contextul acesteia 21,
căci revelarea lui Dumnezeu în Treime constituie cuprinsul esenţial al Evangheliei şi
evidenţiază specificul credinţei creştine despre Dumnezeu 22. Revelarea lui
Dumnezeu ca Treime evidenţiază faptul că Dumnezeu este în Sine însuşi o viaţă de
comuniune şi că prin lucrarea Sa în lume atrage umanitatea şi creaţia în general în
această comuniune de viaţă adevărată cu Sine23. „Mântuirea şi îndumnezeirea ca
operă de ridicare a oamenilor care cred în comuniunea intimă cu Dumnezeu, nu e
decât extinderea relaţiilor afectuoase dintre persoanele divine la creaturile
conştiente. De aceea Treimea Se revelează în mod esenţial în opera mântuirii şi de
aceea Treimea e baza mântuirii. Numai existând un Dumnezeu întreit, Una din
Persoanele dumnezeieşti - şi anume Cea care Se află într-o relaţie de Fiu faţă de Alta
şi poate rămâne în această relaţie afectuoasă de Fiu şi ca Om - Se întrupează, punând
pe toţi fraţii Săi întru umanitate în această relaţie de fii faţă de Tatăl ceresc, sau pe
Tatăl Său în relaţie de Părinte cu toţi oamenii” 24. Actele de revelare ale Treimii sunt
acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră în comuniunea
cu Persoanele Sfintei Treimi25.
Din această perspectivă misiunea Bisericii îşi are temeiul său adânc şi punctul
de plecare în însăşi comuniunea Sfintei Treimi, în mişcarea iubirii Tatălui către Fiul

20
Pr. Prof. dr. Ion Bria, Curs de teologie si practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 3.
21
Idem, Go Forth in Peace. Orthodox Perspectives on Mission. Compiled and edited by Ion Bria. WCC Missions
Series No. 7, Geneva, 1986, p. 3.
22
Pr. Prof. Dr. D. Radu, învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, în „Îndrumări Misionare”, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR), Bucureşti, 1986, p. 107.
23
Pr. Prof. dr. Ion Bria, Go Forth in Peace, p. 3.
24
Pr. Prof Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, vol. I, Bucureşti, 1978, pp. 285-286.
25
Ibidem, pp. 286-287.

21
în Duhul Sfânt şi, prin Aceasta, către întreaga lume26. Sfântul Apostol şi Evanghelist
Ioan scrie în acest sens: „Şi viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o şi mărturisim şi vă
vestim viaţa de veci care la Tatăl era şi care nouă ni s-a arătat, ceea ce am văzut şi
ceea ce am auzit, aceea vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi;
iar părtăşia noastră din parte-ne, este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (I In. 1, 2-
3).
Viata este Dumnezeu: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieş. 3, 14). El este viaţă nu
numai în fiinţa în Sine a Sfintei Treimi, ci şi în lucrarea Sa „în afară”, iconomică,
comună Sfintei Treimi27. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este identificat cu Calea,
Adevărul şi Viaţa (In. 14, 6). „Că precum Tatăl are viaţă întru Sine, aşa I-a dat şi
Fiului să aibă viaţă întru Sine” (In. 5, 26) şi „precum Tatăl îi învie pe cei morţi şi le
dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce El voieşte”(In. 5, 21), iar Duhul Sfânt „este
cel ce dă viaţă” (In. 6, 63).
„Un nou proces s-a declanşat prin păcatul lui Adam: mersul omului şi al lumii
spre distrugere şi spre moarte: „Sufletul care păcătuieşte va muri”(Iez. 18, 20). Actul
neascultării protopărinţilor a introdus fiinţa umană într-un proces al morţii, într-un
vârtej al existenţei şi non-existenţei”28. „Precum este adevărat că Eu sunt viu tot aşa
este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă
de la calea sa şi să fie viu” (Iez. 33, 11; 18, 23, 32). Dumnezeu vrea ca omul să iasă
din ciclul morţii şi să reintre în ordinea vieţii pe care numai comuniunea cu Sine i-o
poate oferi: „Viaţă şi moarte ţi-am pus înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege
viaţa ca să trăieşti” (Deut. 30, 19). Noul Testament punctează această hotărârea lui
Dumnezeu de oprire a acestui mecanism referitor la moarte. El Se bucură de
întoarcerea păcătosului, căci „vrerea Tatălui vostru Celui din ceruri nu aceasta este,
să piară vreunul din aceştia mici” (Mt. 18, 24). Dumnezeu nu voieşte „ca vreunul să

26
Pr. Prof dr. Ion Bria, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, p. 3.
27
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dimensiunea hristologică a iconomiei mântuirii, în „Ortodoxia”, an XXXV (1983), nr. 2, pp.
238-239.
28
Idem, Credinţa pe care o mărturisim, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române Bucureşti
1987, p. 88.

22
piară, ci ca toţi să ajungă la pocăinţă” (2 Pt. 3, 9). El „voieşte ca toţi oamenii sase
mântuiască” (1 Tim. 2, 4).
Voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu pentru realizarea iconomiei Sale se exprimă
în multe feluri şi în acelaşi timp unitar. Această unitate se întemeiază atât în punctul
de plecare şi în scopul comun al actelor iconomiei dumnezeieşti, cât şi în relaţia lor
strânsă.
Acest sens se dezvăluie treptat şi dinamic la vechiul popor (Israel) la noul
popor al lui Dumnezeu (Biserica lui Hristos), de la legământul lui Dumnezeu cu un
singur popor la legământul cu noul popor al lui Dumnezeu, ales din multe neamuri,
deschis tuturor popoarelor şi caracterizat prin legătura iubirii şi a comuniunii cu
Dumnezeu în Iisus Hristos29, ca anticipare a împlinirii şi desăvârşirii finale.
Pentru a restabili comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni, ruptă datorită
căderii în dimensiunea ei cosmică, Logosul ca persoană a intrat El însuşi mai intim
în creaţie şi în istoria umană 30. „Tot aşa şi noi - spune Apostolul Pavel - când eram
copii, robiţi eram sub stihiile lumii, dar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu L-a
trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub lege să-i
răscumpere ca să dobândim înfierea” (Gal. 4, 3-6). „Cel ce dintru început fiind în
chipul lui Dumnezeu a socotit că a fi El întocmai cu Dumnezeu nu e o prădare, dar
S-a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare
aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine facându-Se ascultător până la moarte - şi
încă moarte pe cruce” (Filip. 2, 6-8). Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat „pe
Care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume” (In. 10, 36). Întru aceasta El nu este
numai „împăratul şi învăţătorul”, ci şi „Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre”
(Evr. 3, 1), întrunind la modul suprem aceste demnităţi sau slujiri prin care El a
înfăptuit mântuirea noastră31.

29
Pr. Prof dr. D. Popescu, Introducere în dogmatica ortodoxă, Ed. Libra, Bucureşti, 1997, p. 38.
30
Pr. Prof. dr. Ion Bria, Go Forth in Peace, p. 4.
31
Pr. dr. Ioan M., Dicţionar al Noului Testament, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1984, p. 33.

23
Motivul trimiterii Fiului este iubirea lui Dumnezeu faţă de lume „fiindcă
Dumnezeu este iubire” (1 In. 4, 8, 16) şi „întru aceasta s-a arătat iubirea lui
Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-
Născut, pentru ca noi să viem printr-însul. Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi
L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său
jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre” (In. 4, 9-10). „Că într-atât a iubit
Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce
crede într'însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(In. 3,16).
Deci, scopul trimiterii Fiului este mântuirea lumii: „Că Dumnezeu nu L-a
trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască
printr'Însul” (In. 3, 17). „Iisus Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe cei
păcătoşi” (1 Tim. 1, 15) sau „să-1 caute şi să-1 mântuiască pe cel pierdut” (Lc. 19,
10; 5, 31-32). Pe El „Dumnezeu L-a rânduit jertfa” (Rom. 3, 25) “pentru noi toţi”
(Rom. 8, 32) “pentru ca prin moarte să-1 surpe pe cel ce are stăpânia morţii, adică pe
diavolul, şi să-i elibereze pe cei ce de frica morţii erau toată viaţa ţinuţi în robie”
(Evr. 2, 14-15).
Cuvântul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi este subiectul activ
al întrupării, prin asumarea firii umane în persoana Sa, dar acelaşi Cuvânt este activ
în întreaga iconomie care cuprinde creaţia, întruparea - răscumpărătoare şi sfinţirea.
Duhul Sfânt participă la întruparea Fiului (Lc. 1, 35) şi rămânerea Duhului peste
Iisus Hristos este proprie slujirii Sale mesianice (Isaia 11, 2; In. 1, 33).
Astfel, iconomia mântuirii are un caracter trinitar, dar ea comportă o
dimensiune hristologică bine definită şi nu hristomonistă 32.
Întruparea cuprinde întreaga lucrare în lume pentru care Fiul a fost trimis de
Tatăl, şi aceasta, în manifestarea ei concretă şi evidentă.

32
Ibidem, p. 237.

24
CAPITOLUL I
Preoția și rolul preotului în comunitatea creștină

2.1. Statutul preotului liturghisitor astăzi

Prima afirmaţie necesară pe care trebuie să o facem este aceea că în fiecare


om dimensiunea sacerdotală este constitutivă şi dacă omul a pierdut această
dimensiune a pierdut exact ceea ce era esenţial în el.
Părintele Stăniloaie spunea: „Calitatea de preot a omului nu-i decât ultima
concluzie a calităţii lui de fiinţă responsabilă. . . prin calitatea de preot se dăruieşte
lui Dumnezeu răspunzând la aceeaşi chemare a Lui care voieşte ca prin dăruirea Sa,
să -L umple e darurile Sale”. 33
În îndeplinirea datoriilor sale aduse de cultul divin, preotul oficiază în numele
şi persoana Mântuitorului, dar totodată şi ca mijlocitor al obştii credincioase către El.
Sfinţii Părinţi şi tâlcuitori ai Liturghiei, afirmă că preotul liturghisitor reprezintă pe
de o parte persoana lui Iisus Hristos dar el este şi delegat al comunităţii
credincioşilor săi, deoarece el vorbeşte şi se roagă nu pentru sine sau în numele său,
ci pentru credincioşi şi în numele acestora” 34. Preoţia a fost instituită întâi de toate
pentru nevoile cultului, adică pentru a mijloci legătura oamenilor cu Dumnezeu.
Când săvârşeşte slujbele sfinte, preotul ortodox se găseşte în exerciţiul chemării sau
sarcinii sale primordiale, preotul fiind înainte de toate un sfinţitor şi apoi învăţător şi
conducător al turmei sale. Mântuitorul întemeiază preoţia creştină, în primul rând în
vederea menirii sacramentale la Cina cea de Taină, când lasă ucenicilor Săi puterea
de a săvârşi Sfânta Euharistie,(„Aceasta faceţi întru pomenirea Mea”, Luca XXII,
19), completând-o apoi cu puterea de a lega şi dezlega şi autoritatea deplină prin
cuvintele de trimitere le predică, pentru a converti lumea întreagă.

33
Pr. Prof. dr. D. Stăniloaie, Dogmatica, volumul II, p.135
34
Pr. prof. Dr. Ene Branişte, Preotul de azi ca liturghisitor, în rev. S. Teologice, nr. 1-2, martie-aprilie, 1949, p. 99

25
Oficiul de liturghisitor al preotului ortodox constituie nu numai punctul cel
mai sublim al preoţiei, ci şi latura cea mai însemnată a misiunii sale, adică aceea de a
fi, în ultima linie, organul sfinţitor al vieţii credincioşilor săi.
De acea preotul ortodox a fost întotdeauna un organ de sfinţire a turmei sale,
un împuternicit şi deţinător al harului de sus, pe care îl pune la îndemâna
credincioşilor; supunerea slujitorului la regulile orânduite de Biserică şi îndeplinirea
conştiincioasă şi exactă a oficiului său liturgic, constituie o dovadă evidentă a
conştiinţei sale de membru, cu o menire specială şi răspunderi deosebite, al Bisericii
sau comunităţii religioase din care face parte. Iată de ce, Biserica prescrie în
canoanele şi rânduielile ei obligaţia pentru preot de a respecta tipicul slujbelor fixat
şi predat în cărţile noastre liturgice.

2.2. Preoția la Sfinţii Părinţi

În istoria religiilor din toate timpurile şi de pe întreaga suprafaţă a pământului,


preoţia a jucat un rol esenţial şi decisiv. Ea reprezintă nu numai firul tradiţiei rituale
şi teologice ci concentrează în sine religia pe care o actualizează continuu. Preoţii
deşi cu mintea şi credinţa arcuite spre cer, au trăit pe pământ şi între oameni, au
luptat pentru alinarea durerilor, pentru îmbunătăţirea stării sociale, materiale şi
spirituale a contemporanilor şi nu s-au dat înapoi de la sacrificiul vieţii însăşi pentru
realizarea marilor idealuri ale credinţei lor religioase. Preoţii precreştini şi necreştini
aduceau sacrificii zeilor, se rugau pentru popor şi pentru ei „anunţau şi explicau
poruncile divine, prezidau şi interpretau oracolele, făceau iniţierea în mistere şi
interveneau, la nevoie, în treburile statului”. 35
Preoţia Vechiului Testament era de origine dumnezeiască şi reprezintă o
cinste excepţională pe care nu o egala decât covârşitoarea răspundere pe care o avea.
Diferitele preoţii ale păgânismului nu depăşeau oficiul magiei, clerul păgân era o

35
Pr. Prof. dr. Ioan Coman, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi , în Revista Studii Teologice, nr. 9-10, noiembrie-
decembrie,p. 740

26
clasă aparte, asocială anti socială. Recrutarea acestor preoţi nu interesa niciodată
societatea. În statele aristocratice „preoţia era rezervată claselor conducătoare”. 36
Începând cu epoca lui Alexandru cel Mare, în Asia Mică, în insule şi în colonii,
preoţia se cumpăra pentru sine sau pentru alţii.
Cu totul altfel se prezintă preoţia creştină. Instituţie divină prin harul lui Iisus
Hristos, ea continuă opera Lui în lume. Caracterul supranatural al preoţiei creştine
vine de la Întemeietorul ei istoric.” Definirea rolului şi ţinta preoţilor lui Hristos sunt
menţionate şi lămurite încă din primele scrieri creştine, îndeosebi în acelea ale
Sfântului Pavel”.37 În primele trei veacuri preoţia îşi impunea rolul printr-o intensă
lucrare duhovnicească consfinţită de atâtea ori prin opere scrise de prestigiu şi prin
sânge martiric, prin lucrări de educaţie şi asistenţă socială, clerului acesta prea zelos
uneori şi lipsit de simţul, se contesta câteodată şi autoritatea.
Este cazul tulburărilor preoţeşti de la Corint cărora la pune capăt Sfântul
Clement Romanul prin scrisoarea de la 96-98, despre insultele pe care un diacon le
aduce episcopului său.
Sfântul Ignatie precizează că: „fără episcop nu se poate face nimic; cel ce face
ceva fără ştirea episcopului face slujba diavolului, căci episcopul este totul”. 38 În
scrisoarea către Trallieri el rezumă astfel concepţia despre ierarhia bisericească :
„cinstiţi pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pentru că ei sunt păzitorii bisericii Lui, aşa
cum episcopul este chipul Tatălui universului, iar preoţii sunt sinedriul lui
Dumnezeu şi legătura cu Apostolii lui Hristos. Fără aceştia nu e Biserică aleasă”. 39
O operă de o deosebită importanţă pentru istoria şi sensul preoţiei la sfârşitul
secolului IV, care anticipează atâtea din ideile Sfântului Grigorie de Nazians şi ale
Sfântului Ioan Gură de Aur, este lucrare anonimă „ Constituţiile apostolice”, care
stabilesc în cartea a doua primul cod sacerdotal dezvoltat din primele perioade ale
literaturii patristice. Această epocă, numită pe drept cuvânt, clasicismul creştin, a

36
Ibidem, p. 740
37
Ibidem, p. 743
38
Sfântul Ignatie, Scrisoarea către Efeseni, V,VI
39
Idem, Scrisoarea către Trallieri, III

27
realizat performanţe în toate domeniile atinse de noua credinţă: duhovnicesc, moral
şi social. Preoţii patristici şi-au dat seama de rolul lor şi au încercat să definească
misiunea nu numai prin fapte, dar şi prin opere scrise: tratatele „Despre preoţie”.
Patru scriitori de geniu şi sfinţi mari au scris despre misiunea dumnezeiască a
preoţiei: Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie şi
Sfântul Grigorie cel Mare. Preoţia creştină este „ semnul iubirii lui Hristos. Ea este
dregătoria dragostei faţă de turma pe care Hristos a încredinţat-o păstorului”.40
Preoţia creştină fiind semul şi lucrarea dragostei între cer şi pământ se
deosebeşte de toate celelalte prin întruparea esenţei religiei creştine care este
dragostea.
Părinţii secolului IV erau alarmaţi de unele moravuri inadmisibile cu ocazia
recrutării preoţilor. Sfântul Ioan Hrisostom enumera unele dintre criteriile practicate
probabil, în vremea lui: aristocraţia familiei, bogăţia care avea avantajul că preotul
nu avea să fie întreţinut din veniturile Bisericii; Sfântului Ioan se ridică cu
vehemenţă împotriva acestor practici, prin care înţelege să le stăpânească prin
aplicarea a trei principii de bază: pregătirea integrală desăvârşită, caracterul
democratic al preoţiei şi responsabilitatea neştirbită a episcopului hirotonisitor.
„ Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor pentru că el trăieşte nu numai pentru
el ci şi pentru o atât de mare mulţime de oameni”. 41 El este al poporului şi preoţia sa
nu e validă decât atâta timp şi în măsura în care el lucrează şi se mistuie pentru
fericirea poporului încredinţată spre păstorire. Tot Sfântul Ioan spunea: „Mulţimea
păstoriţilor se uită la purtările conducătorilor lor ca la un model şi caută să se
asemene în purtări cu ei”. Episcopul joacă un rol decisiv la alegerea candidaţilor.
Sfântul Vasile cel Mare insistă în Regulile Monahale, că hirotonia nu trebuie dată cu
uşurinţă şi fără băgare de seamă. Condiţiile pentru admiterea la hirotonie sunt: fizice,
religios-morale, intelectuale. Referitor la condiţiile fizice, sfântul Ioan spune că „
Dacă trupul nu e robust, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăşi şi nu e
40
Pr. Prof. dr. Ioan Coman, op. cit, p. 743
41
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Ed. Ins. Biblic şi de Misiune al BOR, Buc., 1998, trad. de pr. D. Fecioru,
cartea a III-a, cap 10,p. 75

28
capabilă să treacă la realizări”. 42 Prestanţa fizică este o cinste adusă Mântuitorului şi
un adaos la frumuseţea servirii preoţeşti, dar nu este de ajuns numai aceasta. Unii
Părinţi cer o educaţie severă a mişcărilor trupului.
Pregătirea religioasă şi morală este una dintre cele trei funcţii ale preoţiei cea
sfinţitoare sau sacramentală, cere candidatului şi preotului o aleasă şi adâncă
sensibilitate religioasă, in puternic simţ al divinului. Pregătirea morală este o lege
supremă pentru preoţie. Trebuie ca preotul să fie virtuos în toate laturile vieţii sale.
Se cuvine ca „ el să fie un buchet de frumuseţi morale şi duhovniceşti”. 43
Preotul să depăşească pe ceilalţi oameni prin virtutea sufletului său, prin
caracterul său exemplar; el trebuie să posede o solidă şi înaltă cultură. Conducătorul
de suflete se află necontenit în faţa a nenumărate probleme de gândire, de simţire şi
de atitudine ale turmei sale spirituale.
Activitatea preotului se desfăşoară pe trei planuri: planul sacramental, haric
sau teandric, planul moral şi planul social. Pe plan haric, preotul face din preoţie o
slujire supraomenească unică în existenţa omenească şi dumnezeiască. Iată cum
înfăţişează preoţia pe plan haric un pasaj celebru din cartea a treia a tratatului
„Despre preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur:” Preoţia se săvârşeşte aici pe
pământ, dar ea are rang între depărtările cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, că
slujirea aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel ci Însuşi
Mângâietorul …. Pentru acea preotul trebuie să fie atât de curat ca şi cum ar sta chiar
în cer printre puterile cele îngereşti”.44
Lucrarea preotului pe plan sacramental sau haric urmăreşte teandria, adică
îndumnezeirea omului. Lumina şi dragostea pe care Dumnezeu ni le trimite prin
Sfintele Taine, umplu în primul rând sufletul preotului. Preotul este ambasadorul
către Dumnezeu nu numai al întregii cetăţi ci al întregii lumi. El se roagă lui
Dumnezeu pentru greşelile tuturor, vii şi morţi. Prin Sfintele Taine şi prin

42
Ibidem, p. 77
43
Ibidem, p. 78
44
Sfinţii Părinţi, Sensul preoţiei , rev. S. Teologice, nr.9-10, noiembrie-decembrie, 1949, p. 747

29
rugăciunile sale, preotul uneşte în sine pe cei ce au fost, cu cei ce sunt şi cu cei ce
vor fi.
Activitatea preotului pe plan moral decurge din activitatea sa pe plan haric.
Lipsa curăţeniei morale anulează toate faptele preotului. Preotul nu poate avea
succes în lucrarea sa de îmbunătăţire şi desăvârşire a oamenilor decât dacă el însuşi
este îmbunătăţit şi desăvârşit sau pe cale a deveni astfel:” Mai multe sunt valurile
care tulbură sufletul preotului decât vânturile care frământă marea” 45, exclama
Sfântul Ioan. Prin natura misiunii şi a legăturii lui cu oamenii, preotul este expus
continuu la primejdii, care pot deveni uşor păcate; iată unele dintre aceste primejdii,
care asemenea fiarelor, pot sfâşia sufletul preotului.” Mânia, tristeţea, invidia, cearta,
hula, pâra, minciuna, făţărnicia, uneltirea,pornirea împotriva celor care nu ne-au
făcut nici un rău, dragostea de a fi lăudat, dorinţa după posturi de cinste, onoruri
nemeritate, smerenia mare de ochii lumii şi nu smerenia adevărată; pe toate aceste
fiare şi mai mult decât acestea le hrăneşte şi le creşte stânca aceea a slavei deşarte”. 46
De aceea el trebuie să-şi facă o educaţie morală sacerdotală continuă şi să
culeagă foloasele de la preoţii cu adevărat îmbunătăţiţi. Oamenii judecă preotul ca şi
cum el nu ar fi într-un înveliş trupesc, nici nu ar avea fire omenească, ci parcă ar fi
înger şi lipsit de orice slăbiciune. În general, preotul nu se bucură de o afecţiune
excesivă din partea oamenilor, chiar dacă greşelile lui sunt neînsemnate. De aceea el
trebuie să se aştepte la batjocoriri, la insulte şi chiar la ameninţări din partea oricui.
Activitatea preotului pe plan social este continuarea şi încununarea celorlalte
activităţi pe plan haric şi moral. Sfinţii Părinţi au depus eforturi considerabile pentru
a îmbunătăţi serios stările sociale ale vremurilor lor. Preotul se roagă pentru „
stingerea războaielor de pretutindeni, pentru încetarea tulburărilor, pentru pace,
pentru prosperitate; de aceea Sfinţii Părinţi treceau de la rugăciune pe teren şi
interveneau pentru a uşura sau elimina neajunsurile sociale; Sfântul Ioan Gură de
Aur constată că în sarcina episcopatului din vremea lui cădeau şi ajutorarea

45
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 63
46
Ibidem, p. 70

30
văduvelor şi îngrijirea bolnavilor , grija deosebită pentru fecioare, judecata
bisericească şi vizitele zilnice. Această practică era generală în Biserica veacurilor
patristice şi oamenii, cum erau marii capadocieni, îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare,
au organizat-o transformând-o în instituţii de caritate ca: spitale aziluri de bătrâni,
case pentru educare fetelor. Preoţii patristici interveneau masiv pentru înlăturarea
sau uşurarea efectelor flagelelor naturii ca: seceta, inundaţiile, cima, cutremurele de
pământ.
Mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, preoţimea noastră nu va ezita să
colaboreze cu toate iniţiativele şi operele pentru crearea unei orânduieli sociale mai
dreaptă şi mai bună. Toate planurile activităţii preotului: haric, moral, social, sunt
orientate spre viaţă, spre progres şi spre pace.
Preoţia creştină, spre deosebire de alte preoţii, este o slujire dumnezeiască,
fără rang printre dregătoriile omeneşti. Ea este semnul dragostei, al dragostei
culminate pentru Hristos şi pentru oameni. Preoţimea patristică şi cea creştină, în
general, a iniţiat şi a sprijinit opere considerabile şi de folos obştesc şi de
transformări sociale. Sfinţii Părinţi au iubit oamenii până la totală lepădare de sine:
au renunţat la averea lor, la faima lor, la sănătatea lor de dragul turmei iubite „ Iată
stil duhovnicesc vrednic de învăţat”. 47

