Sunteți pe pagina 1din 12

Felul propozitiilor subordonate- clasificare

A. Propozitia subordonata subiectiva (SB): indeplineste in fraza functia sintactica


de subiect a unei propozitii regente
ex: „E usor¹/ a scrie versuri.²/” (M. Eminescu)
Intrebari: cine? ce?

B. Propozitia subordonata predicativa (PR): in fraza, indeplineste functia


sintactica de nume predicativ a propozitiei regente
ex: Cea mai buna alegere este ¹/sa te predai.²/
Intrebari: cine? ce? cum? (adresate verbului copulativ din propozitia regenta)

C. Propozitia atributiva (AT): indeplineste functia sintactica de atribut pentru un


termen (substantiv, pronume, numeral) din propozitia regenta
ex: Aceasta este cartea¹/ pe care v-am promis-o.²/ (termen regent – substantiv)
Primul ¹/care a ajuns²/ va lua premiul.¹/ (termen regent – numeral)
Intrebari: care? ce fel de? al, a, ai, ale cui? cat? cati?

D. Propozitia subordonata apozitiva (AP): tine locul unui atribut apozitional


ex: Asta e teama mea,¹/ ca vom ajunge prea tarziu.²/ (substantiv)
Asa as fi preferat: ¹/ sa se termine mai repede.²/ (adverb)
Intrebari: care? ce?
Obs: Propozitia subordonata apozitiva sta intotdeauna dupa regenta.

E. Propozitia completiva directa (CD): indeplineste functia de complement direct


pe langa termenul determinat din regenta
ex: Stiam¹/ ce urma sa faca.²/
Intrebari: pe cine? ce?

F. Propozitia completiva indirecta (CI): indeplineste functia de complement


dinirect pe langa termenul determinat din regenta
ex: Ma gandeam¹/ sa vorbesc mai intai cu el.²/ (verb)
Felicitari¹/ cui s-a gandit la asta.²/ (interjectie)
Intrebari: despre cine? despre ce? cu cine? cu ce? de cine? de ce ? la cine? la ce?
pentru cine? pentru ce? cui? impotriva cui? contra cui? asupra cui?

G. Propozitia completiva de agent (CAG): tine locul unui complement de agent,


aratand de catre cine este savarsita actiunea din regenta:
ex: Au fost tradati¹/ de catre cei ce le erau odata prieteni.²/
Intrebari: de catre cine/ce? de cine/ce?

H. Propozitia circumstatiala de loc (CL): indeplineste rolul de complement


circumstantial de loc si arata locul in care se desfasoara o actiune
ex: Mergem¹/ unde vrei tu.²/
Intrebari: unde? de unde? pana unde? incotro?

I. Propozitia circumstantiala de timp/temporala (CT): indeplineste in fraza rolul


unui complement circumstatial de timp, aratand timpul in care se petrece actiunea
ex: Am plecat¹/ inainte sa ajungi tu.²/
M-a sunat ¹/ in timp ce dormeam.²/
Intrebari: cand? de cand? pana cand? cat timp?

J. Propozitia circumstantiala de mod/modala (CM): indeplineste in fraza rolul de


complement de mod, aratand felul in care se desfasoara o actiune
ex: Am facut¹/ exact cum mi-ai spus.²/
Invata mai bine¹/ decat speram.²/
Intrebari: cum? in ce fel? in ce mod? in ce chip? cat? cat de?

K. Propozitia circumstantiala de cauza/ cauzala (CZ): indeplineste in fraza


functia de complement circumstantial de cauza, aratand cauza unei actiuni sau insusiri
din regenta
ex: Nu a fost atent ¹/ pentru ca il durea capul. ²/
Intrebari: din ce cauza?

L. Propozitia circumstantiala de scop (CS): indeplineste functia de complement


circumstantial de scop, aratand scopul actiunii din regenta
ex: A venit la mine¹/ ca sa ma convinga.²/
Intrebari: cu ce scop? in ce scop?

M. Propozitia circumstantiala conditionala (CȚ): exprima conditia de care


depinde realizarea unei actiuni din regenta
ex: Daca ai timp,¹/ ajuta-ma putin.²/
Intrebari: cu ce conditie?

