Dreptul Procesual Civil

DREPTUL PROCESUAL CIVIL
INTRODUCERE
Procesul civil reprezintă activitatea complexă realizată de instanță, părți și alți
participanți, precum și raporturile ce se stabilesc între aceste organe sau persoane în scopul
restabilirii drepturilor și intereselor încălcate sau contestate.
Particularitățile procesului civil:
1. Caracterul complex- această trăsătură decurge din natura activității de jurisdicție (judecata) care
implică, cu necesitate, îndeplinirea unei multitudini de acte procesuale.
2. Realizarea activității judiciare se face cu participarea părților și a altor subiecți procesuali-
principalii actori sunt reclamantul și paratul (părți originare) și instanța de judecată.
3. Activitatea judiciară se desfășoară după regulile riguros determinate de lege- CPC descrie
amănunțit condițiile de fond, formă, loc și timp cu privire la îndeplinirea actelor procedurale.
4. Realizarea activității judiciare într-o cauză civilă concretă- ccopul final al procesului îl
reprezintă soluționarea litigiului dintre părți.
Dreptul procesual civil reprezintă totalitatea normelor juridice ce reglementează
modul de desfășurare a activității judiciare în scopul soluționării litigiilor civile, precum și
executarea silită a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii (sunt peste 50)
Obiectul dreptului procesual civil îl reprezintă raporturile juridice ce se stabilesc între
participanții procesuali în cadrul activității de examinare și soluționare a cauzelor civile, iar
obiectul de studiu al dreptului procesual civil este reprezentat de cercetarea normelor procesuale
civile.
Structura procesului civil:
Procesul civil parcurge 2 faze: faza judecații și faza executării silite.
1) Faza judecății se realizează în fata instanței. Aceasta se poate împărți în judecata în:
-primă instanță;
-apel;
-recurs;
-contestație;
-anulare sau
-revizuire.
Judecata în apel și în recurs sunt cai de atac de reformare unde judecată în apel e cale
ordinară de atac, iar judecată în recurs cale extraordinara de atac; judecata în contestație, anulare
sau revizuire sunt cai de atac de retractare.
Judecata în primă instanță parcurge mai multe etape:
-etapa scrisă prealabilă în care părțile își comunică reciproc pretențiile și apărările prin
cererea de chemare în judecată, întâmpinare sau cererea de reconvenționare;
-etapa cercetării procesului asupra obiectului litigiului- de regulă, aici sunt soluționate
excepțiile procesuale și sunt administrate probele; E cea mai lunga, se realizează de regula la mai
multe etape. E o etapa cronofoba deoarece mănâncă mult timp.
-etapa dezbaterii în fond a procesului- în această etapă se pun concluzii asupra tuturor
împrejurărilor de fapt sau de drept ale cauzei. Se desfășoară, de regula, la un singur termen de
judecată.
-etapa deliberării și pronunțării hotărârii (aceasta privește doar instanța).
Aceste etape se regăsesc cu anumite particularități și în faza controlului judiciar.
2) Faza executării silite cuprinde, în general, următoarele etape:
-efectuarea formalităților prealabile executării (înregistrarea și încuviințarea executării silite,
somația etc);
-indisponibilizarea bunurilor;
-valorificarea bunurilor urmărite;
-distribuirea sumelor obținute în cazul mai multor creditori.
Izvoarele dreptului procesual civil (sursele ce reglementează normele procesual civile):
1. Constituția României- procedura de judecată și competenta sunt stabilite de legea fundamentala,
precum și dreptul la un proces echitabil sau la apărare, de exemplu;
2. Legea 303/2004- statutul magistraților
3. Legea 304/2004- organizarea judiciara
4. Legea 317/2004- privind CSM
5. Codul de procedura civila
Alte izvoare:
6. OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru
7. OUG 51/2008 privind ajutorul public judiciar
8. Documente adoptate de Comisia și Parlamentul European:
- regulamentul Comunității Europene 4/2001
- regulamentul Comunității Europene 1215/2002
- regulamentul Consiliului și Parlamentului European 805/2004
9. Practica judiciara formata în urma soluționării RIL-urilor- izvor subsidiar
10, Practica judiciara formata în urma HP-urilor pt dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțate de
ICCJ. - izvor subsidiar
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI

CIVIL
Principiile fundamentale reprezintă reguli esențiale ce determină structura procesului și
guvernează întreaga activitate judiciară.
Importanța cunoașterii principiilor:
Din punct de vedere teoretic, principiile fundamentale contribuie la înțelegerea și
interpretarea corectă a normelor procesuale.
Din punct de vedere legislativ, principiile fundamentale orientează activitatea de elaborare a
legislației procesuale în sensul edictării unor reglementari coerente și eficiente.
Din punct de vedere practic, ele contribuie la formarea unei jurisprudențe unitare.
1. Principiul liberului acces la justiție.

Art.21 din Constituție prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru
apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la
un proces echitabil. Accesul la justiție nu poate fi îngrădit.
Potrivit art.5 CPC Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluționeze orice cerere de
competența instanțelor judecătorești, potrivit legii și nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu
prevede, este neclară sau incompletă.
În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în
lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea
va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate
circumstanțele acesteia şi ținând seama de cerințele echității.
Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe
care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății.
2. Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil într-un termen optim și previzibil

Art.6 din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și
imparțială.
Garanțiile unui proces echitabil sunt, de fapt, respectarea dispozițiilor legale, a
principiilor fundamentale reglementate în legislația internă.
Caracterul rezonabil al procedurii se apreciază:
-în funcție de circumstanțele cauzei și
-în raport cu criteriile determinate de jurisprudență, în special în raport cu complexitatea
litigiului, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza
litigiului pentru părțile interesate.
Durata procesului se apreciază global având în vedere cele doua faze ale sale (judecata și
executarea silită).
Art.6 CPC prevede ca orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și
stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de
lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății.
3. Principiul legalității
Conform Constituției României, legalitatea implică respectarea actelor normative de toate
organele de stat, de toate persoanele juridice de drept public sau privat si de către toți cetățenii.
În activitatea de soluționare a cauzelor civile, judecătorii trebuie sa urmărească respectarea
tuturor dispozițiilor legale, începând de la cele de drept substanțial ce au incidenta asupra raportului
juridic litigios, continuând cu cele referitoare la organizarea, constituirea, compunerea și atribuțiile
instantei, precum și cu cele referitoare la formele de procedura.
Art. 7 CPC prevede că procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii, iar
judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii cu privire la realizarea
dreptului și îndeplinirea obligațiilor părților din proces.
4. Principiul egalității părților în fața legii

Potrivit Art. 8 CPC în procesul civil, parților le este garantată exercitarea drepturilor
procesuale în mod egal și fără discriminări. Egalitatea părților în fața legii și a autorităților judiciare
implică respectarea următoarelor condiții:
a) Judecarea proceselor trebuie să se realizeze de aceleași organe și potrivit acelorași reguli
procedurale. Existența unor organe speciale de jurisdicție nu exclude egalitatea părților;
b) Aceleași drepturi procesuale trebuie acordate tuturor parților fără nicio deosebire;
c) Instanța de judecată are obligația de a asigura un echilibru în situația procesuală a părților. În
acest sens, instanței îi revine îndatorirea de a:
-încunoștința părțile asupra termenelor de judecată;
-comunica actele de procedura;
-lămuri părțile asupra drepturilor lor.
5. Principiul disponibilității
Disponibilitatea semnifică posibilitatea conferită de lege părților de a:
-sesiza organele judiciare;
-dispune de obiectul litigiului (disponibilitatea materiala) și de a
-dispune de mijloacele de apărare (disponibilitatea procesuala).
Distingem între 2 forme:
a) Disponibilitatea materială- oferă părților posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului.
b) Disponibilitatea procesuală- oferă parților posibilitate de a dispune de mijloacele de
apărare.
Judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în baza cererii părții interesate și numai în
limitele stricte ale sesizării.
Disponibilitatea include următoarele prerogative:
-dreptul părților interesate de a promova sau nu acțiunea;
-dreptul reclamantului de a determina limitele acțiunii;
-dreptul reclamantului de a renunța la dreptul de acțiune sau la dreptul pretins;
-dreptul pârâtului de a achiesa total sau parțial la pretențiile formulate de reclamant; A achiesa e un
termen folosit în CPC. Când achiesez, de regula iese ceva din patrimoniul meu și ajunge la alta
persoana. Când achiesez, pierd. Nu găsim termenul decât în CPC.
-dreptul ambelor părți de a încheia procesul printr-o tranzacție;
-dreptul ambelor părți de a folosi căile de atac;
-dreptul ambelor părți de a achiesa la hotărârea pronunțată;
-dreptul părții câștigătoare de a renunța la executarea silită.
Disponibilitatea nu are caracter absolut. Într-o legislație democratică, inițiativa părților
trebuie armonizată cu rolul activ al judecătorului.
Disponibilitatea procesuală se realizează sub controlul instanțelor judecătorești. Judecătorul
va verifica dacă actele de dispoziție ale părților nu s-au făcut în vederea realizării unor scopuri
ilicite.
6. Principiul obligațiilor părților în desfășurarea procesului

Art. 10 (1) Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și
termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la
desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.
(2) Dacă o parte deține un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părți sau
din oficiu, să dispună înfățișarea acestuia, sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare.
7. Principiul obligațiilor terților în desfășurarea procesului

Art. 11 Orice persoană este obligată să sprijine realizarea justiției. Cel care, fără motiv
legitim, se sustrage de la realizarea justiției poate fi constrâns să o execute sub sancțiunea plății
unei amenzi judiciare și dacă e cazul a daunelor-interese.
8. Principiul exercitării drepturilor procesuale cu bună-credință