2.3. Harul și responsabilitățile preotului

Elogiul preoţiei l-au făcut unii mari Părinţi Bisericeşti, în opere pastorale
cunoscute, în tratate teologice şi în cărţile de ritual. Elogiul preoţiei s-a făcut cu pilda
marilor păstori creştini şi a altor slujitori devotaţi sfintei lor misiuni, unii cunoscuţi
de noi alţii smeriţi ostenitori ale căror urme le-a scris sigur Domnul în Cartea Vieţii.
Elogiul preoţiei se face continuu prin sacrul ei oficiu, prin puterea şi prin chemarea
ei, care vin de dincolo de om prin necesitatea şi prin binecuvântatele ei efecte în
viaţa noastră religios-morală.
47
Ibidem,p. 71

31
Biserica este opera şi trupul lui Hristos în lume, între noi, preoţia este organul
prin care se face actual, activ, simţit,luminător, roditor şi sfinţitor harul dumnezeiesc
acordat Bisericii. Preotul săvârşeşte lucrul lui Dumnezeu; preoţia este acest lucru al
lui dumnezeu săvârşit de om cu puterea Lui; preotul este astfel împuternicitul lui
Dumnezeu pentru noi, este - cum îl numeşte Sfântul Apostol Pavel - „ omul lui
Dumnezeu”(I Timotei 6,11).”Când Mântuitorul a întâlnit pe Apostolii Săi cu putere
de sus, a întărit prin ei pe toţi slujitorii Săi în Biserica Sa, Hristos trimiţând pe
ucenicii Săi să propovăduiască în toată lumea cuvântul Lui, să înveţe şi să boteze
popoarele; a dat prin ei acest mandat tuturor slujitorilor Săi; când Iisus Hristos a
cerut Apostolilor Săi ca să săvârşească Sfânta Cină a jertfei euharistice, a cerut-o
tuturor slujitorilor Săi până la sfârşitul veacurilor”.48
Preoţia este prelungirea şi perpetuarea misiunii sfinţilor apostoli în lume, este
un mandat încredinţat de „Mântuitorul slujitorilor Săi din toate timpurile. Preoţia
este o lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din
cuvântul lui Hristos, chemare din chemarea lui Hristos”. 49 Preoţia s-a bucurat de
cinste în toate timpurile şi în toate religiile.
Între preoţia anticreştină şi cea creştină se găseşte distanţa dintre religiile
naturale omeneşti, denaturate, degenerate coborâte la nivelul superstiţiei păgâne sau
al formalismului iudaic. Nici un zeu sau semizeu, nici un om divinizat,nici un
pontifex maximus, nu a exercitat sacerdoţiul, ca funcţie şi ca misiune spirituală.
Singurul Iisus Hristos a exercitat preoţia cea nouă, ca har şi ca misiune
dumnezeiască, preoţia ca un drept şi ca u privilegiu al Fiului lui Dumnezeu, preoţie
ca mijlocire între oameni şi dumnezeu; preoţia creştină vine din preoţia lui Hristos,
fiind un atribut al lui Iisus Hristos.
Biserica fiinţează şi se menţine prin preoţie;” prin preoţie este şi va fi Hristos
în mijlocul nostru , prin preoţie se însuşeşte cuvântul lui Hristos, harul Lui, prin
preoţie devenim mădulare ale Bisericii, primim Sfintele Taine ale ei”. 50 Harul şi
48
Pr. Prof. dr. Ioan Coman, op. cit, p. 762
49
Pr. Prof.dr. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preotului, Rev. S. Teologice, nr.3-4, martie-aprilie, 1952, p. 159
50
Ibidem, p.159

32
slujirea fiecărui preot se înşiră pe un lanţ de aur, în care el este o verigă şi care leagă
în Hristos pe toţi clericii până la sfârşit prin sacră şi neîntreruptă succesiune
apostolică. Preotul primeşte şi comunică altora, din depozitul harului sacerdotal,
puterea de a se mântui prin el şi alţii. El trăieşte nu numai viaţa sa ci şi viaţa
comunităţii lui. Prin el se binecuvintează şi se sfinţeşte viaţa noastră , de al naştere şi
de la baia Botezului şi până la rugăciunea de înmormântare a credinciosului.
Credincioşii sunt în gândul şi în rugăciunea lui la fiecare liturghie, la fiecare ierurgie,
la fiecare zi „ Fără aceştia nu se cheamă Biserică” zicea Sfântul Ignatie despre
clerici, iar fără Biserică ( adică fără preoţi) nu se realizează opera mântuirii. Pe cât
de mare este cinstea şi puterea preotului în calitatea lui de om sfinţit şi sfinţitor, pe
atât de mare este răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor pentru
primirea şi purtarea cu cinste a sarcinii lui, pentru plinirea cu scumpătate a datoriilor
lui.
Mântuitorul a spus Apostolilor Săi: „ Voi sunteţi sarea pământului, iar dacă
sarea se va strica, cu ce se va săra? Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate cetatea să
se ascundă stând deasupra muntelui, nici nu aprind făclia şi o pun sub obloc, ci în
sfeşnic şi luminează tuturor celor ce sunt în casă” (Matei 5, 13-16). În aceste cuvinte
dumnezeieşti se cuprinde misiunea apostolică şi preoţească. Nu se poate închipui
apostolat şi preoţie fără deplină şi riguroasă consecvenţă, între preot şi preoţie, între
om şi chemare. Preoţia este mai întâi slujire cu sufletul, este atitudine interioară, este
o convingere, o mărturisire. Dacă preotul face din Evanghelie o simplă carte de ritual
din care citeşte credincioşilor pericopele indicate de tipic şi eventual le explică bine,
credincioşii nu vor vedea în Evanghelie decât o carte de slujbă din care se fac citiri şi
care se sărută ca un obiect de cult.
Cultul creştin este un cult în duh şi adevăr; este o manifestare a credinţei şi a
evlaviei, a unui sentiment curat, înălţător. Preotul trebuie să mediteze cu cutremur
asupra acestui lucru pentru a nu deveni din ierurg un profanator. El trebuie să se ştie
totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, Căruia I se adresează cultul ca un suprem
omagiu , ca actul religios cel mai important şi să se reculeagă în adâncă stăpânire de

33
sine şi linişte, de smerenie şi înălţare sufletească. În misiunea sa sacră, preotul nu
este numai un liturghisitor, un propovăduitor şi tălmăcitor al cuvântului lui
Dumnezeu.
Înzestrat cu misiune şi cu putere de sus, preotul este între noi încărcat cu o
răspundere egală cu sfinţenia, cu înălţimea şi cu cinstea slujirii lui. Preotul este un
vas ales, pentru un lucru sfânt, un om deosebit cu ceilalţi. Faptele care pot fi pentru
ceilalţi indiferente sau tolerante, prin slăbiciunea omenească sunt pentru el
necuviincioase şi nepermise. Preotul trebuie să ştie totdeauna că el nu se poate purta,
manifesta, bucura, supăra, distra ca alţii; nu poate vorbi şi face ceva decât ca un
preot. Lucrul acesta impune preotului un continuu examen de conştiinţă. Prin el ca
slujitor şi împuternicit al lui Dumnezeu, se slăveşte sau se de faimă Dumnezeu; dacă
preotul prin purtarea sa împotriveşte voii lui Dumnezeu şi dezminte cuvântul Lui,
lumea va face cu atât mai uşor acest lucru. Răul se imită mai uşor decât binele.
Preotul este apostol, care nu se mulţumeşte cu forme, nu caută lauda lumii, nu caută
ale sale, ci se smereşte şi se străduieşte să-l sporească şi să-l facă mai bun. Lauda şi
câştigul lui este mântuirea sa şi a credincioşilor săi. Un preot în întrecere cu lumea
pentru bunuri şi plăceri lumeşti, în atitudine de om cu pântecele plin, superficial,
uneori pedant şi provocator prin lipsa sa de modestie, iată cum nu trebuie să fie
preotul. Preotul este un om ca noi toţi. El este covârşit de slujba sa, obligat la multă
răbdare, la tact, la prudenţă, la înfrânare, la devotament, la spirit de sacrificiu.
Preotul ortodox nu este obligat la asceză, el se bucură de drepturile sale fireşti
ca oricare om, dar cu o măsură, cu o bunăcuviinţă, un spirit al răspunderii pe care nu
le au în acelaşi grad ceilalţi oameni.
Preotul nu trebuie să-şi măsoare şi să cântărească nici drepturile nici datoriile
cu cele ale lumii. Între a putea face orice şi a mântui pe oameni, mai mare faptă şi
mulţumire este în ordinea sufletească cea din urmă. Aceasta ridică slujba şi cinstea
preotului cu mult peste toate celelalte: o ridică în grijă, în durere, în luptă
sufletească, dar, şi în mulţumire şi câştig moral. Preotul trebuie să sufere cu orice
suferind, cu orice neputincios, să pătimească împreună cu cei care pătimesc. Sufletul

34
lui să fie de o sensibilitate deosebită, deoarece el va da seama înaintea lui Dumnezeu
pentru fiecare păstorit. El este „ crainicul, mesagerul, interpretul, omul lui
Dumnezeu între credincioşi”.51 El este apostolul,el este lumina lumii şi sarea
pământului. Oricare ar fi numărul credincioşilor , oricât ar fi ştiinţa sau puterea
noastră a tuturor celorlalţi , el ne întrece pe toţi prin vrednicia şi prin puterea slujirii
sale. El este mai mult decât noi toţi, el simte mai mult decât noi toţi, el face ceea ce
nu putem face noi toţi; liturghiseşte împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu şi ne
înduhovniceşte pe noi credincioşii „ spre mântuire, în numele din harul şi cu puterea
lui Dumnezeu”.52

2.4 Preoţia – sfaturi şi îndemnuri

Printre feluritele slujiri ale lui Dumnezeu de către om, nu vom putea găsi nici
una mai frumoasă şi mai înălţătoare decât preoţia. Preoţii sunt slujitorii lui Hristos,
moştenitorii puterii şi slujbei apostoliceşti. Luaţi aminte - zice apostolul „ fiţi cu
băgare de seamă”, având o dregătorie aşa de înaltă, ca să fiţi lumina lumii şi nimeni
niciodată să vă găsească lipsuri. Pe culmi înalte este rânduit, aşadar preotul,
slujitorul lui Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog a fost întrebat odată: „ Cum trebuie să fie
preotul? Eu nu sunt vrednic a fi preot, dar cum trebuie să fie un preot, ştim. Sfântul
Simeon a răspuns: Mai întâi de toate el trebuie să fie curat şi trupeşte şi sufleteşte; să
nu fie părtaş la nici un păcat”. 53
„Slujirea noastră preoţească”, zicea Sfântul Ioan de Kronstadt – „Este o
lucrare cerească, o slujire a dreptăţii şi sfinţeniei, o slujire prin care sufletele se nasc
din nou, se curăţă, se sfinţesc şi se înalţă spre desăvârşire”. 54

51
Ibidem, p.159
52
Ibidem, p.161
53
Ibidem, p.174
54
Ibidem

35
Preotul prin îndurările negrăite ale lui Hristos Domnul, se învredniceşte de
noianul întreg al darurilor lui Dumnezeu, prin deasa împărtăşire cu Sfintele Taine,
precum şi prin săvârşirea celorlalte Taine ale Bisericii. El, preotul, „trebuie să
vieţuiască după toată buna cuviinţă, având în vedere darul pe care îl poartă şi pe care
trebuie să-l înmulţească la fel ca pe un talant , dat de Dumnezeu, pentru mântuirea
lui şi a credincioşilor lui”. 55
Mai înainte de toate, preotul trebuie să-şi câştige prin harul lui Dumnezeu,
darul cel mai necesar, dragostea evanghelică. De această dragoste el are nevoie în
orice vreme, în orice clipă; când săvârşeşte serviciul public sau particular, Taine şi
ierurgii, preotul este dator să aibă duhul lui Hristos şi să iubească păstoriţii săi şi pe
toţi oamenii, cu dragostea lui Hristos.
Preotul – zice Sfântul Ioan de Kronstadt – este puternic, este mare în timpul
săvârşirii Sfintelor Taine, este atotputernic atunci când este îmbrăcat cu cea mai
înaltă vrednicie aceea de a se ruga şi a -L milostivi pe Dumnezeu pentru toată lumea.
În timpul slujbei preotul nu este numai o slugă a lui Dumnezeu, el este un prieten
care stă înaintea lui Dumnezeu ca mijlocitor pentru popor şi în acelaşi timp ca
săvârşitor al ierurgiilor celor mai presus de ceruri; pravilele bisericii îl îndeamnă pe
preot să fie cu toată evlavia faţă de ierurgia pe care o săvârşeşte aducându-i aminte
că:
Sfânta Masă în faţa căreia stă el, este scaunul Împăratului Cerurilor;
„Blestemat este tot cel ce săvârşeşte lucrul Domnului cu nepăsare” 56.
Pentru preotul lui Dumnezeu podoaba cea mai mare este smerenia şi
blândeţea. Smerenia este temelia oricărei virtuţi, nu numai în cuvinte şi fapte ci şi în
toate purtările. Blândeţea este primul rod al smereniei. „ Ea este o însuşire a
spiritului omenesc datorită căreia preotul poate potoli toate răscolirile patimilor şi
mai ales ale mâniei”. 57

55
Pr. P.Grosu, Preoţia, lucrare cerească, în S. Teologice, nr.9/10 , 1951, p. 500
56
Ibidem, art. cit., p. 500
57
Ibidem, art. cit., p. 501

36
Preoţia este frumoasă în toată slujirea şi sub toate aspectele ei. Toate
activităţile desfăşurate de preot în parohia sa sunt de mult folos, dar pe lângă acestea,
fiecărui preot îi este netăgăduit lipsa de a avea în sine şi cu sine starea duhovnicească
– duhul rugăciunii. Cuviosul Nil zice:” Fericit este acela care niciodată nu încetează
a se ruga. Tu, preotule al lui Dumnezeu, prin glasul rugăciunii tale să cuprinzi
picioarele nevăzute ale lui Dumnezeu şi atunci inima ta cea întinată se va preface
într-o comoară de aur nepreţuit, într-un jertfelnic al Domnului”.58
Preoţii sunt purtătorii măreţelor învăţături dumnezeieşti ; ei sunt purtătorii
mistriei darurilor lui Dumnezeu şi sunt săvârşitorii Sfintelor Taine. Preoţilor odată
cu harul li s-a dat şi o putere pe care nu o are nimeni afară de cei aleşi. Lor li s-a dat
puterea de a lega pe cei păcătoşi pentru iad, pentru a-i scoate de acolo. Mântuitorul a
spus: „Câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi câte veţi dezlega pe
pământ vor fi dezlegate şi în ceruri”(Matei 18,18). Dar, preotul duhovnic trebuie să
fie şi sălaş al darului lui Dumnezeu, rugător, smerit, înţelept ca şarpele şi curat ca
porumbelul. Părintele duhovnicesc în scaunul mărturisirii este oarecum înlocuitorul
lui Hristos. Duhovnicul trebuie să fie adânc pătruns de simţul compătimirii faţă de
cei ce se căiesc. Sfântul Pavel zice: „ Fraţilor, chiar de va cădea un o în păcat, voi,
cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6,1). Nu
este nimic mai puternic decât blândeţea şi mai viguros decât bunătatea, spunea
Sfântul Ioan Hrisostom.

2.5. Chemarea şi pregătirea pentru preoţie

Vocaţia pentru preoţie este o problemă veche şi mereu nouă. Ea e strâns legată
de problema pregătirii pentru preoţie, cele două mergând împreună. Dar ce este
vocaţia preoţească? Vocaţia preoţească în general,este o alegere dumnezeiască
binecuvântată şi o stăruitoare chemare de sus. Ea este o chemare tainică, răsărind din

58
Ibidem, art. cit., p. 503

37
harul lui Dumnezeu şi ducând pe cel chemat pe culmi nebănuite. Vocaţia preoţească
e împărţită de obicei în două: „1. Vocaţie subiectivă. 2. Vocaţie obiectivă”. 59
Prin vocaţie subiectivă se înţeleg înclinările sufletului spre acte de evlavie:
plăcerea de a se ruga, de a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu, de sfinţi, de a merge
la Biserică, de a citi sau a cânta la strană, de a respecte posturile şi sărbătorile, de a
se spovedi şi de a se împărtăşi, de a respecta persoanele bisericeşti. Dar, vocaţia
preoţească nu e numai rodul închinărilor evlavioase, ci mai ales efectul lucrării lui
Dumnezeu, care cunoaşte că din sânul mamei sale şi ajută pe cel ce se va împodobi
cu înalta slujire. Prin vocaţie obiectivă, se înţelege hirotonirea, adică acea chemare
de la Dumnezeu prin înalta ierarhie bisericească. Părinţii Bisericii pun mare preţ pe
hirotonie, fiindcă prin ea se dă deplinătatea harului, prin ea cel ce o primeşte are rang
mai mare decât îngerii. Vocaţia preoţească nu se improvizează. Ea trebuie
descoperită şi îndrumată. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „ Pentru ce în armată,
în comerţ, în agricultură şi în alte domenii omeneşti, e lucru hotărât că nimeni nu
încalcă domeniul celuilalt”. 60 Vocaţia reală face din preot un om ireproşabil, gata de
a instrui pe oricine, iubitor de străini, devine un exemplu frumos pentru toţi.
Biserica cere preotului o ţinută fizică de prestanţă şi demnitate. Ea cere mai
ales ca preotul să fie împodobit cu darurile alese ale minţii şi cu o întinsă cultură.
Misiunea pastorală şi învăţătorească a preotului, în obligă pe acesta să-şi însuşească
numeroase şi variate cunoştinţe. Preoţi nu pot fi creatori de cultură decât dacă sunt
misionari, adică, dacă retrăiesc în inima lor pe Mântuitorul, aşa cum l-au retrăit
Sfinţii Apostoli şi toţi misionarii creştini până astăzi. Cultura preoţilor de vocaţie
trebuie să fie întinsă şi adâncă, asemenea glorioasei epoci patristice. Sfinţii Părinţi
ca: Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Ambrozie, stăruie îndelung asupra
meşteşugului vorbirii în lucrarea pastorală. Dar, arta cuvântului, care trebuie să
convingă şi să captiveze nu va fi un simplu joc de sonorităţi verbale, ci expresia unei
bogate comori de credinţă, cugetare şi simţire. Preotul de vocaţie este mai ales un

59
Ibidem, art. cit., p. 209
60
Ibidem, art. cit., p. 216

38
moderator şi un conducător de suflete. El trebuie să posede neapărat ştiinţa
conducerii sufletelor. Preotul tânăr nu posedă de la început această ştiinţă, dar el şi-o
poate însuşi treptat, prin administrarea continuă a Sfintelor Taine din care primeşte
puteri înălţătoare, prin săvârşirea deasă a Sfintei Liturghii, prin stăpânirea de sine,
prin râvna neîncetată după desăvârşire. Cu puterea lor deosebită de pătrundere Sfinţii
Părinţi au văzut că pastoraţia sufletelor, este o sarcină copleşitoare, pe care ei o
numesc „ Arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. Conducerea sufletelor angajează toate
forţele preotului în special în duhovnicie. Preotul nu e de la început un duhovnic
desăvârşi, dar, râvna lui neîncetată pentru curăţia sufletelor, îl vor ajuta să ajungă un
adevărat păstor. Din cele de mai sus , rezultă că vocaţia este absolut necesară pentru
preoţie. Ea se arată uneori mai devreme, alteori mai târziu, dar totdeauna ea se află
ca o făgăduinţă de logodire cu Biserica în inima candidatului.
Vocaţia trebuie însoţită de o pregătire atentă şi stăruitoare, căci Dumnezeu nu
cheamă la preoţie oameni inapţi pentru această înaltă slujire, fără capacitate pentru
exercitarea ei.

39
CAPITOLUL III
Sfintele Taine și misiunea slujirii preoțești

3.1. Sfintele Taine în general


În calitatea Bisericii de Trup tainic al lui Hristos, Dumnezeu - Creatorul
tuturor poate lucra si asupra fiinţei umane. Lucrarea aceasta se împlineşte prin
săvârşirea Sfintelor şi mântuitoarelor Taine. „Sfintele Taine sunt acţiuni sensibile
instituite de Hristos prin care se împărtăşeşte harul lui Hristos şi se uneşte Hristos cu
61
persoanele care cred ” . „ Sfintele Taine sunt lucrari tainice, săvârşite de episcop
sau preot, prin care ni se comunica in chip nevăzut, dar prin forme sau acte
exterioare harul divin necesar mantuirii noastre ”62 .
Mântuitorul Hristos prin Întruparea Sa şi prin întreaga Sa lucrare mântuitoare
ne-a adus viaţa şi această viaţă ne este oferită concret prin Sfintele Taine, cu ajutorul
cărora noi ne facem partaşi cu El prin moarte şi suferim împreuna cu El, ca să putem
fi şi înviaţi în puterea şi harul hristic.
În Ortodoxie, în general, întreg cultul este o epicleză, o invocare a Sfântului
Duh, dar mai ales Tainele care nu sunt numai repetiţia unor formule si rânduieli, ci
prilejuri pentru reînnoirea chemării şi pogorârii Sfântului Duh. Fiecare Sfânta Taină
are propria sa Cincizecime, epicleza sa, care este rugăciunea adresată Tatălui pentru
ca El să reverse Sfântul Duh.
Prin săvârşirea şi primirea harului Sfintelor Taine se realizează o comunicare
de viaţă duhovniceasca. Pentru aceasta, Sfintele Taine, sunt o parte fundamentală a
slujirii Bisericii, care caută prin întreaga sa lucrare să actualizeze urmarea şi apoi
vieţuirea în Hristos. Sfintele Taine sunt mijloace prin care primim iubirea lui Iisus
Hristos şi care ne leagă de El. Iubirea lui Hristos este harul dumnezeiesc. Harul
sacramental corespunde principalelor trebuinţe ale vieţii omului începând de la
naştere şi până la sfârşitul vieţii.
61
Preot D. Staniloaie, “Teologia dogmatica ortodoxa”, vol. III Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1978, p. 8.
62
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, “Biserica şi cult pe înţelesul tuturor”, Ed. Europartner, Bucuresti 1996, p. 123.

40
Prin Sfintele Taine se constituie Biserica. Prin Tainele iniţierii( Botez,
Mirungere şi Împartaşanie) omul se încorporează în Biserică şi mai departe numai
prin aceste lucrări sfinte ( Pocainţă, Cununie, Hirotonie şi Maslu) se pot transcende
dimensiunile umane ale comunităţii creştine. Tainele sunt mijloace sau căi
conducătoare spre împărăţie şi nu sunt scopuri în sine. Legătura dintre Taine şi
Biserică indisolubilă, de aceea ele sunt numite Taine ale Bisericii şi Biserica
dreptmăritoare este considerată Biserica a Tainelor.
Sfintele Taine aparţin iniţial Bisericii şi pentru ea se săvârşesc ele asupra
credincioşilor. „Prin acestea, este permanent prezent viu şi activ Hristos-Domnul în
Biserica şi în viaţa credincioşilor. Prin Sfintele Taine viaţa Bisericii, în Duhul cel
Sfânt şi viaţa credincioşilor ei se uneşte cu viaţa Capului ei nevăzut, cu Hristos şi
astfel înaintează în viaţa duhovnicească ”63.
Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de
întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul şi viaţa şi care ne spune
că:" Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine"(Ioan 14, 6).
Aceasta ar însemna că, odată cu înălţarea Mântuitorului la cer, legătura
noastră cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garanţie a mântuirii ar înceta.
Cuvintele Mântuitorului spun însa clar: "Vă este de folos sa Mă duc Eu. Căci
daca nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar daca Mă voi duce, Îl voi
trimite la voi"(Ioan 16, 7), aici ni se revelează pentru prima oară importanţa Sfintelor
Taine pentru mântuirea noastră.
Harul Duhului Sfânt trimis de Mântuitorul Apostolilor Săi şi prin ei Bisericii
Sale are misiunea de a învăţa toate şi a aduce aminte de toate cele spuse şi făptuite
de Mântuitorul (Ioan 14, 26).
Harul transmis prin Sfintele Tainele va face simţită prezenţa Mântuitorului
faţă de toţi oamenii: "Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul
veacurilor"(Matei 28, 20).

63
Pr. Dr. Dura Nicolae, “Propovaduirea şi Sfintele Taine”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1998, p. 140.