N. Propozitia circumstantiala consecutiva (CNS): arata urmarea unei actiuni sau


insusiri din regenta
ex: Era atat de frumoasa¹/ ca nu te puteai uita la dansa.²/
Intrebari: care este urmarea faptului ca..?

O. Propozitia circumstantiala de relatie (CR): inlocuieste in fraza un complement


circumstantial de relatie si arata la ce se refera o actiune
ex: Cat priveste nota de la test,¹/ sunt nemultumita.²/
Intrebari: in ce privinta? din ce punct de vedere?
Baltagul
Mihail Sadoveanu
(tema și viziunea despre lume)

Prin capodopera Baltagul (1930), Sadoveanu realizează o noua interpretare a mitului


mioritic, versul-motto indicând sursa de inspiraţie: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un
câne”. Publicat în 1930, romanul a fost scris în 17 zile la vârsta de 50 de ani
1.Încadrare
Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului
românesc, a universului rural dar și a specificului personajelor: ţăranul este „ principalul meu
erou” mărturisind Sadoveanu. Avem de-a face cu o imagine idilică a acestuia și de un pitoresc
profund, diferit de țăranul conștient moral al lui Slavici sau de cel crud, brutal al lui Rebreanu
și mai apoi Preda. Deasemenea romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de
sărbători, nuntă, înmormântare, botez etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în
credința creștină specifică poporului român dar și în obiceiurile precreștine precum vizita la
baba Maranda, mulțimea superstițiilor de care ține seama cu atenție.
Baltagul este și roman mitic pentru că zugrăveşte o civilizaţie veche pastorală
și valorifică mituri precum cel al transhumanței (Miorița) sau cel al coborârii în Infern (Isis și
Osiris).
Poate fi încadrat și în realismul de tip obiectiv având un narator obiectiv, omniscient,
neimplicat în acțiune, narațiune la persoana a III-a, prin realismul descrierilor și prin tehnica
detaliilor folosită în portretizare. Putem identifica și elementele reale de cronotop (Bistrița,
Vatra Dornei) sau legătura strânsă care se stabilește între mediu și personaje (vezi grija soției
pentru împlinirea datinilor sociale).
2. Tema
Tema romanului Baltagul este una cu un grad mare de generalitate: condiția
munteanului care trăiește în zona de interferență a lumii vechi cu cea nouă. Din această mare
temă se desfac celelalte teme, subordonate: iubirea, moartea, familia, inițierea, răzbunarea. Un
prim episod reprezentativ este constituit de povestea despre neamurile lumii pe Nechifor care
obișnuia să o rostească la cumetrii și ospețe. Aceasta surprinde în mod subtil specificul
muntenilor: neînzestrați nativ, dar puternici, dârzi, cun inimă bună și dragoste de petrecere.
Un alt episod este acela al nopții petrecute în prăpastie de către Gheorghiță lângă trupul tatălui
său. Amintind de coborârea în Infern a lui Isis, momentul, de o încărcătură tensională foarte
mare, contează în ceea ce înseamnă maturizarea acestui personaj.
Viziunea despre lume înfățișată în acest roman profund tradițională. Personajele sunt
așezate la granița dintre nou și vechi. Modernizare aduce cu ea pericolul uitării ordinii lumii,
deci scriitorul se simte dator să o evoce pentru a o salva. Omul arhaic, desprins de liniștea
naturii se confruntă cu lumea modernă. La fel se întâmplă și cu Nechifor Lipan, personajul
absent al romanului, obligat de mersul noii lumi să se desprindă de natura protectoare și să
coboare în valea Dornelor, unde moartea ipotetică din Miorița se înfăptuiește.