Art. 12 (1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în
vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.
(2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile
materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.
(3) De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale
răspunde potrivit alin.(2).
În materia procedurală, singura limită în exercitarea drepturilor procesuale o constituie
abuzul de drept.
Abuzul de drepturi procesuale presupune 2 elemente:
-unul subiectiv, exercitarea cu rea-credință în scop de șicană, fără justificare a unui drept procesual;
-altul obiectiv, deturnarea drepturilor procesuale de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege.
9. Principiul dreptului la apărare

Potrivit art.13 CPC, dreptul la apărare este garantat.
Prin dreptul la apărare în sens material se desemnează ansamblul prerogativelor
recunoscute de lege părților în scopul susținerii intereselor lor. Astfel, ele pot:
- participa la toate fazele de desfășurare ale procesului;
- sa ia cunoștința de cuprinsul dosarului;
- sa propună probe;
- sa își facă apărări;
- să-și prezinte susținerile în scris și oral;
- sa exercite căile legale de atac;
- sa invoce excepții procesuale;
- să-i recuze pe judecători.
Dreptul la apărare în sens formal desemnează posibilitatea recunoscută de lege părților
litigante de a-și angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată. Părțile au dreptul să fie
reprezentate sau asistate în tot cursul judecații. O garanție a dreptului la apărare o constituie ajutorul
public judiciar.
În ceea ce privește asistența judiciară, aceasta este prevăzută de art.90 NCPC și este
acordata celui care nu este în stare să facă faţă cheltuielilor pe care le presupune declanşarea şi
susţinerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale.
10. Principiul contradictorialității

Contradictorialitatea se concretizează în posibilitatea conferită părților de a discuta și
combate orice elemente de fapt și de drept al procesului civil.
Existența fundamentală a contradictorialității este aceea ca nicio măsură să nu fie ordonată
de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților.
Art. 14 (1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea
părților, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul
instanței:
-motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și
-mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată
organiza apărarea.
(3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor
în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au
obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la
împrejurări de fapt relevante în cauză.
(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată
în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.
(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile,
excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.
(6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe
mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
11. Principiul oralității

Potrivit art.15 CPC, procesele se dezbat oral cu excepția cazului în care legea dispune
altfel sau când părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă numai pe baza actelor dispuse
la dosar.
Oralitatea implică dreptul părților de:
- a-și susține verbal pretențiile;
- a da explicații;
- a discuta materialul probatoriu;
- a invoca neregularitățile actelor de procedură;
- a pune concluzii cu privire la toate împrejurările de fapt sau de drept ale cauzei.
Principiul oralității nu exclude întocmirea unor acte de procedură în formă scrisă. Multe acte
de procedură se întocmesc obligatoriu în formă scrisă.
Procedura judiciară română are un caracter mixt, se îmbină armonios oralitatea cu forma
scrisă
Legea dispune altfel în cazul acelor cereri sau incidente care se soluționează fără citarea
părților:
- în cazul soluțiilor conflictelor de competență;
- în cazul sesizării instanței supreme pentru pronunțarea unei HP;
- în cazul soluțiilor contestației privind tergiversarea procesului;
12. Principiul nemijlocirii
Art. 16 prevede că probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu
excepția cazurilor în care legea stabilește altfel.
Nemijlocirea se materializează în drepturile și obligațiile instanței de a cerceta în mod direct
întregul material probator.
Exigența majoră a nemijlocirii constă în folosirea unor dovezi primare (de primă sursă).
Excepții de la principiul nemijlocirii:
- administrarea probelor prin comisie rogatorie;
- asigurarea dovezilor;
- constatarea de către executorul judecătoresc a unei stări de fapt.
13. Principiul publicității

Art. 17 CPC prevede faptul că ședințele de judecata sunt publice, cu excepția cazurilor
prevăzute de lege, adică acele cazuri în care dezbaterea fondului ar aduce atingere:
- moralității;
- ordinii publice;
- intereselor minorilor;
- vieții private a părților;
- intereselor justiției.
În aceste situații, instanța la cerere/ din oficiu poate dispune ca ședința de judecată să se
desfășoare în întregime/ în parte fără prezenta publicului.
Alte excepții avem în cazul soluționării:
- cererii de abținere sau recuzare:
- conflictelor de competenta;
- cererilor necontencioase;
- în cazul procedurii asigurării probelor;
- încuviințării cererii de executare silita.
14. Principiul folosirii limbii întocmai în justiție.

Art. 18 CPC (1) Procesul civil se desfășoară în limba română.
(2) Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba
maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii.
(3) Cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a
lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin
traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Cererile și actele procedurale se întocmesc numai în limba română.
15. Principiul continuității

Continuitatea implică soluționarea întregului proces într-o singură ședință de judecata.
Realizarea acestui principiu implica respectarea următoarelor 2 condiții:
1) unicitatea completului de judecata, adică soluționarea întregului proces de aceiași
judecători;
2) continuitatea ședinței de judecată, adică judecarea cauzei într-o singură ședință.
Art. 214 CPC (1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiași în tot
cursul judecății.
(2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la
soluționarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condițiile legii.
(3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părților,
cauza se repune pe rol.
La deliberare iau parte numai membrii completului în fata cărora au avut loc dezbaterile.
16. Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului
Potrivit art. 22 CPC judecătorul are îndatorirea sa stăruie prin toate mijloacele legale
pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărul în cauză pe baza stabilirii faptelor și
prin aplicarea corecta a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Principiul adevărului implică cerința ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie
stabilite de către instanța în deplina concordanta cu realitatea.
Adevărul judiciar este cel pe care instanta îl stabilește pe baza de probe.
Rolul activ al judecătorului se materializează în următoarele prerogative procedurale:
- dreptul instanței de a dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii;
-dreptul judecătorului de a stabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecații, chiar
dacă părțile le au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția
părților calificarea juridică exactă;
- dreptul judecătorului de a solicita părților explicații orale sau în scris cu privirea la situația de fapt
și la motivarea în drept pe care ele o invoca în susținerea pretențiilor și a apărărilor;
- dreptul judecătorului de a pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar
dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare;
- dreptul și obligația judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le considera necesare
chiar dacă părțile se împotrivesc;
- obligația judecătorului de a încerca împăcarea părților;
- dreptul instanței de apel și de recurs de a invoca din oficiu motivele de ordine publică;
- dreptul instanței de apel de a încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima
instanță și de a dispune administrarea altor dovezi dacă le consideră necesare pentru soluționarea
cauzei.
Rolul activ al judecătorului nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității.
ACȚIUNEA CIVILĂ
Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru
protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice
precum și pentru asigurarea apărării părților în proces.
Acțiunea civilă și cererea de chemare în judecată
În limbaj juridic, noțiunea de acțiune civila este confundata cu cererea de chemare în
judecată. Este adevărat ca cererea de chemare în judecata cuprinde elementele esențiale ale
acțiunii civile (parți, obiect și cauza), însă aceasta nu poate conduce la identificarea lor.
Acțiunea civila este o instituție procesuala, iar cererea de chemare în judecată este un act de
procedura.
Elementele acțiunii civile
Acțiunea civilă nu se poate concepe fără elementul ei subiectiv (părțile) și fără
elementele sale obiective (obiectul și cauza).
Cunoașterea acestor 3 elemente prezintă importanță pentru activitatea de judecată, cu
ajutorul lor fiind posibilă individualizarea fiecărei acțiuni.
Părțile acțiunii civile sunt persoane fizice sau persoane juridice între care există un
litigiu cu privire la:
- dreptul civil subiectiv sau la
- o situație juridică pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie și asupra cărora se
răsfrâng efectele hotărârii judecătorești
pronunțate în cauză.
Obiectul acțiunii civile constă într-o pretenție concretă a reclamantului (restituirea unei
sume de bani, acordarea unei despăgubiri).
Indiferent de obiectul dreptului subiectiv, acțiunea vizează protecția acestui drept sau a unei
situații juridice.
Este posibil ca un drept să poată fi apărat prin mai multe acțiuni (dreptul de proprietate poate
fi apărat nu numai prin acțiunea în revendicare, ci și prin acțiunea posesorie, în grănițuire, acțiunea
confesorie etc.)
Dacă ne referim la mijlocul procesual folosit, reținem că obiectul măsurilor asigurătorii îl
constituie indisponibilizarea bunurilor și protecția lor până la stabilirea situației juridice a
dreptului respectiv.
Obiectul căilor de atac îl constituie desființarea hotărârilor judecătorești.
Obiectul acțiunii civile trebuie:
- sa fie licit;
- să fie posibil;
- să fie determinat.
Cauza acțiunii civile este scopul urmărit de acela care apelează la acțiune, fie pentru a
pretinde, fie pentru a se apăra.
Cauza acțiunii civile nu trebuie confundată cu cauza raportului juridic, numită și ,, causa
petendi ,, ce constituie fundamentul dreptului invocat sau al unei obligații.
Cauza acțiunii civile trebuie:
- sa fie licită;
- să fie morală;
- să fie reală;
- să existe.
Condițiile de exercițiu ale acțiunii civile
Potrivit art. 32 CPC, orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul
acesteia:
- are capacitate procesuală;
- are calitate procesuală;
- formulează o pretenție;
- justifică un interes.
I Formularea unei pretenții/afirmarea unui drept legal și actual.
Pentru exercitarea acțiunii civile este necesar ca o persoană să pretindă (afirme) un drept
subiectiv civil sau să se prevaleze de o situație juridică pentru a cărei realizare este necesară calea
justiției.
Pentru a se bucura de protecție judiciară, dreptul subiectiv civil trebuie să îndeplinească
anumite cerințe:
- să fie recunoscut și ocrotit de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport juridic care să
contravină normelor legale imperative sau regulilor de conviețuire socială;
- să fie exercitat în limitele sale externe și interne, adică potrivit scopului economic și social în
vederea căruia a fost recunoscut de lege;
- să fie exercitat cu bună-credință;
- să fie actual;
Acțiunile în realizarea dreptului:
În cazul în care dreptul subiectiv civil nu este actual, deci este supus unui termen suspensiv
sau a unei condiții suspensive, titularul poate solicita anumite măsuri de conservare sau de asigurare
ori poate cere asigurarea unor probe.
În cazurile expres prevăzute de lege se pot introduce și acțiunile preventive. Aceste acțiuni
nu îl prejudiciază pe debitor deoarece hotărârea obținută se va putea pune în executare numai după
ce dreptul subiectiv a devenit actual.
Art. 34 CPC Realizarea drepturilor afectate de un termen
(1) Cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută
chiar înainte de împlinirea acestui termen.
(2) Se poate, de asemenea, cere, înainte de termen, executarea la termen a obligației de
întreținere sau a altei prestații periodice.
(3) Pot fi încuviințate, înainte de împlinirea termenului, și alte cereri pentru executarea la
termen a unor obligații, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă
însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului.
Existența dreptului subiectiv pretins (situației juridice afirmate), precum și îndeplinirea
cerințelor arătate mai sus se stabilesc de către instanța după dezbateri contradictorii.
Dacă în urma probelor administrate și după dezbaterile contradictorii, instanța constată că
dreptul nu există atunci acțiunea va fi respinsă ca neîntemeiată (nefondată).
Dacă se constată că dreptul subiectiv nu este actual, ceea ce înseamnă că s-a invocat
excepția de prematuritate a acțiunii (excepție de fond, peremptorie și absoluta), cererea de chemare
în judecată va fi respinsă ca prematură, fără a mai fi cercetat fondul cauzei.
Reclamantul va putea să reitereze cererea (s-o facă din nou) în momentul în care dreptul
devine actual, fără a i se putea opune excepția autorității de lucru judecat.
II Interesul
Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea
civilă și poate fi:
- material, atunci când se urmărește obținerea unui folos material (o suma de bani, predarea unui
bun)
- moral, în situația în care se urmărește obținea unei satisfacții de ordon nepatrimonial (instituirea
unei interdicții, încuviințarea adopției). Interesul moral nu trebuie confundat cu prejudiciul moral
ori cu reparația materială a daunelor morale.
Interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
- să fie determinat- atunci când apelarea la un mijloc procesual poate fi justificată de un avantaj, de
un folos practic concret.
- să fie legitim- atunci când nu contravine legii sau regulilor de conviețuire socială.
- să fie personal- atunci când folosul practic îl vizează pe cel care recurge la forma procedurală.
Aceasta cerință există și atunci când forma procedurală nu este promovată de titularul dreptului, ci
de alte organe sau persoane cărora legea le recunoaște legitimare procesuală, deoarece folosul
practic se produce asupra titularului.
- să fie născut și actual- atunci când exista în momentul în care se exercită acțiunea civilă
Lipsa interesului se invocă pe cale de excepție. Excepția lipsei de interes este una de fond,
peremptorie și absolută. Dacă instanța apreciază că această excepție este întemeiată, va respinge
acțiunea ca fiind lipsită de interes.
III Capacitatea procesuală
Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile.

Capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea unei persoane de a avea
drepturi și obligații pe plan procesual. În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință începe
la naștere și încetează la moartea lor. Nimeni nu poate fi lipsit total de această capacitate, însă, în
cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, capacitatea de folosință poate fi limitată.
Capacitatea procesuală de folosință a persoanelor juridice se dobândește la data înregistrării
sau la data actului de înființare, ori de la data autorizării constituirii lor.
Capacitatea procesuală de exercițiu constă în aptitudinea unei persoane de a-și valorifica
singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale, deci „a sta în
judecată”.
În cazul persoanei fizice, capacitatea de exercițiu se dobândește, de regulă, la 18 ani, la 16
ani minorul care se căsătorește mai devreme. În cazurile și condițiile prevăzute de lege, o persoană
poate fi lipsită total de capacitatea de exercițiu, ori să aibă capacitate de exercițiu restrânsă.
Pentru întregirea capacității de exercițiu, art. 57 reglementează instituțiile reprezentării,
asistării și autorizării.
Reprezentarea legală intervine în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu

(minorii sub 14 ani și cei puși sub interdicție judecătorească).
Aceștia nu stau personal în proces, ci prin reprezentanții lor legali (părintele, cel care îl
reprezintă pe minorul dat în plasament, ori tutorele).
Dacă persoana fizică nu are capacitate de exercițiu și nu are reprezentant legal și există
urgență în soluționarea cauzei, instanța va numi un curator special care sa îl reprezinte până la
numirea reprezentantului legal.
Instanța va numi un curator special și în cazul în care există contrarietate de interese între
reprezentantul legal și cel reprezentat
Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorii intre
14 și 18 ani). Aceștia vor fi citați și vor sta personal în proces, dar asistați de părinți sau tutore care
vor semna alături de minor cererile adresate instanței.
Dacă minorul împlinește în cursul procesului 14 ani, reprezentarea legală se transformă în
asistare și ei vor trebui să fie citați personal.
În cazul în care persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are ocrotitor legal și există
urgență, instanța poate numi un curator special.
Instanța va numi un curator special și în cazul în care există contrarietate de interese între
reprezentantul legal și cel reprezentat
Autorizarea intervine în cazul în care reprezentatul legal al celui lipsit de capacitate
de exercițiu sau minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă și ocrotitorul legal care îl asistă
efectuează acte procesuale de dispoziție. Pentru aceste acte este nevoie de autorizarea specială a
instanței de tutelă.
Art. 57 CPC (3) Lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în
orice stare a procesului.
(4) Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt
anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea însă confirma toate sau numai o
parte din aceste acte.
(5) Când instanța constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsită de
capacitate de exercițiu va acorda un termen pentru confirmarea lui. Dacă actul nu este confirmat, se
va dispune anularea lui.
(6) Dispozițiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător și persoanelor cu capacitate de
exercițiu restrânsă.
Excepția lipsei capacității de folosință

- este o excepție de fond, peremptorie și absolută;
- va putea fi invocată în orice stare a viciului, chiar și de către adversarul care are interes să se
pronunțe o hotărâre valabilă.
IV Calitatea procesuală
Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic
litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor
afirmate constituie o chestiune de fond.
Reclamantul, fiind cel care astfel pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea
procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată.
Aceasta se realizează prin încheierea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se
întemeiază pretenția sa.
Instanța de judecată trebuie să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea
procesuală pasivă
Lipsa calității procesuale nu se confundă cu netemeinicia, deoarece când se introduce o
acțiune reala de către o persoană fără calitate, dreptul pretins există, dar cererea de chemare în
judecată nu a fost introdusă de titularul dreptului respectiv, pe când în cazul unui acțiuni
netemeinice (nefondate) nu există dreptul pretins de reclamant.
Drepturile și obligațiile procesuale pot fi transmise în cursul procesului ceea ce echivalează
cu o transmisiune a calității procesuale active/pasive.
În cazul persoanei fizice, transmisiunea legala se realizează pe calea moștenirii. Moștenitorii
care acceptă succesiunea preiau poziția defunctului, cu excepția cazului în care legea nu permite
aceasta deoarece este vorba de drepturi cu caracter strict personal.
În cazul persoanei juridice, transmisiunea legala are loc pe calea reorganizării prin fuziune,
divizare sau transformare a persoanei juridice care este parte în proces.
Transmisiunea convențională a calității procesuale poate avea loc ca urmare a:
- cesiunii de creanțe;
- vânzării/ donării bunului litigios;
- preluării datoriei cu consimțământul debitorului;
- alte mijloace juridice indirecte de schimbare a subiectului activ/ pasiv al raportului juridic de drept
substanțial dedus judecății.
Cel care dobândește calitatea procesuală ca efect al transmisiunii este introdus în proces în
locul autorului său și preia procesul în starea în care se găsește în momentul transmisiunii, actele de
procedură îndeplinite de autorul său fiindu-i opozabile.
Situația procesuala a instrainatorului și a succesorilor sai
Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular,
judecata va continua între părțile inițiale.
Dacă în cursul procesului, dreptul litigios este transmis prin acte cu titlu particular pentru
cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului.
În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are
cunoștință de existența procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. În
acest caz, instanța va decide, după împrejurări și ținând seama de poziția celorlalte părți, dacă
înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va
fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al
acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular care va
lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în
cauză.
Excepția lipsei calității procesuale- excepție de fond, peremptorie, absolută.
Dacă instanța constată lipsa calității procesuale, va respinge cererea ca fiind introdusă de o
persoană fără calitate/ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate.
Legitimarea procesuală extraordinară
În cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot
formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes
personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în
situaţii speciale sau în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.
Creditorul al cărei creanțe este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile
debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză/neglijează să le exercite.
Procurorul poate porni orice acțiune civilă ori de câte ori este necesară pentru apărarea
drepturilor și intereselor legitime ale minorului, persoanei puse sub interdicție și ale dispăruților,
precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Ex: Asociațiilor de consumatori le este acordată calitate procesuală activă pentru
introducerea cererilor de cheltuieli de judecată pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale
consumatorilor.
Clasificarea acțiunilor civile
1) În funcție de scopul material urmărit de reclamant:
1.1. Acțiunea în realizarea dreptului (în adjudecare)

