Conf. univ. dr.

IOANA NICULAE

EFICIENȚA
INVESTIȚIILOR

1
2
 CUPRINS

Introducere.................................................................................................................................... 5
Capitolul 1 – Investițiile și rolul lor economic și social.............................................................. 7
1.1. Investițiile. Rolul economic și social al investițiilor....................................................... 7
1.2. Conceptul de investiții..................................................................................................... 8
1.3. Clasificarea investițiilor.................................................................................................. 8
1.4. Rezumat........................................................................................................................... 10
1.5. Întrebări........................................................................................................................... 10
1.6. Bibliografie......................................................................................................................10
Capitolul 2 – Sursele de finanțare ale investițiilor..................................................................... 11
2.1. Sursele proprii ale agentului economic destinate investițiilor........................................ 11
2.2. Împrumuturile bancare pe termen lung și mijlociu......................................................... 12
2.3. Emisiunea și vinderea de acțiuni..................................................................................... 13
2.4. Alocațiile de la bugetul de stat........................................................................................ 14
2.5. Sursele externe pentru investiții...................................................................................... 15
2.6. Rezumat........................................................................................................................... 15
2.7. Întrebări........................................................................................................................... 16
2.8. Bibliografie......................................................................................................................16
Capitolul 3 – Forme de mobilizare a resurselor financiare....................................................... 17
3.1. Leasing-ul........................................................................................................................ 17
3.2. Emisiunea de valori mobiliare – sursa de capitalizare a societăților comerciale............ 22
3.2.1. Emisiunea de acțiuni........................................................................................... 23
3.2.2. Creditul obligatar.................................................................................................24
3.3. Investițiile financiare....................................................................................................... 26
3.4. Rezumat........................................................................................................................... 27
3.5. Întrebări........................................................................................................................... 27
3.6. Bibliografie......................................................................................................................28
Capitolul 4 – Eficiența economică – element esențial al deciziei de investiții.......................... 29
4.1. Conceptul de eficiență economică a producției și investițiilor....................................... 29
4.2. Indicatori de evaluare a eficienței economice a investițiilor........................................... 30
4.2.1. Indicatori de evaluare a eficienței economice a proiectelor de investiții
la nivel microeconomic....................................................................................... 31
4.2.2. Indicatorii eficienței economice a investițiilor la nivel macroeconomic............ 46
4.3. Aplicații privind evaluarea eficienței economice a investițiilor cu ajutorul
indicatorilor statistici....................................................................................................... 51
4.4. Rezumat........................................................................................................................... 60
4.5. Întrebări........................................................................................................................... 60
4.6. Bibliografie......................................................................................................................60
Capitolul 5 – Decizia de investiții, activități, etape și documentațiile necesare....................... 61
5.1. Decizia de investiții......................................................................................................... 61
5.2. Tipologia deciziilor strategice de investiții..................................................................... 62
5.3. Pregătirea deciziei de investiții – principalele faze, activități și documente specifice....62
5.4. Rezumat........................................................................................................................... 69
5.5. Întrebări........................................................................................................................... 69
5.6. Bibliografie......................................................................................................................70

3
Capitolul 6 – Influența factorului timp asupra investițiilor. Tehnica actualizării.................. 71
6.1. Imobilizarea fondurilor investiționale până la momentul punerii în funcțiune
a obiectivului investițional.............................................................................................. 72
6.2. Calculul principalilor indicatori dinamici de eficiență economică cu ajutorul
actualizării....................................................................................................................... 75
6.3. Momente de referință ale actualizării.............................................................................. 78
6.3.1. Actualizarea la momentul luării deciziei de investiții (m0)................................. 79
6.3.2. Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiții (m1)......................... 82
6.3.3. Actualizarea la momentul punerii în funcțiune a noului obiectiv economic (m2). 87
6.3.4. Actualizarea la momentul începerii restituirii creditelor (m3)............................ 90
6.3.5. Actualizarea la momentul scoaterii din funcțiune a capitalului fix (m4).............93
6.4. Invariația nivelului indicatorilor de eficiență economică a investițiilor, actualizând
datele la momente diferite............................................................................................... 96
6.4.1. Corelațiile dintre volumul investițiilor actualizat la cele trei momente.............. 96
6.4.2. Corelațiile dintre profitul actualizat la cele trei momente................................... 97
6.4.3. Invariația indicatorilor de eficiență economică în raport cu momentul
actualizării........................................................................................................... 98
6.5. Aplicație practică privind folosirea calculelor de actualizare în fundamentarea
deciziilor de investiții...................................................................................................... 100
6.5.1. Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiții (m1)......................... 102
6.5.2. Actualizarea la momentul punerii în funcțiune a obiectivului economic (m2)... 105
6.5.3. Actualizarea la momentul scoaterii din funcțiune a obiectivului economic (m4).. 106
6.6. Aplicație privind invariația nivelului indicatorilor de eficiență economică actualizați..... 108
6.7. Rezumat............................................................................................................................... 109
6.8. Întrebări................................................................................................................................ 110
6.9. Bibliografie.......................................................................................................................... 110
Capitolul 7 – Metode de evaluare și analiză a proiectelor de investiții........................................ 111
7.1. Metode de evaluare a proiectelor de investiții.................................................................... 111
7.2. Indicatori de eficiență economică a investiției unei firme.................................................. 113
7.3. Indicatori de apreciere a eficienței economice a proiectelor de investiții.......................... 115
7.4. Evaluarea proiectelor de investiții în condiții de certitudine.............................................. 119
7.5. Evaluarea proiectelor de investiții în condiții de risc.......................................................... 120
7.6. Evaluarea proiectelor de investiții în condiții de incertitudine........................................... 120
7.7. Aplicații practice privind evaluarea eficienței economice a proiectelor de investiții........ 121
7.8. Rezumat............................................................................................................................... 128
7.9. Întrebări................................................................................................................................ 128
7.10. Bibliografie.......................................................................................................................... 129
Capitolul 8 – Dimensiunea optimă a capacităților de producție proiectate și
amplasamentul acestora........................................................................................ 130
8.1. Factorii care determină dimensiunea optimă a capacităților de producție...................... 131
8.2. Criterii de optimizare a dimensiunii capacităților de producție...................................... 132
8.3. Metode și procedee de optimizare a dimensiunii capacităților de producție.................. 134
8.4. Amplasarea rațională și eficientă a capacităților de producție........................................ 135
8.4.1. Metode și modele de optimizare a amplasamentului obiectivelor investiționale.. 136
8.5. Rezumat........................................................................................................................... 139
8.6. Întrebări........................................................................................................................... 139
8.7. Bibliografie......................................................................................................................140
Bibliografie selectivă..................................................................................................................... 141

4
 INTRODUCERE

Evenimentele de amploare care au avut loc în ţara noastră în ultimul an au determinat şi

determină în continuare o serie de schimbări profunde în cele mai importante domenii ale vieţii
noastre politice, economice şi sociale, care, la rândul lor, atrag mutaţii calitative în toate zonele de
cuprindere şi de acţiune ale acestor domenii.
Pe tărâmul economic, obiectivul final îl reprezintă creşterea economică prin dezvoltarea
activităţilor de producţie, printr-o deschidere largă spre exterior a economiei româneşti, însoţită de
o politică de intervenţie a statului în mod direct, prin pârghii economice şi financiare în vederea
asigurării echilibrului economic.
În orice domeniu de activitate, economic, social-cultural, investiţiile sunt apreciate ca fiind
factorul care contribuie prin excelenţă la creşterea economică. Dar creşterea economică nu este în
funcţie numai de volumul investiţiilor, ci şi de eficienţa economică a acestora.
Eficienţa economică a investiţiilor derivă şi aparţine teoriei generale a eficienţei
economice.
Prezenta lucrare prezintă conceptele despre investiţii, despre eficienţa economică în general
şi în mod particular despre eficienţa economică a investiţiilor, elemente despre rolul investiţiilor în
cadrul economiei, riscul pe care îl comportă investiţiile etc., continuând cu metodologia de
evaluare a proiectelor de investiţii şi de cuantificare a riscului pe care îl determină investiţiile.
O atenţie deosebită este acordată cuantificării influenţei factorului timp asupra proceselor
investiţionale şi de recuperare a sumelor de bani cheltuite.
Metodele economico-matematice utilizate în calculele pentru stabilirea eficienţei economice
a investiţiilor permit adoptarea unor decizii optime referitoare la investiţii.
Toate problemele teoretice despre investiţii sunt exemplificate şi prin calcule în cadrul unor
studii de caz.

5
6
 Capitolul 1
INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ECONOMIC ŞI SOCIAL

Obiective urmărite:
- prezentarea rolului economic şi social al investiţiilor;
- cunoaşterea conceptului de investiţii;
- cunoaşterea tipurilor de investiţii care se pot realiza la nivel de agent economic.

Conţinut:
1.1. Investiţiile. Rolul economic şi social al investiţiilor
1.2. Conceptul de investiţii
1.3. Clasificarea investiţiilor
1.4. Rezumat
1.5. Întrebări
1.6. Bibliografie

Cuvinte cheie: investiţie, rol, social, economic.

1.1. Investiţiile. Rolul economic şi social al investiţiilor

Investiţiile ocupă un loc central atât în sfera producţiei de bunuri şi servicii, cât şi în sfera
consumului, fiind factorul care influenţează simultan cererea şi oferta.
Realizarea de investiţii în sfera producţiei de bunuri şi servicii, are ca efect creşterea şi
diversificarea ofertei şi implicit creşterea veniturilor agenţilor economici. Concomitent va fi
influenţat şi gradul de ocupare a forţei de muncă. Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă,
precum şi creşterea câştigurilor lor salariale va duce la sporirea cererii de bunuri de consum şi de
servicii. Pe de altă parte va avea loc o creştere a economiilor populaţiei şi va creşte volumul dispo-
nibilităţilor financiare ale agenţilor economici dând posibilitatea acestora să realizeze noi investiţii.
Deci putem afirma că în plan economic investiţiile joacă un rol dublu:
- agenţii economici care realizează lucrări de investiţii îşi sporesc oferta de bunuri sau
servicii prin creşterea capacităţii lor productive sau prin retehnologizare, realizând în
acelaşi timp şi venituri suplimentare;
- orice investiţie va genera cereri suplimentare în sectoarele conexe din amonte (sectoare
furnizoare de materii prime, materiale sau servicii etc.) sau din aval (sectoare
distribuitoare sau consumatoare a bunurilor sau serviciilor oferite).
Implicit va avea loc o creştere a veniturilor la toţi agenţii economici implicaţi.
În plan social, investiţiile joacă un rol important în ocuparea forţei de muncă prin crearea de
noi locuri de muncă şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Punerea în practică a unor proiecte sau
programe de investiţii, antrenează modificări pe piaţa forţei de muncă, creând o cerere suplimentară
de forţă de muncă în sectoarele care pregătesc şi realizează acţiuni investiţionale (cercetare-
proiectare, construcţii, producţia de maşini şi instalaţii), dar mai ales la beneficiarii de investiţii care
utilizează noile capacităţi de producţie.
Investiţiile joacă un rol important în etapa actuală la rezolvarea marilor probleme ale lumii
contemporane, şi anume la protecţia mediului înconjurător, la refacerea echilibrului ecologic, acolo
unde uneori din ignoranţă acesta a fost rupt. Investiţiile mai pot fi privite şi ca un liant între
generaţii prin crearea de noi locuri de muncă pentru generaţia tânără, dar şi prin moştenirea de
capital fix pe care aceasta le primeşte de la generaţiile anterioare.
7
 1.2. Conceptul de investiţii

Investiţia poate fi definită ca o cheltuială efectuată de către persoane fizice sau juridice cu
scopul de a obţine bunuri sau servicii.
Prin investiţie se înţelege factorul economic concretizat în resurse materiale, financiare şi de
forţă de muncă, în vederea înlocuirii mijloacelor de producţie uzate, perfecţionării mijloacelor de
producţie deja existente sau creării unor noi mijloace de producţie, cu scopul obţinerii unor efecte
economice eşalonate în timp şi care în sumă totală să fie superioare cheltuielilor iniţiale.
Investiţiile comportă două etape distincte:
- prima etapă este aceea a procesului de investire, care constă în realizarea obiectivelor
investiţionale pe baza unor resurse, etapă în care investiţiile nu produc, ele fiind însuşi
rezultatul unui proces de producţie;
- a doua etapă se caracterizează prin participarea investiţiilor, materializate la procesul de
producţie.
În economia comunistă, investiţia reprezenta numai ceea ce se aloca pentru crearea şi
dezvoltarea bazei materiale de producţie şi a celei pentru sectorul social-cultural.
Trecerea la economia de piaţă a impus o schimbare a opticii privind noţiunea de investiţie,
determinată de lupta de concurenţă, de circulaţia capitalului pe piaţă, de câştigul aşteptat. În această
situaţie investiţia este privită de la sursa de acoperire a cheltuielilor determinate de operaţiunea de
investiţie. Astfel, investiţiile sunt înţelese ca reprezentând acea parte de profit destinată formării
capitalului.
Tot investiţie este şi utilizarea de venituri pentru cumpărarea de hârtii de valoare (acţiuni,
obligaţiuni) de pe piaţa de capital cu scopul de a obţine un câştig în viitor.
Sintetizând investiţiile trebuie să releve faptul că:
- reprezintă o plasare de bani într-o acţiune, într-un proiect, operaţiune pentru a crea un
spor de venit, atât la nivelul individului, cât şi la nivelul agentului economic;
- scopul urmărit nu este numai de a obţine o creştere a cantităţii de bunuri sau servicii, ci şi
a unui câştig (profit);
- există un decalaj de timp între momentul investirii şi momentul obţinerii rezultatelor;
- sunt o cheltuială certă, efectuată cu scopul obţinerii în viitor a unor rezultate adesea
incerte; din acest punct de vedere investiţiile comportă un anumit risc.

1.3. Clasificarea investiţiilor

Investiţiile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii.

a) După destinaţia obiectivelor de investiţii avem: investiţii productive şi investiţii
neproductive.
Investiţiile productive sunt cele care participă în mod nemijlocit la obţinerea producţiei
(plantaţiile pomiviticole, adăposturile pentru creşterea animalelor, capacităţile de prelucrare a
produselor de origine vegetală şi animală, tractoarele, maşinile agricole, instalaţii, utilaje, echipamente).
Investiţiile neproductive sunt cele care nu participă la obţinerea producţiei, dar ele
contribuie la buna desfăşurare a procesului de producţie, cum ar fi: clădirile în care se găsesc
birourile, cantina, garajele, spaţiile de depozitare a producţiei.
b) După modul de executare a lucrărilor de investiţii avem: investiţii executate în
antrepriză, investiţii executate în regie şi investiţii executate în sistem mixt.
Investiţiile executate în antrepriză au lucrările efectuate de către unităţi specializate.
Investiţiile executate în regie au lucrările efectuate de către investitor cu forţe proprii.
Investiţiile executate în sistem mixt au o parte din lucrări efectuate de către unităţi
specializate şi o parte de către investitori cu forţe proprii.

8
 c) După rolul pe care îl joacă în cadrul proiectului avem: investiţii directe, investiţii
colaterale şi investiţii conexe.
Investiţiile directe se referă la cheltuielile efectuate pentru construirea clădirilor şi pentru
achiziţionarea utilajelor necesare noului obiectiv.
Investiţiile colaterale sunt acele cheltuieli de resurse pentru asigurarea de utilităţi necesare
noului obiectiv investiţional (apă, energie electrică, gaze, căi de acces, canalizare).
Investiţiile conexe sunt cheltuielile de investiţii în obiective pentru asigurarea materiilor
prime, energiei, combustibililor, diverselor prestări de servicii, precum şi cele aferente unor lucrări
pregătitoare pentru noul obiectiv (consolidări de terenuri, lucrări de îndiguiri pentru apărarea
împotriva inundaţiilor).
d) După caracterul lucrărilor, investiţiile se împart în: investiţii pentru construirea de
obiective noi, investiţii pentru reconstruirea (refacerea) unor obiective, investiţii pentru dezvoltarea,
amenajarea şi înnoirea unor obiective deja existente.
Investiţiile pentru construcţia de obiective noi sunt cele ce se fac pentru obiective care nu
au existat anterior.
Investiţiile pentru reconstrucţie se efectuează la obiectivele existente şi care au suferit în
urma unor incendii, inundaţii, cutremure.
Lucrările de reconstrucţie implică fie modificarea construcţiei, modificări ale procesului
tehnologic, fie numai readucerea ei la starea iniţială.
Investiţiile pentru dezvoltare constă în cheltuieli efectuate pentru mărirea capacităţii de
producţie, de depozitare. Mărirea capacităţii se poate realiza pe orizontală sau pe verticală (halele
pentru creşterea păsărilor, iepurilor).
Investiţiile de amenajare şi transformare se fac la obiective existente, în scopul creării de
condiţii mai bune desfăşurării activităţii (reîmpărţirea spaţiilor, consolidarea unor părţi sau elemente
de construcţie, transformarea unor spaţii pentru a li se da altă destinaţie, introducerea de noi
elemente necesare procesului tehnologic, amenajări interioare şi exterioare).
Investiţiile de înnoire sau reutilare constau în introducerea de utilaje noi care înlocuiesc pe
cele uzate fizic şi moral.
e) După stadiul de realizare a lucrărilor, investiţiile pot fi: neterminate, restante şi terminate.
Investiţiile neterminate înglobează valoarea lucrărilor realizate la obiectivele în curs de
execuţie.
Investiţiile restante se referă la obiectivele ale căror termene de execuţie au fost depăşite.
Investiţiile terminate sunt cele la care lucrările sunt încheiate la termenele stabilite prin proiect.
f) După structura tehnologică a cheltuielilor sunt: investiţii în mijloace fixe, cheltuieli
pentru studii şi cercetări geologice, alte cheltuieli de investiţii.
Investiţiile în mijloace fixe cuprind lucrările de construcţii-montaj (clădiri; construcţii
speciale; montarea unor utilaje, instalaţii, echipamente).
Investiţiile privind studiile şi cercetările geologice sunt cheltuielile efectuate în vederea
stabilirii rezistenţei terenurilor mai ales în cazul unor construcţii de dimensiuni mari.
Alte cheltuieli de investiţii se referă la cheltuielile privind proiectarea, formarea personalului
de exploatare, înfiinţarea plantaţiilor pomiviticole până la intrarea lor pe rod, cumpărarea şi
creşterea animalelor de reproducţie şi de muncă până acestea încep să dea producţie etc.
g) După sursa de finanţare, investiţiile se împart în: investiţii finanţate din resurse proprii şi
din surse atrase.
Sursele proprii se constituie din capitalul particular, o parte din profit, fondul de amortizare,
emisiuni de acţiuni, încasările obţinute din vânzarea unor utilaje.
Sursele atrase sunt reprezentate de creditele bancare interne şi externe, alocaţii de la buget,
sponsorizări.
h) După modul de constituire, investiţiile se împart în: investiţii nete şi investiţii brute.
Investiţiile nete se realizează cu ajutorul sumelor de bani ce provin din produsul naţional net
şi au ca scop sporirea capitalului fix şi a stocurilor de materii prime şi materiale.

9
 Investiţiile brute contribuie la creşterea absolută a capitalului fix şi se obţin din investiţiile
nete la care se adaugă fondul de amortizare care are ca principal scop înlocuirea capitalului fix uzat.
i) După modul cum investiţiile influenţează economia, dezvoltarea, rentabilitatea şi
eficienţa activităţii agenţilor economici acestea se clasifică în: investiţii cu efecte directe, investiţii
cu efecte indirecte.
Investiţiile cu efecte directe sunt cele pentru extinderea capacităţilor de producţie, pentru
introducerea progresului tehnic.
În categoria investiţiilor cu efecte indirecte intră: investiţiile în obiective destinate protecţiei
mediului, investiţii pentru realizarea de obiective cu caracter social-cultural şi investiţii strategice,
cu efecte utile în perspectivă.

1.4. Rezumat

Investiţia poate fi definită ca o cheltuială efectuată de către o persoană fizică sau juridică cu
scopul de a obţine bunuri sau servicii.
Scopul urmărit nu este numai de a obţine o creştere a cantităţii de bunuri şi servicii, ci şi a
unui câştig.
În realizarea investiţiilor există un decalaj de timp între momentul investirii şi momentul
obţinerii rezultatelor. Investiţiile prezintă un important rol economic şi social.
Rolul economic constă în faptul că realizarea de investiţii în sfera producţiei duce la
creşterea ofertei de bunuri sau servicii, respectiv a veniturilor.
Orice investiţie va genera cereri suplimentare în sectoarele conexe din amonte sau din aval şi
implicit o creştere a veniturilor la toţi agenţii economici.
Concomitent va fi influenţat şi gradul de ocupare a forţei de muncă.
În plan social, investiţiile joacă un rol important în ocuparea forţei de muncă prin crearea de
noi locuri de muncă şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.

1.5. Întrebări

1. Ce sunt investiţiile?
2. Care este rolul economic al investițiilor?
3. Care este rolul social al investițiilor?
4. Ce tipuri de investiţii pot realiza agenţii economici?

1.6. Bibliografie

Ion Stancu – Gestiunea financiară a întreprinderii – Editura Domino, Bucureşti, 1993.