3. Elemente de structură
Titlul romanului este simbolic. În sensul arhaic, baltagul este unealta magică şi
simbolică însuşită de răufăcători, armă a crimei dar recucerită de erou cu scopul de a face
dreptate. Ea e nedezlipită de imaginea muntenilor și denotă ceva din hotărârea și dârzenia
acestora.
Perspectiva narativă este una obiectivă, specifică prozei realiste. Narațiunea se
realizează la persoana a III-a, naratorul nefiind implicat în desfășurarea acțiunii.
Construcția subiectului
În expozițiune scriitorul plasează acţiunea în satul Măgura Tarcăului, incipitul
debutând cu imaginea eroinei principale, Vitoria Lipan, stând singura pe prispă şi torcând, cu
gândul la soţul ei Nechifor Lipan, plecat din toamnă de acasă, la Dorna ca să cumpere nişte oi
și care nu se întorsese la vremea potrivită (intriga). Femeia îşi aminteşte de anii trăiţi
împreună, de obiceiurile bărbatului ei, de realizările lor, cei doi copii: Minodora care era acasă
cu Vitoria şi Gheorghiţă, care era plecat pe ţinuturile Jijiei, cu oile la iernat. Vremea se răceşte
şi Vitoria este tot mai îngrijorată de tăcerea soţului ei, de aceea, apelează la sfaturile părintelui
Daniil, căruia îi destăinuie necazul ei. Plăteşte slujba pentru întoarcerea lui Lipan, posteşte, se
roagă, dar trece şi pe la baba Maranda, vrăjitoarea satului. Fiindcă nimic nu o linişteşte,
Vitoria îi scrie lui Gheorghiţă să se întoarcă acasă înainte de sărbătorile de iarna apoi o duce
pe Minodora la Mănăstirea Văratic pentru a fi în siguranţă şi la începutul lunii Martie pleacă
cu Gheorghiţă pe urmele lui Lipan.
Pleacă în căutarea adevărului, refăcând drumul presupus a fi fost parcurs de soţul ei.
Pe tot parcursul călătoriei, ea îi iscodeşte pe oameni, întreabă, cere informaţii despre Lipan.
În drumul lor, la Borca, asistă la o cumetrie, unde Vitoria respectă obiceiurile unei astfel de
ocazii, iar la Cruci trebuie să facă faţă veseliei unei nunţi.În ţara Dornelor, poposind la un han,
află că întradevăr Nechifor Lipan a cumpărat în noiembrie trei sute de oi, după care a vândut o
suta de oi, altor doi ciobani, continuându-şi drumul toţi trei. Vitoria continuă de aici căutarea
pe urmele celor trei ciobani până la Sabasa, la domnul Toma, şi apoi la Suha. Aici află ca în
ziua de Sfântul Mihail şi Gavril a facut popas o turma de oi cu doi ciobani: Calistrat Bogza şi
Ilie Cuţui.
Femeia îşi dă seama că soţul ei fusese ucis între Suha şi Sabasa şi începe pe cont
propriu cercetarea, apoi apelează la autorităţi. În Sabasa, în curtea unui gospodar îl gaseşte pe
Lupu, câinele lui Lipan şi cu ajutorul lui descoperă osemintele lui Nechifor Lipan, într-o
prăpastie. Femeia îndeplinşte cerinţele datinei creştine, face praznic de înmormântare. Prin
inteligenţă şi diplomaţie, femeia reconstituie faptele întamplate şi reuşeşte să-i demaşte pe
vinovaţi îndeplinind un act de justitie.
Calistrat Bogza iritat, reacţionează violent şi este lovit de Gheorghiţă cu baltagul şi
mâncat de câinele lui Lipan. Înainte de a muri, îşi recunoaşte faptele şi doreşte ca oile sa intre
în posesia stăpânului de drept.
Atingându-şi scopul, Vitoria şi Gheorghiţă se pregătesc de plecarea spre casă pentru a
duce la bun sfârşit şi alte treburi, căci viaţa merge înainte fiindcă toate au un rost pe lume. La
praznicul de patruzeci de zile o vor duce şi pe Minodora să vadă mormântul tatălui ei.
4. Statutul personajului Vitoria Lipan
Vitoria este personaj principal al romanului pe lângă Nechifor, personaj absent. Este o