41
Absenta întâlnirii vizibile cu Mântuitorul va fi împlinită de Harul revărsat în
Sfintele Taine, care sunt o permanentă sărbătoare a Cincizecimii pentru sufletele
credincioşilor, sărbătoare cu reale urmări ontologice.
Dar aşteptarea "întâlnirii depline poate fi înţeleasă numai prin faptul că noi şi
acum îl întâlnim pe Domnul cel preamărit, căci El face vizibilă şi palpabilă între noi
prezenţa Sa harică, activă prin Sfintele Taine"64
Deci, Sfintele Taine sunt lucrări vizibile, acte personale ale Mântuitorului, în
vizibilitate pământească, prin mijlocirea cărora "ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus
şi prin care venim în contact viu cu misteriul cultic sfinţitor al lui Hristos"65.
Valoarea si importanţa lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor
mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârşeşte asupra
credinciosului. Ele sunt simboluri în sensul în care simbolul este domeniul în care
"văzutul este o parte a nevăzutului şi ca atare îl cuprinde, căci o parte poate
reprezenta întregul, pe baza participării: de pildă, capul este trupul întreg"66

3.2. Noţiunea de Sfântă Taină


„Cuvântul sacrament – în limba latină sacramentum, înseamnă jurământ,
67
mister religios şi este folosit pentru a descrie anumite rituri ale credinţei creştine.
„Vulgata redă cuvântul în unele locuri cu grecescul misterion care înseamnă mister,
taină descoperită iniţiaţilor, secret, învăţătură tainică, ceea ce nu poate fi cuprins cu
mintea (Marcu IV, 1 ; Luca VIII, 10 ; Romani XI, 25 ; I Cor. XV, 51 ; Coloseni II,
2 ; I Tesaloniceni II, 7 ; Efeseni V, 32). ”68
În folosinţa timpurie eclesiastică, sacramentul a fost folosit cu un sens mai
larg cu privire la orice respectare a unui ritual sau lucru sacru. În folosinţa de fiecare
zi, cuvântul s-a aplicat în două moduri: „referitor la gajul sau zălogul încredinţat spre

64
E. H. Schillebeeck, ”Hristos- Taina intâlnirii noastre cu Dumnezeu”, în "Ortodoxia", XVIII (1966), nr. 1, p. 120.
65
Ibidem p120.
66
Pr. Prof. D. Stăniloae, ”Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni”, în "Ortodoxia", VIII(1956), nr. 1, p. 10.
67
G. Guţu, Dicţionar Latin-român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 1081.
68
Maurice Carrez şi Francois Morel, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. de Gheorghe Badea, Societatea
Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999, p. 191

42
păstrare publică de către părţile aflate în proces, ipotecat spre a fi folosit într-o cauză
sacră şi ca jurământul pe care un soldat roman îl depunea faţă de împărat şi apoi
referitor la orice alt jurământ. ” 69
Mai târziu aceste idei s-au combinat pentru a produce conceptul de rit sacru
care era un gaj sau un simbol a cărui primire implica un jurământ de loialitate şi
aceasta a condus în timp la „limitarea cuvântului „sacrament” la riturile majore de
instituire de instituire divină. ”70
Într-un înţeles mai restrâns, taine sunt actele sfinte ale religiei creştine prin
care se împărtăşeşte credincioşilor harul dumnezeiesc. Prin această împartăşire
din harul dumnezeiesc, Sfintele Taine se deosebesc de toate celelalte simboluri.
„Se numeşte taină, pentru că credem nu ceea ce vedem, ci unele vedem şi altele
credem"71, zice Sf. loan Gură de Aur, astfel observăm că, în înţeles restrâns sau
special, taina este o lucrare sfântă, care a fost instituită de Însuşi Dumnezeu întrupat şi prin
care se împărtăşeşte credincioşilor în mod văzut, harul dumnezeiesc. . Mărturisirea
Ortodoxă (I, 99) dă Sfintelor Taine următoarea definiţie: „Taina este o lucrare sfântă,
care împărtăşeşte sufletului credincios arul nevăzut al lui Dumnezeu, sub o formă
văzută, şi care s-a aşezat de Domnul nostru, rin mijlocirea căreia fiecare credincios
primeşte dumnezeiescul har". „Tainele constau intr-un element natural şi dintr-unul
supranatural. . . sunt nu numai semne ale promisiunilor divine, ci şi instrumente care
lucrează necesar prin har asupra acelora care se apropie de e". (Mărturisirea lui Dositei,
decr. 15). 72

3.3. Baza hristologică şi eclesiologică a Tainelor


Este îndeobşte cunoscut că Biserica este Trupul lui Hristos şi plenitudinea de
viaţă a Duhului Sfânt (Efeseni I, 23), căreia „Hristos Însuşi, capul ei, i-a dat puterea

69
Dicţionar Biblic, Societatea Misionară Română, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 1141
70
Ibidem, p. 1141.
71
Sfântul Ioan Gură de Aur apud Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi
Simbolică, volumul II, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 197.
72
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit. , p. 197.

43
şi mijloacele vizibile de împărtăşire a mântuirii realizate de El pentru întregul neam
omenesc, prin Întruparea, Patimile, Jertfa pe Cruce şi Învierea Sa din morţi. Astfel,
Hristos înviat şi slăvit a asumat realităţi pământeşti ca să se împărtăşească pe Sine
Însuşi şi lucrarea Sa dumnezeiască”73 prin ele pentru mântuirea noastră, posibilitatea
acestei asumări fiind dată de Întruparea Sa ca om.
Actele de împărtăşire a lui Hristos, după cum am mai afirmat, sunt Tainele
Bisericii, Biserica fiind ea însăşi o taină şi anume o Taină sursă generală şi
principală a altor taine ca una care participă direct la taina originară care este
Hristos, fiind extensiunea şi prelungirea în timp sau mediul de iradiere al lui Hristos,
74
Taina întâlnirii personale a lui Dumnezeu cu omul şi al mântuirii omului.
Prin Sfintele Taine, Hristos cel Înviat trimite Duhul Său cel Sfânt să ungă şi să
consacre pe cei ce cred, pentru a-i face părtaşi la Paştele, moartea şi Învierea Sa, ca
membri ai Trupului Său tainic. Arhiereul cel ceresc, deschide prin aceste porţi ale
harului intrarea în rai : „ Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor, în locul
nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine şi pe cei ce vor
să fie părtaşi îngropării Sale, necerându-le să moară în chip firesc ca şi El, ci doar să
mărturisească moartea Domnului prin Botez şi să-L vestească prin ungerea cu
sfântul Mir şi prin împărtăşirea cu Sfânta Taină ce se săvârşeşte pe altarul Bisericii,
unde, în chip neînţeles, oamenii mănâncă Trupul celui ce a murit şi a înviat. Aşa că,
după ce i-a făcut să intre pe porţile Împărăţiei Sale, Domnul îi şi încoronează pe cei
ce îi urmează.
Şi aceste porţi sunt cu mult mai însemnate şi mai de folos pentru sufletul
nostru decât chiar porţile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă
nu a trecut înainte prin cele dintâi” 75

73
Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 61.
74
Cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XVIII
(1966), nr. 9-10, pp. 531-532.
75
Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae, Bucureşti, 1992, p. 143.

44
Baza generală a Tainelor Bisericii este credinţa că Dumnezeu poate lucra
76
asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. „ Spiritul dumnezeiesc poate nu numai să
producă modificări cu mult mai mari asupra energiei din care se alcătuiesc formele
lumii, ci şi să producă această energie, ca un efect al energiei Lui spirituale,
imprimând în ea potenţial formele ce se vor actualiza la vremea lor, sau aşa zisele
« raţiuni » ale lucrurilor, de care vorbesc Sfinţii Părinţi. „ 77
La baza concepţiei despre Sfintele Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în
putinţa lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om,
prin mijlocirea trupurilor şi a materiei dintre ele, în ambianţa Bisericii, ca Trup tainic
al lui Hristos. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om, dar
puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului, şi a trupului său,
ci e şi o putere cu mult mai mare ce străbate prin ele. Este puterea Duhului
dumnezeiesc, cu care omul se pune de acord şi căruia i se deschide prin credinţă, în
ambianţa Bisericii.
„ În Taină nu se poate trasa o frontieră între mişcarea omului care lucrează şi
puterea Duhului Sfânt ”, 78 dar mişcarea si lucrarea sunt rodul conlucrării între voinţa
umană deliberativă şi har.
Odată ce a primit harul în ea, voinţa umană nu mai este singură, de sine, ci e
penetrată şi modelată de har, adică este în comuniune cu Hristos cel lucrător în om.
Voinţa umană, soarbe din iubirea lui Hristos, susţinută de voinţa Lui faţă de noi,
pentru a se umple ea însăşi de iubire. Iată deci că dialogul dintre voinţa lui Hristos şi
voinţa noastră este un dialog al iubirii ; al iubirii desăvârşite a lui Hristos infuzate
nouă prin Sfintele Taine şi al iubirii sau voinţei noastre în creştere, căci spune Sf.
Nicolae Cabasila „ …iubirea este virtutea voinţei. Când deci după toată călăuzirea şi
purtarea de grijă a voinţei, Dumnezeu cere roade, este vădit că El rămâne în voinţa
noastră şi că depune în ea puterea şi dispoziţia spre bine. Deci şi Botezul de aceea ni

76
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 9.
77
Laughlin Patrick J. Mc. , apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit, , vol. I, Bucureşti, 1978, p. 232.
78
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit. , vol. III, p. 7-8.

45
l-a dat şi de aceea l-a instituit între celelalte Taine, ca să facă în noi voinţa bună…Şi
toată puterea Tainelor şi viaţa cea nouă e pentru voinţă. ” 79
Sfintele Taine revarsă în om viaţa divină, adică energiile dumnezeieşti ale
Sfintei Treimi, sălăşluite în umanitatea Fiului şi coborâte în noi prin Duhul Sfânt.
Ele au rostul de a preface treptat existenţa credincioşilor după chipul Omului-
Hristos. În acest proces, fiecare taină îşi are rolul ei deosebit de al celorlalte, dar
toate stau în legătură internă întreolaltă.
Ele toate comunică acelaşi Duh, aceeaşi energie divină a lui Hristos cel înviat
şi proslăvit ca om, dar nu toate la fel, ci din oceanul acestei energii, ceea ce se
potriveşte cu starea credinciosului. Toată energia lui Hristos cel înviat şi înălţat s-a
revărsat în umanitatea Lui şi a ridicat-o la această stare prin faptul central al morţii,
prin faptul jertfei Sale, care continuă ca oferire sau ca moarte mistică în faţa Tatălui.
Energia dumnezeiască din umanitatea Sa are calitatea de energie a jertfei, e trăirea
bogăţiei copleşitoare a prezenţei lui Hristos în dispoziţia totalei Lui dăruiri Tatălui.
De aceea toate efluviile de har ce ni se conferă nouă credincioşilor prin diferitele
taine, izvorăsc din această continuă stare de jertfă, care este în acelaşi timp o
continuă plinătate de viaţă a lui Hristos ca om şi produc în noi aceeaşi stare ; şi
numai întrucât produc aceeaşi stare ne şi mântuiesc. 80
Prin fiecare taină participăm la toate actele mântuitoare ale Domnului, sau la
Domnul înviata în care sunt concentrate toate faptele mântuitoare ale Sale, energia
tuturor. Dar, întrucât inima acestor acte este moartea şi Învierea, prin toate Tainele
participăm la moartea şi Învierea Lui, însă în grade diferite.
Trup tainic al lui Hristos, Biserica împlineşte sfinţirea şi mântuirea noastră ;
Biserica este „ Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi „ (Efeseni I, 23) ;
Biserica este o prezenţă vie, teandrică, constituită dintr-o comuniune de persoane
umane cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, ea fiind trupul iar credincioşii

79
N. Cabasila , apud Pr. Prof. Dr. D. Stănilloae, Natură şi har în teologia bizantină, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVI
(1974), nr. 3, pp. 392-439.
80
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Numărul Tainelor, raporturile între ele şi problema Tainelor în afara Bisericii, în rev.
“Ortodoxia”, anul VIII (1956), nr. 2, p. 195.

46
mădularele : „ Capul este întreg în tot corpul şi fiecare mădular al corpului se simte
aparţinând lui Dumnezeu întreg, dar capul rămâne cap, mădularele rămân mădulare
şi trupul rămâne trup, dar nici unul dintre acestea nu poate fi ceea ce este decât
81
păstrându-se în existenţă, ca atare şi celelalte. „ tot ceea ce se petrece în Biserică
îşi are ca iniţiator Capul ei, care este Hristos. Tainele sunt ale Bisericii şi tot Biserica
săvârşeşte Tainele pe care Hristos-Capul le-a instituit.
Sfintele Taine realizează şi exprimă totodată Biserica ca şi comunitate
sobornicească şi sacramentală a oamenilor. “Articularea Sfintelor Taine în viaţa
Bisericii şi a oamenilor o face credinţa Bisericii de care depinde însăşi lucrarea
mântuitoare a acestora. Credinţa Bisericii…ţine de fidelitatea acesteia faţă de Sfânta
Scriptură şi faţă de Sfânta Tradiţie. ” 82
Am arătat că Biserica este Taină, sursă a Tainelor căci în ea Hristos îi
încorporează pe credincioşi în Sine, extinzându-se în ei prin Duhul Sfânt. Astfel,
“dacă Biserica este sacrament sau taină în sensul de uniune realizată între Dumnezeu
şi totalitatea credincioşilor, Tainele, ca acte, sunt mijloace prin care se extinde şi se
menţine continuu această legătură care constituie fiinţa Bisericii. ”83 Tainele sunt
acte ale Bisericii totodată aceasta însemnând că „ prin ele acţionează şi Hristos dar şi
Biserica sau Hristos din şi prin Biserică. Biserica nu e numai un rezultat al
sacramentelor ci şi condiţie a lor. „ 84
Totodată Tainele ca şi dăruiri multiple şi continue ale lui Hristos prin Duhul
Sfânt în Biserică sunt şi prilejul chemării şi pogorârii Duhului Sfânt „ după
Cincizecime, Duhul Sfânt este acela care menţinând-o ca pe un sacrament în
totalitatea ei, o face, datorită acestei calităţi, sursă a actelor sacramentale, însă şi
rezultat mereu înnoit al lor, ceea ce pune în evidenţă faptul că Biserica, având în ea

81
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul ecclesiologic…, p. 86
82
Idem, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiţia apostolică din punct de vedere ortodox, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română”, anul LXLVII (1980), nr. 11-12, p. 1129.
83
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii…, p. 553
84
Ibidem p. 553.

47
pe Hristos din care iradiază continuu Duhul, continuă în acelaşi timp să primească pe
Duhul, să fie îmbogăţită, înnoită şi împrospătată de El prin sacramente. „ 85
Concluzia este aceea că, odată intrată în istorie la Cincizecime, Biserica este
prin Hristos în Duhul Sfânt condiţie a Tainelor dar şi rezultat al lor, fiindcă este
condiţie a lor. De aceea, în afară de Biserică nu pot fi Taine şi ele trebuie săvârşite în
Biserică, întru puterea lui Hristos şi prin organele rânduite ce au puterea de a
transmite harul dumnezeiesc prin Taine.

3.4. Necesitatea Tainelor


Necesitatea Sfintelor Taine este strâns legată de necesitatea harului pentru mântuire,
întrucât Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos ca mijloace speciale de
comunicare a harului dumnezeiesc în Biserică, rezultă că ele sunt absolut necesare pentru
mântuire. Poate exista însă şi posibilitatea ca, Dumnezeu să mântuiască pe unii şi în afara Bisericii
şi implicit a Sfintelor Taine, „în cazul în care aceştia n-au cunoştinţă sau nu pot beneficia de ele,
dar nu în cazul că le resping. Oricum, acestea sunt excepţii care confirmă regula şi nu infirmă
86
caracterul necesar al Sfintelor Taine. ” Romano-catolicii susţin că aceştia se mântuiesc cu
siguranţă, ceea ce probabil, dar conform Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii acest lucru nu este sigur.
Sfânta Scriptură ne spune că cel ce nu primeşte Sfintele Taine, nu va intra în împărăţia cerurilor,
fără a preciza vreo excepţie sau vreun motiv de neprimire mai special. Desigur că Dumnezeu este
atotputernic şi poate trece peste orice motiv şi „poate acorda mântuirea în chip excepţional, altfel
decât prin Sfintele Taine , aşa cum a făcut cu tâlharul de pe Cruce. ”87
Totuşi ceea ce trebuie reţinut în legătură cu Sfintele Taine este că cel ce le
nesocoteşte ca mijloace de împărtăşire a harului dumnezeiesc instituite de Insuşi
Dumnezeu, nu se va mântui.

85
Ibidem, p. 534.
86
Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, Ediţia III, p. 309.
87
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit. , p. 201.

48
3.5. Numărul şi împărţirea Sfintelor Taine
Tradiţia şi practica ortodoxă recunoaşte sub aspectul de lucrare sfântă prin
care sub formă văzută se împărtăşeşte harul nevăzut al lui Dumnezeu, un număr de
88
şapte Taine, numărul de şapte având conotaţii legate de desăvârşire, puritate, de
cele şapte daruri ale lui Dumnezeu enumerate la Isaia, cap. II, 1-2: „O mlădiţă va ieşi
din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El
Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei,
duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. ”
Învătătura despre şapte Taine apare pentru prima dată în Mărturisirea de
credinţă cerută împăratului Mihail Paleologul de către papa Clement al IV-lea în
anul 1267 şi citată în Sinodul unionist de la Lyon în anul 1247. „Polemica cu
teologii protestanţi din timpul patriarhului Ieremia al II-lea din Constantinopol,
conduce la aceeaşi afirmaţie a numărului de şapte taine. Scrisoarea patriarhilor
răsăriteni menţionează acealşi număr de şapte Taine, nici mai mult nici mai puţin. ”
89

Deşi aceste enumerări îşi au originea în Biserica Apuseană, ele au fost


acceptate şi de creştinii din răsărit după secolul al XIII-lea. Acceptarea avea la bază
desigur nu influenţa teologiei latine, ci fascinaţia numărului şapte, pus în legătură cu
textul de la Isaia XI, 1-3.
La autorii bizantini care acceptă cele şapte taine găsim totodată şi diverse liste
ce concurează una pe alta. Monahul Iov (sec. al XIII-lea), autor al unei dizertaţii
asupra Sfintelor Taine, include în listă tunderea în monahism, aşa precum a făcut-o
şi Teodor Studitul, dar îmbină într-o singură Taină Pocăinţa şi Maslul.
Simeon arhiepiscopul Tesalonicului (sec. al XV-lea) acceptă şi el caracterul
sacramental al tunderii în monahism, dar o pune în rând cu Pocăinţa, considerând
Maslul ca Taină separată. Între timp, Ioasaf, Mitropolitul Efesului (contemporan al

88
Pentru justificarea numărului de şapte al Tainelor, vezi mai pe larg la H. Andrutsos, Dogmatica, p. 314.
89
Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, Bucureşti, 1996, p. 285.

49
arhiepiscopului Simeon), declara: „Eu cred că tainele Bisericii nu sunt şapte ci mai
multe” şi dă o listă de zece taine ce cuprindea în plus şi sfinţirea Bisericii. 90
Sfântul Dionisie vorbeşte şi el de şase Taine iar Sfântul Ioan Damaschinul nu
menţionează decât două. „Unele texte menţionează ca Taină şi aghiazma mare şi
adeseori Botezul însemna ansamblul celor trei Taine. ” 91
Deşi nu s-a angajat oficial faţă de nici una din liste, Biserica Ortodoxă
Răsăriteană acceptă şapte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Maslul,
Nunta şi Preoţia. Şapte Taine a instituit Mântuitorul Iisus Hristos, şi tot şapte a
învăţăt şi Biserica pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii.
Având în vedere efectele lor ecleziale, precum şi paralelismul dintre cele şapte
Taine şi cele şapte daruri ale Sfântului Duh (I Corinteni XII, 8-11), care a trecut din
92
teologia scolastică în Mărturisirile de credinţă mai recente, „ mulţi teologi găsesc
acest număr ca potrivit cu trebuinţele vieţii spirituale ale creştinului. ”93 Botezul
naşte pe om, prin Duhul Sfânt la o viaţă nouă în Hristos; Mirungerea întăreşte şi
dezvoltă viaţa cea nouă duhovnicească, iar Euharistia o hrăneşte şi o înviorează,
unind în mod deplin şi fiinţial pe cel botezat cu Hristos. Boala sufletului, păcatul şi
bolile trupului sunt vindecate, prima prin Pocăinţă, ultimele, în special, prim Maslu.
În sfârşit, comunitatea credincioşilor are nevoie de o stare preoţească, pentru
propovăduirea Evangheliei, săvârşirea celor sfinte şi conducerea pe calea mântuirii
(Matei XXVIII, 19-20). „ Această stare este consfinţită prin Taina Hirotoniei.
Biserica mai are nevoie şi de Nuntă, pentru sfinţirea unirii bipersonale a celor ce
realizează împreună legătura naturală a căsătoriei, în vederea perpetuării, conservării
neamului omenesc şi a participării lui la Taina unirii cu Hristos, cu Biserica. ” 94

90
John Meyendorff, Teologia bizantină, trad. în limba română de Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Bucureşti, 1996, p. 19p.
256.
91
Paul Evdokimov, op. cit. , p. 286.
92
Cf. Patriarhul Ieremia I, Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Caracterul ecleziologic…, p. 177.
93
Hr. Andrutsos, Simbolica, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei,
Craiova, 1955, p. 247
94
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Numărul Tainelor, raporturile dintre ele…, p. 191

50
Trebuie amintit faptul că protestanţii recunosc în general numai Botezul şi
95
Euharistia. Luteranii le socotesc pe acestea două ca mijloace obiective ale graţiei
de care se împărtăşesc toţi cei ce le primesc, indiferent de dispoziţia lor subiectivă.
Adevăratul motiv al respingerii celorlalte cinci Taine de către protestanţi, stă
în spiritul doctrinei lor. 96
Exisa diferite impartiri ale Tainelor:
a) Taine care se repeta: Euharistia, Spovedania, Nunta, Maslul si uneori
Mirungerea, si Taine care nu se repeta: Botezul si Hirotonia si, chiar uneori,
Mirungerea;
b) Taine ale incorporarii in Hristos ca madulare ale Trupului Sau Biserica:
Botezul, Mirungerea si Euharistia; Taine ale cresterii in Hristos: Euharistia; Taine
reparatoare: Pocainta si Maslul si Taine pentru misiuni speciale: Hirotonia si Nunta.

3.6. Spovedania, prilej de pastoraţie


Textele Noului Testament precum şi literatura bisericească, ne înfăţişează pe
preot ca pe o călăuză sau îndrumător al credincioşilor pe calea spre mântuire. În
parohia sa această misiune de îndrumare a credincioşilor, se îndeplineşte în mod
obişnuit prin formele pastoraţiei sociale sau colective, cum este catehizarea, predica
de duminica. Acest procedeu se numeşte de obicei pastoraţie sau conducere
spirituală colectivă. De aceea, ţinta misiunii pastoraţiei trebuie să fie ajungerea pe
cât se poate la individ, la contactul cu el, la cunoaşterea lui şi la aplicarea metodelor
corespunzătoare situaţiilor sufleteşti specifice lui. Practica pastoraţiei colective se
poate încadra, prin natura ei, în oricare sistem, din cauza periodicităţii ocaziilor de
care este legată, ca: Predica de Duminică şi în toate zilele de sărbători, ori cu ocazia
săvârşirii tainelor şi ierurgiilor. Pastoraţia individuală are însă un caracter incidental,
deoarece ea foloseşte cazurile, ocaziile şi întâlnirile întâmplătoare cu fiecare din

95
Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Caracterul ecclesiologic…, p. 177.
96
Cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, Numărul Tainelor…, pp. 193-195

51
enoriaşi. Un singur prilej are preotul pentru îndrumarea spirituală individuală a
enoriaşilor săi, care este unică: Spovedania.
Spovedania este în esenţa ei şi înainte de orice, o Taină a Bisericii. Este taina
prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică a
reintegrării în har a creştinului pocăit. Dar, spovedania, nu este numai o taină, ci în
acelaşi timp este o instituţie de pedagogie divină, prin care se poate cârmui sufletul
prin resorturile sale cele mai adânci; în legătură cu administrarea Tainei
Spovedaniei, rolul de păstor sau îndrumător spiritual al preotului vine la iveală într-o
măsură covârşitoare. Ea este forma cea mai proprie şi cea mai eficace de conducere
pastorală. Este, prin urmare, firesc, ca în scaunul de spovedanie, pastoraţia să se
întemeieze şi să pornească de la cunoaşterea individualităţii religios-morale a
credinciosului.
În scaunul de spovedanie, duhovnicul va ţine ca deschiderea inimii
penitentului să se încadreze în limitele unei pocăinţe şi dorinţe de îndreptare morală.
Cunoaşterea poziţiei exacte a fiecăruia sub raportul religios-moral, ne va indica dacă
este nevoie şi în ce măsură sau în ce puncte de credinţă trebuie să intervenim pe loc
cu o cateheză sumară sau de circumstanţă adecvată.
Momentul, însă, în care pastoraţia în scaunul de spovedanie este angajată din
plin de condiţiile caracteristice individualităţii, îl reprezintă dictarea sau stabilirea
canoanelor sau epitimiei, adică a acelui tratament curativ, care constă din exerciţii
mai grele, în scopul regenerării organismului moral, adică a conştiinţei şi voinţei
penitentului. Se înţelege, deci, că la prescrierea canonului, trebuie să se ia în seamă o
serie de consideraţiuni în legătură cu personalitatea individului şi cu viaţa lui în
lume, spre a se şti dacă epitimia sau canonul prescris vor fi împlinite întocmai de
penitent. Pentru aceasta duhovnicul trebuie să aibă în vedere următoarele:
a) însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a penitentului,
cu alte cuvinte, individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul: „ Unora la place

52
lauda, altora mustrarea, bineînţeles făcută la timpul potrivit; altfel, ambele păgubesc
dacă nu vin la timp şi cu socoteală”. 97
b)se va ţine seama de nivelul moral, adică de gradul de virtute şi de
perfecţiune al subiectului de spovedanie. Negreşit, canoanele recomandate acestor
categorii de credincioşi nu au, în general, un caracter corecţional sau de vindecare a
unor metehne morale; ele sunt menite să-i facă numai a spori sau a înainta şi mai
mult în starea lor şi „ a se face mai vrednici de unire cu Domnul”. 98 Canonul trebuie
prescris apoi în raport cu : a) puterile penitentului; b) posibilităţile de viaţă şi relaţiile
personale ale penitentului; c) mentalitatea personală a penitentului şi a timpului
actual; d) felul, natura şi gravitatea păcatului; e) dispoziţia de îndreptare a
penitentului.
Scopul urmărit în ultima linie prin spovedanie este de a dobândi pentru
penitent iertarea, deci împăcarea cu Dumnezeu: „ Pregătirea şi realizarea acestui
scop formează ţinta finală a întregii asistenţe religios-morale, exercitată de preot prin
pastoraţie individuală din scaunul spovedaniei”. 99

3.7. Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină.