Românu Ion, Vasilescu I. şi colab. – Managementul investiţiilor – Editura Mărgăritar,
Bucureşti, 1997.
Adriana Popa, Alina Dăneţ, Adrian Dăneţ – Management financiar – Editura Economică,
Bucureşti, 2001.
Vasilescu I., Botezatu M şi colab. – Investiţii, studii de caz – Editura Economică,
Bucureşti, 1999.

10
 Capitolul 2
SURSELE DE FINANŢARE ALE INVESTIŢIILOR

Obiective urmărite:
- prezentarea surselor de finanţare a investiţiilor la nivel de agent economic;
- prezentarea surselor proprii (ale agentului economic) pentru investiţii;
- prezentarea surselor externe pentru investiţii.

Conţinut:
2.1. Sursele proprii ale agentului economic destinate investiţiilor
2.2. Împrumuturile bancare pe termen lung şi mijlociu
2.3. Emisiunea şi vinderea de acţiuni
2.4. Alocaţiile de la bugetul de stat
2.5. Sursele externe pentru investiţii
2.6. Rezumat
2.7. Întrebări
2.8. Bibliografie

Cuvinte cheie: sursă, împrumut, emisiune, acţiune, obligaţiune, credit.

Activitatea de investiţii necesită resurse financiare a căror formare este diferită de la un

agent economic la altul.
În cadrul economiei de piaţă, fiecare agent economic are autonomie în gestionarea resurselor
de investiţii, îşi constituie fondul propriu pentru investiţii, dar poate apela şi la împrumuturi
bancare.
Sursele din care pot fi finanţate investiţiile sunt:
 fondurile proprii ale agenţilor economici;
 credite bancare pe termen lung sau pe termen mijlociu;
 alocaţii de la bugetul de stat;
 emiterea de acţiuni;
 sponsorizări;
 împrumuturi bancare externe;
 investiţiile directe de capital străin.

2.1. Sursele proprii ale agentului economic destinate investiţiilor

Fondurile proprii pentru investiţii ale agenţilor economici exprimă capacitatea acestora de a
produce resurse de investiţii din activitatea proprie (activitatea de exploatare sau din alte activităţi).
Agentul economic se poate autofinanţa atunci când desfăşoară o activitate profitabilă.
Profitul obţinut poate servi pentru remunerarea capitalurilor angajate, dar şi ca sursă de investiţii.
Profitul net rezultat după scăderea impozitului pe profit din profitul brut este repartizat atât pentru
dezvoltare, cât şi pentru alte destinaţii cum ar fi: plata dividendelor pentru acţionari, premii pentru
salariaţi.
Fondul de dezvoltare constituit de către agenţii economici poate fi alimentat din: profitul net
repartizat pentru investiţii, amortizarea destinată acestui scop, sumele încasate din vânzarea
activelor fixe care nu şi-au încheiat durata normată de funcţionare, dar care au fost scoase din
11
circuit sau a celor care şi-au încheiat durata normată de funcţionare, dar care mai sunt încă în stare
de funcţionare şi sume încasate din vânzarea materialelor rezultate în urma dezmembrării activelor
scoase din funcţiune. Amortismentul acumulat serveşte agentului economic pentru finanţarea
înnoirii activelor fixe ajunse la limita duratei lor normate de funcţionare, precum şi pentru
satisfacerea nevoilor de dezvoltare-modernizare. În principiu, sumele provenite din amortismente
sunt destinate investiţiilor, dar există şi posibilitatea ca o parte din aceasta să fie folosită pentru
rambursarea unor credite sau pentru finanţarea activităţii de exploatare.
Există trei metode de calcul al amortizării:
 amortizare liniară;
 amortizare regresivă;
 amortizare accelerată.
Amortizarea liniară se calculează sub forma cotelor de amortizare determinate prin
raportarea valorii investiţiei la durata normală de funcţionare.
Amortizarea regresivă se determină prin multiplicarea cotelor medii de amortizare liniară cu
anumiţi coeficienţi prevăzuţi de lege, şi anume: 1,5 pentru mijloacele fixe cu o durată normată de
utilizare cuprinsă între 2 și 5 ani; 2,0 pentru mijloacele fixe cu o durată normată de utilizare între 5
și 10 ani; 2,5 pentru mijloacele fixe cu o durată normată de utilizare mai mare de 10 ani.
Amortizarea accelerată constă în calcularea la data intrării mijloacelor fixe în patrimoniu a
unei amortizări anuale de până la 50 % din valoarea de intrare a acestora, iar în exerciţiile următoare
calcularea amortizării anuale se face după regimul liniar, prin raportarea valorii rămase la numărul
de ani de utilizare rămaşi. Reglementările legale dau posibilitatea unor firme să aplice amortizarea
accelerată. Astfel este grăbită recuperarea valorilor investite în mijloace fixe, firma formându-şi
într-un timp mai scurt disponibilităţi băneşti necesare consolidării sale economice.
Sumele încasate din vânzarea mijloacelor fixe scoase din funcţiune alimentează fondul de
dezvoltare din care se finanţează investiţiile.
Pot fi situaţii când unele mijloace fixe (clădiri, utilaje) existente în proprietatea firmei
participă la un nou proiect de investiţii al său de dezvoltare-modernizare. În acest caz, valoarea
reziduală a respectivelor mijloace fixe reprezintă o economie de capital bănesc, legată de noul
proiect. Aceste mijloace fixe, constituie un element al efortului investiţional, valoarea lor reziduală
fiind inclusă în totalul cheltuielilor de investiţie pentru noul proiect.
Activele fixe devenite disponibile, datorită restructurării activităţii firmei, dar încă în stare
de funcţionare, pot fi vândute, închiriate sau date în locaţie de gestiune. În această situaţie are loc
fenomenul de dezinvestire al firmei.

2.2. Împrumuturile bancare pe termen lung şi mijlociu

În structura resurselor de finanţare a unui proiect de investiţii, o anumită proporţie pot să o

deţină şi împrumuturile bancare pe termen lung sau mijlociu.
Agenţii economici apelează la împrumuturi bancare atunci când resursele proprii sunt
insuficiente.
Datorită incertitudinii pe care o prezintă investiţia, agenţii economici manifestă prudenţă în
legătură cu împrumuturile bancare, căutând să le folosească într-o proporţie cât mai mică.
Recurgerea la împrumuturi bancare este subordonată unor cerinţe specifice pieţei financiare
în sensul de a respecta principiul echilibrului financiar al agentului economic şi al solvabilităţii sale
în caz de conjunctură nefavorabilă.
Aşadar, agentul economic va trebui să ţină seama de structura fondurilor de finanţare, pentru
a nu se ajunge la favorizarea riscului financiar. O pondere ridicată a împrumutului bancar în totalul
resurselor de finanţare slăbeşte potenţialul de a face faţă variaţiilor conjuncturale, când se pune
problema de a avea lichidităţi pentru achitarea datoriilor.

12
 Dacă întreprinderea este de dimensiuni mari şi are o putere economică mare, desigur că îşi
poate permite o pondere mare a datoriei pe termen lung şi mijlociu, pentru că va putea să facă faţă
eventualelor dificultăţi cu multă uşurinţă.
În economia românească, utilizarea împrumuturilor bancare pentru investiţii întâmpină mari
dificultăţi datorită dobânzilor extrem de ridicate. Motivul principal al dobânzilor extrem de ridicate
îl constituie inflaţia.
Împrumuturile bancare pentru investiţii în funcţie de garanţiile care stau la baza lor, îmbracă
mai multe forme:
 Împrumuturi bancare ce se acordă pe bază de garanţii materiale. Aceste garanţii se
referă la capitalul sau patrimoniul agentului economic, în special unele elemente ale activului
imobilizat, care ar putea fi valorificate pentru recuperarea datoriei.
 Credite ipotecare. Pentru a se obţine un astfel de credit este necesar să se ipotecheze o
valoare, în general clădiri, terenuri şi active circulante cu mare transferabilitate (convertire rapidă în
bani).
Această categorie de credite este specifică micilor întreprinzători şi se referă la locuinţe, la
micile investiţii din agricultură, la micile investiţii ale antreprenorilor care lucrează pe cont propriu,
la investiţiile asociaţilor familiale, ale S.R.L.-urilor.
 Credite de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material, singura garanţie este
studiul de fezabilitate al afacerii, al proiectului.
În ţările dezvoltate, creditul de cash-flow este categoria de credit cea mai răspândită.
Comparativ cu celelalte tipuri de credite, creditul de tip cash-flow implică cele mai mari
riscuri. Astfel, dacă din volumul creditelor cu garanţie materială doar 5 % ajung la pierdere, la cele
de tip cash-flow pierderea este de 20 % şi uneori chiar mai mare.
Băncile care acordă astfel de credite, pentru a se asigura, îşi constituie societăţi de asigurare
sau provizioane de risc.

2.3. Emisiunea şi vinderea de acţiuni

Emiterea şi vânzarea de acţiuni pe piaţă constituie o altă cale importantă de finanţare a

investiţiilor.
Acţiunea este un titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate a unei persoane asupra
unei părţi dintr-o societate pe acţiuni.
În vederea recapitalizării, o serie de întreprinderi mici şi mijlocii din ţara noastră au folosit
metoda MEBO, constând în emiterea şi plasarea de acţiuni către conducerea şi salariaţii proprii.
Întreprinderile mari, propuse pentru privatizare, concomitent cu transferul gratuit al unei
părţi din patrimoniu către populaţie (prin schimbul de certificate de proprietate pe acţiuni) au putut
vinde acţiuni prin licitaţii, contra numerar, acţiune care a contribuit la recapitalizarea lor.
Finanţarea societăţilor economice prin emiterea de acţiuni, prezintă avantajul că investitorul
(deţinătorul de acţiuni) primeşte dividende numai atunci când societatea obţine profit. Un alt avantaj
este că, capitalul investit nu trebuie returnat decât în momentul în care societatea economică este
lichidată (în măsura în care are posibilităţi).
Creşterea de capital presupune fie majorarea valorii nominale a acţiunilor vechi, fie
emisiunea de acţiuni noi. Emiterea de acţiuni noi poate fi făcută la valoarea nominală a vechilor
acţiuni sau la o valoare majorată, determinată de valoarea bursieră a acţiunilor vechi.
Valoarea nominală a unei acţiuni este dată de sporul de capital social preconizat şi de numărul
de acţiuni în care este împărţit capitalul depus pentru înfiinţarea societăţii comerciale pe acţiuni.
Posesorul de acţiuni îşi poate vinde aceste titluri de valoare, dacă unitatea este cotată la
bursă. Din această vânzare, deţinătorul poate să obţină profit, dar există şi posibilitatea ca vânzarea
să se facă în pierdere. Avantajul acestui plasament este însă că se poate schimba oricând acţiunea pe
bani lichizi.

13
 În afară de emiterea şi vânzarea de acţiuni, societăţile comerciale pot folosi împrumuturile
obligatare pentru crearea de mijloace în vederea finanţării unei investiţii. Cei care cumpără
obligaţiuni primesc dobândă a cărei valoare o cunosc pentru că este anunţată în momentul emisiunii
obligaţiunii.
Spre deosebire de acţiuni, care dau dreptul celor care le deţin de a participa la conducerea
societăţii, obligaţiunile nu generează acest drept. În schimb, în calitate de creditori ai societăţii
comerciale, deţinătorii de obligaţiuni primesc din partea acesteia promisiunea că li se va plăti
valoarea obligaţiunii plus dobânda.
În unele situaţii, deţinătorilor de obligaţiuni le sunt plătite datoriile înaintea dividendelor
acţionarilor, de aceea obligaţiunile sunt considerate mai avantajoase decât acţiunile.
Un rol important pentru constituirea unor surse de investiţii îl au şi fondurile mutuale care
mobilizează economiile băneşti ale populaţiei pe calea emiterii şi vânzării de acţiuni. Deţinătorii de
acţiuni la astfel de fonduri mutuale primesc anual dividende. Aceste acţiuni pot fi vândute fie
fondului mutual care le va răscumpăra, fie prin intermediul bursei de valori.
Există unele fonduri mutuale şi de investiţii care funcţionează pe principiul participării
deponenţilor la investiţiile efectuate de fondul respectiv. Deponenţii primesc în schimb o cotă parte
din viitorul profit, proporţional cu cota de participare. Cei care doresc să-şi convertească acţiunile în
bani lichizi o pot face la bursa de valori la cotaţii oficiale.

2.4. Alocaţiile de la bugetul de stat

Bugetul de stat alocă fonduri pentru proiecte de investiţii de anvergură, în ramuri vitale ale
economiei naţionale, a căror existenţă este necesară în dezvoltarea economico-socială a ţării. În
general, aceste fonduri sunt folosite pentru acele domenii ce trebuie ţinute sub controlul statului
(îmbunătăţiri funciare, protecţia mediului).
Lista obiectivelor finanţate de la bugetul de stat este restrânsă, cuprinzând obiective cum
sunt: centrale nucleare-electrice, lucrări din domeniul mineritului, petrolului, energiei electrice,
lucrări de anvergură de interes naţional în domeniul agriculturii, lucrări privind dezvoltarea bazei
materiale din domeniul social-cultural.
De asemenea, statul poate interveni cu fonduri pentru a facilita obţinerea de credite de către
agenţii economici. Este vorba de credite cu dobânzi stimulative (reduse), diferenţa până la rata
dobânzii de pe piaţă este suportată de către stat.
Astfel guvernul sprijină agenţii economici din agricultură sau din industrie care se dovedesc
a fi viabili în noua structură a economiei.

2.5. Sursele externe pentru investiţii

Resursele financiare interne ale ţării sunt insuficiente în raport cu necesităţile determinate de
cerinţa restructurării economiei.
În acest context recurgerea la capitaluri externe constituie o sursă complementară şi absolut
necesară.
Capitalul străin poate fi atras fie sub forma creditelor, fie sub forma investiţiilor directe de
capital.
Creditele externe sunt de mai multe categorii:
► credite guvernamentale sau credite cu garanţie guvernamentală, în spatele cărora este
statul chiar dacă vehiculul prin care se acordă sunt băncile;
► credite bancare, unde riscul este exclusiv al băncilor;

14
 ► credite acordate de instituţii internaţionale, de genul Fondul Monetar Internaţional (FMI),
Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).
Creditele guvernamentale se bazează pe convenţia încheiată între guvernul ţării care acordă
creditul şi guvernul ţării care primeşte creditul, stabilindu-se totodată, şi plafoane de garanţii ale
împrumutului.
În cadrul plafoanelor stabilite, se pot primi credite pentru a achiziţiona maşini, utilaje,
echipamente, dar numai din ţara creditoare.
Guvernul României este autorizat să contracteze credite financiare externe şi să le garanteze,
împreună cu Banca Naţională Română.
Creditele pe termen lung sunt acordate de către instituţiile şi organismele internaţionale de
specialitate condiţionat. Fondul Monetar Internaţional nu cere garanţii materiale, ci garanţii
generale, de politică economică, adică să se aplice anumite măsuri în perioada de timp pentru care
s-a luat împrumutul, măsuri care permit înaintarea pe linia reformei economice, astfel încât să se
redreseze balanţa de plăţi a ţării şi să se poată înapoia împrumutul.
Banca Mondială şi Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, la fel ca şi Fondul
Monetar Internaţional, acordă credite condiţionat, împrumuturi „pe proiect” pentru a finanţa
proiecte de investiţii.
Toate celelalte bănci acordă credite pretinzând o garanţie materială, să angajezi aurul, să legi
finanţarea de un flux comercial şi să garantezi cu produsul respectiv. Acestea acordă creditul pe
baza unor studii de fezabilitate şi în condiţiile unor puternice garanţii de solvabilitate.
Investiţiile directe de capital străin reprezintă o cale importantă pentru redresarea economiei.
Atragerea de capital străin, este necesară îndeosebi în procesul de retehnologizare, sunt
atrase tehnici şi tehnologii moderne, se aplică un management adecvat.
Pentru atragerea investitorilor străini şi pentru obţinerea de credite, o ţară trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
► să aibă un grad mare de solvabilitate;
► să aibă o rată a inflaţiei care să poată fi prognozată;
► să aibă asigurată prin lege, posibilitatea recuperării sumelor împrumutate în caz de faliment;
► proiectele ce urmează a fi finanţate trebuie să asigure rentabilitatea ridicată, care să
permită obţinerea unui câştig substanţial.
Prin reglementările adoptate de guvernul României s-au creat condiţii pentru atragerea
capitalului străin, stabilindu-se garanţii importante investitorilor din străinătate, dar şi controlul
necesar al guvernului în acest domeniu.
Din profiturile în lei care se cuvin părţii străine, o cotă, stabilită prin lege, poate fi transferată
în străinătate în valută convertibilă prin schimb valutar, dacă plata acestei cote nu se face din contul
în valută al societăţii comerciale. De asemenea, guvernul ţării noastre se obligă faţă de investitorii
străini în ceea ce priveşte repatrierea capitalului investit în cazul lichidării vânzării investiţiei.
Deşi intervenţia guvernului se va reduce în domeniul importului de capital, totuşi rolul său
de supraveghere se va menţine pentru preîntâmpinarea unor pericole ce s-ar putea ivi.

2.6. Rezumat

Activitatea de investiţii necesită resurse financiare a căror formare este diferită de la un

agent economic la altul.
Sursele din care pot fi finanţate investiţiile sunt:
 fondurile proprii ale agenţilor economici;
 credite bancare pe termen lung sau mijlociu;
 alocaţii de la bugetul de stat;
 emiterea şi vinderea de acţiuni;
 sponsorizări;

15
  împrumuturi bancare externe;
 investiţiile directe de capital străin.
Fondurile proprii ale agenţilor economici destinate investiţiilor exprimă capacitatea acestora
de a produce resurse de investiţii din activitatea proprie. Agentul economic se poate autofinanţa
atunci când desfăşoară o activitate profitabilă.
Fondul de dezvoltare constituit de către agenţii economici poate fi alimentat din: profitul net
repartizat pentru investiţii, amortizarea destinată acestui scop, sumele încasate din vânzarea
activelor fixe şi sumele încasate din vânzarea materialelor rezultate în urma dezmembrării activelor
scoase din funcţiune.
În structura resurselor de finanţare a unui proiect de investiţii, o anumită proporţie pot să o
deţină şi împrumuturile bancare pe termen lung sau mijlociu.
Împrumuturile bancare, în funcţie de garanţiile care stau la baza lor, îmbracă mai multe forme:
 împrumuturi bancare care se acordă pe bază de garanţii materiale;
 credite ipotecare;
 credite de cash-flow.
Emiterea şi vinderea de acţiuni pe piaţă constituie o altă sursă de finanţare a investiţiilor.
În afară de emiterea şi vinderea de acţiuni, societăţile comerciale pot folosi şi împrumuturi
obligatare pentru crearea de mijloace în vederea finanţării.
Un rol important pentru constituirea unor surse de investiţii îl au şi fondurile mutuale.
Bugetul de stat alocă fonduri pentru proiecte de investiţii de anvergură, în ramuri vitale
economiei naţionale a căror existenţă este necesară în dezvoltarea economico-socială a ţării.
Resursele interne ale ţării sunt insuficiente în raport cu necesităţile.
Capitalul străin poate fi atras fie sub forma creditelor, fie sub forma investiţiilor directe de
capital.

2.7. Întrebări

1. Care sunt sursele din care pot fi finanţate investiţiile?

2. Din ce poate fi constituit fondul de dezvoltare al agentului economic?
3. Când apelează agentul economic la împrumuturile bancare?
4. Care sunt formele de împrumuturi bancare pe termen lung şi mijlociu?
5. Ce este acţiunea ca titlu de valoare?
6. În ce constă emiterea şi vinderea de acţiuni?
7. Ce sunt împrumuturile obligatare?
8. Ce sunt fondurile mutuale?
9. Pentru ce domenii alocă bugetul de stat fonduri de investiţii?
10. Care sunt sursele externe pentru investiţii?

2.8. Bibliografie

Românu Ion, Vasilescu I. – Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix – Editura

Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1993.
Staicu Florea şi colab. – Eficienţa economică a investiţiilor – Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995.
Bancel Franck, Richard Alban – Les choix d’investissement, Méthodes traditionelles,
flexibilité et analyse stratégique – Editura Economica, Paris, 1995.
Oancea Margareta – Tratat de management în unităţile agricole – Editura Ceres,
Bucureşti, 1999.

16
 Capitolul 3
FORME DE MOBILIZARE A RESURSELOR FINANCIARE

Obiective urmărite:
- stabilirea principalelor forme de mobilizare a resurselor financiare;
- prezentarea formelor de mobilizare a resurselor financiare.

Conţinut:
3.1. Leasing-ul
3.2. Emisiunea de valori mobiliare – sursa de capitalizare a societăţilor comerciale
3.2.1. Emisiunea de acţiuni
3.2.2. Creditul obligatar
3.3. Investițiile financiare
3.4. Rezumat
3.5. Întrebări
3.6. Bibliografie

Cuvinte cheie: resurse financiare, leasing, acţiuni, creditul obligatar emitent, fiduciar,
curtier.

Există mai multe forme de mobilizare a resurselor financiare: leasing-ul, emisiunea de valori
mobiliare, investiţiile financiare etc.