figură reprezentativă pentru locuitorii munteni, o eroină populară, un „exponent al speței”
țăranului român (G. Călinescu). Comportamentul femeii cuprinde o întreaga filozofie de viaţă,
un echilibru şi o măsură în toate, fără nicio târguire, moştenite din asprimea vieţii din vremuri
străvechi.
Nechifor este personajul absent, personaj exponențial pentru că în jurul lui se învârte
toată acțiunea romanului. El este tipul munteanului, stăpân al naturii, om cu „inima ușoară și
blândă”, căruia îi plăcea să petreacă și să binedispună lumea la nunți. Reflectă tragismul
existenței tradiționale românești, fiind o proiecție a ciobanașului din balada populară
„Miorița”.
5. Trăsături
Portret fizic este esenţializat: aproape 40 de ani, ochi căprui, gene lungi, părul castaniu, cu
o „frumuseţe neobişnuită în privire” fapt ce denotă forţă interioară, inteligenţă.
Aceeași privire îi era „dusă departe” și reliefa zbucium sufletesc și frumuseţe sobră a femeii.
Portretul moral conține 3 ipostaze (țărancă, soție și mamă) . În prima, cea
de țărancă, Vitoria se dovedește o femeie energică şi hotărâtă, harnică şi pricepută în
gospodărie. În lipsa soțului toate treburile casei sunt aranjate cu rânduială. Pe de altă parte
este și spiritul autentic, tradițional, apărând cu fermitate semnele, rânduielile vechi și
credințele religioase. Legătura cu preotul, cu baba Maranda, postul, slujbele, pelerinajul, se
fac într-o ordine arhaică și firească a lucrurilor, la fel de veche precum lumea din care ea face
parte. Cu fermitate organizează cu tact gospodăria la plecare și prin inteligentă se descurcă
atunci când iese din spaţiul munţilor pentru prima dată.
Ca mamă manifestă asprime față de Minodora care nu are voie cu băieți, coc, bluză și
vals ci trebuie să rămână la catrință și horă pentru că acestea le cunoscuse și Vitoria și mama
și bunica ei. Veghează cu străşnicie la educaţia copiilor și caută cu orice preț să le imprime în
suflet legile morale nescrise. Aceștia îi respectă autoritatea fără să crâcnească, Gheorghiță
considerând-o un fel de vrăjitoare care face totul perfect și îi poate citi gândurile. Dă dovadă
și de abilități pedagogice, pentru cel din urmă se dovedește a fi mentor veghind în detaliu la
maturizarea lui cu ocazia traseului reconstituirii morții soțului pe care îl parcurg împreună.
6. Relația între două personaje
Ca soţie dă dovadă de iubire. Mărturia ei: „n-am să mai am hodină cum n-are pârâul
Tarcăului pân ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan” subliniază atașamentul și devotamentul profund
pe care îl are față de Nechifor, fiind pregătită să-l urmeze chiar și în moarte. Astfel, Vitoria
cutreieră munții în căutarea osemintelor lui Nechifor pentru a le îngropa, după orânduire. Deși
nu se depărtase niciodată prea mult de satul său, în toate greutățile întâmpinate în drumul său
și în investigațiile făcute demonstrează dârzenie și tenacitate, ducându-și la capăt misiunea
propusă.
Același atașament este surprins și în scena finală a romanului, când Vitoria are grijă ca
trupul soțului să fie îngropat și cinstit după toate datinile strămoșești. Când, după
înmormântare, vorbește despre condițiile în care acesta a murit, mărturisește că deși nu a fost
acolo, cunoaște detaliile crimei: „Mi-a spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopți, în
râpă.”, reflectând strânsa legătură ce s-a consolidat între ei pe parcursul anilor.
Jocul ielelor
de C. Petrescu