Prin spiritualitate creştină se înţelege în general, vieţuirea în Hristos, adică un
chip de gândire, de simţire şi trăire a vieţii în duhul lui Hristos. Această participare la
viaţa dumnezeiască ne este înlesnită prin Sfintele Taine, începând cu Botezul şi
culminând în Sfânta Euharistie. Covârşitoarea însemnătate „ a sfintei Împărtăşiri în
spiritualitate creştină apare astfel mai presus de orice îndoială”. 100
Expresiile „ deasa împărtăşire” şi „zilnica împărtăşire”, au ajuns astfel termeni
tehnici în teologia spirituală a Bisericii romano-catolice, unde au fost date decrete
papale şi s-au acordat indulgenţe speciale pentru încurajarea şi răspândirea acestor
practici”.101

97
Ibidem, p. 9
98
Ibidem, p. 10
99
Pr. Prof. dr. p. Vinitlescu, Spovedania, în Rev. S. Teologice, nr. 9-10, 1949, p. 705
100
Ibidem, p. 706
101
Ibidem, p. 712

53
În concepţia Bisericii Ortodoxe însă, roadele Sfintei Euharistii nu se
determină prin numărul de împărtăşiri , ci ele depind de dispoziţiile sufleteşti pe care
le au credincioşii cu ocazia primirii Sfintei Împărtăşanii. De altfel, în istoria
bisericească, înţelesul expresiei „deasa împărtăşire”,nu reprezintă o noţiune fixă ci el
se determină după epoci în raport cu regula sau nivelul respectiv de viaţă creştină.
Raportată la epoca creştinismului primar, s-ar putea spune că împărtăşirea s-ar fi
putut numi „deasă” sau „ mai deasă”, numai dacă un credincios ar fi avut ocazia să
se apropie de Sfintele Taine mai mult decât o dată în cursul săptămânii, deoarece
singura zi liturgică era Duminica. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în „ Apologia
Întâia”, precizează clar că Duminica era ziua în care se împărtăşeau toţi membrii
comunităţii. Împărtăşire, în principiu, la fiecare Liturghie, a putut fi deci o practică
generală, atâta timp cât Duminica a fost singura zi liturgică din săptămână. Nu se
poate nega, totuşi, că împărtăşirea deasă şi zilnică, găsea încă din veacul al patrulea
participanţi şi chiar după aceea, printre persoanele deosebit de pioase din Apus,
putându-se cita astfel de cazuri în „provinciile Africii, Italiei, unde exista în această
privinţă o tradiţie din Epoca Bisericii primare”. 102
Fără îndoială, pentru întreţinerea vieţii sale spirituale, creştinul, are nevoie să
primească pe cât se poate de des „ pâinea vieţii veşnice”, care este: „ izvor de
bunătăţi, viaţă şi solire spre adăugirea şi înmulţirea dumnezeieştii bunătăţi”. 103
Biserica recomandă să se facă împărtăşirea mai cu seamă în perioada posturilor,
deoarece acestea fiind epoci de exerciţii spirituale speciale, credincioşii găsesc mai
cu uşurinţă condiţii proprii pentru pregătirea dispoziţiei sufleteşti trebuitoare în
vederea participării la dumnezeiasca Cină de Taină. Sfântul Pavel spunea: „ Cel ce
va mânca pâinea aceasta şi va bea din potirul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat
faţă de Trupul şi Sângele Domnului….Căci cel ce mănâncă şi bea din ele cu
nevrednicie, acele mănâncă şi bea sieşi osândă, nesocotind Trupul Domnului” (I
Corinteni 11, 28-29).

102
Idem, Sfânta împărtăşanie în spiritualitatea creştină, în Rev. S. Teologice, nr. 5-6, mai-iunie, 1953, p. 383
103
Ibidem, p.383

54
3.8. Caracterul comunitar al Sfintei Euharisti
Sfânta Euharistie este considerată pe bună dreptate, “Taina Tainelor” 104, fiind
expresia cea mai adecvată a Bisericii şi inima ei, pentru că Trupul tainic al Domnului
fiinţează şi se desăvârşeşte prin Trupul euharistic, îndumnezeit, al lui Iisus Hristos.
Ca urmare împărtăşirea de acelaşi Trup euharistic constituie sursa de maximă
coeziune spirituală,105 de manifestare a unităţii prin comuniunea de viaţă harică.
Pe de altă parte Hristos este cultul veritabil şi jertfa “pentru mulţime” şi
“pentru noi”, pe care noi îl primim în acţiunea liturgică a harului. Formula “pentru
mulţime” semnifică deci dimensiunea universală a jertfei, iar “pentru noi”– aplicarea
la comuniunea reunită,106 la Biserica în care se săvârşeşte Euharistia.
Constituirea Bisericii în ziua Cincizecimii este urmată imediat de revelarea
naturii sale: “Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget …şi , frângând pâinea…luau
împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii” (Fapte II, 46). Viaţa
credincioşilor dobândeşte deci un stil euharistic, comunitar: “Iar toţi cei ce se
credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte” (Fapte II, 44). În lumina Înălţării şi a
Cincizecimii noi putem să înţelegem necesitate şi semnificaţia epiclezei euharistice,
a invocării Duhului Sfânt asupra Euharistiei, pentru că Înălţarea pune în lumină
intervenţia epicletică a lui Hristos – Preotul, iar Cincizecimea manifestă împlinirea
acestei epicleze într-o ambianţă comunitară.107 Prin pâinea-Hristos, credincioşii se
transformă în însăşi această pâine, aşa încât Hristos vieţuieşte în ei şi în Hristos. Ori
aceasta este, evident, mai mult decât o comemorare şi conferă anamezei şi epiclezei
euharistice o semnificaţie aparte, în sensul unei mişcări a anamezei spre epicleză,
tainic sesizată de credincioşi în cadrul comunitar al Liturghiei. 108 Prin epicleză se
produce prefacerea elementelor în Trupul şi Sângele Domnului, iar prefacerea este în

104
P. Evdokimov, L’Orthodoxie, Ed. Delachaux et NiestLé Neuchâtel, 1965, p. 128;
105
Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit, p. 8;
106
P. Evdikomov, Eucharistie – Mystère de l’Eglise, în “La pensée ortodoxe”, Revue de L’Institut de Théologie
Orthodoxe, Paris, 1968, nr. 2 (13), p. 63;
107
Max Thurian, Le pain unique, simple reflexion sur l’Euharistie et le ministtere, Les Presses de Taizé, 1967, p. 45;
108
Max Thurian, op. cit, p. 46;

55
funcţie de comunitate, pentru că în acest timp credincioşii se roagă şi al lor “amin”
este indispensabil, deşi singur preotul atestă coborârea Duhului şi identificarea
ofrandei la Trupul lui Hristos. Epicleza asupra credincioşilor semnifică, la rândul
său, intrarea acestora în comuniunea Duhului Sfânt şi deci unitatea lor cu Hristos ,
Hristos ne asociază ofrandei Sale, iar noi cuprinşi în El, oferim Tatălui viaţa noastră;
în felul acesta, viaţa tuturor credincioşilor devine o parte integrată a ofrandei
Mielului lui Dumnezeu. Rugăciunea ofrandei precizează acest lucru: “Doamne
Dumnezeule … fă-ne vrednici de a-Ţi aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti; pentru
păcatele noastre şi cele din neştiinţă ale poporului. Şi ne învredniceşte să aflăm har
înaintea Ta, ca să fie bine primită jertfa noastră şi să sălăşluiască Duhul cel bun al
harului Tău peste noi, peste aceste daruri puse înainte şi peste tot poporul Tău”109.
Totodată Hristos singur oferă şi este oferit: “Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem
de toate şi pentru toate”110. Jertfa Sa este unică şi mereu actuală. Ceea ce s-a produs
odinioară odată pentru toţi, intră în cult ca ceva prezent, iar primirea Sa, comunitară,
dar în acelaşi timp personală şi veşnică, nu se raportează la trecut, ci la darul actual
făcut nouă de Hristos, prin ea. “Peste tot – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – nu se află
decât un Hristos, în întregime aici şi acolo, neformând decât un singur şi acelaşi trup.
Şi la fel cum acest singur şi acelaşi trup se oferă în diverse locuri, tot astfel nu există
decât o singură jertfă…şi victima oferită astăzi este cea care a fost în ziua
răscumpărării şui cea care nu poate fi consumată…Noi nu oferim o altă victimă, ca
preotul legii vechi, ci întotdeauna aceeaşi” 111. Acelaşi Sfânt Părinte aminteşte că
jertfa lui Hristos a fost adusă pentru întreaga fire şi că era de ajuns pentru a-I mântui
pe toţi; în realitate însă nu le-a folosit decât acelora care au crezut în asemenea
jertfă.112
Jertfa euharistică este şi jertfa Biserici; ea este pentru Biserică, pentru toţi
membrii ei, semnificaţia sa este pregnant ecleziologică. Instituirea Euharistiei la

109
Liturghierul, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Bucureşti, 1967, p. 138;
110
Ibidem, p. 145;
111
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 12, 3 la Epistola către Evrei, P.G., LXIII, 131 C;
112
Idem, Omilia 2, 8 la Epistola către Galateni, P.G., LXI, 647;

56
Cina cea de Taină arată că Hristos a vrut să lase Bisericii o jertfă conformă naturii
membrilor ei, ca ei să reproducă jertfa sângeroasă – oferită o singură dată pe Cruce –
prin jertfa nesângeroasă de pe Altarul Bisericii. Biserica îşi însuşeşte deplin jertfa
Mântuitorului, ca şi cum ar fi jertfa ei, ca şi cum ar fi jertfa proprie a fiecărui
credincios al ei. Jertfa lui Hristos ne este comunicată prin Biserică, iar noi participăm
la această jertfă nu numai în efectele sale, ci în însuşi actul pătimirii jertfelnice.
“Deci noi aducem jertfă lui Hristos şi ne aducem jertfă cu El, pentru că Hristos ne
atrage comunitatea în jertfa Sa, pentru a o uni cu El şi a o integra în plimora Sa.
Trupul Său personal devine Trupul Bisericii numai în măsura în care Trupul
Bisericii se asimilează Trupul hristic şi aceasta se face progresiv, până la teandria
desăvârşită”113. Orice necesitate spirituală a noastră îşi află realizarea într-un act
corespunzător ei; ori necesitatea profundă de a oferi ceva deosebit lui Dumnezeu, îşi
găseşte împlinirea în jertfa oferită de însuşi Fiul lui Dumnezeu, care este şi jertfa
noastră.
În jertfa euharistică se pomenesc vii şi morţii. Sunt prezenţi în ea: Fiul lui
Dumnezeu, îngerii, arhanghelii, credincioşii; ofrandele sunt pentru toată Biserica şi
pentru toată lumea, pentru întreaga plenitudine.114 Jertfa euharistică este deci o
acţiune expiatoare care aduce mântuirea tuturor. Dimensiunile ei, semnalate în
Evanghelia Sfântului Ioan (III, 6), sunt dimensiunile Euharistiei, ale dragostei ce stă
la temelia jertfei. Sensul curent şi clasic al Euharistiei este împărtăşania sau
comuniunea. Împărtăşania ne comunică în chip tainic una şi aceeaşi viaţă
dumnezeiască, prin Iisus Hristos. Hristos este în noi prin Trupul Său, iar noi în El, şi
prin El în Tatăl. 115 Prin aceasta se înfăptuieşte ceea ce remarca Sfântul Apostol
Pavel: “că o pâine, un trup suntem cu cei mulţi; căci noi ne împărtăşim dintr-o
pâine” (I Cor. X, 17). În actul comuniunii se produce o integrare specială, pe care o
obţine doar cel botezat şi care prăznuieşte Euharistia angajându-se în întregime în

113
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Euharistie în concepţia vechilor-catolici şi poziţia Bisericii în această problemă, în
“Ortodoxia”, XIX (1967), nr. 3, p. 341;
114
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia, 21, 5 la Faptele Apostolilor, P.G., LX, 170;
115
Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit, p. 24

57
sensul comunitar al acestei Taine. 116 Euharistia, păstrându-şi semnificaţia şi rolul său
central în viaţa oricărui credincios, este înainte de toate un act al comunităţii
bisericeşti117, care depăşeşte limitele pietăţii individuale, pentru că este sărbătoarea
Bisericii şi plenitudinea Sa. Noi nu putem sta izolaţi în faţa altarului euharistic,
întrucât aceeaşi Pâine hrăneşte mădularele aceluiaşi trup; în duhul credincioşilor,
Euharistia se despoaie de acest caracter comunitar, care-I este esenţial, dacă
mâncarea frecventă a Pâinii cereşti n-are pentru ei nici un alt sens decât propria
bucurie duhovnicească, fără a promova marea cauză a Trupului tainic al lui Hristos,
ei ar leza sensul deplin al Euharistiei. A te uni cu Hristos, înseamnă a te uni cu
Trupul Său tainic, aşa cum este el, adică în forma Sa comunitară. Unirea euharistică
nu îmbracă însă nu numai forma sentimentală şi nu poate fi doar de ordin moral. Ea
urmăreşte şi un alt lucru mai concret şi mai conform cu natura noastră, care este o
natură socială: ea tinde spre o unitate funcţională 118, spre o viaţă de comunitate. Ori
această comunitate este Biserica. Noi primim în Euharistie o hrană comunitară şi
datorită ei se înfăptuieşte unitatea naturii noastre cu Hristos şi în acelaşi timp cu toţi
membrii Bisericii. Sfântul Ioan Damaschin precizează: “Dacă taina este o unire cu
Hristos şi în acelaşi timp o unire a unora cu alţii, ea ne procură, în tot cazul unitatea
cu aceia care o primesc ca noi”.119
În Euharistie Biserica apare ca o singură natură unită cu Hristos. Unirea
euharistică desăvârşeşte calitatea noastră de membre ale lui Hristos, sădind în
adâncul naturii noastre sămânţa divină, inseparabilă de Trupul şi Sângele lui
Hristos.120 Unirea euharistică se raportează astfel la natura noastră, în starea în care
ea este primită în persoana lui Hristos: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele
Meu rămâne întru Mine şi eu întru El” (Ioan VI, 56).

116
C. Stpker, Studia Patristixca, vol. II,. Partea a II-a;
117
St. Jean Chrysostome, La Liturgie, Ed. Salvator, Müchen, 1966, p. 69;
118
A.S. Homiacov, L’Eglise latine et le protestantisme au point de vue de l’Eglise d’Orient, Lausanne, 1872, p. 139;
119
Sf. Ioan Damaschinul, DE fide ort, p. 13, P.G XCIV, 1153, B;
120
Vladimir Lossky, Théologie mystique de L’Eglise d9Orient, Aubier, Paris, 1944, p. 178;

58
E avizează o unitate după un chip unic, dumnezeiesc. “Numai în viaţa
dinăuntrul Sfintei Treimi se găseşte un model al acestei unităţi”. 121 Această unitate
este înţeleasă uneori doar ca o legătură a Duhului, tainic trăită de credincioşi, alteori
cu un fel de anonimism sentimental122, după care universalitatea Bisericii se
realizează numai în inimă prin iubirea dintre credincioşi. Dar, zice Sfântul Ioan Gură
de Aur, trupul euharistic ne uneşte nu numai prin dragoste, ci şi real, ontic 123,
contopindu-se în unitatea vieţii harice.
Unitatea Bisericii în pluritatea membrilor ei se atinge în punctul ei culminant
şi se manifestă vizibil, întâi prin unitatea de credinţă 124 şi apoi prin actul împărtăşirii,
care-I leagă ontologic de Hristos şi-I integrează deplin în inima Bisericii. Unitatea de
cugetare în Hristos, este premisa unirii credincioşilor în Hristos. “O unire în Hristos,
în pofida diferenţei de cugetare cu privire la El, s-ar putea admite numai în cazul
când s-ar înţelege ca o comuniune metanoetică (mai presus de cugetare) în El, trăită
în simţire. Dar şi aceasta presupune credinţa comună în ceva esenţial cu privire la
Hristos: credinţa (şi deci cugetarea) că prin Euharistie suntem adunaţi în mod real în
El, că El ni se face prin Euharistie fundamentul comun în care viem şi factorul care
creează în toţi creştinii aceeaşi simţire. 125
Unirea ontologică a lui Hristos, unire reprezentativă intuitiv şi simbolic în
promidie prin miridele pentru Sfinţi şi pentru credincioşi, aşezate în jurul Sfântului
Agneţ, se realizează în modul cel mai deplin în Euharistie. Spre această unire se
îndreaptă credincioşii “cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, iar Sfântul
Ioan Gură de Aur, vorbind despre natura ei, precizează: “După cum pâinea, constând
din multe boabe e astfel închegată încât boabele nu se văd nicăieri, deşi ele există,
tot aşa şi noi ne unim unii cu alţii şi cu Hristos”.126 Se vede deci că în Euharistie se

121
Raphael Molitor, Ut omnes unus sint, Munster, 1939, p. 17;
122
P. Sveltov, Învăţătura creştină în expunere apologetică, trad. de Serghei Bejan şi C. Tomescu, Chişinău, 1935, p.
245-247;
123
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 46 la Ioan 2, P.G., LIX 260;
124
Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit, p. 17 şi 18;
125
Pr. Prof. D. Stăniloae, În problema intercomunităţii, în “Ortodoxia”, XXIII (1971), nr. 4,
p. 562;
126
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 24 la I Cor, 2, în 2Ortodoxia”, P.G., LXI, 200;

59
realizează cu adevărat Biserica, în înţelesul ei comunitar, că Biserica este prin
excelenţă euharistică, după cum şi Euharistia este prin excelenţă ecleziologică.

3.9. Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine ca mijloc de pastoraţie


Cultul ortodox este alcătuit din mai multe părţi sau slujbe bisericeşti. Sfânta
Liturghie, Sfintele Taine, Cele 7 laude, Ierurgiile, Acatiste şi Paraclise.
Sfânta Liturghie, însă, reprezintă centrul cultului ortodox. În cadrul ei se
actualizează jertfa de pe cruce, care este cel mai de seamă moment din istoria
mântuirii noastre. Sfânta Liturghie vine în ajutorul preotului în lucrarea sa pastorală
de instruire a credincioşilor în adevărurile de credinţă. Dar, Sfânta Liturghie nu este
numai o şcoală de propovăduire a dreptei credinţe, ci şi o „ pepinieră a virtuţilor
creştine”127 prin exemplele pe care le pune înaintea credincioşilor, în persoana
Mântuitorului, a Prea Curatei Maicii Sale şi a sfinţilor. Astfel, Sfânta Liturghie
îndeamnă pe credincioşi la pace. Sfânta Liturghie mai cultivă spiritul de solidaritate
prin aceea că ea este rugăciunea întregii Biserici, adică a tuturor credincioşilor. În
cadrul ei, credincioşii se unesc într-o mare familie şi se roagă împreună în spirit de
comuniune şi susţinere reciprocă. Sfânta Liturghie are o mare valoare educativ-
socială. Ea este, deci: izvorul şi cadrul de desfăşurare al adevăratei vieţi
spirituale”.128 Sfânta Liturghie este unul dintre cele mai de seamă mijloace pastorale
la îndemâna preotului, pentru că prin ea şi în ea se realizează unirea credincioşilor cu
Mântuitorul Iisus Hristos, cea mai înaltă formă de viaţă duhovnicească şi în acelaşi
timp şi un scop al pastoraţiei. Lucrarea pastorală a preotului în cadrul Sfintei
Liturghii este una importantă.
Un însemnat rol educativ, l-a jucat Sfânta Liturghie şi în viaţa religioasă şi
morală a poporului nostru. Acolo unde preotul a reuşit să-i înveţe pe credincioşii săi
a da răspunsurile la Sfânta Liturghie, cel mai puternic mijloc pastoral, pentru că prin

127
Protos. dr. Gr. Băbuş, Ierurgiile ca mijloc şi prilej de pastoraţie, în Rev. S. Teologice, nr. 9-10, noi.- dec., 1954,
p.531
128
Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Cultul Bisericii noastre, în Rev. S. Teologice, nr. 1-2, 1951, p.20

60
această participare activă, credincioşii se simt mai strâns legaţi de altar şi de
Biserică.
Sfintele Taine au ca scop principal, cel harismatic, pentru că ele sunt lucrări şi
mijloace prin care Biserica sfinţeşte viaţa credincioşilor săi. Ele îndeplinesc, însă, un
rol pastoral pentru că oferă preotului momente şi ocazii diferite pentru lucrarea sa
pastorală, atât individuală cât şi colectivă. Ele sunt lucrări prin care Biserica
acţionează direct asupra credincioşilor, care la primesc sau care au o oarecare
legătură cu primirea lor. Valoarea pastorală a Sfintelor Taine stă în lucrarea de
îndrumare pe care preotul o desfăşoară în legătură cu ele.
Astfel, la Botez, atenţia preotului se va îndrepta asupra naşului şi asupra
obligaţiilor şi răspunderilor acestuia „ ce-i revine din această calitate, în legătură cu
îndrumarea creştinească a finului său”.129
În Taina Spovedaniei, atenţia preotului este îndreptă asupra unei singure
persoane, penitentul, şi este cel mai potrivit prilej lucrare individuală pastorală. Aici
preotul , învaţă, mustră, lămureşte şi călăuzeşte pe penitent în lupta cu păcatul.
Spovedania reprezintă cel mai greu moment al pastoraţiei preotului: cel mai de
seamă, pentru că este unic în felul său, când credinciosul se oferă preotului pentru a
fi îndrumat şi susţinut pe cale pocăinţei şi virtuţii şi cel mai greu , pentru că în
această lucrare preotul are de a face cu diversitatea infinită a sufletelor omeneşti”. 130
Taina Sfântului Maslu este mai bogată în conţinutul său decât toate celelalte
Taine. Ea cuprinde câte 7 citiri din Evanghelii şi Apostol, 7 Molitfe mari şi 2 mici.
În această atmosferă urmează ca preotul să desfăşoare lucrarea sa personală de
îndrumare. Aici, în afară de bolnav, mai pot participa şi alte persoane, membrii ai
familie, rude, vecini sau prieteni. Preotul are în vedere persoana bolnavului, lui i se
adresează şi pe el îl îndrumă.
În Taina Cununiei, atenţia şi lucrarea pastorală a preotului se vor îndrepta, mai
întâi, către miri; ei vor fi învăţaţi asupra rosturilor creştine ale acestui Taine, adică
129
Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Participarea la Sfânta Liturghie şi metodele pentru realizarea ei, în Rev. S. Teologice,
nr. 7-8, sept.-oct., 1949, p. 591
130
Ibidem, p. 592-593

61
ferirea de păcatul trupesc, asupra îndatoririlor care le revin ca soţ şi soţie: dragoste,
unire, cinste, curăţie; preotul va scoate în evidenţă şi rolul însemnat pe care îl au
naşii, ei fiind „ garanţii morali sub care se desfăşoară nu numai slujirea în Biserică ci
întreaga petrecere care însoţeşte nunta”.131
Sfânta Euharistie ocupă un loc aparte în viaţa creştină. Ea este încununarea
celorlalte Taine, care nu fac altceva decât să îndrume pe credincioşi spre ea. Primirea
acestei taine necesită o lucrare specială din partea preotului, deoarece, credinciosul
urmează să se unească cu Însuşi Hristos, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge.
Prin această lucrare, preotul va învăţa pe credincioşi să se apropie de sfântul potir,
plini de toată evlavia, aşa cum îndeamnă preotul la Sfânta Liturghie: „ Cu frică de
Dumnezeu, cu credinţi şi cu dragoste să vă apropiaţi” .
Scopul principal al Sfintei Liturghii şi al Sfintelor Taine în cultul ortodox este
cel harismatic, adică, ele sunt în primul rând, mijloace de transmitere al harului
dumnezeiesc. Ele sunt însă şi însemnate mijloace pastorale la îndemâna preotului,
constând din lucrarea personală de îndrumare duhovnicească, pe care preotul o
desfăşoară cu ocazia săvârşirii lor. Preotul este dator să nu se mărginească numai la
o lucrare personală de neîncetată îndrumare a credincioşilor săi pe cale mântuirii,
cunoscând că rolul său de păstor de suflete este nedezlipit de acela de iconom al
tainelor dumnezeieşti.

