Sunteți pe pagina 1din 3

Testul 1 - Booklet 2017, p.

38

- rezolvare -

Subiectul I

A.

1. Structura „își găsea necontenit de lucru” face referire la faptul că tatăl lui Mircea Eliade era un om
activ, chiar și la 70 de ani, având permanent o îndeletnicire „în casă, în pivniță, în curte”.

2. Foiletonul „Împotriva Moldovei”, scris de Mircea Eliade în perioada studenției, a stârnit o lungă
polemică în jurnalele vremii, autorul însuși considerând - la data scrierii „Memoriilor” - că simplificase
prea mult lucrurile, din cauza convingerii lui că ereditatea moldovenească îl trăgea înapoi.

3. Mircea Eliade consideră că în personalitatea lui s-au confruntat mereu două principii opuse, moștenite
de la părinții săi. De la tatăl lui crede că a primit înclinația spre visare și contemplație, proprie „sângelui
moldovenesc”. De la mama lui apreciază că a moștenit puterea de muncă, dârzenia, vitalitatea specifice
„crescătorilor de cai de la Dunăre.” În tinerețe, Eliade era nemulțumit de ereditatea lui moldovenească,
considerând că îl făcea inactiv, îl împiedica să lucreze cât și-ar fi dorit. Ulterior, la data scrierii memoriilor,
autorul își nuanțează perspectiva și apreciază ambele tendințe ca fiind benefice, întrucât i-au dat un
echilibru interior, împlinindu-i personalitatea.

4. În fragmentul dat, apar două elemente contradictorii în felul de a fi al tatălui. Pe de o parte, în mod
obișnuit, era un om care nu mânca prea mult („era de felul lui frugal”). Pe de altă parte, la petreceri era
foarte lacom: „mânca și bea cât cinci”.

5. Ultimul alineat al textului înfățișeasă imaginea mamei lui Eliade, o imagine încărcată de duioșie și
considerație. Fusese o femeie frumoasă și elegantă în tinerețe, la 30 de ani, când familia se mutase la
București. În timpul ocupației germane din Primul Război Mondial, din cauza sărăciei, renunțase însă
„treptat la eleganță și cochetărie”. La 35 de ani hotărâse că trebuie să se dedice exclusiv copiilor, pentru
a-i ține în școală. Ținea singură toată gospodăria, tatăl retrăgându-se cu armata română în Moldova.
Întotdeauna îi dădea lui Eliade bani pentru cărți, ea însăși fiind o iubitoare de lectură: nu se culca
niciodată fără să citească.

B.

În textul lui Mircea Eliade apare problematica eredității, asupra căreia autorul aruncă două perspective
diferite: cea a tânărului nemulțumit de zestrea sa moldovenească (care l-ar fi împins spre inactivitate) și
cea a memorialistului matur, suficient de înțelept ca să înțeleagă importanța factorului ereditar în
personalitatea unui om.
În ce mă privește, am aceeași opinie ca memorialistul: ereditatea are un rol important în formarea
omului, dar nu exclusiv; ea este doar materia pe care omul o poate modela în timpul vieții, prin propria
sa acțiune conștientă.

Primul argument în susținerea tezei mele este că nu putem face abstracție de ereditate. Fiecare dintre
noi este produsul altor doi oameni de la care primește date genetice, este demonstrat științific. Eliade
însuși constată că a moștenit de la tatăl său înclinația către contemplare și visare, iar de la mama lui,
energia vitală și dârzenia. Așadar, nu putem fugi de propria noastră ereditate, ea este un dat pe care nu-l
putem schimba, fie că ne place, fie că nu.

Din fericire, ereditatea nu este totul. Fiecare om este o ființă unică și modelabilă. Sub acțiunea mediului,
a educației, prin autocunoaștere, el se poate transforma. La bătrânețe, Eliade constată că faptul că a fost
conștient de „ereditățile” sale l-a ajutat să se dezvolte, să-și găsească un echilibru, să-și construiască o
personalitate proprie, care a asimilat zestrea genetică moștenită, dar a modelat-o într-un fel propriu,
unic.