3.1. Leasing-ul

Leasing-ul reprezintă o formă de a efectua investiţii fără însă a apela în mod explicit la
credite bancare.
Operaţiunea de leasing constă în următoarele: o unitate specializată (societate financiară),
achiziţionează de la furnizori bunuri pe care le închiriază unor beneficiari (care nu dispun de resurse
băneşti necesare cumpărării lor direct de la furnizor).
Închirierea se face pe o perioadă dată pe baza unui contract în care sunt stipulate condiţiile
de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile părţilor şi condiţiile de transfer ale bunului în proprietatea
beneficiarului atunci când acesta o cere.
La fârşitul operaţiunii, beneficiarul poate dobândi bunul în proprietate plătind chiria şi un
preţ rezidual care constituie ultima tranşă de plată.
În agricultură, beneficiarul poate plăti ratele de leasing în bani sau în natură sau în bani şi
natură.
Durata contractului de leasing este în general de 75 - 80 % din durata de viaţă economică a
bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate mai scurte. Societatea de leasing rămâne
proprietară a bunului până la scadenţa contractului. Contractul de leasing este în general irevocabil.
Schematic, operaţiunea de leasing este prezentată în figura 3.1.

Furnizor Vinde Societate de Închiriază Beneficiar

bunul leasing bunul

Fig. 3.1 – Schema derulării operaţiunii de leasing

17
 Pentru beneficiar, leasing-ul este o formă de creditare dar nu sub formă bănească, ci sub
formă de echipamente, utilaje, instalaţii. El obţine sumele necesare achiziţiei bunului din
exploatarea acestuia şi le rambursează eşalonat sub forma ratelor de leasing, iar în final plăteşte
preţul rezidual şi devine proprietarul bunului.
Leasing-ul se deosebeşte de contractul de închiriere prin următoarele:
 modul de calcul al ratelor de plată;
 modul de obţinere al dreptului de proprietate.
Ratele de leasing (chiria) se stabilesc în funcţie de preţul de achiziţie al bunului şi a unor
elemente cum sunt: dobânda, TVA-ul, profitul.
Chiria, în cazul unui contract de închiriere, este stabilită în funcţie de condiţiile existente pe
piaţa liberă. Chiria reprezintă contravaloarea dreptului de folosinţă a bunului închiriat.
Obţinerea dreptului de proprietate în cazul operaţiunii de leasing are loc la sfârşitul perioadei
de locaţie în baza chiriei plătite şi a unui preţ rezidual.
În cazul contractului de închiriere, bunul închiriat nu poate trece în proprietatea chiriaşului la
sfârşitul operaţiunii decât în baza unui contract de vânzare-cumpărare.
Există o diversitate de forme de leasing care se diferenţiază între ele prin: durata închirierii,
părţile participante, numărul şi ponderea ratelor în preţul de vânzare al bunului.
În funcţie de durata închirierii distingem:
 leasing pe termen lung;
 leasing pe termen mediu;
 leasing pe termen scurt.
Leasing-ul pe termen lung se practică frecvent în ţările dezvoltate pe piaţa bunurilor
imobiliare pentru clădiri (apartamente) complet utilate, durata fiind de circa 20 - 30 de ani. Durata
leasing-ului corespunde cu durata normală de funcţionare a bunului, urmând ca după trecerea
perioadei de închiriere, beneficiarul să poată opta pentru cumpărarea la valoarea reziduală a
acestuia.
Leasing-ul pe termen mediu presupune închirierea la mai mulţi beneficiari pe o perioadă de
2 - 3 ani pentru fiecare în vederea amortizării bunului.
Leasing-ul pe termen scurt constă în închirierea bunurilor pe o durată de câteva ore, zile sau
luni la mai mulţi beneficiari pentru a putea fi amortizat bunul.
În funcţie de părţile participante la contractul de leasing distingem: leasing direct şi leasing
indirect.
Leasing direct în care finanţatorul este şi furnizorul (producătorul);
Leasing indirect în care finanţatorul este o unitate specializată în operaţiuni de leasing.
În funcţie de ponderea ratelor de leasing în preţul de vânzare al bunului avem: leasing
funcţional şi leasing financiar.
Leasing-ul funcţional presupune recuperarea doar a unei părţi din realocarea bunului
închiriat în perioada de locaţie. Durata de locaţie este mai redusă decât durata normată de
funcţionare a bunului.
Leasing-ul financiar, constă în recuperarea integrală a valorii bunului în perioada de locaţie
şi obţinerea unui profit. La sfârşitul perioadei, beneficiarul poate opta pentru cumpărarea bunului la
valoarea lui reziduală.
În cazul acestei forme de leasing specificul constă în faptul că societatea de leasing, de
regulă nu alege, nu produce şi nici nu livrează, doar achiziţionează bunul sau dreptul de proprietate
şi folosinţă de la furnizor. Bunul este livrat beneficiarului de către furnizor.
După modul de calcul al costurilor pe baza cărora se stabilesc ratele de leasing distingem:
leasing brut şi leasing net.
Leasing-ul brut, la care ratele includ şi cheltuielile de întreţinere, reparare şi asigurare a
bunului. Acest tip de leasing se întâlneşte frecvent la echipamentele complexe sau atunci când se
doreşte cucerirea pieţei.
Leasing-ul net, calculează ratele numai pornind de la preţul net de vânzare al bunului, chiar
incluzând preţul folosinţei.

18
 Mai sunt şi alte forme de leasing cum sunt: lease-back-ul, leasing-ul experimental, time-
sering-ul, master-leasing etc.
Se întâlnesc diferite scheme de derulare şi finanţare a operaţiunilor de leasing. Schema
clasică este aceea în care finanţatorul dispune de resurse financiare pe care le antrenează în
achiziţionarea de bunuri care mai departe fac obiectul operaţiunii de leasing (fig. 3.2).

Societatea de leasing
Finanţator
Plăteşte
valoarea Închiriază
bunului bunul

Livrează bunul
Furnizor Beneficiar

Fig. 3.2 – Schema derulării operaţiunii de leasing

când finanţatorul dispune de resurse proprii

În acest caz, în structura ratelor de leasing apare dobânda pe care finanţatorul ar plăti-o unei
bănci dacă ar contracta un credit. Alături de dobândă se mai găseşte şi profitul vizat de finanţator
din operaţiune.
O altă schemă de derulare şi finanţare a operaţiunii de leasing este aceea în care finanţatorul
nu dispune de resurse şi contractează un credit de la o bancă (fig. 3.3).

Creditează

Banca Societatea de
leasing
Finanţator
Plăteşte
valoarea Închiriază
bunului bunul

Livrează bunul
Furfurnizor Beneficiar

Fig. 3.3 – Schema derulării operaţiunii de leasing

când finanţatorul nu dispune de resurse şi apelează la credite

În acest caz, dobânda percepută de bancă este transferată beneficiarului prin intermediul
ratelor de leasing. Este cea mai răspândită formă de leasing deoarece volumul operaţiunilor
depăşeşte potenţialul financiar al societăţii de leasing.
În practică apare şi situaţia în care furnizorul (societatea de leasing) este şi producătorul
bunului care este închiriat (fig. 3.4).

Închiriază bunul
Societate de leasing Beneficiar
(Producător şi furnizor)

Fig. 3.4 – Schema derulării operaţiunii de leasing când finanţatorul este şi producătorul bunului
pe care îl închiriază beneficiarului

19
 Lucrurile se simplifică în acest caz întrucât nu sunt necesare fonduri pentru achiziţia bunului
de către societatea de leasing care este aceeaşi cu cea a producătorului şi furnizorului.
Există situaţii în care furnizorul livrează bunul pe credit, urmând a recupera contravaloarea
acesteia pe măsura încasării ratelor de leasing de la beneficiar (fig. 3.5).

Societatea de leasing
Finanţator:

Creditează Închiriază
bunul
Plăteşte
eşalonat bunul

Livrează bunul
Furnizor Beneficiar

Fig. 3.5 – Schema de derulare a operaţiunii de leasing când furnizează bunul pe credit

În practică poate să apară şi situaţia în care beneficiarul să nu aibă bonitatea solicitată de

societatea de leasing pentru închirierea bunului. Beneficiarul poate apela la o altă societate
comercială cu care să se asocieze în participarea pentru a se derula contractul şi care să devină
deţinătorul contractului de leasing (fig. 3.6).

Societate de leasing
Furnizor:
Plăteşte
valoarea
bunului Închiriază
bunul

Furnizează Subînchiriază
bunul bunul
Furnizor Beneficiar Asociat
sau îl exploatează în
comun

Fig. 3.6 – Schema derulării operaţiunii de leasing cu societate garantă

Societatea garantă va deveni titularul contractului de leasing, iar bunul închiriat va putea fi
subînchiriat beneficiarului sau îl vor exploata în comun.
Derularea unei operaţiuni de leasing presupune parcurgerea unor etape.
De regulă operaţiunea de leasing este declanşată de către beneficiar, care în dorinţa de a se
dota cu un anumit echipament (bun) prospectează piaţa bunului, va solicita oferte de la producători
şi va selecta oferta cea mai avantajoasă privind raportul, performanţe – preţ de vânzare.
După alegerea variantei optime de dotare, este posibil ca beneficiarul să contacteze direct pe
furnizor pentru a-i explica intenţia de a achiziţiona bunul în sistem de leasing şi de a-i cere să
prelungească valabilitatea ofertei cu scopul de a găsi o societate de leasing care să finanţeze
operaţiunea.
În etapa a doua, beneficiarul abordează diferite societăţi de leasing în vederea cunoaşterii
condiţiilor de finanţare ale acestora. El va alege societatea de leasing care va avea condiţiile cele
mai avantajoase. Va emite o cerere de închiriere de echipamente către societatea de leasing aleasă în
care va specifica intenţia de a intra în posesia bunului dorit, destinaţia bunului, caracteristicile lui,
date despre furnizor, preţul de livrare al bunului, data estimată a livrării.

20
 Cererea va fi însoţită şi de un dosar cu informaţii despre activitatea desfăşurată de beneficiar
şi un plan de afaceri.
Documentele necesare a fi incluse în dosarul de finanţare a achiziţiei unui bun în sistem
leasing sunt:
 o scurtă prezentare a evoluţiei activităţii desfăşurată de unitate, care doreşte să
achiziţioneze echipamente în sistem leasing;
 copii după actele legale de constituire a unităţii;
 bilanţul contabil (vizat de instituţia de resort);
 situaţia patrimoniului;
 balanţa de verificare a ultimei luni;
 situaţia creditelor şi a angajamentelor de plată;
 fluxul de numerar previzionat pe durata de locaţie dacă nu este previzionat în planul de
afaceri;
 studiul de fezabilitate sau planul de afaceri pentru proiectul de finanţare.
Societatea de leasing va analiza documentele din dosar şi va stabili dacă unitatea va dispune
de resurse pe perioada de derulare a operaţiunii de leasing şi dacă proiectul de finanţare este fezabil.
Odată acceptată de principiu cererea de închiriere, societatea de leasing pregăteşte
contractarea bunului şi închirierea acestuia.
În acest sens, remite beneficiarului un proiect de contract (nu cel definitiv) care va cuprinde
promisiunea unilaterală de vânzare a bunului la sfârşitul perioadei de locaţie. Societatea de leasing
mandatează pe beneficiar să negocieze cu furnizorul clauzele contractului de vânzare-cumpărare a
bunului (caracteristicile bunului, data livrării, modul în care se face instalarea, garantarea şi
întreţinerea acestuia dacă apar diferenţe faţă de clauzele din oferta proformă). În urma negocierii,
furnizorul emite oferta fermă, societatea de leasing lansează către furnizor o comandă fermă, care
va fi suportul contractului dintre cele două părţi.
Furnizorul confirmă primirea comenzii şi solicită eventual un acont.
Urmează etapa în care se trece la elaborarea contractului de vânzare-cumpărare şi a celui de
leasing. Furnizorul va emite factura şi contractul de service care vor fi trimise finanţatorului, care va
efectua plata conform clauzelor prevăzute în contract. De asemenea, furnizorul va livra bunul
beneficiarului. Beneficiarul şi eventual finanţatorul vor efectua recepţia, confirmând în procesul
verbal de recepţie respectarea condiţiilor de calitate ale bunului şi cele de livrare prevăzute în
contract.
În paralel se încheie contractul de leasing dintre societatea de leasing şi beneficiar, iar acesta
din urmă plăteşte prima rată.
Pentru a se evita pierderile datorate de distrugerea, degradarea sau furtul bunului, precum şi
cele datorate de incapacitatea de plată a beneficiarului, se face o asigurare generală a tranzacţiilor
printr-un contract cu o societate de asigurări (sau doar a bunului).
Leasing-ul pe lângă avantaje, prezintă şi riscuri atât pentru beneficiar, cât şi pentru furnizor
sau societatea de leasing:
 leasing-ul se justifică atunci când este exploatat pe toată durata locaţiei şi dacă profitul
obţinut este superior cheltuielilor de închiriere şi de exploatare;
 există şi posibilitatea ca un bun să fie închiriat numai temporar şi să nu se mai găsească
solicitanţi, deşi bunul nu a fost amortizat integral;
 poate conduce la riscul pierderii tuturor drepturilor de proprietate, în cazul imposibilităţii
de respectare a contractului de către chiriaş sau locator;
 ratele fixe ale chiriei pot deveni dezavantajoase în timp, mai ales pentru societatea de
leasing în cazul unei economii instabile dominată de inflaţie;
 de regulă, leasing-ul este mai costisitor decât creditul bancar, motiv pentru care se
apelează la o astfel de operaţiune numai dacă nu se dispune de alte surse de finanţare;
 derularea operaţiunii de leasing implică un număr mare de consilieri şi analişti
financiari, mărindu-se astfel costul tranzacţiei;

21
  avantajul reducerii impozitului pe venit la beneficiar datorat ratelor de leasing este
temporar, pierzându-se la nivelul impozitului pe venitul global.
Cu toate aceste dezavantaje, leasing-ul rămâne o formă modernă de finanţare şi circulaţie a
bunurilor.
Decizia de a opta pentru leasing în raport cu un împrumut bancar sau obligatar se
fundamentează pe fluxurile nete de trezorerie actualizate calculate ca şi sursele proprii sau
împrumutate după relaţia:
n
FTMi VR
FNTA   
i1 1  r  1  r m
i

în care: FNTA = fluxurile nete de trezorerie actualizate;

FTM = fluxurile de trezorerie marginale;
VR = valoarea reziduală;
m = durata contractului de leasing;
n = durata de viaţă a bunului în ani.
Întrucât nu se plăteşte costul de achiziţie al bunului închiriat în formula fluxurilor nete de
trezorerie actualizate nu se cuprinde scăderea valorii investiţiei (1). De asemenea, fluxurile de
trezorerie marginale vor fi determinate în funcţie de chiria plătită şi nu de amortizarea bunului
închiriat (chiria este şi ea o cheltuială deductibilă de la plata impozitului). Valoarea reziduală este
plătită în anul m înaintea încheierii duratei de viaţă (n) a bunului pe care se obţin fluxuri de
trezorerie suplimentare. Această valoare actualizată se va compara cu cea a împrumutului pentru a
se analiza care dintre aceste surse de finanţare este mai avantajoasă.

3.2. Emisiunea de valori mobiliare – sursa de capitalizare a societăţilor comerciale

Emisiunea de valori mobiliare reprezintă o importantă sursă de capitalizare a societăţilor

comerciale. Poziţia societăţii faţă de valorile mobiliare poate să fie ori de emitent, ori de investitor.
În calitate de emitent, societatea comercială se ocupă de problema realizării emisiunii, organizării
plasamentului şi a furnizării de informaţii pentru investitori.
În calitate de investitor va cumpăra valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.) de pe piaţa
primară sau va participa la tranzacţiile de pe piaţa secundară. Achiziţionările de valori mobiliare
reprezintă investiţii de portofoliu atunci când se urmăreşte obţinerea de câştiguri pe termen lung sau
titluri de plasament atunci când se urmăreşte speculaţii de preţ.
Emisiunea de valori mobiliare poate fi realizată prin ofertă publică sau sub forma
plasamentelor private.
Oferta publică cuprinde atât emisiunea de titluri, adică oferta publică primară – cât şi
vânzarea-cumpărarea de titluri deja emise, adică oferta publică secundară.
Oferta publică, în conformitate cu cadrul legislativ, poate fi realizată fie de emitent, fie de un
intermediar (o societate de valori mobiliare).
În cazul implicării unei societăţi de valori mobiliare, oferta va fi efectuată printr-un
plasament garantat sau prin metoda „celei mai bune execuţii posibile”, caz în care societatea de
valori mobiliare acţionează ca agent al emitentului.
Oferta publică este necesar să fie autorizată de Comisia Naţională de Valori Mobiliare.
Pentru autorizare este necesar să se elaboreze un prospect de ofertă, care trebuie să fie însoţit de o
cerere de autorizare. Prospectul de ofertă va trebui să cuprindă principalele elemente ale titlurilor
emise şi informaţii privitoare la emitent.
Consiliul Naţional de Valori Mobiliare în termen de 30 de zile va aproba sau va respinge
cererea de autorizare. În cazul în care cererea de autorizare este respinsă, oferta publică va deveni
ofertă privată.

22
 Dacă cererea de autorizare este aprobată, prospectul devine ofertă publică de valori
mobiliare, Comisia Naţională de Valori Mobiliare prin decizia de autorizare stabileşte forma finală
a ofertei în care va fi promovată.
Consiliul Naţional de Valori Mobiliare poate revoca sau suspenda derularea ofertei publice
atunci când constată că piaţa nu permite efectuarea de tranzacţii normale, afectând fie interesele
ofertanţilor, fie interesele investitorilor.
Emisiunea de titluri de valori mobiliare se poate realiza şi prin plasament privat.
Plasamentul privat constă în oferta titlurilor de valori mobiliare emise de către emitent unui număr
restrâns de persoane, cel mult 100, sau achiziţionarea în cont propriu şi nu în scop de comerţ aceste
titluri. Numărul maxim de investitori trebuie să fie de 35.
Şi această cale de emitere trebuie să fie autorizată de Consiliul Naţional de Valori Mobiliare.
Autorizarea se face pe baza documentului de ofertă şi a cererii de autorizare.
Plasamentul privat în raport cu oferta publică prezintă unele avantaje:
 necesită costuri de emisiuni mai mici;
 se pretează la emisiunile de valori mici;
 se ajustează mai bine la necesităţile de finanţare ale societăţii comerciale.

3.2.1. Emisiunea de acţiuni

Acţiunea reprezintă titlul de valoare care dă dreptul celui care o obţine să contribuie cu o
parte indivizibilă, de valoare egală la capitalul social al societăţii comerciale.
Deţinătorul de acţiuni nu poate gestiona separat partea care îi revine din capitalul social al
societăţii, dar are dreptul la vot, poate participa la conducerea societăţii şi are dreptul la dividende în
limitele valorii nominale a acestora.
Emisiunea de acţiuni poate fi realizată de către o societate comercială, pentru constituirea,
mărirea sau restructurarea capitalului propriu.
Aceasta, de regulă, se realizează la paritate, adică la un preţ egal cu valoarea nominală.
Valoarea nominală a unei acţiuni se stabileşte în funcţie de mărimea capitalului care urmează să se
achiziţioneze şi de numărul de acţiuni care se preconizează a fi emise.
O acţiune cuprinde trei părţi: titlul, talonul şi foaia de cupoane.
Titlul arată emitentul, valoarea acţiunii şi numele acţionarului în cazul celor nominative.
Talonul dă dreptul acţionarului la o nouă foaie de cupoane pentru încasarea dividendelor.
Talonul şi cuponul se găsesc în permanenţă la purtător, indiferent de tipul acţiunii.
Majorarea capitalului social se poate realiza pe mai multe căi, şi anume:
 prin emisiunea şi plasarea de noi acţiuni;
 prin încorporarea în capitalul social a unei părţi sau a întregii rezerve constituite din
profitul realizat.
În prima situaţie este necesară existenţa unui capital subscris şi a unor acţiuni emise.
Noile acţiuni vor avea preţul cel puţin egal cu valoarea nominală.
Acţionarii au dreptul de preemţiune într-o perioadă de timp fixată pentru a efectua
subscrieri. Doar acţiunile rămase pot fi ofertate spre subscripţie publică sau privată.
Dreptul la subscriere se materializează sub forma unui bon de subscriere sau sub forma unui
cupon, iar durata de exercitare a acestui drept este limitată (minimum 30 de zile).
Înainte de a realiza emisiunea, se recomandă elaborarea unui studiu despre societatea
emitentă, care va trebui să fie accesibil potenţialilor investitori. Acesta va oferi informaţii privind
evoluţia economico-financiară a societăţii, profitul previzionat, costurile ş.a. şi va sta la baza
prospectului de ofertă.
După luarea deciziei, dacă emisiunea de acţiuni se va desfăşura printr-un plasament privat
sau o ofertă publică, emitentul va trebui să decidă dacă va realiza acest lucru cu resurse proprii sau
va angaja un specialist.