Drama - specie a genului dramatic , in versuri sau in proză cu un conţinut grav, serios,
uneori tragic, prezentat intr-o formă familiară, fără a exclude elementele comice. Principala
componentă o reprezintă conflictul; exprimă întreaga complexitate a vieţii reale; conţine
diferite tipuri de personaje.
Tipuri de dramă:
- D.p.d.v. tematic: socială, istorică, de idei, psihologică;
- D.p.d.v. al curentului literar: romantică, realistă, naturalistă, simbolistă,
expresionistă etc.
Jocul ielelor (1918) este o dramă de idei, o "dramă a absolutului". De fapt, C. Petrescu
disociază drama absolută de drama de idei. Dramaturgul consideră că acţiunea dramei
absolute se desfăşoară exclusiv sub influenţa unor acte de cunoaştere, la nivelul conştiinţei, iar
evoluţia dramatică se constituie din şirul revelaţiilor succesive in conştiinţa personajului
principal; imposibilitatea de a găsi certitudini provoacă drama.
Teatrul de idei înseamnă, după C. Petrescu „punerea in dialog dramatic a unor teorii
filosofice de ultimă oră”.
"Jocul ielelor" prezintă trăsăturile unei drame de idei:
- tema - drama autoiluzionării;
- conflictul se declanşează in conştiinţa personajului principal; se naşte dintr-o criză
de conştiinţă, din confruntarea lumii ideilor cu cea a realităţii degradate moral;
- un nou tip de personaj - intelectualul care se raportează la absolut ,dar inadaptat in
societatea in care trăieşte - acţiunea este redusă, confruntările petrecându-se in planul
conştiinţei;
Tema dramei - drama intelectualului, care se raportează la absolut şi intră astfel in
conflict cu sine şi cu ceilalţi.
Titlul piesei este o metaforă pe care o "descifrează" chiar dramaturgul: "Jocul ielelor
este jocul ideilor". Metafora sugerează de fapt, supremaţia conştiinţei (a ideilor) asupra
existenţei."Jocul ielelor" inseamnă "o dramă a iluzionării". (EIena Zaharia-Filipos)
Piesa este structurată în trei acte, alcătuite din XII tablouri şi din scene. Este
structurată pentru a putea fi reprezentată scenic; dramaturgul intervine doar prin indicaţiile
scenice (didascalii).
In ceea ce priveşte reperele temporale si spaţiale, acţiunea dramei se petrece in
preajma izbucnirii primului război mondial, in mai 1914 , la redacţia unui ziar bucureştean,
"Dreptatea socială", organ al partidului socialist.
Drama personajului central, Gelu Ruscanu, provine din conflictul dintre concepţia sa
despre dreptatea absolută şi ordinea concret - istorică, ce nu corespunde imaginii teoretice.
Vindecat de o iubire eşuată, Gelu Ruscanu se angajează intr-o nouă acţiune a
spiritului, dar acum in plan social, pentru apărarea ideii de dreptate absolută. Personajul se
află in posesia unei scrisori a fostei sale iubite Măria Sineşti, din care reiese că ministrul
Justiţiei a comis o crimă pentru a-şi însuşi averea bătrânei ucise. Ruscanu trăieşte cu
sentimentul complicităţii şi, pentru a scăpa de acest sentiment apăsător, hotărăşte să publice
scrisoarea ce-1 incriminează pe ministrul Şerban Saru-Sineşti.
Piesa începe cu momentul hotărârii lui Gelu de a publica scrisoarea in ziarul
"Dreptatea socială", dar această hotărâre este mereu amânată. Amânarea devine astfel un
pretext scenic (truc de retorică dramatică) ce va dinamiza acţiunea piesei (tot o scrisoare de
amor, niciodată publicată, constituie şi intriga comediei lui I. L.Caragiale, "O scrisoare
pierdută").
Pe scenă se perindă mai multe personaje, care vor să-l convingă , fiecare aducând
argumente diferite, că o asemenea campanie este periculoasă. Prima scenă importantă in acest
sens o reprezintă întâlnirea dintre Ruscanu şi Irena, mătuşa care 1-a crescut. Femeia invocă
imaginea lui Grigore Ruscanu, tatăl lui Gelu, faţă de care are o datorie etică. Află că Sineşti a
făcut un gest de generozitate sufletească faţă de Grigore Ruscanu, pe care 1-a acoperit
financiar şi moral atunci când acesta delapidase o sumă importantă de bani pierdută la cărţi.
In sufletul "pustiit" al eroului are loc o răsturnare a imaginii tatălui; revoltat şi
"copleşit" are tăria să-şi continue campania împotriva lui Sineşti.