131
Pr. Dr. Gh. Iordăchescu, Sfânta liturghie şi sfintele taine ca mijloc de păstorire, în Rev. S. Teologice, nr. 7-8, sept.-
oct., 1958, p. 489

62
CAPITOLUL IV
Ierurgiile în opera misionară a preotului

4.1 Generalități
Ierurgiile sunt lucrări sfinţite şi sfinţitoare, prin care lucrează harul mântuitor
şi sunt săvârşite ca şi Sfintele Taine numai de episcopii şi preoţii Bisericii, hirotoniţi
canonic.
Lucrarea Bisericii, prin ierurgii, este de a scoate pe om si natura
înconjurătoare de sub orice stăpânire şi influenţă a duhurilor rele. Biserica foloseşte
ierurgiile ca rugăciuni sau acte sfinţitoare, care se săvârşesc fie înainte, ca pregătire
spre o anumită Sfântă Taină, fie după, ierurgiile fiind în mare măsură in legătură cu
Sfintele Taine sau Sfânta Liturghie.
Prin ierurgii, puterea şi acţiunea curăţitoare şi sfinţitoare a Bisericii se revarsă
nu numai asupra fiinţei omului, ci şi asupra întregii naturi înconjurătoare.
Ierurgiile constituie astfel mijlocul prin care Biserica ţinteşte să realizeze
desăvârşirea omului: „ele pregătesc, anticipează şi prevestesc făptura cea nouă care
va să fie, adică"cer nou şi pământ nou"(Apocalipsa XXI, 1) şi pe care le aşteptăm,
potrivit făgăduinţei Mântuitorului, după sfârşitul veacurilor. ”132
Ierurgiile se apropie de Sfintele Taine atât prin scopul lor, cât şi prin
mijloacele şi efectele lor. „ Efectele ierurgiilor depind de credinţa cât şi de vrednicia
primitorului, a celor pentru care se savarsesc sau care beneficiaza de ele. ” 133
Ierurgiile au fost instituite de Biserică, după revărsarea Duhului Sfânt peste
Sfinţii Apostoli. „ Despre cele mai multe dintre ierurgii, ne vorbesc Sfinţii Părinţi şi
scriitorii bisericeşti din primele veacuri creştine, ca: Sfântul Iustin Martirul 134 şi
Tertulian ”135 „ în secolul II , Sfântul Vasile cel Mare în secolul IV ”136.

132
S. Boulgakoff, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, "Liturgica Speciala", Editura Institutului Biblic si de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980, p. 439.
133
Hr. Andrutsos, op. cit. , p. . 340.
134
Sfantul Justin Martirul, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit. , p. 440.
135
Tertulian, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit. p. 440.
136
Sfantul Vasile cel Mare, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit. , p. 440.

63
Lucrarea Bisericii, prin ierurgii, este de a-l scoate pe om şi natura
înconjurătoare de sub orice stăpânire şi influenţă a duhurilor rele. De aceea, unii
împart aceste mijloace ierurgice în: ”exorcisme şi binecuvântări”, iar alţii, în:
a)exorcisme; b)curăţiri şi dezlegări; c)binecuvântări; d)sfinţiri.
Toate aceste ierurgii Biserica le foloseşte ca rugăciuni şi acte sfinţitoare care
se săvârşesc fie înainte, ca pregătire spre o anumită Taină, fie după, ierurgiile fiind,
în bună parte, în legătură cu Tainele.
Între ierurgii şi Taine sunt asemănări şi deosebiri.
Asemănarea constă în aceea că şi unele şi altele lucrează în chip tainic şi
mijlocesc omului acelaşi har mântuitor şi în acelaşi scop. Şi Tainele şi ierurgiile
urmăresc sfinţirea, înnoirea si fortificarea omului ca ”făptură nouă” şi a naturii
înconjurătoare şi readucerea lor la Dumnezeu. Şi unele şi altele sunt săvârşite de
aceeaşi slujitori ai Bisericii: preoţii sau episcopii.
Deosebirile constau în faptul că Tainele sunt instituite direct de Mântuitorul
Hristos, ca fiind absolut necesare pentru mântuire cu porunca expresă de a le săvârşi;
pe când ierurgiile nu sunt toate absolut necesare, sau direct legate de mântuire.
Tainele se refera numai la om, pe când ierurgiile au o sferă mult mai largă,
referindu-se şi la întreaga fire înconjurătoare.
Scopul ierurgiilor este doxologic şi soteriologic şi anume:
a)Adorarea şi preamărirea lui Dumnezeu Cel în Treime Sfânt, în numele
Căruia se săvârşesc;
b)Curăţirea omului de întinăciunea păcatelor în vederea primirii Sfintelor
Taine, sau după Cununie, în vederea sfinţirii progresive şi a desăvârşirii;
c)Dezlegarea şi eliberarea naturii înconjurătoare de sub blestemul păcatului şi
de sub influenţa demonilor, sfinţind-o şi fortificând-o.
După forma, structura externă sau lungimea lor, ierurgiile se pot împarti în:
a)rugăciuni sau molifte ;
b)ierurgii mai dezvoltate, care pe lânga rugaciuni cuprind şi cântări, citiri,
ectenii, tropare şi rituri sau ceremonii etc. ;

64
c)slujbe care sunt cele mai lungi ierurgii, la care se adaugă Apostolul şi
Evanghelia. 137
În ceea ce priveşte locul şi timpul în care se săvârşesc, ierurgiile diferă: unele
se săvârşesc în biserică, altele în casele credincioşilor şi uneori chiar în aer liber.
Ierurgiile, sunt rânduite în trei mari grupe:I)cele referitoare la persoane;II)la
natura înconjurătoare şi III)la obiecte sau lucruri neînsufleţite, deşi ultimele două ar
putea fi una singură, pentru că ierurgiile uneia pot fi şi ale celeilalte.

4.2. Exorcisme

Exorcismele sunt rugăciuni sau slujbe care au rolul de a elibera omul, natura,
sau alte lucruri de sub stăpânirea sau influenţa demonilor . Această ierurgie a
exorcismului se întemeiază pe puterea dată de Mântuitorul Hristos Bisericii, de a
alunga puterile răului: „… pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi”(Matei
X, 8).
Un exemplu de exorcism este oferit atunci când, îndată ce a născut o femeie,
în prima zi, preotul trimite sau îi aduce o sticlă cu apă, peste care, după rugăciunile
începătoare (fără”Împărate ceresc”) şi troparele de umilinţă, preotul rosteşte scurta
rugăciune de sfinţire a apei, în care cere iertarea păcatelor, schimbarea chinurilor,
îndepărtarea tuturor răutăţilor şi vindecare. Această sfinţire se numeşte ”moliftă”.
După sfinţirea apei se cântă sau se citeşte Troparul Naşterii Domnului şi Condacul,
apoi se citesc cele trei rugăciuni care urmează pentru iertarea păcatelor şi curăţirea
femeii lăuze de întinăciunea trupească pricinuită de naştere.

4.3. Binecuvântări

„Binecuvântările sunt rugăciuni sau slujbe prin care, prin semnul Sfintei Cruci
se invocă harul divin asupra unei persoane sau a unui lucru menit pentru hrana şi
137
Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit. , p. 442

65
folosul omului”138 , mai pe scurt, binecuvântările sunt rânduieli pentru dobândirea
ajutorului dumnezeiesc în necazuri şi nevoi. Această ierurgie a binecuvântărilor se
întemeiază pe faptul că însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a binecuvântat pâinea şi
peştele: „şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a binecuvântat şi, frângând a dat
ucenicilor pâinile iar ucenicii, mulţimilor. ”(Matei XIV, 19). Tot Mântuitorul a
binecuvântat şi pe copii: „punându-şi mâinile peste ei, s-a dus de acolo. ”(Matei
XIX, 15), dar a dat şi Sfinţilor Săi Apostoli poruncă să binecuvinteze casele în care
vor fi bine primiţi: „şi intrând în casă, uraţi-i zicând:<pace casei acesteia>”(Matei X,
12)
Exemple de binecuvântări găsim nenumărate in Molitfelnic, enumerate după
trebuinţă : la vreme de secetă; la ploaie multa;la vreme de ciuma si boli
molipsitoare;când se îmbolnăvesc dobitoacele; când se strica ţarinile, viile si
grădinile de grindina sau de vietăţi;la binecuvântarea seminţelor, ogoarelor, viilor si
grădinilor;la răsădirea viei si a pomilor;la binecuvântarea roadelor, ca pârgă;la
binecuvântarea grâului, pâinilor, vinului si untdelemnului, la binecuvântarea apei,
etc.

4.4. Sfinţiri

Sfinţirile sau consacrările sunt binecuvântări mai solemne, sunt ierurgiile prin
excelenţă, depline, care se apropie de Sfintele Taine cel mai mult şi prin care
anumite persoane sau lucruri se scot din întrebuinţarea lor comună şi se destinează
scopurilor sfinte. (Ex: Sfeştania, Sfinţirea Bisericii, Hirotesiile, etc. )
Aghiazma , ca slujbă de sfinţire a apei, este slujba cel mai des săvârşită şi cea
mai frecventă ierurgie în Biserică . Aghiazma este de doua feluri:mică şi mare. Cel
mai des săvârşită este aghiazma mică, care se numeşte “sfeştanie”. Ea se numeşte şi
“luminare” sau “slujba luminilor”, pentru ca la început se înţelegea prin ea aghiazma

138
Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit. , p. 338.

66
cea mare care se săvârşeşte la Bobotează, sărbătoare numita şi “ziua luminilor, sau a
luminării”, deoarece atunci se botezau catehumenii.
Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, spune că : „ în ziua Bobotezei se face
nu numai reînnoirea botezului Domnului, ci şi a harului botezului primit de fiecare
dintre noi”. 139
Temeiul scripturistic al aghiazmei se află în însaşi pericopa Evangheliei care
se citeşte la sfeştanie(Ioan 5, 1-4). Aici se aminteste de vindecarea slabanogului care
zacea, aşteptând la scăldătoarea Vitezda tulburarea apei de către îngerul Domnului
care cobora o data în an; acolo l-a gasit Mântuitorul Hristos şi l-a tamaduit. Lucrarea
pe care o făcea îngerul atunci, o face de atunci încoace necontenit harul Domnului,
prin apa sfinţită de preoţii Bisericii, ori de cate ori este nevoie, după invocarea
Duhului Sfânt asupra ei.
De asemanea, şi din ectenia care urmează citirii Evangheliei şi din rugăciunea
de sfinţire a apei, care reproduc ideea Apostolului şi Evangheliei, se înţelege că
Duhul Sfânt invocat sfinteşte apa, care devine sfinţitoare, tămăduitoare de boli şi cu
putere de a alunga demoni.
Sfinţirea apei s-a practicat de la început, din prima zi a existentei Bisericii,
curăţindu-i de toate păcatele când s-au botezat un numar mare de creştini (Fapte, 2,
41;4, 4).
Constituţiile Apostolice, amintind de practica sfinţirii apei si a “untului de
lemn”, pe care o faceau apostolii, atribuie Sfântului Apostol Matei sfinţirea apei şi a
untdelemnului , la botez.
Aghiazma sau sfeştania se face mai adesea în casele credinciosilor, de regulă
miercurea şi vinerea în timpul postului.
Cântarea ”În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a
aratat…” ne aminteşte nu numai că Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat ca să Se
descopere Sfânta Treime şi să fie El arătat şi mărturisit de Tătăl ca Însuşi Fiul Lui, ci
şi pentru ca prin această apă sfinţită- cu care noi ne botezăm şi gustăm din ea-
139
Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, apud Ene Braniste, op. cit. , p. 462

67
Hristos retrăieşte acest moment, apoi şi noi îl retrăim cu El în fiecare an, din clipa în
care am fost botezaţi.
Aghiazma mare are o mare putere sfinţitoare şi se păstreaza mulţi ani fără a se
altera. De aceea are şi cea mai mare întrebuinţare: la botezul copiilor, la botez
grabnic;la curăţirea vaselor sau a fântânii spurcate, la binecuvântarea începerii
semănăturilor, la holdele, viile şi grădinile bântuite de lăcuste;la sfinţirea Crucii, a
icoanelor, a vaselor de cult, a tritei, a clopotului, a antimisului, a Sfântului şi Marelui
Mir şi a Bisericii.
De obicei, Aghiazma mare, sfinţirea Bisericii, la sfinţirea casei, a mrejelor
pescarilor, a corăbiilor sau a vapoarelor, la sfinţirea clopotului, a steagului şi a
vaselor de cult, a veşmintelor bisericesti, la casa care se tulbura de duhuri necurate
etc. „ Sfinţirea Bisericii este cea mai importantă şi cea mai fastuoasă dintre aceste
ierurgii, fiind şi cea mai complicată, pentru că se face de episcop cu sobor de preoti.
Odată terminată construcţia şi înzestrata cu toate odoarele de cult, urmează sfinţirea
bisericii. Slujba începe după vecernia de seara cu privegherea de noapte, apoi
utrenia, în timpul căreia se pregătesc aromatele şi se face sfinţirea apei mari, după
care se duc toate în altar, unde episcopul stropeşte cu aghiazmă cei patru stâlpi ai
Sfintei Mese;dupa aceea toarnă la colţurile mesei în forma crucii aromatele
amestecate fierbinţi(ceară, tamaie, smirnă, aloe şi alte aromate) spre întărirea lespezii
de deasupra şi spre închipuirea îngropării Domnului. ”140

4.5. Ierurgiile ca mijloc şi prilej de pastoraţie

Idealul oricărui creştin trebuie să fie mântuirea sufletului şi dobândirea


împărăţiei lui Dumnezeu. Prin Sfintele Taine instituite de Mântuitorul şi prin
ierurgiile instituite de Biserică se întreţine legătura de har de lumină şi de iubire între
Dumnezeu , om şi făptura creată. În orice moment din viaţa sa , credinciosul are
trebuinţă de harul binecuvântarea lui Dumnezeu. Noi nu ne vom limita aici la
140
Pr. Prof. Dr. Radu Dumitru, Despre Duhul Sfânt…, p. 596.

68
lucrarea curăţitoare şi sfinţitoare exercitată de Biserică, prun ierurgii. Cuvântul
ierurgie înseamnă a împlini o funcţie sacră, a săvârşi o ceremonie religioasă.
Ierurgiile sunt acele acte ale cuvântului divin sau slujbe pe care le-a instituit Biserica
şi prin care ea binecuvântează şi sfinţeşte prin sfinţii ei slujitori, pe om în diferitele
momente şi împrejurări din viaţa sa, precum şi pentru sfinţirea şi binecuvântarea firii
înconjurătoare şi a lucrurilor de care omul se foloseşte în timpul vieţii”. 141 Ierurgiile
au deci, „rostul de a curăţa şi de a binecuvânta pe credincioşi şi tot ce-l înconjoară;
vietăţi şi lucruri de care el are trebuinţă pentru traiul şi pentru mântuirea sa şi pentru
a se preamări prin creatură şi de către creatură Dumnezeu Însuşi”. 142 Toate ierurgiile
se cuprind în cartea de căpătâi a preotului , numită Molitfelnic. Aici sunt cuprinse
atâtea slujbe frumoase, prin care preotul, începând de la naşterea copilului, până la
sfârşitul vieţii şi chiar după aceea, vine în sprijinul credincioşilor săi pentru toate
nevoile religioase ale sufletului şi ale conştiinţei lor religioase. În viaţa sa de părinte
şi păstor sufletesc, cel mai bun prilej care i se oferă preotului pentru a sta de vorbă
cu credincioşii săi, sunt aceste slujbe religioase sau ierurgiile. Nu i se pot oferi alte
momente mai fericite de a-şi face datoria sa de păstor şi de preot. Ierurgiile, oferă, de
asemenea, posibilitatea ca preotul să cunoască viaţa de zi cu zi a credincioşilor, să
arate cale ape care trebuie să meargă un bun creştin, recomandând la toţi cel mai
puternic sprijin sufletesc: Rugăciunea.
Fiecare ierurgie reprezintă un moment prielnic în care preotul poate să facă
pastoraţie printre credincioşilor săi. Vom enumera câteva din ierurgiile din diferite
împrejurări din viaţa omului şi anume:
a)la patruzeci de zile de la naşterea pruncului; b) la logodna tinerilor; c) la
ieşire cu greu a sufletului; d) la înmormântare; e)în caz de jurământ sau de blestem.
Unii credincioşi pentru a fi crezuţi îşi iau angajament, jurându-se sau
blestemându-se pe orice la vine în minte, ba chiar pe sufletul lor. De aceea, Biserica
a instituit rugăciunea specială prin care cel legat prin blestem se dezleagă, fiindcă nu

141
Ibidem, p. 389
142
Ibidem, p. 403

69
a putut să-şi îndeplinească jurământul făcut. Rostind cu căldură sufletească această
rugăciune, preotul va sfătui pe cel dezlegat să nu mai ia numele lui Dumnezeu în
deşert, să fie în pace cu toţi oamenii. Îl va lămuri apoi, că jurământul neîmplinit este
păcat. Mai există şi ierurgii care se referă la momentele de bucurie din viaţa
oamenilor şi anume:a) sfinţirea apei –aghiazma-; b) sfinţirea unei biserici; c)
sfinţirea unei case noi; d) sădirea viei sau a pomilor.
Din toate cele enumerate mai sus, preotul are prilejul de a face pastoraţie şi de
a îndruma pe credincioşii săi la fapte bune. Trebuie să facem deosebire între
ierurgiile Bisericii noastre şi superstiţiile, care, uneori se practică în legătură cu
aceste ierurgii.
Ierurgiile nu au nimic în comun cu superstiţiile, care sunt un amestec de
resturi de păgânism, fetişism, naturism. Preotul va trebui să arate adevăratele
temeiuri ale Bisericii noastre în legătură cu ierurgiile, totodată explicând
credincioşilor că trebuie să participe la aceste slujbe cu credinţă şi evlavie căci în
ierurgii lucrează în adevăr harul lui Dumnezeu. Făcând o privire de ansamblu asupra
celor spuse mai sus,trebuie să arătăm că toate sfaturile pe care le dă preotul
credincioşilor săi, nu-şi vor atinge scopul dacă preotul întruneşte condiţiile necesare
ce se impun unui bun păstor de suflete. Sfintele slujbe să nu le săvârşească numai în
virtutea obişnuinţei, ci să participe cu tot sufletul şi cu toată concentrarea fiinţei sale.
Preotul păstrează legătura permanentă cu păstoriţii săi prin rugăciuni şi ierurgii. Prin
aceste slujbe, el aduce pace şi linişte în casele şi sufletele credincioşilor săi .”
Niciodată un păstor de suflete, conştient de misiunea sa, nu se va mărgini numai la
săvârşirea ierurgiilor ca după aceea să se retragă fără a mai spune ceva”.143

143
Învăţătura de credinţă Creştin Ortodoxă, Buc., 1952, p. 308

70
CAPITOLUL V
Sfintele Taine și ierurgiile în viața Bisericii. Preotia în viața
bisericească și mijloacele pentru exercitarea misiunii

Învăţătura Bisericii ortodoxe despre Sfintele Taine este strâns legată de cea a
prezenţei Mântuitorului şi a lucrării Duhului Sfânt în Biserica Sa, înzestrată de
Domnul cu putere şi cu mijloacele necesare în scopul mântuirii şi sfinţirii
credincioşilor. Biserica este domeniul de manifestare a energiei şi lucrării Duhului
Sfânt, energie care izvorăşte din jertfa de pe cruce a Mântuitorului şi care se
împărtăşeşte credincioşilor prin Sfintele Taine. După expresia unor Sfinţi Părinţi,
Biserica şi Tainele ei au izvorât din coasta împunsa a Domnului, iar puterea ei în
omenire îşi are izvorul în Învierea Domnului. „Mântuitorul Hristos a pus în Sfintele
Taine puterea harului pe care acestea o comunica acolo unde « celebratul si
primitorul nu ridica obstacole ”144
Aşadar, Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar
prin Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei Întemeietor, ea împărtăşeşte
credincioşilor harul divin până la sfârşitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată şi
neîmpuţinată a harului divin, pe care îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin
Sfintele Taine, lucrări văzute, prin care fiecărui creştin în parte i se conferă harul
care-l renaşte şi-l ridică la viaţa suprafirească în Hristos. Prin Sfintele Taine,
Mântuitorul Hristos este prezent şi activ, prin Duhul Sfânt, în trupul Sau tainic,
Biserica, al cărei Întemeietor şi Cap este, prin ele ea lucrând mântuirea şi sfinţirea
credincioşilor, susţinând, întărind şi făcând ca aceştia să progreseze în viaţa cea noua
în Hristos. De aceea, Biserica nu poate fi concepută fără Taine, după cum nici
Tainele fără sau în afară de Biserică. Biserica şi Tainele ei se condiţionează reciproc,
datorita legăturii fiinţiale şi personale dintre Fiul şi Duhul Sfânt şi împreună-lucrării
Lor în iconomia mântuirii şi în Biserică. Totodată, prin ierurgiile ei, Biserica
144
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, ” Tratat de Teologie Dogmatica si Ecumenica ”, . Editura Romania
Crestina, Bucuresti, 1999, p. 245.

71
împărtăşeşte credincioşilor săi ajutor dumnezeiesc, folositor progresului duhovnicesc
şi uşurării dobândirii mântuirii de către aceştia.
Sfânta Biserica, stâlp şi temelie a adevărului(1 Timotei 3, 15), este
aşezământul dumnezeiesc în care creştinul renaşte, creşte, se îmbogăţeşte şi se
desăvârşeşte în noua viaţă în Hristos, principalele ei mijloace de care se foloseşte în
acest scop fiind Tainele si ierurgiile ei. Astfel, „creştinul renaşte la noua viata in
Hristos prin Botez, se întăreşte şi sporeşte in aceasta prin Sfântul Mir, dobândeşte şi
arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos în Euharistie, se curăţeşte de păcate şi se
reînnoieşte sufleteşte prin Pocăinţă, devine preot al lui Hristos prin Hirotonie, se
uneşte pentru convieţuire prin Nuntă, dobândeşte vindecare de bolile sufleteşti si
trupeşti, precum şi iertare de păcate prin Sfântul Maslu. ”145 De asemenea, prin
ierurgiile Bisericii, creştinul dobândeşte ajutor pentru desăvârşirea sa morala în
vederea mântuirii.
Dar dacă Biserica este cea care condiţionează Tainele, la rândul ei, ea însăşi
este rezultatul acestora . Prin Botez, Mirungere şi Euharistie se realizează
incorporarea continuă a credincioşilor in Hristos şi în Biserica Sa, prin Pocăinţa si
Maslu credincioşii îşi redobândesc sănătatea sufletească şi trupească, spre a fi
vrednici fii ai ei, prin Hirotonie se nasc slujitorii ei care continuă întreita slujire a
Mântuitorului până la sfârşitul veacurilor, iar prin Nuntă se perpetuează şi înmulţeşte
neamul omenesc, din care o mare parte formează trupul tainic al lui Hristos.
Tainele sunt lucrări ale Bisericii sau lucrări ale lui Hristos prin Duhul Sfânt în
Biserică;ele sunt săvârşite in mod nevăzut de Hristos, iar în mod văzut de preoţi,
care poseda un har special în acest scop, prin Taina Hirotoniei.
„Biserică - ierarhie - Taine este “sfânta triadă” în şi prin care se realizează
mântuirea şi sfinţirea credincioşilor, după rânduiala înţelepciunii celei negrăite a lui
Dumnezeu, ”Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa

145
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Numărul Tainelor, raporturile dintre ele…, p. 192.

72
adevărului”(1 Timotei 2, 4)”146. Iar dacă Domnul Iisus Hristos a dat Bisericii Sfintele
Taine, tot El I-a dat „ pe unii Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, iar pe
alţii pastori si învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, pentru lucrul slujirii, pentru
zidirea trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a
cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, pe măsura vârstei
deplinătăţii lui Hristos”(Efeseni 4, 11-13). Dar “desăvârşirea sfinţilor”, ”zidirea
trupului lui Hristos”, ”unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu” şi
“starea de bărbat desăvârşit pe măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, ca lucrări ale
Bisericii, nu pot fi concepute fără Taine, fără ierurgii si fără preoţie.