23
 De toate aspectele tehnice legate de piaţa primară a acţiunilor se ocupă investment banker-ul
(curtierul) care este un specialist sau o firmă în domeniul financiar ce furnizează ca servicii în
principal consultanţă, intermediere în plasament şi vânzarea acţiunilor emise sau a obligaţiunilor.
Consultanţa acordată de către aceşti specialişti se referă la tipul valorii mobiliare oferite (dacă este
oportun să se emită acţiuni sau obligaţiuni), la stabilirea momentului efectuării ofertei în funcţie de
condiţiile de pe piaţă, la aspectele legate de emisiune şi la preţul de vânzare al valorilor mobiliare.
Procesul de emisiune de acţiuni se materializează în prospectul de emisiune. Prospectul de
emisiune este un document care trebuie să conţină informaţii despre emitent şi acţiunile oferite,
precum şi cu privire la termenii emisiunii respective.
Dacă un investitor subscrie un număr mare de acţiuni, sau acţiunile au forma înscrierii în
cont, numărul de titluri obţinut va fi materializat printr-un certificat de acţiuni eliberat de către
emitent.
Certificatul de acţiuni este un document care certifică prin semnătură autorizată, că
acţionarul deţine numărul de acţiuni subscrise la valoarea lor nominală.

3.2.2. Creditul obligatar

Creditul obligatar este un împrumut pe termen lung, destinaţia principală a acestuia fiind
majorarea capitalului fix.
Emisiunea de obligaţiuni creează surse de reinvestire care sunt superioare fondurilor proprii
de investiţii prin emisiunea de acţiuni având în vedere incidenţa fiscală şi o serie de avantaje pe care
le prezintă comparativ cu creditul bancar.
Creditul bancar a cunoscut o dezvoltare explozivă după cel de-al doilea război mondial în
toate ţările industrializate, atât datorită creşterii deficitelor publice, cât şi datorită avantajelor pe care
le prezintă pentru părţile implicate.
Pentru emitent, această sursă de capital nu modifică raportul de forţe între acţiuni şi nu
diminuează dividendul unitar. Emisiunea de obligaţiuni afectează doar rata dividendului deoarece
dobânda trebuie plătită înainte de a se determina profitul de repartizat.
Pentru investitor riscurile asumate sunt mai mici decât în cazul unui deţinător de acţiuni
deoarece în cazul lichidării societăţii, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.
Deţinerea de obligaţiuni aduce un venit fix din dobânzi spre deosebire de acţiune a cărei
deţinere nu garantează încasarea unui venit fix. De asemenea, riscul de nerambursare a creditului
dispare în cazul unei garanţii de stat.
Emisiunea de obligaţiuni necesită următoarele clauze:
 valoarea totală a împrumutului;
 durata împrumutului;
 modul de rambursare a împrumutului;
 numărul de obligaţiuni emise şi valoarea lor nominală;
 mărimea dobânzii sub formă de rată şi sub formă absolută;
 preţul de emisiune;
 preţul de rambursare.
Preţul de emisiune reprezintă suma plătită de cel care subscrie. Dacă emisiunea se face la
paritate, preţul de emisiune va fi egal cu valoarea nominală, dacă se face la subparitate, preţul de
emisiune este mai mic decât valoarea nominală, sau la supraparitate, preţul de emisiune este mai
mare decât valoarea nominală.
Preţul de rambursare reprezintă preţul pe care îl plăteşte emitentul, creditorului la scadenţă.
Rambursarea la un preţ mai mare decât valoarea nominală aduce un profit creditorului care
se numeşte „primă de rambursare”.
De regulă, emitenţii de obligaţiuni tind către triplă egalitate, adică preţul de rambursare este
egal cu preţul de emisiune şi cu valoarea nominală. Societăţile comerciale pot emite următoarele

24
tipuri de obligaţiuni: obligaţiuni garantate, titluri de creanţă, obligaţiuni subordonate, obligaţiuni
purtătoare de venit, titluri de valoare convertibilă, warant-urile, obligaţiuni standard, obligaţiuni cu
dobândă variabilă, obligaţiuni cu cupon zero, obligaţiuni precare.
Obligaţiunile garantate (ipotecare) sunt obligaţiuni garantate cu activele societăţii, cum ar
fi: clădirile, instalaţiile, utilajele. Obligaţiunile ipotecare pot fi deschise, deschise cu acces limitat şi
închise.
Titlurile de creanţă sunt obligaţiuni negarantate. Deţinătorii de astfel de obligaţiuni depind
de succesul emitentului şi în caz de faliment vor fi plătiţi după deţinătorii de obligaţiuni ipotecare.
Obligaţiunile subordonate pot fi onorate numai după titlurile de creanţă şi obligaţiunile
ipotecare.
Obligaţiunile purtătoare de venit sunt obligaţiunile la care dobânda se plăteşte numai dacă
există un câştig. O asemenea obligaţiune nu presupune existenţa unui angajament contractual de a
plăti dobânda şi împrumutul.
Titlurile de valoare convertibilă reprezintă o obligaţiune sau o acţiune preferenţială ce poate
fi convertită într-o acţiune comună pa baza raportului de conversie.
Warant-urile sunt opţiuni de apel pe termen lung emise de o companie, care dau posesorului
posibilitatea de a cumpăra un anumit număr de acţiuni, comune, la un anumit preţ de exerciţiu, la
orice dată înainte de data exerciţiului.
Obligaţiuni standard cu cupon prestabilit.
Obligaţiuni cu dobândă variabilă în care cuponul este recalculat periodic din şase în şase luni.
Obligaţiuni cu cupon zero este tipul de obligaţiune la care investitorul primeşte diferenţa
dintre valoarea nominală a obligaţiunii şi preţul său de răscumpărare cu discount.
Obligaţiuni precare sunt obligaţiuni cu grad mare de risc, dar şi cu o rată mare a cuponului.
Pentru a emite un împrumut obligatar, societăţile pe acţiuni trebuie să aibă cel puţin doi ani
de experienţă şi două bilanţuri legal aprobate de organele în drept şi să ofere garanţii creditorilor.
Decizia de a emite obligaţiuni revine consiliului de administraţie al societăţii sau adunării
generale a acţionarilor cu majoritate de cel puţin două treimi din acţionari.
Cumpărător de obligaţiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică.
În unele state există restricţii în ceea ce priveşte calitatea creditorului şi valoarea totală a
obligaţiunilor cumpărate de un singur creditor, mai ales în cazul obligaţiunilor emise de stat.
Emisiunea de obligaţiuni impune nişte condiţii care sunt prevăzute într-un prospect. Aceste
condiţii prevăd ca emisiunea să fie făcută într-o sumă standard, să existe o bancă sau un consorţiu
bancar pentru plasarea emisiunii pe piaţa primară, să existe o piaţă secundară pentru tranzacţiunile
obligaţiunilor şi un serviciu în ţara emitentă care să se ocupe de rambursare.
În efectuarea unei emisiuni de obligaţiuni intervin: fiduciarul, curtierul (investment banker-ul),
banca emitentului şi Comisia Naţională de Valori Mobiliare.
Fiduciarul apără interesele viitorilor subscriitori şi trebuie să fie autorizat de către societatea
comercială emitentă de obligaţiuni. Aceasta pe o parte supraveghează societatea emitentă în numele
creditorilor, iar pe de altă parte scuteşte societatea comercială să trateze cu fiecare creditor în parte.
Curtierul acordă consultanţă, intermediază plasamentul şi asigură vânzarea obligaţiunilor
emise. Curtierii pot achiziţiona de la început în nume propriu toate obligaţiunile emise, pe care apoi
le pot vinde diverşilor investitori, permiţând astfel societăţii emitente să încaseze întreaga sumă. În
această situaţie, plasamentul este de tip angajament ferm.
Dacă obligaţiunile emise sunt nevândute şi după un anumit timp sunt cumpărate de curtier,
plasamentul va fi de tip angajament stand-by. Sunt situaţii în care curtierii nu îşi asumă
responsabilitatea nevânzării obligaţiunilor, ceea ce reprezintă un plasament de tipul celei mai bune
execuţii (best-efforts).
Curtierii se mai ocupă şi de tranzacţionarea obligaţiunilor pe parcursul duratei împrumutului
obligatar.
Banca sau consorţiul bancar, prin intermediul ghişeelor bancare, efectuează toate
operaţiunile de trezorerie aferente împrumutului obligatar. De asemenea, banca este cea care
garantează împrumutul obligatar pe baza unor garanţii imobiliare ale societăţii emitente.

25
 Comisia Naţională de Valori Mobiliare reprezintă organismul juridic care supraveghează
operaţiunile de valori mobiliare.
Garanţia împrumutului se asigură în mod diferit în funcţie de emitent. Pentru titlurile
datoriei publice garantarea se poate face global (prin capacitatea emitentului de a încasa venituri
publice) şi separat (pe baza veniturilor provenite dintr-o anumită sursă) doar pentru rambursarea
creditului contractat prin emisiunea respectivă de obligaţiuni. Pentru emisiunile de obligaţiuni
municipale sunt situaţii în care se acordă garanţii de stat.
Pentru titlurile private de credit, rambursarea este asigurată prin garanţii simple, care dă
dreptul de creanţă deţinătorului de obligaţiuni asupra activului emitentului. În cazul în care
societatea dă faliment, dreptul de creanţă se exercită înaintea drepturilor de proprietate ale
acţionarilor, dar după onorarea creanţelor altor creditori care deţin titluri de credit ipotecar sau
gajuri şi prin garanţii suplimentare, oferite de regulă de o bancă.

3.3. Investiţiile financiare

Investiţiile financiare sunt investiţii de portofoliu şi reprezintă plasamente financiare cu

scopul obţinerii de profit.
O investiţie financiară se poate realiza apelând la una din următoarele modalităţi:
 cumpărarea de acţiuni sau obligaţiuni;
 acordarea de credite;
 plasamente bancare;
 operaţiuni valutare.
Pe piaţa financiară, investiţiile financiare se realizează prin intermediul activelor financiare.
Acestea pot fi:
 active bancare, care rezultă în urma operaţiunilor bancare;
 active de capital, care rezultă din plasamente pe termen mediu şi lung;
 active monetare, care rezultă din plasamente pe termen scurt.
Piaţa financiară este constituită din ansamblul mecanismelor, tehnicilor şi instituţiilor create
cu scopul de a permite persoanelor fizice şi juridice să-şi plaseze sau să achiziţioneze active
financiare în scopul obţinerii de profit. În vederea obţinerii de profit, activele financiare parcurg un
circuit închis în două etape:
 o primă etapă de la posesorii de active la intermediari care le gestionează şi le plasează
spre fructificare, utilizatorilor;
 a doua etapă, de la utilizatorii de active financiare, la intermediari care le restituie
posesorilor inclusiv profitul sau pierderea.
În calitate de posesori de active financiare pot fi persoane fizice sau persoane juridice. În
calitate de intermediari, pe piaţa financiară apar următoarele instituţii: băncile, bursele de valori,
societăţile financiare, fondurile de investiţii, companiile de asigurare, fondurile de pensii etc.
În calitate de utilizatori de active financiare pe piaţa financiară apar băncile, persoanele
fizice, persoanele juridice. Investiţiile sunt împărţite pe clase de active financiare. Există patru tipuri
de active financiare în economie: banii, obligaţiunile, acţiunile şi activele reale.
Banii reprezintă un mijloc de plată sau un mijloc de schimb.
Obligaţiunile reprezintă împrumuturi pe termen lung cu dobândă fixă cu date de plată
specificate şi o scadenţă statuată.
Obligaţiunile sunt emise de guvern, municipalităţi, firme etc.
Rata dobânzii la obligaţiuni reprezintă riscul de neplată a datoriei.
Acţiunile sau investiţiile de tip proprietate reprezintă drepturile asupra profiturilor unei
societăţi (firme). Deţinătorii de acţiuni primesc dividende fie sub forma unui cupon, fie ca o valoare
determinată.

26
 Activele financiare mai includ de asemenea creditele bancare, obligaţiuni de tip leasing.
Activele financiare sunt necesare întrucât cu ajutorul lor se pot achiziţiona şi construi activele reale.
Activele financiare sau hârtiile de valoare sunt valoroase deoarece ele reprezintă drepturi
asupra activelor reale ale societăţii sau firmei.
Activele reale pot fi divizate în active tangibile şi active intangibile.
Activele tangibile sunt reprezentate de: uzine, fabrici, echipamente, terenuri, bunuri de
folosinţă îndelungată (mobilă, automobile) etc.
În componenţa activelor intangibile intră: brevetele, mărcile, expertizele tehnice.

3.4. Rezumat

Există mai multe forme de mobilizare a resurselor financiare: leasing-ul, emisiunea de valori
mobiliare, investiţiile financiare.
Leasing-ul reprezintă o formă de a efectua investiţii fără însă a apela în mod explicit la
creditele bancare.
Operaţiunea de leasing constă în închirierea de bunuri de la societăţi financiare de către
diverse persoane fizice sau juridice care nu dispun de resurse băneşti pentru a le cumpăra.
Închirierea se face pe o perioadă dată de timp pe baza unui contract în care sunt stipulate
condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile părţilor şi condiţiile de transfer ale bunului în
proprietatea beneficiarului atunci când acesta o cere.
Există o diversitate de forme de leasing care se diferenţiază între ele prin: durata închirierii,
părţile participante, numărul şi ponderea ratelor în preţul de vânzare al bunului.
O altă sursă de capitalizare a societăţilor comerciale este emisiunea de valori mobiliare.
Poziţia societăţii comerciale faţă de valorile mobiliare poate să fie ori de emitent sau de
investitor.
În calitate de emitent, societatea comercială se ocupă de problema realizării emisiunii,
organizarea plasamentului şi a furnizării de informaţii pentru investitor.
În calitate de investitor va cumpăra valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni) de pe piaţa primară
sau va participa la tranzacţiile de pe piaţa secundară.
Investiţiile financiare sunt investiţii de portofoliu şi reprezintă plasamente financiare cu
scopul de a obţine profit.
Investiţia financiară se poate realiza apelând la una din următoarele modalităţi: cumpărarea
de acţiuni sau obligaţiuni, acordarea de credite, plasamente bancare, operaţiuni valutare.

3.5. Întrebări

1. Care sunt formele de mobilizare a resurselor financiare?

2. Ce este leasing-ul?
3. Care sunt formele de leasing?
4. Care este poziţia societăţii comerciale faţă de valorile mobiliare?
5. În ce constă emisiunea de acţiuni?
6. Care sunt părţile componente ale unei acţiuni?
7. Ce este creditul obligatar?
8. Ce este preţul de emisiune?
9. Ce este preţul de rambursare?
10. Cine intervine în efectuarea unei misiuni de obligaţiuni?
11. Ce sunt investiţiile financiare?
12. Care sunt modalităţile de efectuare a unei investiţii financiare?

27
 3.6. Bibliografie

Oancea Margareta – Tratat de management în unităţile agricole – Editura Ceres,

Bucureşti, 1999.
Tănăsescu Rodica şi colab. – Management performant în unităţile agroalimentare –
Editura Semne, Bucureşti, 1999.
Topală E. – Fezabilitate şi restructurare – Editura Semne, Bucureşti, 1996.
Bran Paul şi colab. – Elaborarea studiului de fezabilitate – metodologie – Tribuna
economică, Nr. 19, 10 mai 1991.

28
 Capitolul 4
EFICIENŢA ECONOMICĂ –
ELEMENT ESENŢIAL AL DECIZIEI DE INVESTIŢII

Obiectivele urmărite:
- prezentarea conceptului de eficienţă economică în domeniul investiţiilor;
- prezentarea indicatorilor de apreciere a eficienţei economice în general şi în
domeniul investiţiilor;
- prezentarea indicatorilor de apreciere a eficienţei economice în general şi în
domeniul investiţiilor;
- prezentarea indicatorilor de apreciere a eficienţei economice a investiţiilor la nivel
microeconomic;
- prezentarea indicatorilor de apreciere a eficienţei economice a investiţiilor la nivel
macroeconomic.

Conţinut:
4.1. Conceptul de eficienţă economică a producţiei şi investiţiilor
4.2. Indicatori de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor
4.2.1. Indicatori de evaluare a eficienţei economice a proiectelor de investiţii la
nivel microeconomic
4.2.2. Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic
4.3. Aplicaţii privind evaluarea eficienţei economice a investiţiilor cu ajutorul
indicatorilor statici
4.4. Rezumat
4.5. Întrebări
4.6. Bibliografie

Eficienţa economică a investiţiilor reprezintă o necesitate obiectivă mai ales în cadrul

economiei de piaţă, unde predomină concurenţa.
În sistemul concurenţei, al pieţei libere, acţiunile întreprinzătorilor sunt competitive în
măsura în care ele sunt eficiente, adică asigură obţinerea unor efecte cât mai mari, în raport cu
eforturile depuse.

4.1. Conceptul de eficienţă economică a producţiei şi investiţiilor

Eficienţa economică exprimă rezultatele ce se obţin în urma desfăşurării unei activităţi prin
prisma resurselor consumate.
Eficienţa economică se calculează ca raport între mărimea efectelor şi mărimea eforturilor
sau ca raport între mărimea eforturilor şi a efectelor.
Cele două comparaţii pot fi exprimate astfel:
Efect Efort
Eficienta economica  sau
Efort Efect
În primul caz se stabileşte efectul care se obţine la o unitate de efort şi care trebuie să fie
maxim, iar în al doilea caz se stabileşte efortul necesar pentru obţinerea unei unităţi de efect, care
trebuie să fie minim.
29
 Eficienţa economică mai poate fi exprimată şi ca diferenţa dintre efectele obţinute şi
eforturile depuse. În acest caz eficienţa economică este exprimată prin intermediul indicatorului
profit la nivelul întregii activităţi desfăşurate.
Eficienţa economică are un caracter complex, fapt care impune o analiză a eforturilor depuse
şi a efectelor obţinute din punct de vedere al volumului, cât şi al structurii şi importanţei lor.
După activitatea la care se referă, eforturile se pot clasifica în eforturi pentru investiţii şi
eforturi pentru producţie (inclusiv eforturile pentru aprovizionarea cu resurse, cât şi pentru
desfacerea producţiei obţinute).
În categoria eforturilor pentru investiţii intră: volumul investiţiilor pentru realizarea
proiectului de investiţii, volumul lucrărilor de construcţii-montaj, iar în categoria eforturilor pentru
producţie se includ cheltuielile de aprovizionare cu resursele necesare desfăşurării procesului de
producţie, cheltuielile de producţie privind desfăşurarea procesului de producţie, cheltuielile privind
desfacerea producţiei obţinute.
Efectele economice au o natură complexă variată neputând fi cuantificate exhaustiv. Ele
trebuie să fie la un nivel care să satisfacă nevoia socială (individuală şi de producţie) în raport cu
posibilităţile oferite de consumul de resurse.

4.2. Indicatori de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor

Realizarea unui obiectiv investiţional necesită existenţa mai multor variante de proiect de
investiţii. Fiecare variantă de proiect se caracterizează printr-o multitudine de informaţii referitoare
la eforturi, efecte, raportul dintre acestea, durată de realizare a obiectivului, durata de producere a
efectelor etc. Pentru a alege varianta optimă de proiect de investiţii se foloseşte un sistem de
indicatori de eficienţă economică care scot în evidenţă eficacitatea investiţiei sub aspect cantitativ şi
pe cât posibil calitativ.
Indicatorii utilizaţi pentru aprecierea variantelor de proiect de investiţii se poate clasifica
după mai multe criterii:
1. După sfera de cuprindere avem:
a) indicatori care cuantifică eforturile necesare realizării obiectivului investiţional şi
pentru funcţionarea acestuia, cum sunt: volumul investiţiei totale, structura investiţiei
totale, mărimea imobilizărilor, cheltuielile anuale de producţie, structura costurilor de
producţie, volumul de forţă de muncă necesar şi structura acestuia;
b) indicatori care cuantifică efectele, cum sunt: capacitatea de producţie exprimată fizic
şi valoric prin intermediul veniturilor, structura producţiei, profitul anual;
c) indicatori referitori la perioada de realizare a obiectivului investiţional şi de
funcţionare a acestuia. Din această categorie fac parte următorii indicatori: durata de
execuţie a obiectivului investiţional, durata de execuţie până la punerea în funcţiune
parţială a unor capacităţi de producţie, durata de timp până la atingerea parametrilor
proiectaţi, durata de funcţionare fizică şi eficientă a capacităţilor de producţie;
d) indicatori ai eficienţei economice. Dintre aceşti indicatori menţionăm: investiţia
specifică, termenul de recuperare a investiţiei, coeficientul de eficienţă economică,
cheltuieli recalculate, cheltuieli specifice recalculate şi randamentul economic al
investiţiilor.
2. În funcţie de nivelul la care se face evaluarea proiectelor de investiţii şi analiza
economică, avem:
a) indicatori de evaluare a proiectelor de investiţii la nivel de ramură sau la nivelul
economiei naţionale (macroeconomic);
b) indicatori de evaluare a proiectelor de investiţii la nivel de agent economic
(microeconomic).