Este o acțiune prin care reclamantul, care se pretinde a fi titularul unui drept subiectiv,
solicită instanței să-l oblige pe pârât la respectarea drepturilor sale, la despăgubiri pentru
prejudiciile suferite.
Trăsături:
- prin acestea se afirmă un drept subiectiv al cărui obiect îl constituie un bun material sau alt interes
referitor la patrimoniul celui care îl reclama;
- prin acestea se pretinde ca restabilirea, ca o valorificare a dreptului afirmat, să se facă în mod
direct (prin restituirea bunului sau efectuarea lucrării) ori prin echivalent:
- prin acest act se pretinde ca instanța să-l oblige pe pârât să dea/să facă/să nu facă ceva în folosul
reclamantului, iar hotărârea pronunțată poate să fie adusă la îndeplinire prin executare silită.
1.2. Acțiunea în constatare
Este o acțiune prin care reclamantul solicită instanței doar să constate existența/inexistența
unui drept. Hotărârile pronunțate în cadrul acestei acțiuni NU sunt susceptibile de executare silită.
Trăsături:
- partea NU poate să ceară realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege;
- are caracter subsidiar față de cea în realizarea dreptului; Excepția privind caracterul subsidiar al
acțiunii în constatare față de cea în realizare este una de fond, peremptorie și absolută;
- reclamantul trebuie să justifice un interes pentru clarificarea unui raport juridic. În celelalte
acțiuni, de regulă, se are în vedere în vedere protecția juridică a unui drept;
-prin acțiune să se urmărească constatarea existenței/inexistenței unei stări de drept.
1.3. Acțiunea în constituirea dreptului
Este o acțiune prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă
în scopul creării unor situații juridice noi. Aceste acțiuni se referă, în general, la starea și capacitatea
persoanei.
Trăsături:
- acțiune cu caracter strict personal;
- asupra subiectului lor nu se poate tranzacționa;
- hotărârile produc efecte, de regulă, pentru viitor și doar în mod excepțional anumite hotărâri
produc efecte și pentru trecut ( hotărârile de stabilire a filiației) .
2) După natura dreptului a cărui planificare se urmărește:
2.1. Acțiuni reale

Sunt cele destinate apărării drepturilor reale, respectiv dreptul de proprietate și
dezmembrămintele sale
La rândul lor se divid în:
a. acțiuni posesorii
b. acțiuni petitorii
Se mai subdivid în:
a. acțiuni mobiliare
b. acțiuni imobiliare, deoarece drepturile reale sunt limitate ca număr și numărul acțiunilor reale
este limitat.
2.2. Acțiuni mixte
Sunt acelea prin care se valorifică drepturile care se află într-o strânsă conexiune.
Există 2 categorii:
- acțiuni prin care se urmărește executarea unor fapte privitoare la transmiterea proprietății
- acțiuni în anulare/rezoluțiunea unor contracte prin care se constituie/se transmite un drept real
asupra unui bun.
2.3. Acțiuni personale
Sunt nelimitate ca număr, deoarece și numărul drepturilor de creanță este nelimitat (act
pentru plata chiriei; evaluarea unui bun)
Pot fi mobiliare și imobiliare.
3) În funcție de calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului său:
3.1. Acțiunile principale- prin care se declanșează procedura judiciară. Poate cuprinde atât
capete de cerere principală, cât și capete de cerere accesorie.
3.2. Acțiunile accesorii- a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere
principală.
3.3. Acțiunea incidentală- este aceea care poate avea o existență de sine stătătoare, dar care
este formulată într-un proces deja început. Ex: cererea de intervenție în interes propriu, cererea
reconvențională.
3.4. Acțiunea accesorie- este aceea prin care o parte modifica pretențiile sale anterioare. În
această categorie de cereri sunt incluse acelea prin care reclamantul modifică o cerere în justiție cu
care a sesizat anterior instanța. Modificarea poate privi obiectul acțiunii, cauza acțiunii sau partea
împotriva căreia este formulată acțiunea.
Importanta clasificărilor
Din punctul de vedere al competenței, cererile accesorii, adiționale și incidentale sunt în
competența instanței să judece cererea principală.
Există cereri care se pot formula numai pe cale principală (acțiunea în tăgada paternității).
Există cereri care se pot formula numai pe cale accesorie (cererea soțului care solicită la
divorț să poarte în continuare numele dobândit prin căsătorie).
Există cereri accesorii și incidentale care trebuie să fie rezolvate din oficiu de către instanța
de judecată (în caz de divorț, instanța se pronunță din oficiu cu privire la exercitarea autorității
părintești).
Prin intermediul unor cereri incidentale pot fi atrase în proces terțe persoane care dobândesc
calitatea de parte, iar hotărârea le va fi opozabilă (chemarea în judecată a altor persoane care ar
pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul).
Dacă prin aceeași hotărâre sunt soluționate și cereri accesorii sau incidentale, ca regulă
generală, calea de atac este determinată în funcție de cererea principală.
PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL
Putem numi participant la procesul civil acea persoană care contribuie la desfășurarea
procesului civil, poziția sa fiind bine precizată de legea procesual civilă prin:
- drepturile și obligațiile care ii revin, precum și prin;
- denumirea specifică atribuită acestuia.
Instanța de judecată
Compunerea și constituirea instanțe de judecată
Prin compunerea instanței de judecată înțelegem alcătuirea instanței cu numărul de
judecători prevăzut de lege. De lege lata, cauzele se judecă în primă instanță de un singur
judecător, în apel 2 judecători (din 2020 3 judecători), iar în recurs 3 judecători. În cauzele
privind conflictele de muncă și asigurările sociale, în prima instanță, completul este format
dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari.
Având în vedere principiul accesorium seqitur principale, contestația în anulare, în
revizuire, cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii judecătorești, care sunt
cereri subsecvente față de pricina în care a fost pronunțată hotărârea, vor fi soluționate în aceeași
compunere în care s-a pronunțat hotărârea respectivă.
Atunci când legea procesual civilă a vrut să deroge de la regulile generale în privința
compunerii completelor, a prevăzut aceasta în mod expres. Spre exemplu, potrivit art. 1024
alin 4, cererea în anularea ordonanței de plată se soluționează în complet de 2 judecători.
Constituirea instanței desemnează alcătuirea completului de judecată cu toate persoanele
sau organele prevăzute de lege. Este vorba despre participarea alături de judecător a grefierului, a
magistratului asistent la ICCJ și a procurorului în cazuri anume prevăzute de lege.
Greșita sau reaua compunere a completului de judecata înseamnă că pricina a fost
judecată de un număr mai mare sau mai mic de judecători.
Greșita constituire a completului presupune că instanța nu a fost alcătuită cu toate organele
sau persoanele prevăzute de lege.
În cursul procesului, această neregularitate poate fi invocată pe cale de excepție.
Excepția greșitei compuneri sau constituiri a completului este o excepție:
- de procedură deoarece vizează încălcarea regulilor de procedură referitoare la compunerea
completului.
- dilatorie deoarece conduce la amânarea judecății.
- absolută deoarece normele ce reglementează compunerea și constituirea sunt imperative.
Instanța se pronunță asupra excepției printr-o încheiere interlocutorie care poate fi atacată
numai odată cu fondul. Dacă a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță, încălcarea regulilor
privitoare la constituirea și compunerea completului vor fi invocate pe calea apelului sau recursului.
Greșita compunere sau constituire a instanțe poate fi invocată și prin intermediul contestației
în anulare.
Incompatibilitatea
Este o interdicție legală de a participa la actul de justiție ce se aplică judecătorilor,

procurorilor, magistraților asistenți și grefierilor care se prezumă că nu pot fi imparțiali din cauza
anumitor împrejurări.
Incompatibilitatea are 2 înțelesuri:
- generală, care vizează condițiile generale de exercitare a funcției de către magistrați și conduita
pe care trebuie sa o aibă;
- specială, care vizează doar situațiile particulare în care un magistrat sau grefier nu are
posibilitatea și dreptul de a participa la judecata unei anumite pricini.
Incompatibilitățile generale se încadrează în regimul incompatibilităților de drept comun ce
se aplică magistraților, politicienilor, persoanelor cu funcții publice și care este reglementată de L.
161/2003.
Incompatibilitățile speciale prevăzute de legea procesual civilă nu se referă la calitatea de
magistrat în general, ci au în vedere doar cazurile particulare în care un anumit magistrat nu poate
participa la judecarea unei anumite cauze din cauza unei bănuieli legitime de imparțialitate.
CPC reglementează în art. 41 cazurile de incompatibilitate absolută/obiectivă și în art. 42
celelalte cazuri de incompatibilitate.
Potrivit art. 41 NCPC, (1) Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o
hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație
în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepția cazului în care este
chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau de recurs.
(2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru,
procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză.
Judecătorul este incompatibil dacă a soluționat cauza sau a admis o excepție de fond.
Dacă judecătorul s-a pronunțat asupra unei excepții de procedura (necompetență, lipsa citării
etc) aceste nu este incompatibil.
Nu este incompatibil judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o procedură specială, cum
ar fi ordonanța președințiala sau ordonanță de plată în care nu se soluționează fondul cauzei.
Incompatibilitatea nu se aplică în cazul în care hotărârea este desființată (anulată sau casată
) și cauza menținută spre rejudecare de aceeași instanța, doar în cazul trimiterii spre rejudecare
intervine incompatibilitate.
Incompatibilitatea se aplică doar în cazul aceluiași dosar, nu există incompatibilitate când un
judecător s-a pronunțat într-o cauză identică sau similară, însă în dosare diferite.
Nu există incompatibilitate când un judecător care a pronunțat o hotărâre ce constituie titlu
executoriu judecă o contestație la executare împotriva aceluiași titlu executoriu.
Art. 42 din CPC prevede alte cazuri de incompatibilitate absolută:
(1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații:
1. când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o
judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept conform
principiului contradictorialității nu îl face pe judecător incompatibil;
2. când există împrejurări ce fac justificată temerea că el, soțul său, ascendenții ori descendenții lor
sau afinii lor au un interes în legătură cu pricina care se judecă;
3. când este soț, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei
părți sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soțului uneia dintre aceste persoane;
4. când soțul sau fostul său soț este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna
dintre părți;
5. dacă el, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părți
într-un proces care se judecă la instanța la care una dintre părți este judecător;
6. dacă între el, soțul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz,
și una dintre părți a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece
pricina. În cazul plângerilor penale formulate de părți în cursul procesului, judecătorul devine
incompatibil numai în situația punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa;
7. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părți;
8. dacă el, soțul său, ascendenții ori descendenții lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori
alte avantaje de la una dintre părți;
9. dacă el, soțul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după
caz, se află în relații de dușmănie cu una dintre părți, soțul ori rudele acesteia până la gradul al
patrulea inclusiv;
10. dacă, atunci când este învestit cu soluționarea unei căi de atac, soțul sau o rudă a sa până la
gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiași pricini
înaintea altei instanțe;
11. dacă este soț sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru
al completului de judecată;
12. dacă soțul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau a
asistat partea în aceeași pricină înaintea altei instanțe;
13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea
sa. Aceasta situația se aplica când nu ne încadrăm în celelalte cauze de neimputabilitate.
(2) Dispozițiile alin. (1) privitoare la soț se aplică și în cazul concubinilor.
Mijloacele de invocare a incompatibilității sunt abținerea și recuzarea.