O altă confruntare importantă este aceea dintre Ruscanu şi Praida, din actul al treilea,
doi prieteni cu concepţii filosofice diferite. Pentru Gelu, dreptatea este absolută, dar pentru
Praida aceasta este un factor istoric determinat de circumstanţele istorice şi social-politice:
"Criteriul dreptăţii e totdeuna o cauză". Aşadar in concepţia lui Praida, ideea de drepatate
trebuie coborâtă din sfera abstractă a teoriei şi aplicată la necesitatea istorică, concretă.
O scenă cheie a piesei este întâlnirea lui Gelu cu Saru-Sineşti din actul al III-lea.
Ministrul vine in redacţia ziarului socialist şi-l atacă prin surprindere pe Ruscanu, invocând
tocmai moralitatea pe care redactorul o apără. Astfel, Gelu, care a trăit in imoralitate chiar cu
soţia ministrului nu are acum deloc autoritatea să dea lecţii altora. De asemenea, ii atrage
atenţia că scrisoarea unei femei nevropate, labile emoţional nu poate constitui o probă
juridică. Replicile sarcastice ale lui Sineşti dezvăluie abilitatea personajului, care conduce
discuţia pe terenul logicii. Este surprinzător faptul că Sineşti nu foloseşte drept armă
scrisoarea compromiţătoare a tatălui lui Gelu, care află acum că tatăl său s-a sinucis, nu a
murit intr-un accident. Nici măcar vizita Măriei Sineşti nu schimbă hotărârea eroului. Femeia
este acum pentru Gelu o străină, precum femeia necunoscută pe care a iubit-o tatăl său şi din
cauza căreia s-a sinucis. Personajul repetă destinul tatălui; retrăind in conştiinţă ultimele clipe
ale vieţii tatălui său Gelu se sinucide. Pentru el sinuciderea este un act lucid de conştiinţă;
eroul lui C. Petrescu a crezut că intre o moarte obişnuită şi sinucidere este chiar distanţa de la
trăire la conştiinţă. De fapt, eroul s-a sinucis nu pentru că partidul socialist i-a impus încetarea
campaniei împotriva lui Sineşti, ci pentru că a descoperit identitatea tragică intre el şi tatăl
său.
Gelu Ruscanu este caracterizat in mod direct in didascalii (indicaţiile scenice sunt
ample, semn al implicării nemijlocite a dramaturgului in arta spectacolului): "Gelu e un bărbat
ca de 27-28 de ani, de o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie in privire...";
".. .prins sub zodia umbrelor şi a contrazicerilor".
Personajul se autocaracterizează: "Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci, atâta dramă".
Dramaturgul foloseşte tehnica modernă a relativizării perspectivelor (a oglinzilor
paralele), utilizată in caracterizarea indirectă. Astfel, pentru Praida şi Penciulescu Ruscanu
este "omul care vede idei", pentru Sineşti este un însetat de absolut: ".. .judeci pe toata lumea
după mentalitatea dumitale..."; "Cine e de vină că iei fumurile dumitale drept realiate".
Aşadar, Gelu Ruscanu este tipul intelectualului lucid, orgolios, dar inadaptat, care se
defineşte ca atare şi prin relaţiile cu celelalte personaje. Deşi prieten cu Praida, nu
împărtăşeşte aceeaşi filosofie cu el, adică o filosofie pragmatică. Pe Măria Sineşti a iubit-o
cândva, dar femeia nu a răspuns chemării bărbatului şi acum a devenit o străină.
Un tip uman opus lui Gelu este Sineşti, ministrul justiţiei. Acesta este inteligent şi, in
acelaşi timp fără scrupule, necruţător, tipul politicianului versat şi orgolios. Sineşti e un
luptător mai abil decât Gelu Ruscanu, ştie să atace prin surprindere, să-şi domine adversarul.
Cei doi se confruntă direct in actul al III-lea, dar rezultatul este nedecis, pentru că oricât ar
încerca temutul avocat să îndrepte discuţia pe terenul strict al logicii, acesta se loveşte de firea
fanatică, însetată de absolut, pe care tânărul redactor a moştenit-o de la tatăl său.
Personajul are o relaţie specială cu imaginea tatălui său. Răsturnarea imaginii tatălui il
copleşeşte, se simte lovit in zona cea pură a fiinţei lui. Atunci când Gelu află că tatăl său s-a
sinucis, imaginea părintelui reînvie in conştiinţa fiului, acum purificată, intensă. Cei doi se
regăsesc definitiv in absolut, prin acelaşi destin.
„Jocul ielelor” este o dramă , prezentând toate trăsăturile acestei specii literare: acţiune
exterioară redusă, conflict interior, personaje care se relevă pe baza trăirilor interioare.