30
 4.2.1. Indicatori de evaluare a eficienţei economice a proiectelor de investiţii la nivel
microeconomic

Indicatorii de evaluare a proiectelor de investiţii la nivel de agent economic la rândul lor pot
clasifica în funcţie de sfera de cuprindere, în indicatori cu caracter general, indicatori de bază,
indicatori suplimentari şi indicatori specifici.
Indicatorii cu caracter general sunt cei care se utilizează şi în activitatea de producţie şi
contribuie la formarea unei imagini de ansamblu asupra eforturilor şi efectelor ce vor caracteriza
activitatea viitorului obiectiv investiţional, precum şi a eficienţei economice a acestuia. În această
categorie intră următorii indicatori:
Capacitatea de producţie, exprimă producţia maximă de o anumită structură şi calitatea ce
poate fi obţinută într-o perioadă dată (de regulă un an), în condiţiile folosirii depline a capitalului fix
productiv şi în condiţii tehnico-organizatorice optime. Capacitatea de producţie se exprimă în
unităţi fizice, ca de exemplu: tone, kg, metri liniari, metri pătraţi, metri cubi, bucăţi etc.
Atunci când producţia obţinută este heterogenă, capacitatea de producţie se exprimă valoric,
în lei. În cazul obiectivelor investiţionale din domeniul social-cultural capacitatea de folosinţă se
exprimă sub forma numărului de paturi de spital, numărul de locuri într-un teatru sau într-un
cinematograf.
Capacitatea de producţie este un indicator de volum care cuantifică principalul efect
economic al investiţiei.
Cheltuielile de producţie cuantifică eforturile ce urmează a fi făcute de agentul economic
(eforturi de natură materială, umană, financiară) pentru obţinerea producţiei ce urmează a se obţine
la nivelul viitorului obiectiv investiţional.
Este un indicator sintetic care se poate calcula pentru întreaga producţie sau pentru o unitate
de produs (costul de producţie). Se mai pot calcula o serie de indicatori de apreciere a eficienţei
economice a capitalului consumat, cum sunt: cheltuieli la 1000 de lei producţie, ponderea
cheltuielilor materiale în total cheltuieli de producţie.
Valoarea producţiei (venituri), este un indicator care cuantifică efectul obţinut în urma
desfăşurării activităţii de producţie pe o perioadă de timp, de regulă un an. Pornind de la valoarea
producţiei se mai pot calcula şi alţi indicatori de eficienţă economică, cum sunt: producţia la 1000
de lei capital fix, productivitatea muncii (venituri pe salariat).
Profitul este indicatorul care exprimă efectul net al unei activităţi sau serviciu şi se
determină pe total activităţi sau pentru fiecare produs în parte. Cu ajutorul profitului agenţii
economici asigură recuperarea capitalului cheltuit şi îşi constituie fondul de dezvoltare (investiţii).
Cu ajutorul profitului se poate calcula unul din cei mai importanţi indicatori de eficienţă economică,
şi anume rata profitului (rata rentabilităţii capitalului consumat).
Productivitatea muncii. În activitatea investiţională ca şi în activitatea de producţie, forţa de
muncă reprezintă un principal factor de producţie. Rezultatele economice depind foarte mult de
modul cum este utilizată forţa de muncă şi de nivelul de pregătire profesională a acestuia.
Pentru a aprecia eficienţa cu care se consumă în cadrul unei activităţi munca este necesar
calculul indicatorului productivitatea muncii.
Productivitatea muncii exprimă producţia care poate fi realizată de un muncitor în unitatea
de timp sau timpul necesar pentru realizarea unei unităţi de producţie. Acest indicator mai poate fi
exprimat şi sub forma veniturilor realizate pe salariat.
Productivitatea medie a muncii se determină fie prin raportarea producţiei la munca cheltuită
pentru obţinerea acesteia, fie prin raportarea cheltuielilor de muncă la producţia obţinută.
Fiecare agent economic va trebui să aleagă ca variantă de proiect de investiţii, varianta
pentru care acest indicator este favorabil, dar se va preocupa şi de îmbunătăţirea indicatorului în
procesul de producţie, de utilizarea viitoarelor capitaluri fixe.
Consumurile specifice de materii prime, materiale, energie, combustibil. Acestea au o
importanţă deosebită în aprecierea eficienţei economice a variantelor de proiecte de investiţii

31
deoarece ele influenţează în mod direct costul producţiei şi deci rentabilitatea viitorului obiectiv
investiţional.
Consumurile de materii prime şi materiale trebuiesc analizate din punct de vedere cantitativ,
calitativ şi al structurii lor.
Numărul de salariaţi de care va avea nevoie viitorul obiectiv investiţional pe perioada de
funcţionare se stabileşte cu ajutorul indicatorului de efort numit numărul mediu scriptic de salariaţi.
Acest indicator interesează pentru orice proiect de investiţii atât pe total, cât şi structura după
profesie (muncitori, ingineri, tehnicieni).
În cadrul indicatorilor generali pot fi incluşi şi alţi indicatori, potrivit naturii obiectivului
analizat, a ramurii din care fac parte.
Indicatorii de bază
Investiţia totală cuantifică mărimea fondurilor necesare pentru realizarea unui obiectiv
investiţional. Reprezintă unul dintre principalii indicatori de volum folosit în adoptarea deciziei de
investiţii.
Investiţiile însumează totalitatea resurselor ce se consumă pentru ridicarea obiectivului până
la punerea lui în funcţiune.
În investiţia totală se includ: investiţia directă, colaterală şi conexă, necesarul de mijloace
circulante necesare la prima dotare, precum şi o serie de cheltuieli pentru pregătirea salariaţilor
viitorului obiectiv economic. De asemenea, mai intră şi pierderile de profit ca urmare a scoaterii din
circuit a unor resurse financiare.
Acest efort investiţional se calculează cu ajutorul relaţiei:
It = Id + Icol + Icon + M + Cs + Pi
în care: It = investiţia totală;
Id = investiţia directă;
Icol = investiţia colaterală;
Icon = investiţia conexă;
M = necesarul de mijloace circulante la prima dotare;
CS = cheltuieli privind pregătirea cadrelor, supravegherea lucrărilor;
Pi = pierderile de profit ca urmare a scoaterii din circuitul economic a unor resurse
financiare.
Investiţiile se materializează în capitaluri fixe care pot fi active sau pasive. Capitalul fix
activ participă nemijlocit la procesul de producţie (instalaţii, utilaje, echipamente, animale,
plantaţii), iar cele pasive asigură buna funcţionare a celor active, cum sunt clădirile.
Atunci când se urmăreşte modernizarea obiectivului economic, la investiţia totală se mai
adaugă şi pierderile de profit ca urmare a scoaterii din funcţiune a unor capacităţi de producţie în
vederea modernizării.
It = Id + Icol + Icon + M + Cs + Pi + Pc
în care: Pc = pierderile de profit ca urmare a scoaterii din funcţiune a unor capacităţi de producţie
pentru modernizare.
Durata procesului investiţional cuprinde trei părţi: perioada de proiectare, perioada de
execuţie şi perioada de funcţionare a obiectivului investiţional.
Perioada de proiectare este perioada de timp în care se elaborează documentaţiile necesare
de investiţii, se obţin avizele şi aprobările, se constituie sursele de finanţare, se contactează
constructorul şi se deschide finanţarea.
Perioada de execuţie a lucrărilor de investiţii. În această perioadă, fondurile investiţionale se
materializează în capitaluri fixe. Ca urmare a faptului că în această perioadă sunt scoase din
circuitul economic productiv o serie de resurse (umane, materiale, financiare), perioada respectivă
trebuie să fie cât mai scurtă, pentru a reduce imobilizările de fonduri.
Perioada de funcţionare a capitalului fix, este perioada în care se obţin efectele economice
(producţie, profit). Acum se verifică în ce măsură deciziile luate în cadrul procesului investiţional
au fost cele mai bune.

32
 În general această perioadă, la rândul ei, poate fi împărţită în trei perioade: perioada până la
atingerea parametrilor proiectaţi, perioada normală de funcţionare şi perioada de declin. Prima şi
ultima trebuie să fie cât mai scurte deoarece profiturile obţinute se situează sub cele normale
stabilite prin proiectare. În perioada a doua capitalul fix funcţionează la parametrii tehnico-
economici proiectaţi, iar efectele nete sunt maxime şi deci beneficiarul se va preocupa de
prelungirea cât mai mult a acestei durate prin asigurarea unei funcţionări normale a capitalurilor
fixe, cât şi prin luarea unor decizii de modernizare a utilajelor, instalaţiilor, echipamentelor, de
reutilare sau chiar de restructurare a producţiei.
Investiţia specifică asigură comparabilitatea între efortul investiţional făcut pentru realizarea
unui obiectiv economic şi rezultatele obţinute exprimate prin capacitatea de producţie.
Capacitatea de producţie poate fi exprimată atât fizic, cât şi valoric.
I
s t
qh
în care: s = investiţia specifică;
It = investiţia totală;
qh = capacitatea de producţie exprimată fizic (tone, bucăţi, kg, m2, m3, metri liniari).
În acest caz investiţia specifică arată care este efortul investiţional în lei, ce se face pentru
realizarea unei unităţi de capacitate fizică – tonă, kwh, bucată, metru pătrat etc.
Investiţia specifică se mai poate calcula şi prin raportarea investiţiei totale la capacitatea de
producţie exprimată valoric (lei).
I
s t
Qh
în care: s = investiţia specifică;
It = investiţia totală;
Qh = capacitatea de producţie exprimată valorică (lei).
Trebuie menţionat că Qh semnifică şi valoarea producţiei sau venitul anual.
Indicatorul investiţie specifică astfel calculat exprimă efortul investiţional făcut pentru
obţinerea unui leu-producţie.
Relaţiile de calcul se stabilesc diferenţiat pentru obiective noi şi pentru cele supuse
procesului de dezvoltare, modernizare, retehnologizare, precum şi pentru comparaţii între variantele
de proiecte de investiţii astfel:
 Pentru obiective noi:
It
si  i
qi
în care: si = investiţia specifică;
I t i = investiţia aferentă variantei i;
qi = capacitatea de producţie exprimată fizic pentru varianta i;
i = varianta de investiţii.
 Pentru modernizarea, dezvoltarea sau retehnologizarea obiectivelor existente:
Im
sm 
qm  q0
în care: sm = investiţia specifică în cazul modernizării, dezvoltării, retehnologizării;
Im = investiţia alocată pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare;
qm = capacitatea de producţie exprimată fizic după modernizare;
q0 = capacitatea de producţie exprimată fizic înainte de modernizare.
De asemenea se pot calcula în acest caz, investiţia specifică şi în funcţie de sporul realizat la
valoarea producţiei.

33
 Im
s' m 
Q m  Q0
în care: Qm = reprezintă valoarea producţiei obţinută după modernizare, dezvoltare,
retehnologizare;
Q0 = valoarea producţiei realizată înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare.
În acest caz indicatorul arată cheltuielile investiţionale ce se fac pentru a creşte valoarea
producţiei cu un leu.
 Pentru compararea variantelor de proiect de investiţii. În cazul în care se compară între
ele mai multe variante de proiect de investiţii există două posibilităţi de a realiza acest lucru. Prima
posibilitate constă în aceea că se calculează investiţia specifică pentru fiecare variantă în parte şi se
compară între ele mărimile obţinute şi apoi se alege drept variantă optimă, varianta cu investiţia
specifică cea mai mică. A doua posibilitate se referă la faptul că una dintre variante prevede un
volum suplimentar de investiţii, care se materializează într-o capacitate de producţie mai mare. În
acest caz interesează volumul suplimentar de investiţii solicitat şi efectele obţinute din acesta. În
acest caz investiţia specifică se calculează:
It  It
sc  i n
qi  q n
în care: Sc = investiţia specifică pentru comparaţii şi exprimă necesarul suplimentar de investiţii
în varianta i faţă de varianta n pentru a obţine o unitate suplimentară de capacitate
fizică de producţie;
Iti = valoarea investiţiei în varianta i;
It n = valoarea investiţiei în varianta n;
qi, qn = capacitatea fizică de producţie în varianta i şi respectiv în varianta n.
Se poate calcula şi în funcţie de sporul producţiei valorice:
It  It
s'c  i n
Qi  Q n
în care: Qi, Qn = valoarea producţiei în cazul variantei i şi respectiv în cazul variantei n.
În acest caz investiţia specifică exprimă necesarul suplimentar de investiţii în varianta i faţă
de varianta n pentru a creşte valoarea producţiei cu un leu în varianta i faţă de varianta n.
Termenul de recuperare a investiţiei, exprimă perioada de timp în care investiţia se
recuperează din profitul anual alocat pentru investiţii.
În funcţie de destinaţia investiţiei (construirea de obiective noi, modernizări, dezvoltări,
retehnologizări de unităţi deja existente sau asigurarea comparabilităţii cu alte variante de
investiţii), pentru calculul acestui indicator se folosesc mai multe relaţii.
 Pentru obiective noi:
I
T t ,
Ph
în care: T = termenul de recuperare a investiţiei;
It = investiţia efectuată pentru obiectivul economic;
Ph = profitul anual.
 Pentru modernizări, dezvoltări sau retehnologizarea obiectivelor existente, termenul de
recuperare a investiţiei se calculează astfel:
Im
T ,
Ph  Ph
m o

în care: T = termenul de recuperare a investiţiei;

Im = valoarea investiţiei alocată pentru modernizare, retehnologizare;

34
 Ph m = profitul anual obţinut în urma investiţiei făcute;
Ph 0 = profitul anual obţinut înainte de modernizarea, dezvoltarea, retehnologizarea obi-
ectivului economic.
Indicatorul în acest caz exprimă perioada de timp în care recuperează investiţia din profitul
suplimentar obţinut, ca urmare a modernizării, dezvoltării, retehnologizării obiectivului economic.
În cazul în care prin investiţia efectuată se urmăreşte cu prioritate reducerea cheltuielilor de
producţie care va influenţa mai departe profitul unităţii, termenul de recuperare a investiţiei se poate
determina astfel:
Im
T ,
Ch 0  Ch m
în care: T = termenul de recuperare a investiţiei;
Im = valoarea investiţiei alocată pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare;
C h 0 = cheltuielile anuale de producţie ce se făceau înainte de modernizare, dezvoltare,
retehnologizare;
C h m = cheltuielile anuale de producţie ce se fac după modernizare, dezvoltare, retehnologizare.
Termenul de recuperare astfel calculat exprimă perioada de timp în care se recuperează
investiţia făcută pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare pe seama economiilor realizate la
costul de producţie.
În cazul investiţiilor pentru modernizare, dezvoltare şi retehnologizare, valoarea investiţiei
trebuie corectată cu o serie de elemente, cum ar fi: valoarea neamortizată a capitalului fix ce
urmează a fi lichidat, sumele încasate din valorificarea unor utilaje sau părţi componente ale
acestora, precum şi pierderile de profit datorată întreruperii producţiei pe perioada de realizare a
modernizării, dezvoltării, retehnologizării.
Influenţa elementelor enunţate mai sus asupra termenului de recuperare a investiţiei ar putea
fi surprinsă prin următoarea relaţie de calcul:
I m  A n  Vv  Pp
T
Ph m  Ph 0
în care: T = termenul de recuperare a capitalului investit pentru modernizare, dezvoltare,
retehnologizare;
Im = capitalul investit pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare;
An = amortizarea nerecuperată a capitalului fix ce urmează a fi lichidat;
Vv = veniturile obţinute din vânzarea unor utilaje sau a unor părţi componente a utilajelor
dezmembrate;
Pp = pierderile de profit pe timpul realizării investiţiei;
Ph m = profitul anual obţinut în urma investiţiei făcute;
Ph 0 = profitul anual care se obţinea înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare.
În calculele de eficienţă economică a investiţiilor, profitul anual se consideră constant pe
toată perioada de funcţionare a obiectivului economic. În realitate acesta diferă de la un an la altul
în funcţie de producţia realizată, care şi ea la rândul ei depinde de o serie de aspecte, cum ar fi:
darea parţială în funcţiune a unor capacităţi de producţie, atingerea sau nu a parametrilor proiectaţi
în timpul stabilit. În cazul în care pe perioada de execuţie se dau parţial în folosinţă capacităţi de
producţie şi se obţine profit, acesta determină reducerea efortului investiţional. De asemenea, dacă
în prima perioadă de funcţionare a capitalului fix, până la atingerea parametrilor proiectaţi, nu se
realizează profitul stabilit, atunci profitul nerealizat trebuie adăugat la efortul investiţional.
În acest caz termenul de recuperare a investiţiei se poate calcula pe baza relaţiei:
I  Ps  Pn
T ,
Ph

35
în care: T = termenul de recuperare a investiţiei;
I = capitalul investit;
Ps = profitul realizat suplimentar prin punerea în funcţiune a unor capacităţi de producţie
în cadrul duratei de realizare a obiectivului economic;
Pn = profitul nerealizat în perioada până la atingerea parametrilor proiectaţi;
Ph = profitul anual.
În cazul comparării a două variante de proiect de investiţii se constată că o variantă faţă de
alta presupune un efort de capital investit mai mare, dar şi efectul obţinut este substanţial mai mare.
În această situaţie ceea ce ne interesează este în ce perioadă de timp diferenţa de capital investit se
va recupera din sporul de profit obţinut. În această situaţie, termenul de recuperare a capitalului
investit se calculează astfel:
I I
T i n ,
Ph i  Ph n
în care: T = termenul de recuperare a investiţiei suplimentare;
Ii – In = diferenţa de capital investit în varianta i faţă de varianta n de investiţii;
Ph i  Ph n = sporul de profit obţinut în varianta i faţă de varianta n de investiţii.
Termenul de recuperare a capitalului investit astfel calculat exprimă în câţi ani se va
recupera diferenţa de capital prevăzută în varianta i faţă de varianta n prin sporul de profit calculat
ca diferenţă între profitul variantei i de investiţii faţă de profitul variantei n.
Acest indicator astfel calculat poate fi folosit numai împreună cu celelalte forme de calcul,
care au un grad mai mare de cuprindere deoarece se referă la întreg efortul investiţional şi la toate
veniturile anual, pe când ultima relaţie de calcul asigură comparabilitatea numai între efortul
investiţional suplimentar şi efectul economic corespunzător acestui efort. La adoptarea deciziei de
investiţii se alege varianta la care termenul de recuperare este cel mai scurt. Atunci când pe
perioada procesului investiţional se dau în folosinţă capacităţi de producţie care duc la obţinerea de
profit, termenul de recuperare se calculează astfel:
I  Pp
T ,
Ph
în care: T = termenul de recuperare a capitalului investit;
Pp = profitul obţinut în perioada de realizare a obiectivului economic;
Ph = profitul anual din perioada de funcţionare a obiectivului economic.
Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor
Acest indicator exprimă profitul anual obţinut la un leu investit.
 În situaţia realizării de investiţii pentru construcţia de obiective economice noi,
coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor se calculează astfel:
P
e h ,
It
în care: e = coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor;
Ph = profitul anual obţinut ca urmare a realizării obiectivului investiţional;
It = volumul capitalului investit pentru realizarea obiectivului.
Conform relaţiilor prezentate, rezultă că între termenul de recuperare şi coeficientul de
1
eficienţă economică a investiţiilor există o relaţie inversă, respectiv e  . Cei doi indicatori fiind
T
complementari, în calculele de eficienţă economică a investiţiilor se foloseşte numai unul din ei.
 Pentru modernizarea, dezvoltarea şi retehnologizarea unor obiective deja existente
coeficientul de eficienţă economică se calculează astfel:
Ph  Ph 0
e m ,
Im