Indiferent de motivul incompatibilității, aceasta se invocă de către judecător prin intermediul
abținerii.
Dacă este invocată de una dintre părți, incompatibilitatea se sesizează prin intermediul
cererii de recuzare.
Abținerea este situația în care un judecător, cunoscând că se află într-unul dintre cazurile
prevăzute de lege, se abține de la judecata unei anumite cauze.
Recuzarea este situația în care una dintre părți cere, în cazurile strict determinate de
lege, înlăturarea unuia sau mai multor judecători de la judecata unei anumite cauze.
Obligației judecătorului de a se abține îi corespunde dreptul părții, care are motive să
se îndoiască de imparțialitatea sa, de a-l recuza.
Potrivit art. 43 CPC, înainte de primul termen de judecată, grefierul de ședință va verifica
pe baza dosarului cauzei dacă judecătorul se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate
prevăzute la art. 41 CPC.
Judecătorul care cunoaște că există un motiv de incompatibilitate în privința sa, este obligat
să se abțină de la judecarea cauzei.
Declarația de abținere se face în scris de îndată ce judecătorul a cunoscut existența cazului
de incompatibilitate sau verbal în ședință, fiind consemnată în încheiere.
Potrivit art. 45 CPC, în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la
judecată chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice
stare a cauzei.
Coparticiparea procesuală
Potrivit art. 59 CPC, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă:
- obiectul procesului este un drept ori o obligație comună;
- drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauza; ori
- între ele există o strânsă legătura.
Coparticiparea procesuală reprezintă acea situație juridică în care, ca urmare a deducerii în
judecată a unui raport juridic obligațional cu pluralitate de subiecte, în calitate de părți în acel
proces urmează să figureze toate subiectele între care s-a stabilit acel raport.
Tipurile coparticipării procesuale
A. După rolul voinței părților:
Coparticipare activa- mai mulți reclamanți acționează în judecată prin aceeași cerere un
singur pârât;
Coparticipare pasivă- un singur reclamant acționează în judecată mai mulți pârâți;
Coparticipare mixtă- când sunt mai mulți reclamanți și mai mulți pârâți.
B. În funcție de rolurile voinței părților în formarea coparticipării:
Coparticipare facultativă;
Coparticipare obligatorie (necesară) - pentru a fi în prezența ei este necesar ca raporturile
juridice obligaționale a căror valorificare se urmărește să fie indivizibile sau solidare. În ceea ce
privește raporturile juridice obligaționale conjuncte, acestea nu pot da naștere la o coparticipare
obligatorie, aceasta pe motiv că fiecare creditor nu are dreptul decât la partea sa și fiecare debitor nu
datorează și nu poate fi urmărit decât pentru partea sa.
Soluționarea raporturilor juridice obligaționale solidare sau indivizibile devenite litigioase
trebuie sa se facă cu participare în calitate de părți a tuturor subiectelor lor. Art. 684 (2) prevede că
partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absoluta.
C. Coparticipare inițială sau ulterioara:
Efectele coparticipării procesuale
Art. 60 (1) consacră regula următoare: actele de procedură, apărările și concluziile
unuia dintre reclamanți sau pârâți nu le pot profita celorlalți și nici nu-i pot prejudicia. În baza
acestui text rezulta ca în cadrul procesului civil, fiecare participant se bucură de independență
procedurală. Astfel, actele de dispoziție cum ar fi renunțarea sau achiesarea făcută de unul
dintre participanți, chiar și în cazul obligațiilor solidare sau indivizibile, nu-i obligă pe
ceilalți să adopte aceeași atitudine. De la aceasta regula se derogă prin art. 60 (2) care
prevede ca: dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele
hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedura îndeplinite numai
de unii dintre ei sau în termenele încuviințate numai unora dintre ei, profită și celorlalți.
Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți se va tine seama
de actele cele mai favorabile. Prin aceste dispoziții, coparticipanților li se consacră 2 posibilități:
1. aceea a avantajului sigur care operează de drept;
2. aceea a aprecierii finalității actului în cazul în care există deosebiri de atitudine.
Ex: apelul declarat numai de un singur coparticipant, dacă va fi admis va folosi și celorlalți.
Dacă apelul va fi respins, aceasta îl va privi doar pe coparticipantul care la declarat, în sensul că
numai el va suporta consecințele soluției (plata cheltuielilor de judecată). Ceilalți coparticipanți sunt
considerați că au optat pentru actul mai favorabil al neatacării hotărârii.
Participarea terților la judecată
„Terțele persoane " reprezintă expresia prin care, în dreptul procesual civil, se desemnează acele
părți care au intrat în procesul deja început intre reclamant și pârât în scopul protejării unor
interese proprii.
Condiții de participare a terților:
1. Interesul de a interveni;
2. Existența unui proces aflat în stare de judecată;
3. Legătura de conexitate, aceasta este determinată de caracterul incident al formelor de participare
al terțelor persoane ce decurge din scopul participării acestora, respectiv soluționarea raporturilor
juridice conexe în cadrul aceluiași litigiu.
Intervenția poate fi voluntară sau forțată.
Intervenția voluntară poate fi principala sau accesorie.
Intervenția voluntara principală (agresivă)