Așadar, în opinia mea, ereditatea este are un rol moderat în personalitatea fiecăruia dintre noi, pentru
că, pe de o parte, nu putem face abstracție de datele noastre genetice, dar, pe de altă parte, ne putem
automodela într-un fel propriu.

Subiectul II

Poezia lui Macedonski este - așa cum spune și titlul - un rondel. Conform definiției, rondelul este o specie
a genului liric cu formă fixă, având 13 (sau 14) versuri repartizate în trei strofe, în care primul vers este
identic cu al șaptelea și al treisprezecelea, iar al doilea cu al optulea (și, eventual, ultimul vers). Tema
textului este timpul. Contemplând luna, poetul constată eternitatea universului și efemeritatea ființei
umane: deși luna e aceeași pe cer, pentru el e schimbată. De fapt, nu luna s-a schimbat, ci omul care o
percepe. Ideea poetică a constatării perisabilității omului și sentimentul care o însoțește - cel de
melancolie - sunt susținute, la nivelul limbajului artistic, prin mai multe serii de opoziții. Avem mai întâi
opoziția trecut-prezent, realizată prin adverbele de timp „altădată” și „atunci” opuse lui „azi”. Se
observă apoi opoziția identic-diferit, susținută de cuvintele „aceeași” și „tot” în relație de antinomie cu
„altfel de” și „schimbată”. Celor două serii de opoziții de mai sus li se adaugă o a treia, esențială: cea
dintre lună (cuvântul apare de trei ori în text) și eul liric („mă”, „mine”), în care luna simbolizează
cosmosul etern, iar eul liric este reprezentantul umanității trecătoare. Răzbate totuși din această
meditație melancolică asupra efemerității vieții și o undă de fericire - desprinsă din verbele „îmbată” și
„zâmbește” și epitetul „duios”-, izvorând din acceptarea conștientă și senină a condiției umane, cu
toate vârstele ei.

În concluzie, rondelul macedonskian vorbește despre acceptarea senină a trecerii timpului, într-un limbaj
artistic dens și muzical.
Subiectul II

Poezia lui Macedonski este - așa cum spune și titlul - un rondel. Conform definiției, rondelul este o specie
a genului liric cu formă fixă, având 13 (sau 14) versuri repartizate în trei strofe, în care primul vers este
identic cu al șaptelea și al treisprezecelea, iar al doilea cu al optulea (și, eventual, ultimul vers). Tema
textului este relația omului cu timpul. Contemplând luna, eul liric - în ipostaza omului ajuns la senectute
- meditează senin asupra efectelor scurgerii timpului asupra sa. Luna e aceeași, dar el e altul, percepția
lui asupra realității exterioare s-a schimbat. Totuși, trecerea timpului nu-l întristează. Conștient de
efemeritatea vieții, știe să se bucure de ce-i oferă ea în prezent, așa cum s-a bucurat și în trecut, deși
bucuriile sunt altele. În planul expresiei, poezia e construită pe două serii opoziții: prezent-trecut,
interioritate-exterioritate. Prima serie opune trei adverbe de timp: „azi” (prezentul), pe de o parte și
„altădată” și „atunci”, pe de altă parte. Ea scoate în evidență postura eului liric (cea de om bătrân) și dă
un fior nostalgic întregii construcții poetice. A doua serie e mai complexă. Pe de o parte avem o serie de
substantive care denumesc elementele lumii exterioare: „cer”, „lună”, „cavale”, „noapte”. Ele străbat
timpul neschimbate (apar în ambele momente, trecut și prezent), sugerând eternitatea naturii. Pe de altă
parte, avem expresiile care configurează realitatea interioară, sufletească a omului. Metafora complexă
„minciuna vieței ce mă-mbată - e azi o altfel de minciună” transmite bucuria de a trăi (verbul „îmbată”),
în ciuda