36
în care: e = coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor;
Ph m = profitul anual obţinut în urma modernizării, dezvoltării, retehnologizării;
Ph 0 = profitul anual obţinut înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare;
Im = capitalul investit în vederea modernizării, dezvoltării, retehnologizării.
Atunci când prin investiţiile făcute pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare se
urmăreşte reducerea cheltuielilor de producţie, indicatorul, coeficientul de eficienţă economică se
poate calcula astfel:
Ch 0  Ch m
e ,
Im
în care: e = coeficientul de eficienţă economică;
C h 0 = cheltuielile de producţie înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare;
C h m = cheltuielile de producţie rezultate după modernizare, dezvoltare, retehnologizare;
Im = capitalul investit în vederea modernizării, dezvoltării, retehnologizării
 Pentru compararea mai multor variante de proiecte de investiţii.
Având în vedere aceeaşi situaţie prezentată în cazul termenului de recuperare a investiţiei,
atunci când avem mai multe variante de proiect de investiţii, calculul indicatorului coeficientului de
eficienţă economică se prezintă astfel:
P  Ph n
e  hi ,
Ii  I n
în care: Phi – Phn = sporul de profit obţinut în varianta i faţă de varianta n;
Ii – In = diferenţa de capital investit în varianta i faţă de varianta n.
Ca şi în cazul termenului de recuperare, dacă în perioada de execuţie se dau în folosinţă
capacităţi de producţie şi se obţine profit, coeficientul de eficienţă economică se stabileşte astfel:
P
e h ,
I  Pp
în care: e = coeficientul de eficienţă economică;
Ph = profitul anual obţinut în perioada de funcţionare a obiectivului economic;
Pp = profitul parţial obţinut în perioada de execuţie.
Cheltuieli echivalente sau recalculate
Evaluând eficienţa economică a investiţiilor pentru diverse variante posibile de proiect de
investiţii, frecvent întâlnim situaţii în care o variantă de proiect presupune în faza investiţională un
volum de capital mai mare comparativ cu alte variante, însă, după punerea în funcţiune, cheltuielile
de exploatare se află de fapt în relaţie inversă.
În această situaţie, problema prezentată mai sus poate fi prezentată astfel:
I i  I n dar C h i  C h n
Se pune întrebarea dacă să se opteze pentru varianta de proiect care necesită un efort
investiţional mai mic sau pentru o altă variantă de proiect investiţional cu un cost de exploatare
anual mai mic.
Ieşirea din impas în luarea unei astfel de decizii o oferă indicatorul cheltuieli echivalente sau
recalculate, care exprimă efortul total, pentru investiţie şi cheltuielile anuale de producţie.
D
K  I t   Ch ,
i 1
în care: K = cheltuieli recalculate;
It = volumul capitalului investit;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic;
Ch = cheltuielile anuale de producţie;
37
 D
 C h  cheltuielile totale de producţie, pe întreaga perioadă de funcţionare.
i 1
Dacă cheltuielile anuale sunt constante pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului
economic, cheltuielile recalculate se stabilesc astfel:
K  I t  Ch  D ,
în care: K = cheltuielile recalculate;
It = volumul capitalului investit;
Ch = cheltuielile anuale de producţie care sunt constante;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic.
Varianta de proiect de investiţii cea mai eficientă pornind de la acest indicator este aceea la
care cheltuielile recalculate sunt cele mai mici.
Indicatorul, cheltuieli recalculate asigură comparabilitatea numai dacă la toate variantele de
proiect de investiţii, capacităţile de producţie sunt egale. În situaţia în care capacităţile de producţie
diferă pe variante se calculează indicatorul cheltuieli specifice recalculate.
Cheltuieli specifice recalculate exprimă efortul total (cu investiţia şi cheltuielile anuale de
producţie) făcut pentru a obţine o unitate de capacitate de producţie fizică (q) sau valorică(Q).
Cheltuielile specifice recalculate se stabilesc astfel:
K
k ,
D
qh
i 1
în care: k = cheltuieli specifice recalculate;
K = cheltuieli recalculate;
qh = capacitatea anuală de producţie;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic.
În situaţia în care capacitatea anuală de producţie este constantă pe toată perioada de
funcţionare a obiectivului economic, indicatorul cheltuieli specifice recalculate se stabileşte astfel:
K
k
qh  D
Pentru a surprinde însă şi influenţa structurii producţiei, trebuie calculat acest indicator şi în
funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric.
În funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric, cheltuielile specifice recalculate se
stabilesc astfel:
K
k ,
D
 Qh
i 1
în care: k = cheltuieli specifice recalculate;
K = cheltuieli recalculate;
Qh = capacitatea anuală de producţie exprimată valoric;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic.
Atunci când capacitatea anuală de producţie este constantă pe perioada de funcţionare a
obiectivului, cheltuielile specifice recalculate se stabilesc astfel:
K
k
Qh  D

38
 Randamentul economic al investiţiilor
Acest indicator are un grad mai mare de cuprindere faţă de ceilalţi indicatori, asigurând
comparabilitatea între profitul net obţinut după recuperarea volumului capitalului investit din
profitul anual şi efortul investiţional şi se calculează cu ajutorul relaţiei:
P
R n ,
It
în care: R = randamentul economic;
Pn = profitul net;
It = capitalul investit.
Randamentul economic exprimă profitul final (după recuperarea investiţiei) obţinut la un leu
investit.
Profitul net reprezintă profitul ce se obţine, după ce efortul investiţional a fost compensat de
profitul anual.
Pn = Pt – I,
în care: Pn = profitul net;
Pt = profitul total obţinut pe toată perioada de funcţionare a obiectivului economic;
I = capitalul investit.
În consecinţă, randamentul economic al investiţiilor se mai poate calcula şi astfel:
P
R  t 1
I
Atunci când acest indicator este utilizat pentru alegerea de variante optime de proiect
investiţional, se alege varianta la care randamentul economic este cel mai mare.
Pentru creşterea randamentului economic în condiţiile unui anumit capital dimensionat
pentru realizarea unei investiţii este necesar să se crească profitul net.
Căile de creştere a profitului final sunt:
 reducerea timpului de recuperare a investiţiei;
 reducerea cheltuielilor de producţie;
 prelungirea duratei de funcţionare a obiectivului investiţional;
 creşterea valorii producţiei obţinute prin creşterea calităţii acesteia, îmbunătăţirea
structurii sortimentale, aspecte care vor duce la creşterea preţului de vânzare.
Indicatorii suplimentari completează sistemul de informaţii, în scopul evaluării cât mai
corecte a eficienţei economice a investiţiilor şi se referă la aprecierea activităţii desfăşurate în
domenii adiacente.
Indicatorii specifici surprind particularităţile pe care le prezintă unele ramuri sau domenii de
activitate în evaluarea eficienţei economice a investiţiilor. În evaluarea eficienţei economice a
investiţiilor din diferite ramuri ale economiei naţionale se menţin principiile generale de calcul ale
indicatorilor de eficienţă economică, iar indicatorii specifici vin să completeze ceilalţi indicatori de
eficienţă economică – indicatori cu caracter general, de bază, suplimentari.
Indicatori specifici în activitatea de comerţ
Impactul puternic între investiţii şi activitatea de comerţ, impune găsirea unor indicatori
adecvaţi, capabili să surprindă cele mai semnificative laturi ale eficienţei economice care în final să
conducă la o decizie eficientă de investiţii.
În funcţie de gradul de cuprindere şi sfera de aplicabilitate, aceşti indicatori se pot împărţi în
indicatori ce au caracter general şi indicatori de bază.
 Indicatori cu caracter general
Aceşti indicatori caracterizează activitatea de ansamblu a unităţilor economice şi în special
activitatea de import-export a acestora.
Producţia anuală destinată exportului, reflectă cantitatea de producţie destinată exportului
într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Indicatorul, producţia anuală destinată exportului
se poate calcula atât în unităţile fizice (qe) cât şi în unităţile valorice (Qe).

39
 Atunci când producţia destinată exportului este omogenă, acest indicator se calculează în
unităţi fizice astfel:
n
q e   q ei ,
i 1
în care: qe = producţia fizică destinată exportului;
q ei = producţia fizică exportată din sortimentul i;
i ... 1, 2 ... n = reprezintă numărul de sortimente de producţie.
Când producţia destinată exportului este heterogenă, indicatorul se calculează sub formă
valorică (în lei sau în valută) astfel:
n n
Qe   q e i  pi şi Q'e   q e i  p'i ,
i 1 i 1
în care: Qe, Q’e = valoarea producţiei destinată exportului exprimată în lei şi respectiv în valută;
q ei = producţia fizică exportată din sortimentul i;
pi, p’i = preţul unitar exprimat în lei sau în valută pentru sortimentul i.
Importul anual pentru producţie
Acest indicator măsoară efortul privind importul de materii prime, materiale, semifabricate,
piese, subansamble, echipamente tehnice, importuri care practic, condiţionează desfăşurarea
procesului de producţie corespunzător documentaţiei tehnico-economice.
Acest indicator se poate calcula astfel:
n n
M   mi pi şi M '   m i p 'i ,
i 1 i 1
în care: M, M’ = valoarea importului de materii prime, materiale, semifabricate, piese, subansamble,
echipamente tehnice în lei şi respectiv valută;
mi = cantitatea de materii prime, materiale, semifabricate, piese, echipamente tehnice
din sortimentul i;
pi, p’i = preţul unitar de achiziţie a sortimentului în lei şi respectiv în valută.
Importul specific pentru producţie, este un indicator care exprimă importul ce revine pe
unitatea de capacitate de producţie, calculat în lei sau în valută.
M M'
m şi m'  ,
q q
în care: m, m’ = importul specific pentru producţie exprimat în lei şi respectiv în valută;
M, M’ = valoarea importului pentru producţie în lei şi respectiv în valută;
q = capacitate de producţie.
Aportul valutar anual exprimă încasările valutare pe care le face unitatea economică sau
agentul economic pe baza producţiei exportate în timp de un an.
Aportul valutar reprezintă soldul dintre încasările şi cheltuielile în valută ale unui
întreprinzător.
Aportul valutar anual se calculează astfel:
A' v  Q'e M'c  N'c 
în care: A’v = aportul valutar;
Q’e = valoarea producţiei exortate, exprimată în valută;
M’c = valoarea importurilor exprimată în valută, folosite în procesul de obţinere a
producţiei destinată exportului;
N’c = valoarea materiilor prime, materialelor, pieselor, subansamblelor, încorporate în
producţia exportată, dar care s-ar fi putut exporta ca atare.
Aportul valutar arată cu cât creşte fondul valutar în urma efectuării unui anumit export.

40
 Aportul valutar specific, arată câte unităţi valutare se încasează în urma exportului unei
unităţi de producţie fizică (tonă, buc., m3).
A'
a 'v  v ,
qe
în care: a’v = aportul valutar specific;
A’v = aportul valutar;
qe = cantitatea de producţie exportată exprimată în unităţi fizice.
Aportul net valutar, exprimă valoarea nou creată şi realizată prin activitatea de comerţ
exterior şi reprezintă partea din preţul extern ce se realizează la exportul unui produs peste valoarea
în valută a materiilor prime şi materialelor din ţară şi din import, a combustibililor şi amortizării lor.
Acest indicator se calculează astfel:
A'nv  Q'e C'h me
în care: A’nv = aportul net valutar;
Q’e = valoarea producţiei destinată exportului, exprimată în valută;
C 'h me = cheltuielile materiale exprimate în valută.
Evaluarea în valută a cheltuielilor materiale se face pe baza calculaţiilor efectuate pentru
fiecare produs exportat.
Profitul în valută reprezintă profitul obţinut în urma exportului unei anumite cantităţi dintr-un
produs.
 
P' v  Q'e  C'h me  C'h ne
în care: P’v = profitul în valută;
Q’e = valoarea producţiei destinată exportului, exprimată în valută;
C'h me , C'h ne = cheltuieli materiale şi nemateriale, calculate în valută la preţurile existente
pe piaţa mondială.
Profitul în valută se poate calcula pentru întreaga activitate de import-export, dar şi pentru
fiecare produs în parte care face obiectul activităţii de import-export.
Cursul de revenire brut arată raportul în care se află valoarea producţiei la intern faţă de
piaţa internaţională, respectiv arată câţi lei producţie se exportă pentru a obţine o unitate valutară.
Acest indice se calculează astfel:
Q
CRB  e ,
Q' e
în care: CRB = cursul de revenire brut;
Qe = valoarea producţiei exportate în lei;
Q’e = valoarea producţiei exportate în valută.
În cazul în care cursul de revenire brut se situează sub cursul oficial al valutei în care se face
calculul indicatorului, situaţia poate fi considerată ca fiind bun. Dacă cursul de revenire brut se
situează peste cursul oficial al valutei, se poate aprecia că exportul a avut o eficienţă scăzută.
Indicatorul, într-un fel arată în ce raport se află productivitatea muncii interne faţă de
productivitatea muncii pe plan internaţional.
În cazul importurilor, cursul de revenire brut va reflecta o situaţie mai convenabilă atunci
când nivelul său va fi mai ridicat.
Cursul de revenire brut corectat
În practica exportului se apelează la acest indicator atunci când cursul de revenire brut de
export depăşeşte sensibil cursul de revenire stabilit sau cursul de revenire aprobat pentru grupa de
produse respectivă.

41
 Cursul de revenire brut se calculează astfel:
C
CRBC  ec ,
Q' e
în care: CRBC = cursul de revenire brut corect;
Cec = costul complet de export, în lei din care sunt scăzute o serie de taxe, impozite şi
alte prelevări la bugetul de stat;
Q’e = valoarea producţiei exportate în valută.
Calculul acestui indicator este foarte dificil, deoarece taxele, impozitele, alte prelevări la
bugetul statului, ce se scad din costul complet de export, trebuie determinate pentru toate
întreprinderile situate în amonte şi care furnizează agentului economic în cauză, materiile prime,
materialele necesare. Ca urmare calculul cursului de revenire brut corectat se face numai în
analizele speciale, elaborate de întreprinderile de comerţ exterior, organele de specialitate, precum
şi de Ministerul Finanţelor.
Cursul de revenire net
Cursul de revenire brut este puternic influenţat de mărimea preţului intern al proceselor ce
fac obiectul exportului. Pentru o mai bună apreciere a eficienţei economice a exportului se foloseşte
indicatorul cursul de revenire net.
Cursul de revenire net exprimă nivelul cheltuielilor corectate cu cele ale materiilor prime, ce
se fac pentru obţinerea unei unităţi de aport valutar, respectiv efortul propriu al unui efect
economic.
Acest indicator se calculează astfel:
C  (M e  N e ) C  (M e  N e )
CRN  e sau CRN  e ,
Q'e (M'e  N'e ) A' v
în care: CRN = cursul de revenire net;
Ce = costul producţie ce face obiectul exportului;
Me, M’e = valoarea materiilor prime, materialelor, pieselor, subansamblelor importate
pentru realizarea producţiei exportate;
Ne, N’e = valoarea semifabricatelor sau accesoriilor ce se găsesc în producţia exportată;
A’v = aportul valutar.
Indicatorii de bază în activitatea de comerţ
Indicatorii de bază vizează perioada de execuţie, urmărindu-se legătura care se stabileşte
între efortul depus în domeniul investiţiilor şi efectul obţinut în cadrul relaţiilor comerciale.
Indicatorii de bază în activitatea de comerţ sunt:
Producţia exportată ce revine la 1000 lei capital investit
Acest indicator se calculează în funcţie de producţia anuală care urmează să fie exportată,
exprimată în lei sau în valută astfel:
Q' Q'
V  e 1000 sau V'  e 1000 ,
I I
în care: V, V’ = producţia exportată ce revine la 1000 lei capital investit;
Qe, Q’e = volumul producţiei anuale exportate exprimată în lei sau valută;
I = volumul investiţiei.
Indicatorul calculat arată care este valoarea producţiei exportate în lei sau valută la 1000 de
lei investiţii.
Importul pentru investiţii
Uneori realizarea de obiective investiţionale necesită utilaje, echipamente sau chiar
materiale de construcţii din import. Importul trebuie evidenţiat în documentaţiile de proiecte de
investiţii pentru ca beneficiarul să aibă o imagine generală a întregului efort investiţional cantitativ
şi structural.

42
 Calculul importurilor pentru investiţii se poate face astfel:
n
I' t i   U i p'i ,
i 1
în care: I' t i = importul pentru investiţii;
Ui = volumul de utilaje, echipamente, materiale de construcţii importate din sortimentul i;
p’i = preţul în valută de achiziţie a sortimentului i;
Importul specific pentru investiţii
Pentru aprecierea variantelor de proiect de investiţii necesare unor obiective investiţionale
cu capacităţi diferite de producţie se recurge la indicatorul importul specific pentru investiţii care se
calculează astfel:
I' t I' t
I'i  i sau I'i  i ,
q qD
în care: I’i = importul specific pentru investiţii;
I' t i = importul pentru investiţii;
q = capacitatea de producţie exprimată fizic;
D = durata de funcţionare a obiectivului investiţional.
În prima relaţie, indicatorul exprimă ce importuri în valută revin pe unitate de capacitate de
producţie exprimată fizic (m2, buc., m3, tone, kg), iar în cea de-a doua relaţie, exprimă ce importuri
în valută revin pe unitate de capacitate de producţie pe întreaga durată de funcţionare a obiectivului
investiţional.
Ponderea importului pentru investiţii în totalul investiţiilor este un indicator de structură
care se calculează astfel:
It
  i 100 ,
It
în care: α = ponderea importului pentru investiţii în totalul investiţiilor;
I t i = importul pentru investiţii exprimat în lei;
It = valoarea totală a capitalului investit.
Acest indicator se exprimă procentual şi arată cât la sută din volumul total de investiţii
provine din import.
Importul global
Unele obiective investiţionale pot ocaziona importuri atât în faza de execuţie, cât şi în
perioada de obţinere a producţiei. De aceea este necesar să se determine importul global. Importul
global se poate stabili cu ajutorul relaţiei:
I'g  I' t i M'D
în care: I’g = importul global;
I' t i = importul pentru investiţie;
M’ = volumul importurilor pentru producţia anuală;
D = durata de funcţionare a obiectivului.
Indicatorul se calculează în valută, iar calculul său este cu atât mai necesar cu cât asigurarea
comparabilităţii între diversele variante de proiect de investiţii trebuie să scoată în evidenţă anumite
aspecte, cum ar fi acceptarea unor importuri mai mari în perioada de execuţie, dar importuri mai
mici pentru producţie în perioada de după intrarea în funcţiune a obiectivului investiţional,
comparativ cu alte variante unde situaţia se poate prezenta invers.
Importul global specific
Acest indicator exprimă importul global ce revine pe unitatea de capacitate de producţie şi
se calculează cu ajutorul relaţiei:

43
 I'g
i'g  ,
qD
în care: i’g = importul global specific;
I’g = importul global;
q = capacitatea de producţie;
D = durata de funcţionare a obiectivului investiţional.
Aportul valutar anual al capitalului investit, arată măsura în care obiectivul investiţional
contribuie la realizarea aportului valutar.
Se calculează cu ajutorul relaţiei:
A' v
a ' vi  ,
It
în care: a’vi = aportul valutar al capitalului investit;
A’v = aportul valutar anual;
I t = volumul capitalului investit.
Având în vedere faptul că obiectivul investiţional va asigura aport valutar în fiecare an al
duratei de funcţionare este necesar ca la calculul acestui indicator să se ţină seama şi de durata de
funcţionare a acestuia.
A' v  D
a ' vi  ,
It
în care: D = durata de funcţionare a viitorului obiectiv investiţional.
Astfel calculat acest indicator exprimă aportul valutar de pe întreaga perioadă de funcţionare
a obiectivului ce revine la un leu capital investit.
Aportul valutar global al capitalului investit
Este indicatorul cel mai semnificativ pentru stabilirea corelaţiei dintre efortul investiţional şi
efectele obţinute în urma activităţii de comerţ exterior şi se calculează cu ajutorul relaţiei:
A ' v  D  I' t i
A' vgi  ,
It
în care: A’vgi = aportul valutar global al investiţiei;
A’v = aportul valutar anual;
D = durata de funcţionare a obiectivului investiţional;
I' t i = importul pentru investiţii;
It = volumul capitalului investit.
Acest indicator exprimă care este aportul valutar net pe care îl realizează un agent economic
pentru fiecare bun investit.
Termenul de recuperare a efortului valutar
Exportul producţiei obţinute la nivelul unui obiectiv investiţional proiectat şi realizat,
vizează în primul rând recuperarea capitalului cheltuit în valută pentru importul de utilaje,
echipamente, subansamble necesare în perioada de execuţie. Interesează în ce perioadă de timp se
poate recupera acest capital.
I' t
T' v  i ,
A' v
în care: T’v = timpul de recuperare a efortului valutar;
I' t i = valoarea importurilor de utilaje, echipamente, subansamble necesare obiectivului
investiţional;
A’v = aportul valutar anual.