Potrivit art. 61 (2), intervenția este principală când intervenientul pretinde pentru sine în tot
sau în parte dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.
Din punctul de vedere al conținutului său, intervenția principală constituie o veritabila
acțiune civilă.
Cererea de intervenție principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare
în judecată. Cererea de intervenție principală poate fi făcută:
- numai în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond;
- și în instanța de apel, cu acordul expres al părților.
Procedura de judecată. Căi de atac
Instanța va comunica părților cererea de intervenție și copii de pe înscrisurile care o
însoțesc.
După ascultarea intervenientului și a părților, instanța se va pronunța asupra admisibilității în
principiu a intervenției, printr-o încheiere motivată.
Încheierea nu se poate ataca decât odată cu fondul.
În cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanța a respins ca
inadmisibilă cererea de intervenție, hotărârea pronunțată este desființată de drept, iar cauza se va
rejudeca de instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la momentul discutării
admisibilității în principiu a acesteia.
Situația intervenientului
Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale.
Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii
intervenției, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenție sau cel mai
târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenție. Actele de
procedură ulterioare vor fi îndeplinite și față de el.
În cazul intervenției principale, după admiterea în principiu, instanța va stabili un termen în
care trebuie depusă întâmpinarea.
Judecarea cererii de intervenție principală
Intervenția principală se judecă odată cu cererea principală.
Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de intervenție, instanța poate
dispune disjungerea ei pentru a fi judecată separat, în afară de cazul în care intervenientul pretinde
pentru sine, în tot sau în parte, însuși dreptul dedus judecății. În caz de disjungere, instanța rămâne
în toate cazurile competentă să soluționeze cererea de intervenție.
Nu se va dispune disjungerea nici atunci când judecarea cererii de intervenție ar fi întârziată
de cererea principală.
Intervenția principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul
dintre modurile prevăzute de lege.
Intervenția voluntara accesorie (auxiliară sau conservatoare)- când sprijină numai apărarea
uneia dintre părți.
Spre deosebire de intervenția voluntara principală, intervenția voluntara accesorie nu mai
poate fi considerata o adevărată acțiune civilă. Intervenientul urmărește apărarea drepturilor uneia
dintre părți tocmai pentru că în acest mod, pe o cale indirectă, își apără propriile drepturi.
Cererea de intervenție accesorie va fi făcută în scris și va cuprinde:
- indicarea instanței căreia îi este adresată;
- numele, prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor;
- numele și prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților lor, dacă este cazul;
- obiectul;
- valoarea pretenției, dacă este cazul;
- motivele cererii;
- semnătura.
- adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de părți, precum și numărul
de telefon, numărul de fax ori altele asemenea, dacă este cazul.
Pentru ca nu este o cerere principală, legiuitorul a permis ca intervenția accesorie sa poată fi
făcută în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac.
însoțesc.
Judecarea și soluționarea cererii de intervenție accesorie
Judecarea cererii de intervenție accesorie nu poate fi disjunsă de judecarea cereri principale,
iar instanță este obligată să se pronunțe asupra acesteia prin aceeași hotărâre odată cu fondul.
Spre deosebire de intervenția principală, legiuitorul, a optat pentru varianta soluționării
cererii de intervenție accesorie întotdeauna în cadrul dosarului ce are ca obiect cererea de chemare
în judecată.
Intervenientul accesoriu poate să săvârșească numai actele de procedură care nu contravin
interesului părții în favoarea căreia a intervenit. Cu alte cuvinte, terțul are o poziție subordonată
părții în favoarea căreia intervine.
După admiterea în principiu, terțul intervenient accesoriu va deveni parte în proces. Acesta
va putea propune probe, va invoca excepții procesuale și mijloace de apărare, cu singura condiție
să fie în folosul părții pe lângă care intervine.
După admiterea cererii, intervenientul accesoriu poate să renunțe la judecarea cererii de
intervenție doar cu acordul părții pentru care a intervenit.
Soluțiile asupra cererii de intervenție accesorie diferă în funcție de partea pe lângă care
intervine.
1. Dacă cererea de intervenție accesorie este făcută în interesul reclamantului, ea se va admite în
cazul în care instanța admite cererea de chemare în judecată. Dacă cererea de chemare în judecata
este respinsă, va fi respinsă și cererea de intervenție accesorie.
2. Dacă cererea de intervenție accesorie este făcută în interesul pârâtului, ea se va admite în cazul în
care instanța se respinge cererea principală și se va respinge în cazul admiterii cererii de chemare în
judecată.
3. Dacă părțile sting litigiul printr-o tranzacție, cererea de intervenție accesorie rămâne fără obiect.
Intervenția forțată
Chemarea în judecată a altor persoane care ar pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.
Art 68 CPC prevede că oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care
ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul.
Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până
la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe.
Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării
înaintea primei instanțe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen
de judecată. În cazul nerespectării acestor termene, va fi incident art. 185 care prevede sancțiunea
decăderii.
Deoarece presupune abordarea fondului, cererea poate fi formulată numai la primă instanță,
nu și în căile de atac.
Potrivit art. 69 CPC, cererea va fi motivată și, împreună cu înscrisurile care o
însoțesc, se va comunica atât celui chemat în judecată, cât și părții potrivnice.
însoțesc.
Art. 70 CPC Din momentul încuviințării cererii, terța persoană dobândește calitatea de
reclamant, iar hotărârea își produce efectele și în privința sa.
Din momentul introducerii în proces, terța persoană se bucură de independență procesuală.
Aceasta poate sa facă acte de dispoziție, precum renunțarea la dreptul subiectiv, dar nu poate
să renunțe la judecată.
Scoaterea pârâtului din proces
Art. 71 (1) În cazul prevăzut la art. 70, când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie
bănească, recunoaște datoria şi declară că vrea să o execute faţă de cel căruia îi va fi stabilit dreptul
pe cale judecătorească, el va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziţia instanţei suma
datorată.
(2) Tot astfel, pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei acestuia,
va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărâre
judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către instanţa învestită cu
judecarea cauzei, dispoziţiile privitoare la proprirea asiguratorie şi următoarele fiind aplicabile.
(3) În aceste cazuri, judecata va continua numai între reclamant şi terţul chemat în judecată.
Hotărârea se va comunica şi pârâtului, căruia îi este opozabilă.
Chemarea în garanție
Potrivit art. 72 CPC, partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană împotriva
căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubire. În aceleași
condiții, cel chemat în garanție poate să cheme în garanție o altă persoană.
Ideea de garanție este o forma a acțiunii în regres ce are ca sursă legea sau contractul. Deși
este o facultate, în cazurile anume prevăzute de lege, dacă partea nu alege calea incidentala a
chemării în garanție, se expune riscului de a nu își mai putea valorifica ulterior pretențiile deoarece i
se poate opune exceptio mali procesus (excepția procesului greșit condus).
Art 1705 CC Chemarea în judecată a vânzătorului
(1) Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi asupra lucrului
vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat
printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul
dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.
(2) Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţului
pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a
împiedica evicţiunea.
Art 2310 (2) Fideiusorul care a plătit fără a-l înştiinţa pe debitorul principal nu are acţiune
împotriva acestuia dacă, la momentul plăţii, debitorul avea mijloacele pentru a declara stinsă
datoria. În aceleaşi împrejurări, fideiusorul nu are acţiune împotriva debitorului decât pentru sumele
pe care acesta ar fi fost chemat să le plătească, în măsura în care putea opune creditorului mijloace
de apărare pentru a obţine reducerea datoriei.
Chemarea în garanție nu este admisibilă în următoarele situații:
- în acțiunile personale nepatrimoniale (încuviințarea adopției, tăgada paternității);
- în litigiile de muncă;
- în procedura ordonanțe președințiale;
- în procedurile necontencioase;
- în procedura de evacuare.
Cererea de chemare în garanție va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de
chemare în judecată.
Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până
la terminarea cercetării procesului, înaintea primei instanțe.
Cererea făcută de pârât se depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării
înaintea primei instanțe.
Cererea de chemare în garanție nu poate fi formulată pe calea apelului sau recursului și
nici în căile de retractare deoarece presupune o antamare a fondului. Totuși, ea este admisibilă în
cazul rejudecării fondului după casarea cu trimitere.
În cazul neformulării cererii de chemare în garanție în termenele arătate cererea va fi
respinsă ca nulă deoarece partea este decăzută din dreptul de a o formula.
Judecata și soluționarea cererii de chemare în garanție
Art. 74 Procedura de judecată
(1) Instanţa va comunica celui chemat în garanţie cererea şi copii de pe înscrisurile ce o
însoţesc, precum şi copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de
la dosar.
(2) Dispoziţiile art. 64 şi art. 65 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.
(3) În termenul stabilit potrivit art. 65 alin. (3), cel chemat în garanţie trebuie să depună
întâmpinare şi poate să formuleze cererea prevăzută la art. 72 alin. (2).
(4) Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală. Cu toate acestea,
dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate
dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare
în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale.
Situația celui chemat în garanție
Cel chemat în garanție se va substitui în toate drepturile procesuale ale părții care a formulat
cererea în garanție, având aceleași obligații. Prin intermediul chemării în garanție se tinde spre
realizarea unei apărări comune a terțului și a celui garantat.
Terțul chemat în garanție va putea opune apărării, ridica excepții, putând invoca pe tot
parcursul desfășurării procesului civil încălcarea unor norme imperative. Cu toate acestea, cel
chemat în garanție nu va putea invoca acele excepții care au fost acoperite anterior introducerii sale
în proces, întrucât va lua procedura în stadiul în care se găsește la momentul introducerii sale.
Soluțiile asupra cererii de chemare în garanție
Soluțiile asupra chemării în garanție au caracter subsidiar față de soluția din cererea
principală. Dacă cererea de chemare în garanție este formulată de reclamant, distingem următoarele
2 ipoteze:
1. Dacă cererea de chemare în judecată (principală) e admisa. înseamnă că reclamantul a avut
câștig de cauză, motiv pentru care se va respinge și cererea de chemare în garanție formulată de
către acesta.
2. Dacă cererea de chemare în judecată (principala) e respinsa, înseamnă ca pârâtul a avut
câștig de cauză, motiv pentru care, în măsura în care cererea de chemare în garanție este întemeiată,
aceasta se va admite.
Terțul nu va putea fi obligat direct către pârât, instanța urmând a se pronunța cu prioritate
asupra raportului juridic dintre reclamant și pârât și numai apoi asupra raportului juridic dintre
reclamant și terțul chemat în garanție.
Cererea de chemare în garanție este formulată de pârât:
1. Dacă cererea de chemare în judecată e admisa, înseamnă ca pârâtul a căzut în pretenții, motiv
pentru care în măsura în care este întemeiată se va admite și cererea de chemare în garanție. Având
în vedere faptul că intre reclamant și terț nu există un raport juridic, cel chemat în garanție nu poate
fi obligat către reclamant. Instanța va soluționa litigiul în 2 etape: întâi se pronunță asupra raportului
dintre reclamant și pârât, iar apoi asupra raportului juridic dintre pârât și terțul chemat în garanție.
2. Dacă cererea de chemare în judecata este respinsă, înseamnă că pârâtul a avut câștig de cauză,
motiv pentru care cererea de chemare în garanție va fi respinsa fie că este lipsită de obiect, fie că
este lipsită de interes.
Arătarea titularului dreptului
Potrivit art. 75 CPC, pârâtul care deține un bun pentru altul sau care exercită în numele
altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține lucrul sau exercită
dreptul dacă a fost chemat judecată de o persoana care pretinde un drept real asupra lucrului. O
aplicație a arătării titularului dreptului este reglementată în art 1795 CC Introducerea în proces a
locatorului
(1) Dacă locatarul este chemat în judecată de un terţ care pretinde un drept asupra bunului
închiriat, inclusiv un drept de servitute, şi există riscul pierderii, în tot sau în parte, a folosinţei
bunului, el are dreptul să ceară introducerea în proces a locatorului, în condiţiile CPC.
(2) Locatarul va fi ţinut să îl despăgubească pe locator de toate prejudiciile suferite ca
urmare a necomunicării tulburării de către locatar. El nu va fi însă ţinut la despăgubiri dacă
dovedeşte că locatorul nu ar fi avut câştig de cauză sau că, având cunoştinţă de tulburare, nu a
acţionat.
Art. 76 Formularea cererii. Termen
Cererea va fi motivată şi se va depune înaintea primei instanţe în termenul prevăzut de lege
pentru depunerea întâmpinării. Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se poate face cel mai
târziu la primul termen de judecată.
(1) Cererea, împreună cu înscrisurile care o însoţesc şi o copie de pe cererea de chemare în
judecată, întâmpinare şi înscrisurile de la dosar, va fi comunicată celui arătat ca titular al dreptului.
(2) Dispoziţiile art. 64 şi 65 se aplică în mod corespunzător.
(3) Dacă acela arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul
consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces.
(4) Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular nu se
înfăţişează sau contestă cele susţinute de pârât, terţul dobândeşte calitatea de intervenient principal,
dispoziţiile art. 62 şi art. 64-66 aplicându-se în mod corespunzător.
Introducerea forțată în cauza din oficiu a altor persoane
Potrivit art. 78 (1), în cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura
necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauza a altor persoane chiar dacă
părțile se împotrivesc.
Introducerea forțată din oficiu este acea instituție procesuală care, în situațiile determinate
lege, impune soluționarea procesului civil și în raport cu o terță persoană asupra căreia s-ar putea
răsfrânge efectele hotărârii judecătorești. În prezent, în legislația noastră există un număr foarte
redus de situații în care este posibilă introducerea din oficiu.
Exemple:
- în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, dreptul persoanelor păgubite din
accidente produse de vehicule asigurate în România se exercită împotriva asiguratorului de
răspundere civilă cu citarea obligatorie a persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în
calitate de intervenienți forțați;
- atunci când fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație, judecătoria va cita și
societatea de asigurări menționată în procesul-verbal de contravenție
(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va
pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi
nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi
soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.
(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării
procesului înaintea primei instanţe.
(4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia
deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.
(1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi
încheierea prevăzută la art. 78 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum şi
înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea să arate
excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească; termenul nu va
putea fi mai lung decât termenul de judecată acordat în cauză.
(2) El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces. Instanţa,
la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de
noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta.
Participarea Ministerului Public în procesul civil
Procurorul este acel participant în procesul civil care reprezintă interesele societății și
apără ordinea de drept și drepturile și libertățile cetățenești. Modalitățile concrete de participare a
procurorului în procesul civil sunt:
a) pornirea acțiunilor civile;
b) participarea la judecata acțiunii civile;
c) exercitarea căilor de atac;
d) solicitarea de punere în executare silită a titlurilor executorii.
A) Procurorul poate porni orice acțiune civila ori de câte ori este necesar pentru apărarea
drepturilor și intereselor minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum
și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Potrivit art. 93 CPC, în cazul în care procurorul a pornit acțiunea, titularul dreptului va fi
introdus în proces și va putea face acte de dispoziție, iar dacă procurorul își va retrage cererea va
putea cere continuarea judecații sau a executării silite.
B) Potrivit art. 92 (2) CPC, procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în
oricare faza a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept a drepturilor
și intereselor cetățenilor. Dreptul de apreciere aparține procurorului, acesta nefiind ținut să justifice
motivele care îl determină să participe la un anumit proces. Deși legea procesuală prevede că
procurorul poate sa pună concluzii, activitatea sa procesuală se concretizează în dreptul de a
formula cereri, invoca excepții, propune probe și, în finalul judecații, poate pune concluzii.
Regula în materie procesuală este aceea că participarea procurorului la judecarea acțiunilor
civile este facultativă. De la această regulă se derogă prin art. 92 (3) CPC care prevede că, în
cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt
obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii.
Cazuri în care participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii:
- în cazul cererii de punere sub interdicție;
- în cazul cererii de declarare a morții;
- în cazul judecării cererii de decădere din exercițiul drepturilor părintești;
- în cazul judecării cererii de expropriere pentru cauza de utilitate publica;
- în cazul cererii de încuviințare a adopției.
C) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârii pronunțate în cazurile cu
minori, persoane puse sub interdicție și dispăruți, chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă. Rezultă că
procurorul poate exercita căile de atac în următoarele 2 situații:
1) ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de
lege, indiferent dacă procurorul a introdus sau nu acțiunea civila;
2) în cazul în care a participat la judecată, indiferent dacă participarea sa era facultativă ori
obligatorie potrivit legii.
D) Procurorul poate sa ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în
favoarea minorilor, persoanelor puse sub interdicție și dispăruților. Procurorul poate solicita
punerea în executare a oricăror titluri executorii: hotărâri judecătorești, contracte de asistență
juridică, de credit, bilete la ordin etc.
Condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca procurorul să ceară executarea silita:
- să fie vorba de orice titlu executoriu emis în favoarea minorilor, interzișilor judecătorești și
dispăruților;
- titlul să fie susceptibil de executare silită;
- partea interesată să nu fi cerut ea însăși executarea titlului executoriu.
În toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru și nici cauțiune.
Reprezentarea părților în procesul civil
Reprezentarea desemnează situația în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește

acte de procedură în numele și interesul altei persoane care este parte în proces, numită reprezentat.
Potrivit art. 80 (1), părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin
reprezentat.
Regula în procesul civil este aceea că reprezentarea convențională a părților este
facultativă.
Formele reprezentării sunt următoarele:
A) Legală;
B) Convențională;
C) Judiciară;
A) Reprezentarea legală intervine atunci când o persoană fizică este lipsită de capacitate de
exercițiu.
B) Reprezentarea convențională intervine atunci când părțile aleg să stea în judecată
printr-un reprezentant ales în condițiile legii, cu excepția cazurilor în care legea impune prezența lor
personal în fața instanței.
Aceasta presupune încheierea între reprezentat și reprezentant a unui contract în care se
prevăd drepturile și obligațiile de reprezentare a părții și care, în funcție de persoana și calitatea
reprezentatului, poate fi:
1. Contract de mandat pentru mandatarul neavocat;
2. Contract de munca sau raport de serviciu, în cazul consilierului juridic;
3. Contract de asistență juridică pentru mandatarul care are calitatea de avocat.
1. Reprezentarea prin mandatar neavocat
În fața primei instanțe și în căile de atac persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocați
sau alți mandatari.
Regula în procesul civil este că mandatarul neavocat nu poate pune concluzii orale asupra
excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și
în etapa dezbaterilor în fond.
Excepția de la regulă este următoarea: pot pune concluzii mandatarii neavocați asupra
excepțiilor și asupra fondului dacă sunt îndeplinite 2 condiții :
1) sunt licențiate în drept;
2) au calitatea de mandatari în procesele soțului sau rudelor până la gradul al-II-lea inclusiv.
Actele de procedură pe care le poate face mandatarul neavocat:
- poate formula cereri;
- poate îndeplini acte de procedura;
- poate invoca excepții și apărări, însă nu poate susține oral excepțiile deoarece nu are dreptul sa
pună concluzii asupra lor;
- poate propune probe, însă nu le poate susține prin pledoarii orale cu ocazia dezbaterilor asupra
fondului.
Forma mandatului
Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică de către o persoană ce nu are calitatea de
avocat poate fi dată sub 2 forme:
1. sub forma înscrisului autentic (procura specială);
2. prin declarație verbală făcută în instanță și consemnată în încheierea de ședință cu arătarea
limitelor și a duratei reprezentării.
Mandatul general
Regula= mandatarul neavocat nu poate reprezenta partea în proces decat în temeiul unui
mandat
general.
Excepția= mandatul dat sub forma unei procuri generale este permis atunci când mandantul
nu are nici domiciliul și nici reședința în tara.
Conținutul și limitele mandatului
Mandatul care conține dreptul de reprezentare în judecare este presupus dat pentru toate
actele de procedura îndeplinite în fața unei anumite instanțe, nefiind necesar ca acestea să fie date în
detaliu în mod expres.
Dacă în cuprinsul mandatului nu se precizează faptul că mandatarul are dreptul de a declara
și susține căi de atac, mandatul dat în fața primei instanțe nu este valabil în următoarele etape ale
procesului, pentru aceasta urmând a se da un nou mandat.
Mandatul judiciar
Acesta poate fi restrâns la anumite acte în fața aceleiași instanțe, însă este necesar ca în
conținutul mandatului să se prevadă expres această limitare. În caz contrar, mandatul este presupus
pentru toate actele îndeplinite în fața aceleiași instanțe.
În ceea ce privește reprezentarea legală a persoanelor fizice, părinții, tutorii sau cel care îl
reprezintă pe minorul dat în plasament, nu au nevoie de un mandat special pentru exercitarea actelor
de dispoziție, dar legea prevede obligatoriu încunoștințarea prealabila a instanței de tutelă sau a
autorității administrative competente.
Art. 81 Limitele reprezentării. Continuarea judecării procesului
(1) Renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea
pronunţată, încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie nu se pot
face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei sau
a autorităţii administrative competente.
(2) Actele procedurale de dispoziţie prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de
reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica
judecarea cauzei dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.
Încetarea mandatului
Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil.
Mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al
incapabilului.
Renunţarea la mandat şi revocarea mandatului
(1) Renunţarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de
la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţa de judecată şi în prezenţa ei.
(2) Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat
mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunţării.
Mandatarul nu poate renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac.
2. Reprezentarea prin avocat
În fata primei instanțe și a instanțelor de control judiciar, reprezentarea prin avocat este
facultativă.
Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau o persoană juridică dată unui avocat sau
unui consilier juridic se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare a profesiei.
Dacă mandatarul este avocat, dovada mandatului nu trebuie să îmbrace forma înscrisului
autentic deoarece împuternicirea (delegația avocațială) se face în baza contractului de asistență
juridică.
Conform art. 87 (2) CPC, avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea
procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen
şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de
atac împotriva hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini
numai faţă de parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri.
Lipsa dovezii calității de reprezentant
Atunci când instanța constată din oficiu sau la sesizarea uneia dintre părți ca la dosar nu
găsește dovada calității de reprezentant a persoanei care a făcut o cerere în numele părții, mijlocul
procesual de invocare al acestei nereguli îl constituie excepția lipsei calității de reprezentant.
Caracterele excepției:
- este o excepție de procedură;
- este o excepție absolută deoarece poate fi invocată de orice persoană, de procuror sau de către
instanță, din oficiu.
Cu toate acestea, lipsa calității de reprezentant nu poate fi invocată pentru prima oară în
calea de atac. Excepția va fi invocată în fața primei instanțe până la momentul încheierii
dezbaterilor. Excepția începe cu un efect dilatoriu, dar tinde către un efect peremptoriu deoarece,
potrivit art. 82 (1) CPC, instanța trebuie să acorde un termen pentru a se face dovada calității de
reprezentant. Dacă nu se face dovada, cererea va fi anulată.
Asupra acestei excepții instanța se pronunță prin:
- încheiere interlocutorie dacă respinge excepția și rămâne în continuare sesizată cu judecarea
pricinii;
- sentință sau decizie dacă admite excepția și se dezinvestește de judecarea cauzei.
3. Reprezentarea judiciară
Aceasta intervine:
- atunci când legea prevede, în mod expres obligația instanței de a numi un curator special;
- atunci când circumstanțele cauzei o impun pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil. De
ex: atunci când persoanele fizice, din cauza infirmității sau batrâneții, deși capabile, nu pot să-și
apere singure interesele;
- atunci când partea a dispărut și nu există informații despre ea și nu a lăsat un mandatar.
Art. 58 Curatela specială
Curatela specială se numește de către instanța, la cererea parții interesate:
- în caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile care
nu are reprezentant legal care să o reprezinte, până la numirea reprezentantului legal potrivit legii;
- în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat;
- când o persoană juridică ori o asociație, societate sau alta entitate fără personalitate juridica,
constituite potrivit legii, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.
Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume
desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.
Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanţă, prin încheiere,
stabilindu-se totodată şi modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea calităţii
sale, ţinându-se seama de activitatea desfăşurată, remuneraţia va putea fi majorată.
Judecata în fața primei instanțe