5.1. Legăturile dintre Biserică și Euharistie

Inseparabilă de Hristos, Euharistia nu este mai mult separată de Biserică, iar


după o admirabilă reciprocitate, nu numai “Biserica face Euharistia” dar şi
“Euharistia face Biserica”. 147 “Nu e vorba, spune un teolog ortodox, de două realităţi
diferite, din care una, Euharistia, are în sine chipul Bisericii, şi după care Biserica se
modelează Euharistia semnifică Biserica, sau o are imprimată în ea, pentru că este
Biserica în potenţă, sau pentru că Biserica nu e decât Euharistia sau trupul şi sângele
Domnului extinse în credincioşi. Domnul tinde să se dăruiască credincioşilor şi să-I
prefacă în Trupul lui extins, cum aceştia doresc după El şi după calitatea de trup
extins al lui Hristos. Precum Euharistia se înfăptuieşte prin două mişcări
convergente, prin oferirea darurilor şi prin venirea Duhului aşa se împlineşte şi
dăinuieşte Biserica: prin Euharistia ce se dăruieşte şi prin credincioşii ce o primesc
în baza credinţei lor depline în Hristos”. 148 Spunem că Biserica se împlineşte şi se
manifestă prin Euharistie, pentru că ea nu este nu numai semnificată în Euharistie, ci
şi cuprinsă real în ea. Acest lucru îl ilustrează cu deosebire Nicolae Cabasila, care
spune: “…Biserica e simbolizată în Taine nu ca în nişte simboluri, ci ca mădularele
146
Pr. Prof. Dr. Radu Dumitru, Despre Duhul Sfânt…, p. 597.
147
G. Martelet, Résurrection Eucharistie et genese de l’homme, Desclée, Paris, 1972, p. 179-180;
148
Pr. Prof. D. Stăniloae, În problema…, p. 578;

73
în inimă şi ca ramurile în rădăcina arborelui, sau cum a zis Domnul, ca mlădiţele în
vie. Căci nu e vorba numai de o comuniune cu numele, sau de o asemănare, ci de o
identitate în realitate. Căci Tainele sunt trupul şi sângele lui Hristos, dar acestea sunt
mâncarea şi băutura adevărată a Bisericii. Iar împărtăşindu-se de acestea, nu le
preface pe acestea în trup omenesc, ca pe o altă pâine, ci ea însăşi se preface în
acelea, cele mai înalte copleşind-o. Căci şi fierul unindu-se cu focul, devine foc, nu
face focul fier. Şi precum fierul înfierbântat nu-l mai vedem ca fier, ci îl vedem fără
greutate ca foc, proprietăţile fierului copleşite cu totul de foc, aşa şi Biserica lui
Hristos, dacă ar putea-o vedea cineva aşa cum se uneşte cu El şi se împărtăşeşte de
carnea Lui, n-ar mai vedea-o altceva decât numai trupul Domnului”.149 Euharistia
semnifică Biserica în măsura în care ea semnifică adevăratul Trup al Lui Hristos, în
măsura în care harul sacramental al lui Hristos întăreşte Trupul tainic al lui Hristos.
Biserica lucrează pentru mântuirea credincioşilor; ori mântuirea se înfăptuieşte
printr-un contact din ce în ce mai intim cu taina răscumpărătoare a lui Hristos, iar
acest contact se realizează în modul cel mai propriu în Euharistie. 150 Dacă el va
deveni constanta noastră preocupare, interesul nostru major şi cea mai înaltă
aspiraţie a noastră, atunci vom avea şi garanţia mântuirii. 151
Întemeiată de Duhul Cincizecimii, Biserica dăinuieşte fiind hrănită de Trupul
lui Hristos şi adăpată de Sângele Său, care alimentează viaţa spirituală a
credincioşilor cu forţe noi izvorâte din însăşi viaţa divină. “Pâinea euharistică este
astfel şi simbolul şi imaginea desăvârşită a comunităţii, pe care o are menirea s-o
realizeze Liturghia… Mântuitorul a făcut din ea substanţa divină a Bisericii, atunci
când a aşezat Sfânta Euharistie ca centru vital al Liturghiei, spre împărtăşirea cu
trupul şi sângele Său, pentru ca, prin energia acestui principiu divin, să dospească
într-o frământură toate sufletele dreptcredincioase”. 152 Dacă pâinea obişnuită este

149
Nicoale Cabasila, Liturgiae Expositio, 38, P.G., CL., 452; apud. Pr. Prof. D. Stăniloae, În problema
intercomunităţii,în Ortodoxia XXII, 1971, nr 4, p. 579
150
Anscar Vonier, La part de chretiens au sacrament de l’unité, în “La Vie Spirituelle”, an 19 (1973), t. LII, nr. 1-2, p.
7;
151
Ibidem, p. 5;
152
Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit, p. 5

74
asimilată de trupurile noastre, în schimb “Pâinea vieţii”, cea “coborâtă din cer”, ne
asimilează lui Hristos, făcând din noi mădularele din ce în ce mai vii ale Trupului
Său tainic.153
Ea susţine şi păstrează în noi viaţa de har, întărind forţele noastre spirituale.
Prin hrana euharistică noi ne facem una cu Hristos, pentru că “suntem mădularele ale
trupului Lui, din carnea Lui, şi din oasele Lui” (Efes. V, 30). Noi devenim - prin
Euharistie – corporali cu Hristos şi consângeni cu El, iar prin aceasta se extinde în
noi starea de mântuire şi de slavă efectuată de Hristos în umanitatea ce şi-a asumat-
o. “Dacă Hristos –zice Nicolae Cabasila – a primit în Sine trup şi sânge lipsite de
orice întinăciune şi Cel ce fiind prin fire dintru început Dumnezeu a îndumnezeit
însăşi firea omenească pe care a luat-o şi, în sfârşit, în acest trup omenesc Fiul lui
Dumnezeu a murit şi a înviat, cel ce doreşte după unirea cu Hristos va trebui să se
împărtăşească din trupul Lui, să guste din dumnezeirea Lui şi să-şi lege viaţa sa de
moartea şi învierea Domnului…De aceea mâncăm hrana preasfântă a Împărtăşaniei
şi ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu însuşi trupul şi
sângele pe care Hristos şi le-a luat asupra-Şi încă din pântecele Fecioarei. Aşa că, la
drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce s-a întrupat şi s-a îndumnezeit, cu Cel ce a
murit şi a înviat pentru noi”. 154 Această corporalitate şi consângenitate derivă din
cuvintele Mântuitorului (Ioan VI) şi leagă actul euharistic de actul întrupării.
Euharistia are realismul sau simbolismul Întrupării, a cărei prelungire este: dacă
trupul euharistic nu e real, atunci nici Întruparea nu a fost reală. Totodată Euharistia
continuă în timp ontologic crucii. O continuă în Biserică şi prin Biserică, pe care
Euharistia o preface în sine însăşi, reînnoind-o mereu, aşa cum cere preotul în
epicleză: “Doamne, Cel ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea
Apostolilor Tăi, pe Acela Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă celor ce
ne rugăm Ţie”. Explicând cuvintele “Sfintele Sfinţilor”, Nicolae Cabasila spune: “Se
numesc sfinţi pentru Sfântul cu care se împărtăşesc şi cu la cărui trup şi sânge se

153
A. Winklhofer, L’Eglise, presence du Christ, Ed. Cerf, Paris, 1966, p. 157;
154
N. Cabasila, Despre Viaţa lui Hristos, trad. de Teodor Bodogoae, Sibiu, 1946, p. 26-27;

75
cuminecă. Fiindcă sunt mădulare ale trupului acela, carne din carnea Lui şi oase din
oasele Lui. Deci până suntem uniţi cu El păzim armonia, trăim viaţa sfântă, atrăgând
la noi prin Taine sfinţenia de la capul şi de la inima aceea. Dar dacă ne tăiem şi
cădem de la integritatea preasfântului trup, în zadar mâncăm sfintele Taine. Nu va
trece viaţa la mădularele moarte şi tăiate”.
Biserica şi Euharistia se întâlnesc în iubirea lui Iisus Hristos, expresia
autentică a iubirii intratrinitare. “Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8), iar
credincioşii se împărtăşesc cu jertfa lui Hristos, ca expresie a iubirii prin care Hristos
a “câştigat” Biserica Sa (Fapte XX, 28). Împărtăşindu-ne de Hristos, ne împărtăşim
şi de iubirea Lui, ca manifestare a iubirii Sfintei Treimi. Deci prin iubirea
euharistică Biserica se manifestă ca o realizare a acestei iubiri în comuniunea
membrilor ei. Euharistia apare astfel ca o taină a iubirii care mărturiseşte despre
iubirea lui Dumnezeu pentru noi prin jertfa Fiului Său pentru mântuirea noastră; iar
această mărturie are în acelaşi timp şi semnificaţia unei chemări adresate nouă: de a
iubi pe Tatăl prin Fiul şi prin mădularele Trupului al cărui Cap este Fiul, deci de a
pune în lucrare iubirea noastră. În felul acesta Euharistia mărturiseşte despre iubire,
chemând-o. Mărturia o face prin Hristos, iar chemarea este adresată tuturor
credincioşilor şi cu deosebire celor rânduiţi prin hirotonie să oficieze Sfânta
Euharistie. Instituirea preoţiei apare astfel inclusă în instituirea Euharistiei, pentru că
preotul este înainte de toate cel care are misiunea apostolică de a proclama:
“Cuvântul s-a făcut trup” şi puterea preoţească de a atesta: “Acesta este însuşi
Trupul şi Sângele Domnului”. 155 Săvârşind Euharistia , nu in persona Christi, ci in
nomine Christi, el transformă adunarea credincioşilor în sinaxă euharistică,
manifestare plenară a Bisericii lui Dumnezeu, care a primit puterea de a se adresa
Tatălui epicleza.156
Privită prin prisma mântuirii, legătura dintre Euharistie şi Biserică primeşte o
conturare încă şi mai clară. Mântuirea, ca lucrare a iubirii, presupune comunitatea.

155
P. Evdokimov, La priere.., p. 66;
156
Ibidem, p.69;

76
“Nimeni – zice Homiacov – nu se mântuieşte singur. Cel ce se mântuieşte, o face în
Biserică şi în unire cu toate celelalte membre ale sale. Dacă crezi, eşti în comuniune
de credinţă; dacă iubeşti, eşti în comuniunea iubirii; dacă te rogi, eşti în comuniunea
rugăciunii. De aceea nimeni nu se poate sprijini pe rugăciunea sa; şi fiecare,
rugându-se cere mijlocirea întregii Biserici…cu convingerea că toată Biserica e în
nesfârşită rugăciune pentru membrele sale. Se roagă pentru noi toţi îngerii şi
Apostolii şi martirii şi patriarhii şi mai presus de toţi, Maica Domnului nostru, şi
această sfântă unire e adevărata viaţă a Bisericii”. 157 Integraţi în acest organism viu
în legătura Duhului – care este Biserica – şi intrând în legătură cu Capul trupului ei
falnic prin Euharistie noi intrăm totodată în legătură şi cu mădularele trupului; ori
mântuirea depinde de trăinicia legăturii cu Hristos, după cum tot de aceasta depinde
şi legătura dintre mădulare, aşa încât aceste trei relaţii: mântuirea, Euharistia şi
Biserica, interferează toate într-un punct, prima dată dintre ele fiind şi obiectivul
major şi comun al celorlalte două.
Săvârşirea Euharistiei în Biserică are şi o implicaţie eshatologică, pentru că
venirea actuală a lui Hristos la credincioşi în Euharistie, indică venirea Sa viitoare în
slavă; Euharistia uneşte prezenţa sa tainică, dar reală, printre noi, cu aşteptarea
venirii Sale viitoare în plenitudinea slavei Sale. Hristos vine de la noi pentru a ne
pregăti în vederea Învierii, ceea ce prezintă începutul sfinţirii noastre în întregime.
“Mâncând pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos, credincioşii nu
fac numai un pas înainte în existenţă, ci un pas hotărâtor în prefacerea lor în Hristos.
Comunitatea şi
credincioşii în cadrul ei se mişcă prin Euharistie nu numai mereu înaintea lor, ci spre
o stare superioară celei de acum, spre cer, spre Hristos”. 158
Dar, în Euharistie, Biserica aduce Domnului laude şi dar pentru toată lumea,
din partea întregii lumi, pentru că prin ea suntem prefăcuţi nu numai în noi în
Hristos, ci şi raţiunile întregii lumi, pe care Hristos a vrut să le adune în Trupul Lui,
157
N. Chiţescu, Taina Bisericii în gândirea lui Alexei Homiacov, în Biserica Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 5-8,
p. 328;
158
Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Euharistiei, în “Ortodoxia”, XXI (1969), nr. 3, p. 349;

77
prin trupurile noastre. Referindu-se la relaţia dintre Euharistie şi Biserică şi la
extensiunea ei firească în lume, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “În acest locaş
fericit şi atotsfânt se săvârşeşte taina înfricoşătoare a unirii mai presus de minte şi
raţiune, prin care Dumnezeu se face un trup şi un Duh cu Biserica sufletului şi
sufletul cu Dumnezeu…. Ajungând astfel sufletul unitar şi adunat în sine însuşi şi la
Dumnezeu nu va mai fi în el raţiunea care îl împarte în multe prin gânduri, ci capul
va fi încununat de Dumnezeu, Raţiunea primă, singură şi una. Iar în această raţiune
sunt şi subzistă toate raţiunile lucrurilor într-o simplitate neînţeleasă, în chip unitar,
ca în Creatorul tuturor celor ce sunt”.159
Într-o vreme în care majoritate omenirii gemea sub apăsarea cele mai crude
exploatări, în care robia se considera o stare firească, Mântuitorul afirmă drepturile
lucrătorului la plata muncii proprii. Prin cuvintele „ Vrednic este lucrătorul de plata
sa”(Luca 10,7), Mântuitorul arată principiul justiţiei, care trebuie respectat în
raportul dintre muncă şi foloasele ei pentru muncitorul şi datoria de strictă justiţie.
Prim muncă, omul imită pe Dumnezeu, care este prin excelenţă activ şi creator: „
Tatăl Meu lucrează şi eu lucrez”(Ioan 5,17). Aşa înţeleasă, munca este datorie pentru
orice creştin. Ea dă sens vieţii pământeşti şi pregăteşte viaţa veşnică. Fără munca
umană, viaţa nu ar avea nici un rost, nu ar exista istorie; fără muncă omul nu este om
şi nu se poate mântui. În creştinism, munca îşi pierde cu totul caracterul de blestem,
de pedeapsă pentru păcat şi devine un instrument al mântuirii şi fericirii noastre.
După Sfântul Vasile cel Mare, munca este folositoare pentru îmblânzirea pornirilor
rele ale trupului şi pentru procurarea celor necesare celor bolnavi, ca să putem
răspunde la judecata Mântuitorului când vom fi întrebaţi dacă am dat de mâncare
celor flămânzi, dacă am adăpat pe cei însetaţi. Lenea a fost totdeauna osândită în
creştinism. Leneşul nu are dreptul la hrană, Sfântul Pavel poruncind categoric: „
Dacă cineva nu voieşte să muncească, atunci nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni
3,10). Biserica nu primea pe cei leneşi. Scutiţi de muncă erau numai cei ce nu puteau
munci, fie din pricina bolii, fie a vârstei. Asistenţa socială a Bisericii, a fost
159
Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, P.G., XCI, 681, A.B;

78
organizată pe acest principiu. Biserica nu ajuta pe nimeni la întâmplare, ci dădea
ajutorul după o prealabilă cercetare a situaţiei celor ce o cereau. Sfântul Vasule cel
Mare orânduind viaţa monahală cere ca fiecare să-şi îndeplinească munca sa cu
sârguinţă. Toţi Sfinţii Părinţi duceau o luptă necruţătoare împotriva asupritorilor de
robi, care nu plăteau acestora nici un fel de salariu. Pentru a arăta gravitatea
dezastrului provocat de exploatatori şi pentru a le îndupleca inima de piatră, Sfântul
Vasile descrie drama mişcătoare a unui tată nevoit să-şi vândă pe unul din copii săi,
pentru a-i putea întreţine pe ceilalţi. Plata muncii este un drept elementar, sfânt şi
inalienabil al persoanei muncitorului. Această plată trebuie să fie justă şi reală, să
îndeplinească pe cât e cu putinţă toate nevoile materiale şi spirituale ale muncitorului
şi familiei sale.

5.2. Despre vocaţie în pastoraţia din țara noastră

„ Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi” ( Ioan 20,21), se


adresează Mântuitorul Hristos, Apostolilor Săi, când Li se arată în ziua Sfintei
Învieri. Le indică misiunea lor, care va fi a succesorilor săi, la dă puterea de a-i
învăţa pe oameni, de a-i sfinţi prin Botez şi prin celelalte Sfinte Taine, la dă
misiunea de a-i călăuzi pe credincioşi „ a-i conduce în viaţă către sfintele ţeluri
creştine”.
Cunoaşterea profundă a Sfintei Scripturi, asimilarea cunoştinţelor din
diferitele discipline teologice sunt toate de o esenţială importanţă pentru profilul
spiritual al preotului, al celui care se pregăteşte să primească darul preoţiei, să fie
slujitor al lui Hristos şi iconom al Tainelor Lui. Dar, dincolo de toate acestea, pentru
a îndeplini cu vrednicie deplină şi sub toate aspectele sfânta misiune încredinţată
este necesară o condiţie esenţială, definitorie pentru îndeplinirea celorlalte: să existe
chemare lăuntrică, vocaţia cu adevărat de primirea harului.
Vocaţia face din preot „un vas ales”, slujitor exemplar al sfântului altar şi al
enoriaşilor. Dovedeşte vocaţie autentică, preotul care are arta şi ştiinţa de a cerceta

79
sufletele. În ceasul în care înalta ierarhie canonică a Bisericii îl învredniceşte cu
însemnele, Sfinţii Preoţi, înveşmântându-l cu sfinţenie şi rostind: „ Vrednic este!”,
tânărul teolog trebuie să fie pe deplin pregătit pentru primirea Sfintei Taine: „ Ceea
ce este foarte important pentru candidatul la preoţie, este ca înainte de toate să se
examineze el însuşi, cu o privire scrutătoare până în adâncul sufletului” 160 ( Sfântul
Ioan Gură de Aur).
Hotărârea iniţială, imperativul categoric al conştiinţei celui care îşi declară
dorinţa de a primi preoţia, trebuie să fie o hotărâre necondiţionată, jertfitoare, iar la
acestea se va adăuga simţul măsurii şi onestitatea, cumpătatea, demnitatea
caracterului său. Acel imperativ al conştiinţei îi va dicta întreaga comportare faţă de
păstoriţii săi: „ neuitând nici o clipă că nu parohienii sunt în slujirea preotului, ci el
este neîncetat în slujba lor”. 161 Pilda măsurării iubirii pentru sufletele credincioşilor,
îi este oferită preotului de Însuşi Domnul Hristos, care S-a dat pe Sine jertfă pentru
noi”. (Galateni 2,20)
„ Din adevărata iubire evanghelică, din convingere şi credinţă porneşte
adevărata râvnă pastorală, zelul preotului, o autentică şi adâncă iubire creştină
activă. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, însufleţeşte zelul şi devotamentul
păstorului de suflete”.162
Zelul pastoral al preotului să se dovedească prin preocuparea deosebită pentru
pietatea celor păstoriţi, dar şi pentru comportarea lor civică şi în viaţa de familie,
folosind atât cunoştinţele sale teologice cât şi cele de cultură generală; şi unele şi
altele îi vor fi de mare folos şi ajutor; dragostea, devotamentul, zelul, trebuie să fie
înrădăcinate adânc în inima sa de slujitor în Biserica Domnului şi să dea necontenit
roadele cele mai frumoase.
Zelul în slujirea pastorală este şi elan, avânt şi însufleţire, dinamism creator;
zelul său creştin îl va determina pe preot să tindă permanent spre înaltă moralitate şi

160
Pr. Prof. dr. V. Popescu, Motivele care determină pe unii creştini să treacă la alte culte, în Rev. S. Teologice, nr. 7-
8, 1952, p. 394
161
Ibidem, p. 395
162
Pr. Gala Galaction, Ziua Domnului, Buc., 1958, p. 52

80
perfecţiune spirituală pentru sine şi pentru enoriaşii săi; se va sârgui fără contenire ca
el însuşi să se dovedească nu numai ascultător al Cuvântului ci şi împlinitor al Lui.
Pornind pe calea slujirii ce i-a fost încredinţată, tânărul preot trebuie să fie
pregătit moral, pentru că nu va găsi numai poteci netede şi poieni înflorite; Sfântul
Ioan Gură de Aur previne chiar că este firesc lucrul ca: „ sufletul preotului să fie
bătut de mai multe furtuni decât cele ridicate de vânturi pe mare”. 163
Prin vocaţia sa autentică şi prin zelul său pastoral, preotul va găsi permanent
puterea de a u se lăsa descurajat şi dezorientat în momentele de criză şi de încercare
sufletească. Prin vocaţie şi prin zelul său în slujirea pastorală, preotul trebuie să fie
preocupat nu numai să înveţe pe credincioşi normele de vieţuire creştină, ci trebuie
să întrupeze în propria sa viaţă principiile morale înalte şi virtuţile. Zelul său sincer
se arată în devotamentul faţă de ţară, în respectarea legilor, îndemnând pe
credincioşii săi spre aceeaşi atitudine de respectare a legalităţii şi a normelor de
convieţuire socială.
Aşadar, primirea demnităţii sacerdotale înseamnă şi cea mai înaltă răspundere
moral-spirituală, de care trebuie să fie pe deplin conştient fiecare slujitor al sfântului
altar: „ Nu fi nepăsător faţă de harul care este în tine, care ţi s-a dat prin proorocire,
cu punerea mâinilor preoţiei”. ( I Timotei IV, 15-15)

5.3. Preoţia în viaţa comunității

Taină a Bisericii, Preoţia aparţine constitutiv şi originar Tainei lui Hristos,


Fiul lui Dumnezeu întrupat. „ Taina cea nouă” 164 izvor şi putere „ a vieţii şi lucrării
teandrice a Bisericii şi a creştinului”.165 Mântuitorul Hristos instituie preoţia
sacramentală pentru Biserică în prima zi a Învierii, pentru că aşa cum spune sfântul
Chiril al Alexandriei „acum (în ziua Învierii) Domnul i-a sfinţit pe Apostoli şi

163
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., cartea IV, cap. 3, p. 106
164
Pr. Asist. A. Moisiu, Sfântul Grigorie cel Mare, îndrumător al vieţii preoţeşti, în Rev. S. Teologice, nr. 9-10, 1958,
p. 523
165
Ibidem, p. 524

81
păstori şi învăţători ai lumii şi săvârşitori ai dumnezeieştii Lui Taine”.166 Puterea,
harul special al preoţiei, îşi are deci izvorul direct în jertfa şi Învierea Domnului,
pentru că Duhul Sfânt pe care L-au luat Apostolii „ în prima zi a Învierii li s-a
insuflat lor din starea pascală a trupului jertfit şi înviat al Mântuitorului Hristos, prin
care s-a dat viaţă Bisericii”.167 Mântuitorul i-a asigurat pe Apostoli şi urmaşilor,
episcopii, preoţii şi diaconii, că ei sunt organele văzute prin care El însuşi îşi
comunică învăţătura Sa şi Harul Său în Sfintele Taine. Credincioşii participă în
calitate de creştini la viaţa harică a Bisericii, dar nu singuri ci având în faţă pe
episcop sau preotul liturghisitor.
Constituindu-se din întâlnirea dintre natural şi supranatural, Biserica are o
structură teandrică pentru că este o comunitate de persoane umane în comuniunea de
iubire ce dumnezeu. Dar, ca o instituţie în care se săvârşesc Sfintele taine şi trebuie
explicată şi trăită învăţătura Mântuitorului, Biserica are şi organe sfinţite, iar acestea
sunt episcopii şi preoţii care lucrează „ în numele lui Hristos” ( Faptele Apostolilor
3,6), cu harul special dat lor la Hirotonie.
Sfântul Ioan Gură de aur, în tratatul său „ Despre preoţie”, a scris că nu poate
intra cineva în împărăţia cerurilor, de nu se va naşte din apă şi din Duh; toate acestea
nu se săvârşesc de nimeni altcineva decât de mâinile sfinte ale preotului. Se înţelege
că „ nimic sfânt nu este şi nu se săvârşeşte în Biserică fără preot”. 168
Sfinţii Părinţi se ocupă în cea mai mare parte a tratatelor lor despre Preoţie, cu
acea îndatorire a preotului de a învăţa şi de a predica Cuvântul Evangheliei. Prin
urmare lucrarea preotului nu se reduce numai la rostirea cuvântului. Dacă „ prin
învăţătură se urmăreşte înfăptuirea şi adâncirea legăturii omului cu Dumnezeu, în
Biserică apropierea sau unirea omului cu Dumnezeu nu se poate înfăptui fără venirea
harului cu putere al lui Dumnezeu”169 prin Sfintele Taine. Lucrarea preotului este
sfântă pentru că slujirea cuvântului este împletită cu puterea de a săvârşi Sfintele

166
Ibidem, p. 524
167
Ibidem, p. 525
168
Ibidem, p. 528
169
Ibidem, p. 528

82
Taine. Preoţia a fost dată încă de la instituire spre săvârşirea Sfintelor Taine, în acest
sens este considerată „ Taină a Tainelor”.170
Sfântul Grigorie de Nazians, considera păstorirea credincioşilor drept arta
artelor şi ştiinţa ştiinţelor şi aceasta pentru că preotul „ nu este în Biserică o cifră, un
credincios, el este capul unei comunităţi, conducătorul familiei, al turmei lui
duhovniceşti”.171 Conducerea credincioşilor este totdeauna văzută ca o slujire prin
harul primit de la preot ca dar special al Duhului Sfânt în Taina Hirotoniei şi după
pilda Domnului Hristos, care n-a venit să I se slujească , ci ca El să slujească şi să-şi
dea sufletul jertfă pentru mulţi (Matei 20,29). Introducerea în succesiunea apostolică
se face prin Taina Hirotoniei, când viitorul preot înconjoară Sfânta Masă de trei ori,
arătând prin aceasta datoria lui de a aduce toată viaţa lui pe Hristos ca Jertfă pentru
credincioşi, de a săvârşi Sfintele Taine şi a învăţa în Biserică. Hirotonia este o taină a
comunităţii, în sensul că se săvârşeşte în cadrul Sfintei Liturghii, când credincioşii
dau mărturie prin acel „ vrednic este”, că preotul este dat comunităţii de Hristos
Însuşi prin Duhul Sfânt spre slujire preoţească. Preotul nu aduce numai jertfele şi
rugăciunile lui personale ci ale comunităţii şi ale tuturor credincioşilor, alăturate la
jertfa lui Hristos. Astfel, la săvârşirea Tainelor, preotul se roagă de fapt în numele
credincioşilor şi în numele lor aduce jertfa cea nesângeroasă. Preoţia se delimitează
în viaţa Bisericii şi a credincioşilor ca Taină, cu o profundă semnificaţie în lucrarea
mântuirii. Fără preot nu poate fi Biserică în calitate de comunitate sacramentală
mântuitoare, preotul a fost ales de Dumnezeu Însuşi ca prin el să se facă vădită
slujirea de Mijlocitor obiectiv al Mântuitorului Hristos pentru a noastră mântuire.
În planul creaţiei, omul a fost creat ca persoană după chipul Logosului, al lui
Hristos, care este pârga firii noastre ridicate la Dumnezeu şi Tatăl „ înfăptuind în
Sine mântuirea tuturor”.172