44
 Indicatorul, termenul de recuperare a capitalului investit se exprimă în ani şi ne arată
perioada de timp în care efortul valutar poate fi recuperat.
Pentru reducerea importului de bunuri se construiesc obiective economice care uneori
antrenează un efort valutar pentru investiţii (utilaje, echipamente, piese, subansamble) şi chiar
pentru producţie calculul termenului de recuperare a efortului valutar în acest scop se va realiza
astfel:
I' t  D  M '
T' ' v  i ,
E' v
în care: T”v = termenul de recuperare a efortului valutar;
I' t i = efortul valutar pentru investiţii;
D · M’ = efortul total pentru producţie, pe întreaga perioadă de funcţionare;
E’v = economiile valutare anuale obţinute ca urmare a renunţării la importul produselor
finite deoarece producerea lor are loc la nivelul obiectivului economic realizat.
Indicatori din agricultură
Investiţiile din agricultură au un caracter cu totul deosebit, fapt explicabil ţinându-se seama
de modul în care se desfăşoară procesul de producţie din această importantă ramură a economiei
naţionale.
Pentru realizarea de obiective investiţionale necesare agriculturii este necesar să se scoată
din circuitul agricol noi suprafeţe de teren.
Suprafaţa agricolă a ţării este limitată (circa 63 % din suprafaţa totală a ţării), iar pentru
creşterea acestei suprafeţe (prin introducerea în circuitul agricol a noi suprafeţe de teren nefertil)
trebuie să se facă eforturi deosebite. În aceste condiţii, pe drept cuvânt, pământul este un bun
natural, socotit un preţios bun naţional, care trebuie protejat şi valorificat cu cea mai mare grijă.
Surprinde însă, modul în care uneori este privită problema scoaterii din circuitul agricol de
întinse suprafeţe de teren. Amplasarea unor noi obiective de investiţii pe terenuri fertile, dispersia
mare a clădirilor şi aranjarea lor neraţională şi alte asemenea cauze fac ca agricultura să fie lipsită
de însemnate suprafeţe de pământ. Tot din această categorie de acţiuni fac parte aşezarea
neraţională a drumurilor locale, a liniilor electrice de înaltă tensiune şi chiar aşezarea neraţională a
locuinţelor.
Pentru a orienta organele de decizie din domeniul investiţional spre acele terenuri mai puţin
fertile sau improprii pentru agricultură se calculează indicatorul pierderea de venit net agricol.
Pierderea de venit net agricol. Acest indicator însumează veniturile nerealizate ca urmare a
scoaterii din circuitul agricol a unor suprafeţe de teren. El se poate calcula în cazul a două ipoteze,
şi anume: a) în situaţii în care venitul net agricol se menţine la nivel constant pe toată perioada în
care suprafaţa de teren este scoasă din circuitul agricol şi b) pentru situaţii în care se consideră că
producţia agricolă şi implicit venitul net agricol vor creşte de la un an la altul.
Pentru prima situaţie relaţia de calcul este următoarea:
Y = Vn · S(D + d),
în care: Y = pierderea de venit net agricol;
Vn = venitul net obţinut anual;
S = suprafaţa de teren agricol ce va fi scoasă din circuit;
D = durata scoaterii terenului din circuitul agricol pe intervalul funcţionării obiectivului
investiţional;
d = durata de realizare a obiectivului economic investiţional.
În situaţia în care se consideră că producţia la un hectar şi respectiv venitul net obţinut la un
hectar creşte de la un an la altul, cu un anumit ritm mediu anual, pierderea de venit net agricol se
stabileşte astfel:
(1  r )D  d  1
Y  Vn (1  r ) ,
r

45
în care: Y = pierderea de venit net global;
Vn = venitul net din primul an al scoaterii terenului din circuitul agricol;
D + d = durata de timp în care suprafaţa de teren este scoasă din circuitul agricol (durata de
execuţie + durata de funcţionare);
r = ritmul mediu anual de creştere a venitului net pentru suprafaţa de teren respectiv.
În fiecare an din cele două cazuri prezentate, indicatorul însumează pierderea de venit net
pentru întreaga perioadă de timp cât suprafaţa de teren este scoasă din circuitul agricol. Se va alege
varianta de amplasament pentru care pierderea de venit net este minimă.
Dacă realizarea obiectivului investiţional necesită scoaterea din circuitul agricol, pentru
perioada de execuţie (d), a unei suprafeţe de teren mai mari din circuitul agricol, suprafaţa necesară
unor lucrări de amenajare a şantierului, atunci calculele se fac diferenţiat pentru suprafaţa de teren
scoasă din circuit pe întregul interval (D + d) şi apoi pentru suprafaţa suplimentară afectată numai
duratei de execuţie a obiectivului investiţional (d).
Din cele prezentate rezultă importanţa deosebită a acestui indicator.

4.2.2. Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic

Pentru exprimarea eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic se procedează

ca şi la nivel microeconomic, adică se raportează efectele la eforturile depuse.
Efectele pot fi redate prin intermediul indicatorilor de sinteză cum sunt: produsul global brut,
produsul intern brut, produsul intern net, produsul naţional brut, produsul naţional net.
În calculul eficienţei economice a investiţiilor, eforturile sunt exprimate cu ajutorul
indicatorului volumul investiţiilor.
După sfera de cuprindere, investiţiile se pot împărţi în investiţii nete şi investiţii brute.
Investiţiile nete sunt formate din cheltuielile alocate pentru echipamente de producţie,
pentru formarea capitalului, respectiv creşterea capitalului fix şi a volumului stocurilor. Investiţiile
nete reprezintă parte din produsul naţional.
Utilizarea capitalului fix în procesul de producţie duce la uzura acestuia, fapt pentru care el
trebuie înlocuit. Pentru aceasta se constituie fondul de amortizare.
Dacă la investiţiile nete se adaugă fondul de amortizare, ca sursă de finanţare a investiţiilor
se obţin investiţiile brute.
Uneori, atunci când este cazul, la investiţiile brute se mai adaugă şi capitalurile străine atrase
pentru realizarea unor investiţii, constituindu-se investiţia totală.
La nivel macroeconomic investiţia totală se calculează astfel:
It = In + A + Cs = Ib + Cs,
în care: It = investiţia totală;
In = investiţia netă;
A = fondul de amortizare constituit şi utilizat pentru investiţii;
Cs = capitalul străin atras pentru realizarea de investiţii;
Ib = investiţia brută.
Pentru a avea o imagine generală a eficienţei economice a investiţiilor la nivel macro-
economic, se prezintă sistemul de indicatori.
Ponderea investiţiilor productive în totalul investiţiilor
Investiţiile totale cuprind investiţiile productive şi investiţiile din domeniul social-cultural.
Ponderea investiţiilor productive în totalul investiţiilor se stabileşte astfel:
Ip
PI p  100 ,
It
în care: PIp = ponderea investiţiilor productive;
Ip = volumul investiţiilor productive;

46
 It = volumul investiţiilor totale.
Investiţiile productive se materializează în obiective în domeniul industriei, agriculturii,
construcţiilor, transporturilor. Cu ajutorul acestui indicator se poate calcula şi ponderea investiţiilor
alocate ramurilor social-culturale.
Ponderea lucrărilor de construcţii în totalul investiţiilor
Efectuarea de investiţii duce la creşterea volumului capitalului fix. Capitalul fix se împarte
în capital fix activ şi capital fix pasiv.
Capitalul fix activ este capitalul care participă în mod nemijlocit la desfăşurarea procesului
de producţie, cum este cazul utilajelor, instalaţiilor, echipamentelor şi a unor construcţii speciale.
Capitalul fix pasiv este capitalul care contribuie la buna desfăşurare a procesului de
producţie cum este cazul clădirilor, a spaţiilor de depozitare.
Acest aspect poate fi scos în evidenţă cu ajutorul indicatorului ponderea lucrărilor de
construcţii în totalul investiţiilor care se calculează cu ajutorul relaţiei:
LCM LC
PLCM  100 sau P' Lc  100 ,
It It
în care: PLCM = ponderea lucrărilor de construcţii-montaj în totalul investiţiilor;
LCM = volumul lucrărilor de construcţii-montaj;
It = volumul investiţiilor totale;
P’LC = ponderea lucrărilor de construcţie în totalul investiţiilor;
LC = volumul lucrărilor de construcţii.
Primul indicator se referă la întregul volum de lucrări de construcţii şi de montaj, iar al
doilea numai la lucrările propriu-zise de construcţii.
Rata investiţiilor nete
Investiţiile au un rol deosebit de important, deoarece prin intermediul lor se poate influenţa
dezvoltarea economică şi asigura în mod indirect protecţia socială a populaţiei.
Rata investiţiilor nete se calculează astfel:
I
RI n  n ,
PNN
în care: RIn = rata investiţiilor nete;
In = volumul investiţiilor nete;
PNN = produsul naţional net (venitul naţional).
Prin acest indicator se exprimă maniera în care sunt direcţionate eforturile societăţii spre
realizarea investiţiilor sau spre alte scopuri (consumul populaţiei).
Balanţa investiţiilor
Indicatorul, balanţa investiţiilor exprimă egalitatea ce trebuie să existe între investiţiile
neterminate la începutul unei perioade, investiţiile realizate în acea perioadă şi punerile în funcţiune
de capital fix, investiţiile neterminate la sfârşitul perioadei, cheltuielile care nu asigură creşterea
capitalului fix.
Balanţa investiţiilor se stabileşte astfel:
N1  I t  Ch i  N 2
în care: N1 = investiţiile neterminate la începutul perioadei analizate;
It = volumul investiţiei totale realizată în perioada analizată;
C h i = cheltuielile investiţionale care nu asigură creşterea capitalului fix;
Pe baza acestei relaţii se poate calcula stocul investiţiilor neterminate la sfârşitul perioadei,
şi anume:
N 2  N1  I t  PF  Ch i ,
în care: PF = punerile în funcţiune de capital fix;
N2 = investiţiile neterminate la sfârşitul perioadei analizate.

47
 Mărimea stocului investiţiilor neterminate la sfârşitul perioadei care constituie de fapt stocul
de la începutul perioadei următoare, depinde, în principal, de volumul de investiţii realizat, volumul
capitalului fix pus în funcţiune şi caracterul lucrărilor.
Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor
Prin intermediul acestui indicator se exprimă sporul de efect anual ce se obţine la un leu
investit.
Se poate calcula coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor şi coeficientul
eficienţei economice globale (brute) a investiţiilor.
Coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor se poate determina cu ajutorul relaţiei:
PNNh
E ,
I t h 1
în care: E = coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor;
ΔPNNh = sporul de produs naţional net al anului h;
I t h 1 = volumul investiţiei totale din anul anterior.
Acest indicator exprimă sporul de produs naţional net ce revine la un leu investit.
Coeficientul eficienţei economice globale (brute) a investiţiilor se poate determina cu
ajutorul relaţiei:
PNBh
E'  ,
I t h 1
în care: E’ = coeficientul eficienţei economice globale (brute) a investiţiilor;
ΔPNBh = sporul anual a produsului naţional brut;
I t h 1 = volumul investiţiei totale din anul anterior.
Indicatorul, coeficientul eficienţei economice globale a investiţiilor, exprimă produsul global
brut ce revine la un leu investit.
Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor se poate calcula şi în funcţie de produsul
intern brut, produsul naţional brut sau produsul intern net exprimând de fiecare dată, sporul
indicatorului luat în calcul ce revine la un leu investit. Coeficientul eficienţei economice a
investiţiilor poate fi calculat şi la nivelul ramurilor cu ajutorul relaţiei:
PNh r PGh r
Er  sau E'r  ,
Ithr  1 Ithr  1
în care: Er, E’r = coeficientul eficienţei economice a investiţiilor la nivel de ramură;
ΔPNhr = sporul anual de produs net la nivel de ramură;
ΔPGhr = sporul anual de produs global la nivel de ramură;
Ithr  1 = volumul investiţiei totale din anul anterior de la nivel de ramură.
În acest caz el va exprima creşterea de produs net sau global ce revine la un leu investit.
Indicatorul coeficientului de eficienţă economică a investiţiilor calculat la nivelul economiei
naţionale sau la nivel de ramură prin raportarea sporului de efect, net sau total, dintr-un an la
investiţia din anul anterior are o serie de limite, şi anume: creşterea indicatorilor de efect (produs
naţional net, produs global total etc.) dintr-un an nu se datorează numai investiţiilor realizate în anul
anterior, ci şi altor cauze cum ar fi: îmbunătăţirea organizării activităţii de producţie şi a muncii,
creşterea nivelului de calificare profesională.
De asemenea, efectele punerii în funcţiune a capitalului fix nu se obţin toate imediat în anul
următor, în special când acestea au fost puse în funcţiune spre sfârşitul anului, investiţiile realizate
într-un an nu se transformă în capital fix în anul următor etc.
Nivelul eficienţei economice mai poate fi influenţat şi de modificarea preţurilor, respectiv de
creşterea lor. În aceste condiţii, indicatorul astfel calculat nu este suficient de fidel pentru aprecierea
eficienţei economice a investiţiilor. De aceea, o importanţă deosebită o reprezintă stabilirea

48
intervalului de timp dintre momentul avansării mijloacelor pentru investiţie şi cel al obţinerii
efectelor economice.
În cadrul procesului investiţional este necesar să se ţină cont de acest aspect deoarece
perioada de întârziere mai mare sau mai mică, influenţează în măsură însemnată nivelul eficienţei
economice a investiţiilor.
Procesul de transformare a volumului investiţional în capital fix este influenţat de o serie de
factori, cum ar fi: mărimea fondurilor alocate procesului investiţional, gradul de mecanizare şi
automatizare a lucrărilor de construcţie-montaj, nivelul de calificare a personalului care execută
lucrările, modul cum se realizează aprovizionarea cu materiale de construcţii necesare, cu utilaje,
instalaţiile, echipamentele de producţie.
Intervalul de timp necesar transformării capitalului investit în capital fix are un evantai
destul de larg, variind de la câteva luni, în construcţiile de locuinţe, la câţiva ani, în ramurile cu o
complexitate ridicată a proceselor de producţie. Mărimea acestei perioade depinde şi de gradul de
dezvoltare a economiei naţionale. Pentru o economie dezvoltată, perioada de transformare a
capitalului investit în capital fix este mai mică deoarece aici activitatea de investiţii, în mare parte
constă în reînnoirea tehnologiilor, înlocuirea de utilaje învechite, reutilarea unor linii tehnologice.
Întârzieri mari apar atunci când se construiesc noi capacităţi de producţie, când se realizează
obiective investiţionale care necesită lucrări vaste de infrastructură şi de construcţii. Toate aceste
aspecte pot fi surprinse dacă indicatorul, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor se
calculează astfel:
PNNh PGBh
E sau E'  ,
It It
l
 Ih
în care: I t  n 1 , unde: I t = media anuală a investiţiilor pe durata lagului investiţional;
l
l = lagul investiţional (perioada de timp în care capitalul investit este
transformat în capital fix).
Indicatorul astfel calculat, eventual corectat şi cu celelalte influenţe, exprimă mai fidel
eficienţa economică a investiţiilor la nivelul macroeconomic.
Coeficientul eficienţei economice a capitalului fix
În funcţie de indicatorul de efect, coeficientul de eficienţă economică a capitalului fix se
determină astfel:
PNN PGB
E cfix  1000 sau E'cfix  1000 ,
CF CF
în care: Ecfix, E’cfix = coeficientul de eficienţă economică a capitalului;
PNN = produsul naţional net;
PGB = produsul global brut;
CF = volumul capitalului fix.
Coeficientul eficienţei economice a capitalului fix se mai poate calcula şi în funcţie de
produsul intern brut, produsul intern net sau produsul naţional brut şi exprimă efectul obţinut
reprezentat de indicatorii amintiţi mai sus la 1000 lei capital fix. Acest indicator se poate calcula şi
la nivelul ramurilor economice în funcţie de produsul global sau produsul net.
Investiţia specifică
Este un indicator mai rar utilizat deoarece el este inversul indicatorului coeficientul eficienţei
economice a investiţiilor şi exprimă efortul investiţional, exprimat în lei, pentru a asigura creşterea
indicatorilor de efect la nivelul macroeconomic (produsul global brut, produsul naţional net) cu o unitate.
Se calculează astfel:
It It
s sau s' 
PNNh PGBh

49
în care: s, s’ = investiţia specifică;
It = volumul investiţiei totale, calculat ca medie anuală pe durata lagului investiţional;
ΔPNNh = sporul anual de produs naţional net;
ΔPGBh = sporul anual de produs global brut.
Indicatorul se mai poate calcula şi în funcţie de produsul intern brut sau produsul intern net,
dar şi la nivelul ramurilor economice.
Se utilizează numai atunci când analizele economice ce urmează a fi efectuate impun acest
lucru.
Gradul de înzestrare tehnică a muncii
Cu ajutorul acestui indicator se apreciază gradul în care progresul tehnico-economic este
implementat la nivelul unităţilor economice şi se calculează astfel:
CF
GÎT = ,
N
în care: GÎT = gradul de înregistrare tehnică a muncii;
CF = volumul capitalului fix;
N = numărul de salariaţi.
Indicatorul, gradul de înzestrare tehnică a muncii, astfel calculat exprimă ce volum de
capital fix (în lei) este folosit de un salariat. Cu cât el este mai mare cu atât el asigură un grad mai
mare de mecanizare, automatizare şi informatizare a procesului de producţie. Nivelul indicatorului
diferă de la o ramură la alta în funcţie de caracteristicile procesului de producţie, de măsura în care
a pătruns progresul tehnic şi tehnologic în sfera de activitate respectivă.
Perioada de înnoire a capitalului fix
Capitalul fix utilizat în procesul de producţie, în timp este supus uzurii fizice ceea ce impune
înlocuirea acestuia.
De asemenea, promovarea tot mai accentuată a progresului tehnic şi ca urmare a acţiunii
exercitate de influenţa uzurii morale asupra duratei de funcţionare eficientă a capitalului fix,
determină necesitatea stabilirii perioadei de înnoire a capitalului fix de către conducerea unităţii
economice. În acest fel conducerea va putea să ia măsuri pentru constituirea fondurilor de investiţii
necesare înlocuirii utilajelor uzate fizic şi moral.
Formula de calcul a acestui indicator este următoarea:
CF1
PÎcfix = ,
H
în care: PÎcfix = perioada de înnoire a capitalului fix;
CF1 = volumul capitalului fix existent la începutul anului;
H = mărimea medie anuală a casărilor de capital fix.
Perioada de înlocuire a capitalului fix, calculată pe baza relaţiei de mai sus, se măsoară în
ani.
Ponderea capitalului fix nou în total capital fix
Modernizarea şi restructurarea economiei naţionale impune o bună cunoaştere a structurii
capitalului fix pentru a se constata măsura în care acesta asigură o dezvoltare economică
corespunzătoare la momentul respectiv şi în perspectivă. Indicatorul care poate asigura cunoaşterea
structurii capitalului fix este ponderea capitalului fix nou.
El se calculează cu ajutorul formulei:
CF
PCFnou  n 100 ,
CF2
în care: PCFnou = ponderea capitalului fix nou în total capital fix;
CFn = volumul capitalului fix pus în funcţiune în ultimii doi ani;
CF2 = volumul capitalului fix existent la sfârşitul anului curent.
Indicatorul astfel calculat arată ponderea deţinută de capitalul fix nou în totalul capitalului
fix existent în funcţiune.
50
 O problemă importantă care se ridică în legătură cu stabilirea capitalului fix nou o reprezintă
perioada de timp pentru care se calculează. Durata acestei perioade diferă de la o ramură la alta, dar
se consideră că un interval de 5 - 8 ani răspunde cel mai bine ritmului actual de promovare a
progresului tehnic.
Creşterea productivităţii muncii ca urmare a punerii în funcţiune a capitalului fix nou.
Pentru a stabili influenţa punerii în funcţiune a capitalului fix nou asupra productivităţii
muncii, ca urmare a unor parametri tehnico-economici superiori, se pleacă de la relaţia:
Q Q
W  W1  W0  1  0
N1 N 0
în care: ΔW = creşterea productivităţii muncii;
W1 = productivitatea muncii realizată ca urmare a punerii în funcţiune a capitalului fix nou;
W0 = productivitatea muncii realizată înainte de punerea în funcţiune a capitalului fix nou;
Q1 = producţia realizată după intrarea în funcţiune a capitalului fix nou;
Q0 = producţia realizată înainte de punerea în funcţiune a capitalului fix nou;
N1, N0 = numărul de salariaţi.
Neglijând producţia ce s-ar fi realizat pe capitalul fix scos din funcţiune,
Q1 = Q’1 + Q”1,
în care: Q’1 = producţia realizată cu ajutorul capitalului fix vechi;
Q”1= producţia realizată cu ajutorul capitalului fix nou pus în funcţiune în anul curent.
În acest caz productivitatea muncii obţinută după punerea în funcţiune a capitalului fix nou
şi sporul ei faţă de cea obţinută anterior se poate scrie astfel:
Q Q' Q"1
W1  1  1 ;
N1 N1
Q' Q" Q
W  W1  W0  1  1  0
N1 N1 N 0
Influenţa capitalului fix nou pus în funcţiune, stabilită ca pondere a acestuia în totalul
sporului de productivitate a muncii, se poate scrie astfel:
Q"1
N1 Q"1
 100  100
W1  W0 W1  W0 N1
în care: ρ = influenţa capitalului fix nou pus în funcţiune asupra creşterii productivităţii muncii.
Prin intermediul acestui indicator se asigură legătura dintre principalii factori ai
productivităţii muncii – volumul capitalului fix şi numărul de salariaţi, priviţi atât din punct de
vedere cantitativ cât şi calitativ, al eficienţei lor. Indicatorii analizaţi în prezentul capitol au rolul de
a crea o imagine veridică asupra eficienţei economice a investiţiilor.

4.3. Aplicaţii privind evaluarea eficienţei economice a investiţiilor cu ajutorul

indicatorilor statici

1. O societate comercială prelucrătoare de lapte are la dispoziţie două variante de proiect

de investiţii privind linia tehnologică de îmbuteliere a laptelui. Să se fundamenteze varianta optimă
cu ajutorul indicatorilor statici de eficienţă economică cunoscând că cele două variante propuse se
caracterizează prin indicatorii prezentaţi în tabelul 4.1.