Sesizarea instanței de judecată
Proceduri prealabile sesizării instantei
Potrivit art. 193 CPC, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei
proceduri prealabile dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii
prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.
Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin
întâmpinare sub sancțiunea decăderii.
Procedura prealabilă reglementată de L. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ
individual care i se adresează, trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic
superioare, dacă aceasta există, revocarea în tot sau în parte a acestuia în termen de 30 de zile de la
data comunicării actului.
Art. 193 (3) CPC La sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul
va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale
prevăzute de CC. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă,
din oficiu, sau de către pârât.
Etapa scrisă prealabilă Cererea de chemare în judecata
Definiție: este actul procedural prin care reclamantul învestește instanța de judecată cu
o pretenție civilă.
Caracterele cererii de chemare în judecată:
- este un act de investire a instanței;
- este un act declarativ de exteriorizare a voinței reclamantului cu privire la o pretenție.
- are ca obiect o pretenție civilă concretă;
Elementele cererii de chemare în judecată (art. 194):
1. Datele de identificare a părților persoane fizice sau juridice. Acestea sunt necesare pentru
citarea părților, legarea raporturilor procesuale și stabilirea competentei teritoriale.
2. Datele de identificare și calitatea celui care reprezintă partea în proces. Neindicarea
calității de reprezentant legal sau convențional face să se prezumă că cel care a introdus acțiunea
acționează în nume propriu și acțiunea va putea fi respinsă deoarece acea persoană nu va putea
justifica legătura sa cu raportul juridic dedus judecății.
Dovada calității de reprezentat se face cu o procură de delegație sau împuternicire
avocațială.
Este posibil ca o persoana să acționeze în dubla calitate: în nume propriu și în calitate de
reprezentant al uneia dintre părți. Spre exemplu, în cazul părinților care pot fi părți alături de copiii
lor minori sau al soților.
3. Obiectul cererii și valoarea lui după prețuirea reclamantului.
Reprezintă pretenția reclamantului, adică ceea ce solicita în justiție (plata unei sume de
bani, revendicarea unui bun, anularea unei căsătorii etc).
Pentru obiectul evaluabil în bani se va arăta valoarea și modul de calcul după prețuirea
reclamantului. Pentru imobile se va indica valoarea de impozitare.
Pentru identificarea imobilelor se va arăta localitatea, județul, strada, nr., et., ap., numărul de
carte funciară și numărul cadastral/topografic cu anexarea extrasului de carte funciară.
Cererea de chemare în judecată poate conține mai multe pretenții conexe formulate în mai
multe petite (capete de cereri).
Obiectul cererii și valoarea pot fi modificate în cursul judecății, dar numai în condițiile
restrictive reglementate de art. 204 CPC.
Determinarea obiectului cererii este importantă și pentru următoarele aspecte:
- stabilirea competenței materiale și teritoriale;
- stabilirea taxei de timbru;
- permite pârâtului formularea apărării;
- permite instanței sa statueze doar în limitele obiectului determinat de reclamant;
- permite soluționarea unor excepții procesuale: litispendența, conexitatea sau autoritatea de lucru
judecat;
4. Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea.
Constă într-o prezentare sintetică a împrejurărilor faptice și juridice care conturează cauza
acțiunii civile.
În privința motivelor de drept, judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și
faptelor deduse judecății chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. El este obligat să pună în
discuția părților calificarea juridică exactă.
5. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Probele propuse trebuie să se refere la împrejurările de fapt invocate, și nu la normele
juridice pe care le invocă reclamantul.
Prin indicarea probelor se evită tergiversarea procesului și se permite pârâtului să își
construiască apărarea.
6. Semnătura.
Aceasta atestă fără echivoc voința reclamantului de a se judeca, precum și conținutul cererii
de chemare în judecată.
Sancțiuni pentru nerespectarea elementelor cererii de chemare în judecată
Legea procesuală face distincție între elemente esențiale și neesențiale ale cererii de chemare
în judecată. Potrivit art. 196, CPC pentru lipsa elementelor esențiale (numele, obiectul, motivele de
fapt și semnătura) va interveni sancțiunea nulității. Este o nulitate expresă necondiționată.
Pentru nejustificarea calității de reprezentant va interveni nulitatea în condițiile art. 82 CPC.
Lipsa semnăturii sau orice neregularitate în legatură cu semnătura se poate acoperi în tot cursul
judecății în fața primei instanțe în condițiile art. 196 (2) CPC.
Pentru lipsa elementelor neesențiale ale cererii de chemare în judecată va interveni nulitatea
dacă părții i s-a produs o vătămare.
Neindicarea probelor sau a motivelor de drept poate atrage decăderea părții din dreptul de a
le mai invoca ulterior.
Înregistrarea, verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecata
Art. 199 CPC Înregistrarea cererii
(1) Cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin poştă,
curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă electronică ori prin înscris în formă electronică, se
înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare.
(2) După înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, la care sunt ataşate, când este
cazul, dovezile privind modul în care acestea au fost transmise către instanţă, se predau
preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea
stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii.
Art. 200 CPC Verificarea cererii şi regularizarea acesteia
(1) Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de
chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.
(2) Când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se vor comunica în scris
lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să
facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la
această sancţiune obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile
dispoziţiile art. 202 alin.(3).
(3) Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în
termenul prevăzut la alin. (2), se dispune anularea cererii prin încheiere dată în camera de consiliu.
(4) Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare,
solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării.
(5) Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.
(6) Cererea se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea
reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie,
care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă
neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (2).
(7) În caz de admitere, cauza se retrimite completului iniţial învestit.
Art. 201 CPC Fixarea primului termen de judecată
(1) Judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât, punându-
i-se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută de lege, care va fi
indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în
condiţiile art. 165.
(2) Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns la
întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoştinţă de răspunsul la
întâmpinare de la dosarul cauzei.
(3) În termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează
prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei,
dispunând citarea părţilor.
(4) În cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (1) sau,
după caz, reclamantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (2), la
data expirării termenului corespunzător, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de
judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.
(5) În procesele urgente, termenele prevăzute la alin. (1)-(4) pot fi reduse de judecător în
funcţie de circumstanţele cauzei.
(6) În cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate, judecătorul va fixa un termen mai
îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei. Citarea se va face cu respectarea
dispoziţiilor art. 156.

Dreptul Procesual Civil

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Procesual Civil

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPTUL PROCESUAL CIVIL

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI

1. Principiul liberului acces la justiție.

2. Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil într-un termen optim și previzibil

4. Principiul egalității părților în fața legii

6. Principiul obligațiilor părților în desfășurarea procesului

7. Principiul obligațiilor terților în desfășurarea procesului

8. Principiul exercitării drepturilor procesuale cu bună-credință

9. Principiul dreptului la apărare

10. Principiul contradictorialității

11. Principiul oralității

13. Principiul publicității

14. Principiul folosirii limbii întocmai în justiție.

15. Principiul continuității

Condițiile de exercițiu ale acțiunii civile

I Formularea unei pretenții/afirmarea unui drept legal și actual.

III Capacitatea procesuală

Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile.

Reprezentarea legală intervine în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu

Excepția lipsei capacității de folosință

Clasificarea acțiunilor civile

1) În funcție de scopul material urmărit de reclamant:

1.1. Acțiunea în realizarea dreptului (în adjudecare)

2) După natura dreptului a cărui planificare se urmărește:

2.1. Acțiuni reale

PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL

Este o interdicție legală de a participa la actul de justiție ce se aplică judecătorilor,

Mijloacele de invocare a incompatibilității sunt abținerea și recuzarea.

Intervenția voluntara principală (agresivă)

Reprezentarea desemnează situația în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește

Judecata în fața primei instanțe

S-ar putea să vă placă și