170
Sf. M. Mărturisitorul, Ambigua, trad. de pr. Prof. dr. D. Stăniloaie, Buc. 1983, p.62
171
Pr. Prof. dr. D. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, Buc. 1978, p. 63
172
Pr. Prof. dr. D. Stăniloaie, Iisus Hristos, Arhiereu în veac, în Ort. Nr. 2/1979, p. 217

83
5.4. Preoţia creştină – o misiune extraordinară

Hirotonia sau Preoţia este Taina prin care cei anume chemaţi primesc prin
punerea mâinilor şi rugăciunea Arhiereului, puterea de a propovădui şi a conduce pe
credincioşi la mântuire. Dacă, în celelalte taine ale Bisericii „ Iisus Hristos este
primit ca acela ce se dăruieşte prin preot, în Taina Hirotoniei se leagă ca subiect ce
ni se dăruieşte în chip nevăzut de o persoană umană, pe care cosacrând-o ca diacon,
preot sau episcop, face nevăzută dăruirea Sa către noi prin celelalte Taine”.173
Se ştie că despre preoţie s-a scris şi s-a vorbit foarte mult. Despre preoţie au
scris şi au vorbit şi sfinţi şi teologi. S-a scris cu drag şi cu dorinţa de a ridica tot mai
mult spre culmile sfinţeniei pe slujitorii preoţiei, pe preoţi. Preoţia are atâtea
înălţimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi
cunoscută şi descrisă după cuviinţă: „După părerea mea şi după credinţa mea, cunosc
un singur om care a putut cunoaşte muntele preoţiei în întregime, iar acel om este un
mare sfânt, care după mărturia altui sfânt, slujeşte, acum, chiar la treptele tonului
Dumnezeirii, iar acel om este autorul Sfintei Liturghii care se oficiază de cele mai
multe ori pe an. Acel om este Sfântul Ioan Gură de Aur”. 174 Au scris despre preoţie
şi alţi sfinţi părinţi, cum ar fi: Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Efrem Sirul,
Sfântul Ambrozie al Milanului, Sfântul Grigorie Dialogul. Dar, nici unul dintre ei nu
urcă la înălţimea la care a urcat Sfântul Ioan, nici unul dintre ei nu priveşte preoţia în
toată înălţimea ei, în toată frumuseţea ei. Părintele D. Fecioru, spunea: „ n-aş fi
încercat niciodată să vorbesc despre preoţie sub toate aspectele ei, dar mă voi
mărgini să înfăţişez numai un aspect al preoţiei: sublimitatea ei”.175
Este sublimă, preoţia ?Da, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, „ preoţia este
sublimă, este o mare dregătorie, este o misiune nespus de însemnată”. 176 Preotul este
sublim în două momente:

173
Pr. Prof. dr. C. Salemi, Preoţia Taină şi slujire în viaţa Bisericii, în Ort. Nr. 4/1982, p.539
174
Pr. Prof. dr. D. Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Buc., 1978, vol. III, p. 154
175
Ibidem, p. 247
176
Pr. Prof. dr. C-tin Galeriu, art. cit. p. 540

84
în scaunul duhovniciei,
în faţa Sfântului Jertfelnic ( Altar).
a)În scaunul mărturisirii preotul are o putere pe care n-a dat-o Dumnezeu nici
îngerilor şi nici oamenilor. Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă
numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor însă, leagă suflete şi străbate cerurile.
Domnul a spus: „ Cărora le veţi ierta păcatele se vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţinute
vor fi” (Ioan, 20,23). În faţa preotului, în scaunul de mărturisire, îngenunchează şi
cel cu coroana pe cap, de care se tem toţi, dar şi sărmanul care nu are nici cămaşa pe
el. Aici, la acest scaun de mărturisire, preotul are putere cât Dumnezeu. Când preotul
rosteşte deasupra capului celui îngenuncheat în faţa sa „ Şi eu nevrednicul preot şi
duhovnic, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele
tale”177, „ iertare şi dezlegare se dă şi sus, în ceruri”.178
b) Tot atât de sublim, dacă nu mai sublim, încă, este preotul în faţa Sfântului
Altar, în faţa Sfintei Taine a Trupului şi Sângelui lui Hristos, oficiate prin harul
preoţiei. Când preotul spune „Şi fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului
Tău, iar ceea ce este în potirul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le
cu Duhul Tău cel Sfânt”179, preotul are în faţa sa infinitul, are în faţa sa
Dumnezeirea, are în faţa sa pe Domnul Hristos, Acela iubitor de oameni. La
oficierea Sfintei Liturghii şi în întreaga sa misiune sacerdotală, preotul are în faţa sa
pe Iisus Hristos pironit pe cruce, încununat cu cunună de spini, străpuns în coastă cu
suliţa. Preotul are în faţa sa dragostea nemărginită a lui Hristos faţă de lume ( cf.
Ioan, 3,16). Când preotul oficiază jertfa euharistică, atunci şi îngerii stau împrejurul
său. Tot altarul şi locul din jurul său, al jertfelnicului, se umple de puterile cereşti în
cinstea celui ce ni se oferă în mod substanţial sub forma pâinii şi a vinului . Prin
lucrarea preoţiei creştine, Dumnezeu nu se pogoară din ceruri cu întuneric şi cu
groază. Se pogoară liniştit, dulce, cu dragoste, cu harul său şi nu cu mânia Sa: „ Oare
nu ştiţi – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – că sufletul omenesc n-ar putea suporta
177
Teodor Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în Rev. S. Teologice, nr. 3-4/1952, p.173
178
Ambigua, p. 243
179
Pr. Prof. dr. D. Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Buc., 1978, vol. III, p.143-144

85
focul acela al jertfei, ci toţi am pieri până la unul dacă n-ar sta în ajutorul nostru din
belşug în harul lui Dumnezeu ?”180
La rugăciunea stăruitoare a preotului din timpul Sfintei Liturghii, Domnul se
pogoară din ceruri spre a Se da tuturor credincioşilor Săi. Pentru aceasta oficiază
preotul Sfânta Liturghie, pentru a aduce pe Dumnezeu din ceruri ca să se sfinţească
şi el şi să sfinţească pe credincioşi. De aceea , el se cutremură când face aceasta. Se
cutremură când oficiază şi Sfânta Taină a Euharistiei şi când împărtăşeşte cu Trupul
şi Sângele Domnului pe credincioşii săi. Sufletul preotului trebuie să fie mai curat
decât însuşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi
ca să poată spune: „ Iată de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (
Galateni 2,20).
Având în vedere toate aspectele sfinte ale Tainei Preoţiei şi sublimitatea ei,
prezentată cu atâta profunzimea teologică şi spirituală de Sfântul Ioan Gură de Aur,
în lucrarea „ Despre preoţie”, părintele Dumitru Fecioru, cunoscător profund al
operelor marelui Hrisostom, face un părintesc îndemn de mare însemnătate
duhovnicească pentru toţi preoţii şi credincioşii Bisericii lui Hristos dintotdeauna: „
Îa aminte, preotule, nu fi trufaş, nu fi iubitor de argint, nu fi desfrânat, nu te mânia,
nu fi lacom, nu pizmui, nu cleveti, nu te lenevi spre fapte bune. Fereşte-te de beţie şi
de îmbuibare, posteşte, roagă-te, fă milostenii”.181

5.5. Predica şi cateheza, mijloace de pastoraţie

a. La Sfântul Ioan Gură de Aur

Activitatea predicatorială desfăşurată de Sfântul Ioan Gură de Aur, recunoscut


ca cel mai ilustru predicator al Bisericii creştine, a avut şi are o permanentă
actualitate. Analizând opera omiletică a Sfântului Ioan, nu putem afirma că el a rostit

180
Pr. Prof. dr. D. Fecioru, Sublimitatea preoţiei, în Rev. G. Bisericii, 1988, nr. 3 p. 77
181
Ibidem, p. 78

86
predici în care să trateze cu exclusivitate problema unităţii creştine, aşa cum a făcut
Fer. Augustin. Situaţia Bisericii creştine în care activa Sfântul Ioan Gură de Aur era
una critică, de aceea marele orator a depus toate eforturile pentru realizarea idealului
sfânt al unităţii creştine. El a căutat să înlăture cerurile religioase care aduceau
descompunerea vieţii religioase. El îndemna cu cuvântul Sfintei Scripturi: „ Nu vă
uitaţi la eresuri şi dezbinări că nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă o
dată, care este Hristos.” ( I Cor. 3,11). El voia să înrădăcineze sufletele oamenilor
duhul de comuniune al celor dintâi creştini, văzându-se clar că marele predicator
dorea un creştinism unitar, aşa cum l-a întemeiat Iisus Hristos şi cum s-au străduit
Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi să-l păstreze. Sfântul Ioan avea o serie de argumente
pentru a dovedi, în predicile sale, unitatea Bisericii creştine. Argumentul indiscutabil
pe care îl foloseşte în predicile sale Sfântul Ioan este unitatea Sfinte Treimi. Sfânta
Treime, fiind una în fiinţa ei, şi Biserica creştină este tot una, ea fiind opera de
colaborare a persoanelor treimice. Deci, pe cum exisă o unitate şi egalitate deplină în
cadrul Sfintei Treimi, tot aşa trebuie să fie şi în Biserica Creştină, a cărei unitate se
întemeiază pe unitatea treimică ( cf. Facere IV, 4-6).
Alt argument pe care Sfântul Ioan îl foloseşte în predicile sale, constă în faptul
că toţi membrii Bisericii creştine alcătuiesc Trupul tainic al Domnului. Acest lucru îi
obligă pe creştini să păstreze unitatea deplină, fiindcă precum corpul se compune din
membre şi are nevoie de toate membrele, tot aşa şi Hristos are nevoie de toţi
credincioşii. Marele predicator subliniază faptul că, Mântuitorul Hristos a venit din
cer să ne descopere o nouă învăţătură unică şi adevărată, care să ne schimbe radical
gândurile cele lumeşti de ură şi de dezbinare. Mai mult, el învaţă pe ascultătorii săi,
că dacă păstrează adevărata credinţă, fiecare are posibilitatea să devină imitatorul lui
Hristos, Care ne învaţă să facem totul pentru binele comun şi să nu căutăm numai
cele personale, potrivit exemplului Mântuitorului, care „n-a căutat a sa plăcere” (
Romani 15,3), învăţând pe ucenicii săi „ să nu caute ale lor” (I Corinteni 10,24).
Sfântul Ioan Gură de Aur a folosit şi o serie de mijloace pe care le-a
considerat cele mei eficiente pentru realizarea unităţii creştine. Unul dintre aceste

87
mijloace a fost cultul divin creştin. Sfânta Liturghie formează centrul cultului divin,
de la care nu trebuie să lipsească nici un credincios adevărat. Cel mai puternic mijloc
pentru unire tuturor creştinilor este însă, comuniunea sau împărtăşirea cu sfânta şi
Dumnezeiasca Euharistie. El asigură pe ascultătorii săi că, toţi cei care se
împărtăşesc cu Hristos devin un singur trup; marele predicator învaţă pe ascultătorii
săi, că dacă doresc cu adevărat să se unească în chip adevărat cu Hristos, sunt datori
să trăiască în deplină curăţie sufletească. Când preotul săvârşeşte Sfânta Liturghie „
se cade ca sufletul lui să strălucească ca o lumină ce umple lumea întreagă”. 182
Din cele de mai sus se poate constata că unul din mijloacele cele mai eficiente
pentru promovarea unităţii creştine a fost predica. El a accentuat mereu în predicile
sale adevărul că piatra fundamentală este credinţa cea adevărată, depozitată în
izvoarele Revelaţiei Divine – Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie – şi propovăduită de
Biserică. Sfântul Ioan Hrisostom nu consideră că mijlocul cel mai eficace pentru
realizarea unităţii creştine, ar fi discuţiile şi speculaţiile teologice, ci credinţa cea
adevărată trăită faşă de oameni şi faţă de Dumnezeu. Argumentele cele mai
puternice pe care Sfântul Ioan la foloseşte în predicile sale sunt: unitate Bisericii,
Biserica şi unitatea credinţei creştine. Asupra acestor adevăruri fundamentale ale
doctrinei ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii, revine mereu şi mereu, dar el
acordă o mare importanţă învăţături despre Biserică pe care o ia din ecleziologia
paulină şi pe care o dezvoltă în proporţii inegalabile folosindu-se de geniul său şi de
marele său talent oratoric.

b. Fericitul Augustin – unitatea Bisericii

Problema refacerii unităţii Bisericii frământă în actualitate lumea creştină iar


unul din modelele de predicator al unităţii creştine poate fi socotit Fericitul
Augustin, deoarece pentru episcopul de Hippo unitatea Bisericii a fost o temă
fundamentală în predica şi teologia sa . Înainte de convertirea sa, Fericitul Augustin
182
Pr. Prof. dr. pr. Vintilescu, art. cit.,p. 695-698

88
a dus o viaţă nespus de zbuciumată, de aceea în tratatele sale din tinereţe dezvăluie
căutarea neobosită de a găsi acel „ceva” prin care omul să devină fericit. Concluzia
la care a ajuns este că numai cine descoperă pe Dumnezeu poate fi fericit. Dumnezeu
a făcut posibilă realizarea idealului omenesc al fericirii prin întruparea Cuvântului
Său. Dar, a-L descoperi pe Dumnezeu înseamnă pentru Fericitul Augustin „ a-L
sesiza într-o cunoaştere pură şi într-o viaţă sfântă ceea ce nu este posibil fără ajutorul
Fiului lui Dumnezeu”. 183
Ca şi Sfântul Ioan Hrisostom, şi Fericitul Augustin este copleşit de uriaşa
personalitate a Sfântului Apostol Pavel, pe care a căutat să-l imite în cuvântările sale.
Pentru Fericitul Augustin, ideea unităţii Bisericii se fundamentează pe învăţătura
paulină că Biserica, este Trupul tainic al Mântuitorului, al cărei cap este Iisus Hristos
şi ale cărei mădulare sunt creştinii. El propovăduieşte cu toată convingerea adevărul
că în afara Bisericii nu este posibilă mântuirea. De aceea el învaţă că în cadrul
comunităţilor eretice şi schismatice nimeni nu se poate mântui, deoarece aceştia deşi
mărturisesc pe Hristos ei nu-L recunosc de Întemeietor al Bisericii. Asemănând pe
Hristos cu un mire care pleacă undeva departe, iar Biserica cu o mireasă care rămâne
în grija prietenilor săi, adică a apostolilor, el se exprimă aşa: „Acest mire divin lasă
pe mireasa sa ( Biserica) prietenilor Săi, nu ca Ea să se ataşeze vreunuia dintre ei, ci
să-L iubească numai pe El ca mire. Pe aceştia să-i iubească numai ca pa nişte
prieteni ai mirelui şi pe nici unul dinte ei să nu-l iubească ca pe mire. Am fost
anunţat despre voi, fraţilor, de cei care sunt ai Chloei, că împerecheri sunt între voi şi
fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apollo, eu al lui Chefa, iar eu al
Lui Hristos. Nu cumva Pavel s-a răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi
fost botezaţi?” (I Corinteni 1,11-13).184
Concepţia Fericitul Augustin despre unitatea Bisericii, aşa cum a expus-o şi a
arătat-o atât de la înălţimea amvonului cât şi prin exemplul vieţii sale, principiile pe
care le-a preconizat pentru refacerea unităţii Bisericii, „ îl impun ca model de

183
Pr. Dr. Gh. Iordăchescu, art. cit., p. 491
184
Idem, „ Despre preoţie”, op. cit., p. 680-681

89
predicator al unităţii Bisericii”.185 Pentru Fericitul Augustin, ca şi pentru Sfinţii
Apostoli, Biserica este trupul tainic al Domnului Hristos, iar creştinii, mădularele
sale. Pe fundamentul acestei învăţături Fericitul Augustin, ca şi Sfântul Ion
Hrisostom şi-a elaborat aceste principii ce pot fi urmate de predicatorii de astăzi în
această problemă:
1. Restabilirea unităţii Bisericii este posibilă numai dacă, confesiunile creştine
acceptă să mărturisească aceeaşi învăţătură de credinţă a Bisericii, una şi
nedespărţită a primelor veacuri.
2. În vederea refacerii unităţii, toate confesiunile creştine trebuie să
recunoască de întemeietor al Bisericii pe Mântuitorul Hristos.
3. Adevărurile de credinţă puse în discuţie să fie aprofundate, corectate,
lămurite şi propovăduite, atât prin predică dar şi în cadrul conferinţelor convocate în
acest scop.
4. Sfinţii Părinţi ai veacurilor de aur ai predicilor creştine au accentuat
adevărul că la temelia unităţii Bisericii creştine, trebuie să stea, aceeaşi învăţătură de
credinţă, una şi nedespărţită a primelor veacuri creştine. Fer. Augustin subliniază
neîncetat, ideea că „ numai pe baza acestei unităţi de credinţă Biserica va pute să
contribuie la rezolvarea problemelor pe care le ridică realităţile vremii noastre”.

c. Sfântului Vasile cel Mare și viața socială

Opera literară a Sfântului Vasile ce Mare care ni s-a păstrat în cele patru
volume (29-32), din colecţia patristică „ Migne”, nu reprezintă decât în parte
strădaniile de propovăduitor, exeget, apologet, moralist şi îndrumător social, al
marelui părinte capadocian. Amintim aici, câteva din scrierile sale oratorice: „ 9
omilii la Hexaimeron; 13 omilii la Psalmi; Discurs către tineri; contra beţiei, contra
mâniei; despre invidie; contra bogaţilor; despre post”. 186

185
Diac. Prof.N. Balca, Concepţia Fericitului Augustin despre viaţa fericită, în Mitrop. Olteniei, nr. 3-4, p. 190
186
Pr. Prof. Dr. S. Şebu, Fericitul Augustin predicator al unităţii Bisericii, în Rev. S. Teologice, nr. 3-4, 1969, p. 237

90
Deci, dacă studiem lucrările lui, constatăm că predica socială a Sfântului
Vasile cel Mare, este răspândită pe tot parcursul operei sale, dar cel mai mult o
găsim prezentă în operele sale oratorice. Ideea fundamentală a predicii Sfântului
Vasile este aceea a dreptăţii sociale, o idee izvorâtă din iubirea creştină. Pentru
Sfântul Vasile cel Mare „ cel care socoate că bogăţia adunată de pe urma nedreptăţii
îi este de ajuns pentru a fi puternic şi a stăpâni, este asemănător cu un bolnav care
atunci când boala este mai gravă,o socoteşte o bunăstare.”187 Pentru realizarea
dreptăţii sociale Sfântul Vasile susţine că este necesară egalitatea socială, ca rezultat
al egalităţii în iubire. El consideră că bogăţia este un dar al lui Dumnezeu, care
impune însă, celor care o deşi, mari responsabilităţi. Bogatul, nu este pentru Sfinţii
Părinţi, decât un administrator al unor bunuri pe care le-a primit de la Dumnezeu; el
caută, deci, ca prin predica sa, să dea bogăţiei o misiune socială : „ Este oare o
nebunie mai mare ca aceasta?, spune Sfântul Vasile, să te tot osteneşti ca să tot
clădeşti cu sila şi să tot dărâmi cu sila? Ai avea tu magazii destule dacă ai vrea să la
cunoşti: casele săracilor. În ele poţi totdeauna aduna pentru tine comori pentru cer”. (
Matei 6,20)188 Una din cele mai cumplite patimi ce pune în pericol mântuirea
sufletelor bogaţilor este pentru Sfântul Vasile, avariţia: „Precum cei stăpâniţi de
furie şi de nebunie, nu mai văd lucrurile aşa cum sunt, ci aşa cum la permite
închipuirea lor pătimaşă, asemenea şi cei cu sufletul stăpânit de iubirea de argint,
caută în tot locul numai argint”. 189 Sfântul Vasile observă că bogatului avar pe
măsură ce-i creşte avuţia, pe atât îi scade dragostea faţă de semeni: „ Ce este un
avar? Acela care nu se mulţumeşte cu strictul necesar. Dar acela care nu îmbracă pe
un om gol, când ar putea-o face, merită un alt nume? Pâinea pe care tu o păstrezi
aparţine săracului, mantaua pe care tu o păstrezi în dulapul tău e a celui
zdrenţăros”.190

187
Idem, art. cit.,p. 242
188
Idem, art. cit.,p. 244
189
Pr. Prof. dr. I. G. Coman, Patrologia, Buc. 1956; p. 164-166.
190
Sf. Vasile cel Mare, Comentariu la Psalmi, trad. de pr. O Căciulă, Buc. 1939, p. 296

91
Sfântul Vasile a devenit unul dintre cei mai de seamă predicatori ai
fraternităţii pe calea milosteniei creştine. Pentru el, Dumnezeu este cel care
porunceşte milostenia, de aceea bogatul nu poate să se revolte împotriva acestei
porunci: „ Dăruieşte, deci, şi fratelui şi străinului. Dumnezeu voieşte ca tu să fi
mângâietorul nevoiaşilor, iar nu căutător la faţa oamenilor.” Un alt păcat social pa
care Sfântul Vasile îl combate este camăta sau împrumutul cu dobândă peste măsură.
El numeşte camăta” neam de vipere” , adăugând : „ Se zice că viperele se nasc
mâncând ele singure pântecele mamei lor, iar camăta se naşte mâncând casele celor
ce datorează”.191
În predica sa socială, Sfântul Vasile se ocupă de virtuţile şi de viciile sociale
dar el dezvăluie şi rolul social al calităţilor sau defectelor individuale, în legătură cu
care el a ţinut mai multe cuvântări. El este cel dintâi care pune în aplicare
îndemnurile predicii sale sociale. De numele Sfântul Vasile se leagă începutul
filantropiei creştine, prin înfiinţarea primelor instituţii de caritate şi asistenţă
socială,dar cea mai mare operă socială a lui a fost aşezământul de la marginea
Cezareei, o adevărată cetate a iubirii şi a carităţii creştine, numită de popor „
Vasiliada”. În mijlocul acestui aşezământ se afla catedrala mitropolitană, reşedinţa
mitropolitului, locuinţa pentru oaspeţi şi casele clerului. Apoi se întindeau casele
aşezământului: azil pentru bătrâni, case pentru călători şi pelerini, spitale,; iată cum a
înţeles Sfântul Vasile să pună în practică „ Ideea ajutorării efective a aproapelui,
oferind o predică socială prin fapte concrete al căror exemplu răsună peste
veacuri”.192 În predica sa socială, Sfântul Vasile foloseşte mijloace lingvistice şi
metode oratorice de mare efect, de asemenea, mediul social îi produce Sfântului
impresii puternice, pe care ni la comunică cu măiestrie, desfăşurând plastic în
predicile sale sociale, ocupaţiile oamenilor de atunci şi aspecte din viaţa lor publică:
„ Prin cetăţi se construiesc pieţe, stadioane, se ridică ziduri, se sapă canale, medicii
îngrijesc bolnavii, se organizează petreceri publice”.193 Predica socială a Sfântul
191
Ididem, p. 124
192
Ibidem, p. 125
193
Sf. Vasile cel Mare, Despre iubirea aproapelui, trad. de pr. N. Tănăsescu, în Glasul Bisericii, 1961, nr. 1-2, p. 59

92
Vasile cel Mare, rămâne ca o moştenire literară de mare valoare, caracterizată prin
precizia cuvântului său, prin puritatea expresiilor sale şi printr-un stil înălţător.
Sfântul Vasile cel Mare a fost unul dintre cei mai curajoşi şi mai stăruitori
predicatori sociali ai epocii patristice. Predica socială a sa are al bază iubirea de
Dumnezeu şi de oameni. El sfătuieşte pe credincioşii săi să urmeze cu râvnă şi
conştiinciozitate învăţăturile Evangheliei. Aşadar, Sfântul Vasile a dovedit prin
predica sa socială, un umanism exemplar, de aceea el a contribuit prin cuvânt şi
faptă la săvârşirea unor acte sociale de înaltă ţinută morală. De altfel, el însuşi spune
că nici o virtute nu arată mai bine pe adevăratul creştin ca „ slujirea dezinteresată a
dragostei frăţeşti”194, ceea ce confirmă pe deplin justeţea asupra numelui de „ un
roman între greci” şi a epitetului „ cel mare”.

5.6. Datoriile morale ale preotului

Făcând cele încredinţate de Mântuitorul, folosul lucrării preoţeşti se revarsă


peste tot poporul deoarece lucrarea preoţiei are drept scop mântuirea credincioşilor.
Preoţia a fost pusă „ a chivernisi bogăţiile cerului, să exercite o putere pe care
Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor nici arhanghelilor” . Modelul acestei slujiri pentru
preoţia pământească este Iisus Hristos, iar preoţii trebuie să devină imitatori ai
modelului divin după îndemnul Mântuitorului care zice: „Fiţi desăvârşiţi precum şi
Tatăl Vostru desăvârşit este”( Matei V, 48). Condiţiile pe care Sfântul Apostol Pavel
le pune preoţilor, cer ca aceştia să fie purtători de valori morale deosebite şi să tindă
mereu spre realizarea lor având ca model pe Iisus Hristos, căci viaţa creştinului
trebuie să fie o continuă reeditare a vieţii Domnului.
Lucrarea sacerdotală în Biserică se desfăşoară sub semnul marii porunci a
dragostei, preotul fiind păstor la turmei cuvântătoare va da acesteia hrana trebuitoare
pentru suflet. Primind prin hirotonie o asemenea demnitate, preotul îşi ia supra sa o
seamă de obligaţii morale deosebite. De aceea încă de la început Biserica a căutat ca
194
Sf. Vasile cel Mare, op. cit., trad. de O. Căciulă, p. 89-90

93
această vrednicie să fie acordată numai unor creştini cu un profil moral deosebit. Ei
trebuie să fie „ bine văzuţi, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune” ( Fapte 6,3), cum
s-a cerut la alegerea celor şapte diaconi sau „ fără prihană, întreg la minte, neiubitor
de arginţi, şi cu bună mărturie de la cei de dinafară”, cum îi sfătuieşte Sfântul
Apostol Pavel pe Timotei şi Tit să facă alegerea preoţilor şi diaconilor.
Viaţa creştină în umbra crucii pe care Iisus Hristos a săvârşit suprema jertfă
pentru mântuirea noastră, semnul dragostei supreme în care Dumnezeu ne-a cuprins.
„Rămâneţi întru dragostea mea” ( Ioan 15,9) este o chemare către veşnicie. Iisus
Hristos este începătorul jertfei de mântuire dar slujirea Sa nu este egală şi nici
asemenea slujirii preoţeşti. Datoriile morale ale preotului se înscriu în vremelnic, dar
se înfăptuiesc „sub specie a eternitatis”. Vremelnicul este cu atât mai plin de
sfinţenie cu cât semnul veşniciei este mai aproape de conştiinţa morală a preotului: „
Sfântă şi sfinţitoare este deci misiunea preotului, dar şi de mare responsabilitate
morală în faţa lui Dumnezeu”.195
Trăind dragostea creştină datoria morală a preotului nu vor mai părea povară
pentru aspectul uman al lui, deoarece intensitatea de trăire a iubirii devine izvorul
tuturor acţiunilor lui, iar bucuria împlinirilor morale este corolar al optimismului
pastoral. Preotul este un om al bucuriei, „fiindcă bucuria produsă de făpturile lui
Dumnezeu şi de plăcerea de a-L sluji pe El înseamnă pentru el o Evanghelie plină de
viaţă. Aceasta este suprema lui bucurie: bucuria de a vieţui în Hristos. La această
bucurie se gândeşte şi Apostolul când zice: Bucuraţi-vă întru Domnul în toate zilele
vieţii voastre şi iarăşi zic vouă: bucuraţi-vă” ( Filipeni IV, 4).196
Preotul îşi desfăşoară activitatea sa sub două aspecte: ca sacerdot şi ca
membru al societăţii. Relaţiile sale cu semenii îi vor da ocazia de valorificare
creştină a principiilor de morală pe care le va ilustra înainte de toate cu exemplul său
personal. Sfera relaţiilor sale porneşte de la funcţia sacramentală prin care îl face

195
Pr. Prof. dr. D. Belu, Calităţile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel, în Rev S. Teologice, 1955,
nr. 9-10, p. 581
196
Cuvânt ascetic, foarte trebuincios şi folositor în Filocalia, vol. I, trad. rom. de Pr. Prof. D. Stăniloaie, Sibiu, 1946, p.
183

94
prezent pe Hristos. Dacă preotul nu va putea sluji ca model vieţii creştine pentru
sfera lui de relaţii va fi o sminteală cu atât mai mare cu cât dezacordul între fapte şi
principii va fi mai mare.
Blândeţea şi umilinţa preotului sunt datorii care-l duc spre cea mai strânsă
unitate morală cu credincioşii. „Prin blândeţe a făcut pasul decisiv spre unificarea
firii omeneşti din el cu firea omenească din ceilalţi”. 197 Blândeţea şi umilinţa
preotului vor creşte dragoste lui faţă de alţii si a altora faţă de el pentru că va înlătura
mândria şi răutatea din cale lor: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu
inima” ( Matei 11,29).
Relaţia continuă a preotului cu credincioşii îi dă posibilitatea să cunoască
durerile sufleteşti ale acestora şi din dragoste creştină , preotul are datoria morală de
a se apropia de cei ce i-au încredinţat neliniştile sufletului, cu bunătate şi înţelegere
în cuvânt şi faptă. Prin faptă bunătatea devine milostenie. Nici un preot nu se poate
numi slujitor al lui Hristos dacă nu se străduieşte să ilustreze milostenia şi bunătatea
creştină prin faptele sale de slujire, nelipsindu-i exemple atât de strălucite ca „
vasiliada” marelui ierarh din Cezareea Capadociei sau ascunsa bunătate a Sfântului
din Mira Lichiei.
Vrednicia slujirii preoţeşti este apreciată de credincioşi după modul în care
preotul îşi duce viaţa în propria sa familie şi în societate. Valoarea morală a trăirii
preotului este cea care dă autoritate cuvântului şi lucrării lui şi astfel ele devine o „
personalitate religios-morală creştină care întrupează în mod liber şi personal pe
Hristos într-o dezvoltare consecventă şi armonioasă în fiinţa sa”. 198
Datoriile morale ale preotului sunt datorii de viaţă, iar viaţa se transformă
potrivit cu idealul moral. Curăţia şi vrednicia preotului depind numai de sine însuşi,
mai ales de modul de a înţelege trăirea principiilor morale creştine care îi cere „ să
fie mai presus de mulţime în ceea ce priceşte virtutea şi apropierea de Dumnezeu şi
să fie faţă de comunitate ceea ce este sufletul faţă de trup”.199
197
Pr. Prof. dr. D. Belu, art. cit. p. 570
198
N. Mladin, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală, Sibiu, 1969, p. 167
199
Apostolat social, vol. V, p. 281

95
Un preot care se străduieşte să realizeze datoriile sale morale nu este singur,
„căci lângă fiecare preot care trudeşte pentru Biserica lui Dumnezeu stă nevăzut
Iisus Hristos”.200
Biserica este o comuniune harică de credinţă, nădejde şi dragoste, în care
realizarea morală a credincioşilor se face pentru dobândirea mântuirii. Preotul zilelor
noastre, va ajuta la rezolvarea tuturor problemelor bisericeşti în spiritul învăţăturii
creştine, din care rezultă şi complexitatea datoriilor sale morale pe care Sfântul
Apostol Pavel le rezumă cu îndemnul: „Fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o
deplin” ( II Timotei IV , 5).
Rămâne pentru noi, creştinii pecetluirea pusă în ceea ce priveşte valoarea
iubirii de Sfântul Apostol Pavel în capitolul 13 la I Corinteni, atunci când zice: „ De
aşi grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, aş fi aramă răsunătoare şi
chimval răsunător... Şi de aş împărţi toată averea mea şi de aş da trupul meu ca să-l
ardă, iar dragoste nu aş avea, spre nici un folos nu-mi este”. Datorită frumuseţii ei
mai presus de minte şi de cuvânt „ iubirii nu i se poate da o definiţie”. Sfântul
Maxim, încearcă o definiţie astfel: „ Iubirea e o dispoziţie bună şi afectuoasă a
sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte pe nici unul din lucruri mai mult decât
cunoştinţa lui Dumnezeu”. Sfântul Pavel rămâne totuşi cel care prezintă
caracteristicile esenţiale ale iubirii: „ Dragostea rabdă mult şi se milostiveşte,
dragostea nu pizmuieşte, nu de laudă, nu se trufeşte, nu se bucură de nedreptate, ci se
bucură de adevăr……Dragostea niciodată nu va pieri”(I Corinteni 13). Reiese din
cele de mai sus, că o bogăţie atât de valoroasă nu este şi nu poate fi de origine
omenească. De fapt, Sfântul Ioan ne învaţă că: „Dumnezeu este iubire” ( I Ioan 4,8).
În privinţa roadelor iubirii, ele sunt multe şi nespus de folositoare pentru om, pentru
familie, pentru societate, pentru Biserică. Roadele iubirii în om se întrupează într-o
adâncă şi statornică pace interioară. Această rodire de echilibru plină de toată liniştea
este pentru creştin prilej de rodire atât în civilizaţie şi cultură, cât şi în folosirea
acestora în scopuri bune. Ca om al păcii, preotul va fi un om care se străduieşte să
200
Apostolat social, vol. III, Buc., 1949, p.38

96
aducă pacea în sânul familiei sale, dar şi al obştii credincioşilor pe care îi conduce.
Roadele iubirii creştine şi folosul lor se vor vedea şi în societate. Când, Mântuitorul
a venit pentru restabilirea comuniunii dintre noi şi Dumnezeu, îngerii au vestit un
mesaj „pe pământ pace şi între oameni bună voire”. Nicicând, ca astăzi, societatea
nu are nevoie mai mare de roadele iubirii pentru statornicirea păcii.

97
CONCLUZII

După cum ne-am putut da seama Sfintele Taine sunt expresia marii iubiri a
Mântuitorului, care ne-a lăsat, după înnalţarea Sa, pe Mângâietorul, ca să ne ajute în
lupta noastră cu cel rău, care, profitând de slăbiciunea noastră, ne periclitează nu
numai mântuirea noastră ci chiar şi condiţia noastră de fiinţe spirituale.
Din cele arătate mai sus se poate desprinde într-o oarecare măsură importanţa
şi valoarea sfintelor Taine, comparabile în viaţă organică cu sângele ce pulsează în
venele fiecăruia dintre noi, sânge care ne face vii şi capabili de rod.
Importanţa şi valoarea lor nu se poate dezvălui însă, în mod deplin, prin
mijlocirea cuvintelor, ci numai prin trăirea nemijlocită şi practicarea permanentă a
lor, prin împărtăşirea cu puterea transfiguratoare a harului divin ce se revarsă din ele
şi aceasta în strânsă comuniune a credinţei, a nădejdii şi a dragostei cu celelalte
mlădiţe ale trupului tainic al Mântuitorului.
Tainele au un îndoit caracter: hristologic şi bisericesc. Sunt instituite de
Hristos, pentru Biserică şi mântuirea oamenilor. Ele sunt săvârşite de către Biserică
sau de către Hristos în Biserică, prin episcopii şi preoţii Bisericii, organe vizibile,
sfinţite, ale arhiereului nevăzut Hristos, care transmit harul unor persoane pregătite
în acest scop. Tainele se acordă unor persoane şi nu comunităţii întregi a Bisericii
sau unor grupuri de persoane, căci fiecare Taină înseamnă o relaţie personală a
primitorului cu Hristos Însuşi.
Tainele sunt, cum zice un mare teolog al Bisericii noastre” actele prin care
Hristos recapitulează în Sine ca Biserica pe oameni, despărţiţi de Dumnezeu şi
intreoalta, dacă ei credin El. Tainele au deci o funcţie unificatoare”201
Putem spune că şi ierurgiile sunt o seamă de lucrări sfinte şi sfinţitoare,
aplicate omului de la naştere până la moarte, şi după moarte, şi asupra naturii
înconjurătoare. Prin ele lucrează acelaşi har mântuitor şi în acelaşi scop, ca şi prin
Taine şi sunt oficiate, ca şi Tainele de episcopi şi preoţi.
201
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii…, p. 555.

98
Ierurgiile au un obiectiv mai extins, ţinând şi la sfinţirea şi ridicarea întregii
creaţii, a cosmosului, la înnoirea lui, adică la o lume îndumnezită, la acele: „ceruri
noi şi pământ nou în care locuieşte dreptatea ” (2 Petru 3, 13).
Deci prin urmare prin Sfintele Taine şi prin Sfintele ierurgii, se transmite
harul divin necesar pentru întărirea sufletelor şi trupurilor credincioşilor pentru
dobândirea scopului suprem al vieţii noastre, adică mântuirea sufletelor.
Pentru a fixa orizontul vieţii parohiale, teologia şi practica pastorală trebuie să
fie în concordanţă deplină cu ecleziologia ortodoxă. La rândul ei, ecleziologia
evitând orice dogmatism pastoral, indică arhitectura de ansamblu a comunităţii, o
arhitectură care îi asigură atât stabilitatea ei instituţională cât şi mobilitatea ei
misionară.
Această concordanţă nu este o problemă conceptuală ci una reală. Desigur, nu
este vorba de a schimba structura parohiei. Preotul ortodox dispune de toate
mijloacele liturgice, pastorale şi misionare, dar ele trebuie folosite în perspectiva
unei „iconomii”, a unui plan ecleziologic clarvăzător. Problema pastorală nu se pune
deci pe planul mijloacelor, ci pe cel al finalităţii. Aşa se explică apariţia unei
categorii de credincioşi care nu se identifică integral cu comunitatea, care stimulează
o apartenenţă nominală, fără sens, la viaţa parohiei.
Deşi, Biserica posedă totul, unii credincioşi caută în afară acel „esenţial” care
nu-l găsesc în manifestarea parohiei, nu numai în termeni de atmosferă ci în termeni
de angajament spiritual public şi mai ales de exerciţiu concret al harismelor lor
particulare. Aici, stilul de viaţă parohială, disciplina pastorală şi îndeosebi
coordonarea de către preot a unei mari diversităţi de „ daruri şi slujiri” joacă un rol
decisiv.
Preotul este mai întâi un misionar, un arhitect, un ecleziolog, apoi un păstor,
un constructor, un bisericaş. Totul constă, în a recapitula într-o singură Liturghie
diversele forme personale sau comunitare, de spiritualitate, de rugăciune, de cult şi
de slujire.

99
Există o legătură particulară între ecleziologia pastorală şi etica socială
creştină, mai cu seamă într-o ţară în care există un mare spaţiu social pentru lucrarea
Bisericii. Nu numai pentru că Biserica nu poate să fie străină de problemele şi
proiectele cu care se bate societatea, ci pentru că Biserica ţine seama de modul în
care lucrează lumea ca atare. Problemele de ansamblu ale societăţii devin astfel
probleme de ansamblu ale Bisericii. Iar pentru ca ea însăşi să devină instrument de
înnoire, Biserica se inspiră din înnoirea în societate.
Preoţii Bisericii noastre sunt convinşi că posedă mijloacele de lucru pentru a
menţine vitalitatea şi unitatea parohiilor.
Biserica Ortodoxă română, este, de altfel, cunoscută ca având unul dintre cele
mai organizate sisteme parohiale şi eparhiale din lumea ortodoxă.
Descompunerea unei parohii, care poate să aibă cauze multiple, afectează
unitatea întregului corp bisericesc. De altfel, sectele nu atacă Biserica în general, ci
cea mai mică parohie în dificultate. În această privinţă, pregătirea şi îndrumarea
pastorală a preotului sunt hotărâtoare. Acestea nu trebuie să fie limitate la aspectele
empirice, birocratice ale vieţii parohiale.
Unitatea Bisericii la nivel naţional are la bază coerenţa celei mai mici
comunităţi ortodoxe, a parohiei. Iar coerenţa parohiei este în primul rând o problemă
de spiritualitate şi apoi de organizare. Pentru a reuşi integrarea spiritualităţii în viaţa
parohială, teologia pastorală are nevoie de o ecleziologie autentică, clarvăzătoare.

100
Bibliografie

I. IZVOARE
Biblice
1. Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1993.

II. LUCRĂRI DE SPECIALITATE

Tratate şi Cărţi
2. Anscar, Vonier, La part de chretiens au sacrament de l’unité, în “La Vie
Spirituelle”, an 19 (1973), t. LII, nr. 1-2.
3. Preot Profesor Buga, Ioan, Pastorala, calea preotului, Editura Sfântul Gheorghe
Vechi, 1999.
4. Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, Traducere de Preot Profesor dr.
Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.
5. Preot Profesor dr. Coman, Ioan G., Patrologia, Buc. 1956.
6. Pr. Dr. Dură Nicolae, Propovaduirea si Sfintele Taine, Ed. Institutului
Biblic si de misiune Ortodoxa, Bucuresti, 1998
7. Preot Profesor dr. Galeriu, Constantin, Preoţia, taină şi slujire în viaţa Bisericii,
în Revista Ortodoxia, nr. 4, 1982.
8. Didahia celor 12 Apostoli, capitolul VIII, Traducere de Preot Profesor dr.
Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinţilor Apostolici, din Colecţia P.S.B., volumul
I, Bucureşti, 1979.
9. Evdokimov, P., L’Orthodoxie, Ed. Delachaux et NiestLé Neuchâtel, 1965.
10. Evdikomov, P., Eucharistie – Mystère de l’Eglise, în “La pensée ortodoxe”,
Revue de L’Institut de Théologie Orthodoxe, Paris, 1968, nr. 2 (13).
11. Preot Gala Galaction, Ziua Domnului, Buc., 1958.

101
12. Homiacov, A.S., L’Eglise latine et le protestantisme au point de vue de l’Eglise
d’Orient, Lausanne, 1872
13. Sfântul Ignatie, Scrisoarea către Efeseni, V,VI.
14. Sfântul Ignatie, Scrisoarea către Trallieri, III.
15. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Traducere de Preot Dumitru Fecioru,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1998.
16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 12, 3 la Epistola către Evrei, P.G., LXIII, 131
C
17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 2, 8 la Epistola către Galateni, P.G., LXI, 647
18. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia, 21, 5 la Faptele Apostolilor, P.G., LX, 170
19. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 46 la Ioan 2, P.G., LIX 260
20. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 24 la I Cor, în Ortodoxia”, P.G., LXI, 200.
21. St. Jean Chrysostome, La Liturgie, Ed. Salvator, Müchen, 1966
22. Prea Fericitul Patriarh Iustinian, Apostolat social, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, volumul III, Bucureşti, 1949.
23. Prea Fericitul Patriarh Iustinian, Apostolat social, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, volumul V, Bucureşti, 1955.
24. Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti,1995.
25. Lossky, Vladimir, Théologie mystique de L’Eglise d9Orient, Aubier, Paris,
1944
26. Meyendorff John, Teologia bizantină, trad. în limba română de Pr. Conf.
Dr. Alexandru I. Stan, Bucureşti, 1996
27. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Traducere de Preot Profesor dr.
Dumitru Stăniloaie, Bucureşti, 1983.
28. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, P.G., XCI, 681, A.B.
29. Max Thurian, Le pain unique, simple reflexion sur l’Euharistie et le ministtere,
Les Presses de Taizé, 1967
30. Martelet, G., Résurrection Eucharistie et genese de l’homme, Desclée, Paris,
1972

102
31. Mladin, N., Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală, Sibiu, 1969.
32. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti,1998.
33. Molitor, Raphael, Ut omnes unus sint, Munster, 1939
34. Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula D. , Biserica si cult pe intelesul tuturor, Ed.
Europartner, Bucuresti 1996
35. Preot Profesor dr. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preotului, Rev. S.
Teologice, nr.3-4, martie-aprilie, 1952.
36. Preot Profesor dr. Radu, Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi
problema intercomuniunii, Bucureşti, 1978.
37. Preot Profesor dr. Stăniloaie, Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, volumul
II, Bucureşti, 1978.
38. Preot Profesor dr. Stăniloaie, Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, volumul
III, Bucureşti, 1978.
39. Stpker C., Studia Patristixca, vol. II,. Partea a II-a.
40. Sveltov, P., Învăţătura creştină în expunere apologetică, trad. de Serghei Bejan
şi C. Tomescu, Chişinău, 1935.
41. Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Psalmi, trad. de pr. O Căciulă, Buc.
1939.
42. Sfântul Vasile cel Mare, Despre iubirea aproapelui, trad. de pr. N. Tănăsescu,
în Glasul Bisericii, 1961, nr. 1-2.
43. Preot Profesor dr. Vintilescu, Petre, Preotul în faţa chemării sale de păstor al
sufletelor, Bucureşti, 1972.

Studii şi Articole de Specialitate


44. Diacon Profesor Balca N., Concepţia Fericitului Augustin despre viaţa fericită,
în Mitrop. Olteniei, (1971)nr. 3-4.
45. Protos. dr. Băbuş, Gr., Ierurgiile ca mijloc şi prilej de pastoraţie, în Rev. S.
Teologice, nr. 9-10, noi.- dec., 1954.
46. Preot Profesor dr. Belu, D., Calităţile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului
Apostol Pavel, în Rev S. Teologice, 1955, nr. 9-10.

103
47. Preot Profesor dr. Branişte, Ene, Preotul de azi ca liturghisitor, în Revista Studii
Teologice, nr. 1-2, martie-aprilie, 1949, p. 97-118.
48. Preot Profesor. dr. Branişte, Ene, Cultul Bisericii noastre, în Rev. S. Teologice,
nr. 1-2, 1951.
49. Preot Profesor dr. Branişte, Ene, Participarea la Sfânta Liturghie şi metodele
pentru realizarea ei, în Rev. S. Teologice, nr. 7-8, sept.-oct., 1949.
50. Preot Profesor dr. Branişte, Ene, Posturile din cursul anului bisericesc, în
B.O.R., nr. 1-2/1964.
51. Cabasila, Nicoale, Liturgiae Expositio, 38, P.G., CL., 452; apud. Preot Profesor
dr. D. Stăniloae, În problema intercomunităţii, în Ortodoxia XXII, 1971, nr 4.
52. Chiţescu, N., Taina Bisericii în gândirea lui Alexei Homiacov, în Biserica
Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 5-8
53. Preot Profesor dr. Coman, Ioan G., Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi
Sfinţii Părinţi, în Rev. S. Teologice nr. 3-4, 1956
54. Preot Profesor dr. Coman, Ioan G., Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în Revista
Studii Teologice, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, 1949, p. 739-763.
55. Preot Profesor dr. Coman, Ioan G., Euharistie în concepţia vechilor-catolici şi
poziţia Bisericii în această problemă, în “Ortodoxia”, XIX (1967), nr. 3.
56. Preot Profesor dr. D. Fecioru, Sublimitatea preoţiei, în Rev. G. Bisericii, 1988,
nr. 3.
57. Preot Ghiţă, I., Apostolul faptei şi al acţiunii creştine, în Rev. M. B., 1965, nr.
1-3.
58. Preot dr. Iordăchescu, Gheorghe, Sfânta liturghie şi sfintele taine ca mijloc de
păstorire, în Rev. S. Teologice, nr. 7-8, sept.-oct., 1958.
59. Preot Grosu, P., Preoţia, lucrare cerească, în S. Teologice, nr.9/10, 1951
60. Preot Profesor dr. Marcu, Grigorie T., Sfântul Apostol Pavel despre
personalitatea religios-morală a păstorului de suflete, în rev. S. Teologice, nr.
3-4, 1955.
61. Preot Asistent Moisiu,, A., Sfântul Grigorie cel Mare, îndrumător al vieţii
preoţeşti, în Rev. S. Teologice, nr. 9-10, 1958.

104
62. Preot Profesor dr. Necula, N. , Învăţătura despre Post în Biserica Ortodoxă”, în
Rev. S. Teologice, nr. 7-8, sept.-oct.. 1984.
63. Preot Nicolae, Gheorghe, Aspecte din natură şi viaţă, în Rev. S. Teologice,
1965, nr. 3-6.
64. Preot Profesor dr. Popescu, V., Motivele care determină pe unii creştini să
treacă la alte culte, în Rev. S. Teologice, nr. 7-8, 1952.
65. Popescu, Teodor, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în Rev. S. Teologice, nr. 3-
4/1952.
66. Preot Profesor dr. C. Salemi, Preoţia Taină şi slujire în viaţa Bisericii, în Ort.
Nr. 4/1982.
67. Schillebeeck E. H. , Hristos- Taina intalnirii noastre cu Dumnezeu, in
"Ortodoxia", XVIII (1966)
68. Preot Profesor dr. Stăniloae, D., În problema intercomunităţii, în “Ortodoxia”,
XXIII (1971), nr. 4.
69. Preot Profesor dr. Stăniloae, D., Teologia Euharistiei, în “Ortodoxia”, XXI
(1969), nr. 3.
70. Preot Profesor. dr. Stăniloaie, D., Iisus Hristos, Arhiereu în veac, în Ort. Nr.
2/1979.
71. Preot Profesor dr. Stăniloae, D., Fiinta Tainelor in cele trei confesiuni, in
"Ortodoxia", VIII(1956), nr. 1.
72. Preot Profesor dr. Stăniloae, D., Din aspectul sacramental al Bisericii, în
rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XVIII (1966), nr. 9-10.
73. Preot Profesor dr. Stăniloae, D., Natură şi har în teologia bizantină, în rev.
“Ortodoxia”, anul XXVI (1974), nr. 3.
74. Preot Profesor dr. Stăniloae, D., Numărul Tainelor, raporturile între ele şi
problema Tainelor în afara Bisericii, în rev. “Ortodoxia”, anul VIII
(1956), nr. 2
75. Preot Profesor Dr. Şebu, S., Fericitul Augustin predicator al unităţii Bisericii,
în Rev. S. Teologice, nr. 3-4, 1969.

105
76. Preot Profesor dr. Vintilescu, Petre, Spovedania, prilej de pastoraţie
individuală, în Revista Studii Teologice, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, 1949,
p. 695-713.
77. Preot Profesor dr. Vintilescu, Petre, Sfânta împărtăşanie în spiritualitatea
creştină, în Rev. S. Teologice, nr. 5-6, mai-iunie, 1953.

106