51
 Tabelul 4.1
Indicatorii ce caracterizează variantele de proiect
Nr. Indicatorul UM Varianta
crt. I II
1 Investiţia totală (It) mld. lei 650 700
2 Capacitatea de producţie (qh) mil. buc. 320 350
3 Cheltuieli anuale de producţie (Ch) mld. lei 630 680
4 Venituri anuale (Vh) mld. lei 700 780
5 Durata de funcţionare (D) ani 10 12

Investiţii specifice (s)

Se calculează fie în funcţie de capacitatea de producţie exprimată fizic (q), fie în funcţie de
capacitatea de producţie exprimată valoric (venituri – Q).
Investiţia specifică în funcţie de capacitatea fizică:
It
si  i ,
qhi
în care: si = investiţia specifică;
I t i = volumul investiţiei;
q h i = capacitatea de producţie anuală exprimată fizic.
It I 650 mld lei
sI    1970 lei/buc
qhI 330 mil buc
I t II 700 mld lei
s II    2000 lei/buc
q h II 350 mil buc
Investiţia specifică în funcţie de capacitatea valorică:
It
s'i  i ,
Qh i
în care: s'i = investiţia specifică;
I t i = volumul investiţiei;
Q h i = capacitatea anuală valorică (venituri anuale).
It I 650 mld lei
s' I    0,93 lei investitie/1 leu valoar e a productiei
Qh I 700 mld lei
I t II 700 mld lei
s'II    0,90 lei investitie/1 leu valoar e a productiei
Q h II 780 mld lei
Se observă că efortul investiţional este mai mare în varianta a II-a decât în varianta I-a.
Efortul investiţional mai mare în varianta a II-a s-a datorat achiziţionării unor utilaje mai
performante, care s-a materializat într-o investiţie de numai 0,90 lei/1 leu valoare a producţiei. Deci,
în funcţie de indicatorul investiţia specifică, varianta a II-a este mai eficientă decât varianta I-a.
Termenul de recuperare a investiţiei reprezintă perioada de timp în care volumul investiţiei
este recuperat din profitul anual.
It
Ti  i ,
Ph i

52
în care: Ti = termenul de recuperare a investiţiei;
I t i = volumul investiţiei;
Ph i = profitul anual.
Ph i  Vh i  C h i
în care: Vh i = venituri anuale;
C h i = cheltuieli anuale;
Ph I = 700 – 630 = 70 mld. lei
Ph II = 780 – 680 = 100 mld. lei
It I 650 mld lei
TI    9,28 ani
Ph I 70 mld lei
I t II 700 mld lei
TII    7 ani
Ph II 100 mld lei
În funcţie de indicatorul, termenul de recuperare a investiţiei varianta a II-a este mai
eficientă decât varianta I-a deoarece volumul investiţiei este recuperat într-un timp mai scurt.
Coeficientul de eficienţă exprimă profitul anual care se obţine la 1 leu investit.
Ph
ei  i ,
Iti
în care: ei = coeficientul de eficienţă economică.
Ph 70 mld lei
eI  I   0,11 lei profit/1leu investit
It I 650 mld lei
Ph II 100 mld lei
e II    0,14 lei profit/1leu investit
I t II 700 mld lei
Coeficientul de eficienţă economică mai poate fi calculat ca fiind inversul termenului de
recuperare a investiţiei.
1 1
eI    0,11 lei profit/1leu investit
TI 9,28
1 1
e II    0,14 lei profit/1leu investit
TII 7
Varianta a II-a este mai eficientă decât varianta I-a deoarece asigură un profit anual mai
mare la 1 leu investit.
Randamentul economic reprezintă profitul net (profitul obţinut după recuperarea investiţiei)
obţinut la 1 leu investit.
Pn Pb  I t i Pb i
Ri  i  i  1 ,
Iti Iti Iti
în care: Ri = randamentul economic;
Pn i = profitul net;
Pb i = profitul brut.
Ph I  D I 70 mld lei  10 ani 700 mld lei
RI  1  1   1  0,08 lei profit net/1 leu investit
It I 650 mld lei 650 mld lei

53
 Ph II  D II 100 mld lei  12 ani 1200 mld lei
R II  1  1   1  0,71 lei profit net/1 leu investit
I t II 700 mld lei 700 mld lei
În funcţie de randamentul economic, varianta a II-a este mai eficientă deoarece asigură un
profit net/1 leu investit mai mare.
Cheltuieli recalculate exprimă efortul total (cu investiţia şi cu cheltuielile anuale de producţie)
D
Ki  I t i   Ch i ,
h 1
în care: Ki = cheltuieli recalculate;
Ch i = cheltuieli anuale de producţie.
D
K I  I t I   C h I  I t I  C h I  D  650  630 10  6950 mld lei
h 1
D
K II  I t II   C h II  I t II  C h II  D  700  680 12  8860 mld lei
h 1
Varianta I este mai eficientă, necesitând un efort investiţional total mai mic.
Acest indicator este un indicator de volum care ia în considerare numai eforturile. De aceea
este necesar să se calculeze şi alţi indicatori.
Cheltuielile specifice recalculate exprimă efortul total făcut pentru realizarea unei capacităţi
de producţie fizică sau pentru obţinerea unei capacităţi de producţie valorică.
Ki Ki
ki  ; dacă q h i = constantă  ki  ,
D qhi  D
qhi
h 1
în care: k = cheltuieli specifice recalculate
Ki Ki
ki  ; dacă Q h i = constantă  k i 
D Qh i  D
 Qh i
h 1
KI 6950 mld lei
kI    2172 lei/buc
q h I  D 320 mil buc 10 ani
K II 8860 mld lei
k II    2109 lei/buc
q h II  D 350 mil buc 12 ani
Cheltuielile specifice recalculate în funcţie de capacitatea de producţie exprimată fizic sunt
mai mari în varianta I.
Pentru a surprinde şi influenţa structurii de producţie, acest indicator trebuie calculat şi în
funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric.
KI 6950 mld lei
kI    0,99 lei investiti/1 leu valoar e a productiei
Q h I  D 700 mld lei 10 ani
K II 8860 mld lei
k II    0,95 lei investiti/1 leu valoar e a productiei
Q h II  D 780 mld lei 12 ani
Cheltuielile specifice recalculate în funcţie de capacitatea de producţie esprimată valoric
sunt mai mici în varianta a II-a, deci aceasta este mai eficientă.

54
 Tabelul 4.2
Indicatori de eficienţă economică
Nr. Indicatori UM Variante
crt. I II
1 Investiţia specifică (s) lei/buc. 1970 2000
2 Investiţia specifică (s’) - 0,93 0,90
3 Termenul de recuperare (T) ani 9,28 7
4 Coeficientul de eficienţă economică (e) - 0,11 0,14
5 Cheltuieli recalculate (K) mld. lei 6950 8860
6 Cheltuieli specifice recalculate (k) lei/buc. 2172 2109
7 Cheltuieli specifice recalculate (k’) - 0,99 0,95
8 Randamentul economic - 0,08 0,71

Analizând toate datele din tabelul de mai sus, varianta optimă este varianta a II-a.

2. O societate producătoare de zahăr are la dispoziţie trei variante de investiţii privind

tehnologia de obţinere a zahărului din sfeclă de zahăr. Să se fundamenteze varianta optimă cu
ajutorul indicatorilor statici de eficienţă economică, cunoscând că cele trei variante propuse se
caracterizează prin următorii indicatori:
Tabelul 4.3
Indicatori ce caracterizează variantele de proiect
Nr. Indicator UM Variante
crt. I II III
1 Investiţia totală (It) mld. lei 5800 5600 5900
2 Capacitatea de producţie (qh) mii tone 410 380 430
3 Cheltuieli anuale de producţie (Ch) mld. lei 4200 3900 4700
4 Venituri anuale (Vh) mld. lei 5700 5000 6300
5 Durata de funcţionare (D) ani 10 10 10

Pe durata de realizare a obiectivului investiţional, investiţiile vor fi eşalonate astfel:

Tabelul 4.5
Eşalonarea investiţiilor
Anul Variante
I II III
1 25 % 20 % 15 %
2 25 % 20 % 35 %
3 50 % 60 % 50 %

După cel de-al doilea an de execuţie a lucrărilor de investiţii se dau parţial în folosinţă
capacităţi de producţie caracterizate prin următorii indicatori:
Tabelul 4.5
Indicatori ce caracterizează capacităţile parţiale de producţie
Nr. Indicator UM Variante
crt. I II III
1 Cheltuieli anuale de producţie mld. lei 2000 1800 2300
2 Venituri anuale mld. lei 2500 2300 2900
3 Capacitatea de producţie mii tone 200 190 210

55
 Pentru calculul indicatorilor de eficienţă economică statici sunt necesare următoarele tabele
ajutătoare:
Varianta 1
Nr. Indicator UM d1 d2 d3 D1 D2 D3 D4 D5 D6 D7 D8 D9 D10
crt.
1 Investiţia mld. 1450 1450 2900 - - - - - - - - - -
totală (It) lei
2 Capacitatea mil. 200 410 410 410 410 410 410 410 410 410 410
de prod. (qh) tone
3 Venituri mld. 2500 5700 5700 5700 5700 5700 5700 5700 5700 5700 5780
anuale (Vh) lei
4 Cheltuieli mld. 2000 4200 4200 4200 4200 4200 4200 4200 4200 4200 4200
anuale de lei
prod. (Ch)
5 Profit anual mld. 500 1500 1500 1500 1500 1500 1500 1500 1500 1500 1500
(Ph) lei

Varianta 2
Nr. Indicator UM d1 d2 d3 D1 D2 D3 D4 D5 D6 D7 D8 D9 D10
crt.
1 Investiţia mld. 1120 1120 3360 - - - - - - - - - -
totală (It) lei
2 Capacitatea mil. 190 380 380 380 380 380 380 380 380 380 380
de prod. (qh) tone
3 Venituri mld. 2300 5000 5000 5000 5000 5000 5000 5000 5000 5000 5000
anuale (Vh) lei
4 Cheltuieli mld. 1800 3900 3900 3900 3900 3900 3900 3900 3900 3900 3900
anuale de lei
prod. (Ch)
5 Profit anual mld. 500 1100 1100 1100 1100 1100 1100 1100 1100 1100 1100
(Ph) lei

Varianta 3
Nr. Indicator UM d1 d2 d3 D1 D2 D3 D4 D5 D6 D7 D8 D9 D10
crt.
1 Investiţia mld. 885 2065 2950 - - - - - - - - - -
totală (It) lei
2 Capacitatea mil. 210 430 430 430 430 430 430 430 430 430 430
de prod. (qh) tone
3 Venituri mld. 2900 6300 6300 6300 6300 6300 6300 6300 6300 6300 6300
anuale (Vh) lei
4 Cheltuieli mld. 2300 4700 4700 4700 4700 4700 4700 4700 4700 4700 4700
anuale (Ch) lei
5 Profit anual mld. 600 1600 1600 1600 1600 1600 1600 1600 1600 1600 1600
(Ph) lei

În tabele s-a notat cu d1, d2, d3, anii în care are loc execuţia lucrărilor de investiţii, iar cu
D1, …, D10, anii în care fabrica de zahăr funcţionează şi se obţine producţie.
Investiţia specifică
Calculul investiţiei specifice în funcţie de capacitatea de producţie exprimată fizic (q).
It 5800 mld lei
sI  I   14146 mii lei/t
qh 410 mii tone
I

56
 I t II 5600 mld lei
s II    14737 mii lei/t
qh 380 mii tone
II
I t III 5900 mld lei
s III    13721 mii lei/t
q h III 430 mii tone
Calculul investiţiei specifice în funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric
(veniturile anuale – Qh).
It 5800 mld lei
s' I  I   1,02 lei investitie/1 leu productie
Q h I 5700 mld lei
I t II 5600 mld lei
s'II    1,12 lei investitie/1 leu productie
Q h II 5000 mld lei
I t III 5900 mld lei
s'III    0,94 lei investitie/1 leu productie
Q h III 6300 mld lei
Termenul de recuperare a investiţiei
I t  Pp
T ,
Ph
în care: Pp = profitul parţial (din perioada de execuţie a lucrărilor de investiţii).
I t  Pp I 5800  500
TI  I   3,53 ani
Ph I 1500
I t II  Pp II 5600  500
TII    4,64 ani
Ph II 1100
I t III  Pp III 5900  600
TIII    3,31 ani
Ph III 1600
Coeficientul de eficienţă economică
Ph 1
e 
I t  Pp T
1500
eI   0,28 lei profit/1leu investit
5800  500
1 1
eI    0,28 lei profit/1leu investit
TI 3,53
1100
e II   0,22 lei profit/1leu investit
5600  500
1 1
e II    0,28 lei profit/1leu investit
TII 4,64
1600
e III   0,30 lei profit/1leu investit
5900  600
1 1
e III    0,30 lei profit/1leu investit
TIII 3,31

57
 Cheltuieli recalculate
D
K  I t   Ch
h 1
K  I t  Ch 3  D  Ch ,

în care: Ch = cheltuieli anuale din anul trei de execuţie a lucrărilor când s-a dat parţial în
3
folosinţă capacităţi de producţie.
K I  I t I  Ch 3  DI  Ch I  5800  2000  4200 10  49800 mld lei
I
K II  I t II  Ch 3  DII  Ch II  5600  1800  3900 10  46400 mld lei
II
K III  I t III  Ch 3  D III  Ch III  5900  2300  4700 10  55200 mld lei
III

Cheltuieli specifice recalculate

Calculul cheltuielilor specifice recalculate în funcţie de capacitatea de producţie exprimată
fizic (q).
K
k ,
q3  D  q h
în care: q3 = capacitatea de producţie din anul trei de execuţie când a intrat parţial în funcţiune
capacitatea de producţie.
KI 49800 mld lei 49800
kI     11581 mii lei/tona
q 3I  D I  q h I 200 tone  10  410 tone 4300
K II 46400 mld lei 46400
k II     11629 mii lei/tona
q 3II  D II  q h II 190 tone  10  380 tone 3990
K III 55200 mld lei 55200
k III     12239 mii lei/tona
q 3III  D III  q h III 210  10  430 4510
Calculul cheltuielilor specifice recalculate în funcţie de capacitatea de producţie exprimată
valoric (Qh).
K
k'  ,
Q3  D  Q h
în care: Q3 = capacitatea valorică din anul trei de execuţie, când a intrat parţial în funcţiune
capacitate de producţie.
KI 49800 mld lei 49800
kI    
Q3I  D I  Q h I 2500 mld lei  10  5700 mld lei 59500

 0,84 lei investiti/1 leu productie

K II 46400 mld lei 46400
k II    
Q 3II  D II  Q h II 2300 mld lei  10  5000 mld lei 52300

 0,89 lei investiti/1 leu productie

K III 55200 mld lei 55200
k III    
Q 3III  D III  Q h III 2900 mld lei  10  6300 mld lei 65900

 0,83 lei investiti/1 leu productie

58
 Randamentul economic
P  D  I t Ph  D  Pp
R h  1
It It

Ph I  D I  Pp I 500  1500 10

RI  1   1  1,67 lei profit net/1 leu investit
It I 5800

Ph II  D II  Pp II 500  1100 10

R II  1   1  1,05 lei profit net/1 leu investit
I t II 5600

Ph III  D III  Pp III 600  1600 10

R III  1   1  1,81 lei profit net/1 leu investit
I t III 5900

Tabelul 4.6
Indicatori de eficienţă economică
Nr. Indicator UM Variante
crt. I II III
1 Investiţia specifică (s) mii lei/t 14146 14737 13721*
2 Investiţia specifică (s’) - 1,02 1,12 0,94*
3 Termenul de recuperare (T) ani 3,53 4,64 3,31*
4 Coeficientul de eficienţă economică (e) - 0,28 0,22 0,30*
5 Cheltuieli recalculate (K) mld. lei 49800 46400* 55200
6 Cheltuieli specifice recalculate (k) mii lei/t 11581* 11629 12239
7 Cheltuieli specifice recalculate (k’) - 0,84 0,89 0,83*
8 Randamentul economic - 1,67 1,05 1,81*

Interpretare economică:
Pentru a şti care din cele trei variante este optimă, vor fi analizaţi indicatorii de eficienţă
economică din tabelul de mai sus.
În cazul indicatorului, investiţia specifică în funcţie de capacităţile de producţie exprimată
fizic, varianta cu valoarea cea mai mare este varianta a II-a. Acest indicator trebuie să înregistreze o
valoare minimă şi ca urmare varianta optimă este varianta a III-a.
Structura producţiei fiind diferită în cazul celor trei variante de investiţii (QhI ≠ QhII ≠ QhIII) a
fost calculată şi investiţia specifică în funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric.
Conform acestui indicator varianta optimă este varianta a III-a, unde efortul investiţional este
minim.
Efortul investiţional poate fi recuperat în termenul cel mai scurt în cazul variantei a III-a
(3,31 ani), profitul anual/1 leu investit cel mai mare se obţine tot în cazul variantei a III-a.
În funcţie de indicatorul, cheltuieli recalculate care măsoară efortul investiţional atât în
perioada de execuţie a lucrărilor, cât şi în perioada de funcţionare a obiectivului economic, varianta
optimă este varianta a II-a, unde efortul total este minim. Acest indicator, fiind un indicator de
volum nu poate indica varianta optimă şi ca atare s-a calculat, indicatorul cheltuieli specifice
recalculate.
Cheltuielile specifice recalculate în funcţie de capacitatea exprimată fizic au fost minime în
cazul variantei I, unde efortul total investiţional/tona de produs a fost minim.
S-a mai calculat, cheltuielile specifice recalculate şi în funcţie de capacitatea de producţie
exprimată valoric, structura producţiei fiind diferită în cazul celor trei variante de investiţii.
Efortul investiţional total la 1 leu capacitate de producţie a fost minim în cazul variantei
a III-a.
59
 Randamentul economic care măsoară profitul final (după recuperarea investiţiei) obţinut la
1 leu investit a fost cel mai mare în cazul variantei a III-a.
În concluzie varianta optimă conform datelor de mai sus este varianta a III-a.

4.4. Rezumat

Eficienţa economică exprimă rezultatele ce se obţin în urma desfăşurării unei activităţi prin
prisma resurselor consumate cu alte cuvinte eficienţa economică reprezintă efectele obţinute în
urma eforturilor depuse.
După activitatea la care se referă eforturile se pot clasifica în eforturi pentru producţie şi
eforturi pentru investiţii.
În categoria eforturilor pentru investiţii intră: volumul investiţiilor pentru realizarea
proiectului de investiţii, volumul lucrărilor de construcţii-montaj.
Eforturile pentru obţinerea producţiei sunt reprezentate de: cheltuielile de aprovizionare cu
resursele necesare desfăşurării procesului de producţie, cheltuielile de producţie privind
desfăşurarea procesului de producţie, cheltuielile de desfăşurare a producţiei.
Efectele economice au o natură foarte complexă şi trebuie să fie la un nivel care să satisfacă
nevoia socială în raport cu posibilităţile oferite de consumul de resurse.
Realizarea unui obiectiv investiţional necesită existenţa mai multor variante de proiecte de
investiţii. Pentru a alege varianta optimă se foloseşte un sistem de indicatori de eficienţă economică
care scot în evidenţă eficacitatea investiţiei sub aspect cantitativ şi pe cât posibil calitativ.

4.5. Întrebări

1. Care este conceptul de eficienţă economică în domeniul investiţiilor?

2. Care sunt eforturile pentru realizarea unei investiţii?
3. Care sunt eforturile pentru realizarea producţiei?
4. Care sunt efectele obţinute în urma realizării unei investiţii?
5. Care sunt indicatorii care cuantifică eforturile investiţionale?
6. Care sunt indicatorii care cuantifică efectele în domeniul investiţiilor?
7. Care sunt indicatorii care cuantifică eficienţa economică în domeniul investiţiilor?
8. Care sunt indicatorii de evaluare a proiectelor de investiţii la nivel de ramură sau la
nivelul economiei naţionale?
9. Care sunt indicatorii de evaluare a proiectelor de investiţii la nivel de agent economic?

4.6. Bibliografie

Adriana Popa, Alina Dăneţ, Adrian Dăneţ – Management financiar – Editura Economică,
Bucureşti, 2001.
Vasilescu I., Botezatu M. şi colab. – Investiţii, studii de caz – Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
Românu Ion, Vasilescu I. – Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix – Editura
Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1993.
Staicu Florea şi colab. – Eficienţa economică a investiţiilor – Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995.

60
 Capitolul 5
DECIZIA DE INVESTIŢII, ACTIVITĂŢI, ETAPE
ŞI DOCUMENTAŢIILE NECESARE

Obiectivele urmărite:
- prezentarea conceptului de decizie în general şi a conceptului de decizie în domeniul
investiţiilor;
- prezentarea caracteristicilor deciziei de investiţii;
- prezentarea tipologiei deciziilor strategiei de investiţii;
- prezentarea etapelor, a fazelor şi a secvenţelor în cazul pregătirii unei decizii de
investiţii.

Conţinut:
5.1. Decizia de investiţii
5.2. Tipologia deciziilor strategice de investiţii
5.3. Pregătire deciziei de investiţii – principalele faze, activităţi şi documente specifice
5.4. Rezumat
5.5. Întrebări
5.6. Bibliografie

Cuvinte cheie: decizie, etapă, studiu, proiect, devize, caiet de sarcini.

Decizia reprezintă un act social, deliberat al unei persoane sau al unui grup de persoane prin
care se stabilesc scopul şi obiectivele unei acţiuni, direcţiile şi modalităţile de realizare a acesteia,
determinate în funcţie de o anumită necesitate, pe baza unui proces de informare, reflecţie şi
evaluare a mijloacelor şi consecinţelor desfăşurării acţiunii.
Esenţa deciziei constă în efectuarea unei alegeri între mai multe alternative, posibilităţi de
urmat pentru a ajunge la rezultatul aşteptat, operaţia de alegere fiind uneori o operaţie dificilă.

5.1. Decizia de investiţii

Decizia de investiţii reprezintă rezultatul actului de alegere a unei modalităţi de acţiune în

domeniul investiţiilor, privind tipul strategiilor, al politicilor, programelor şi proiectelor.
Decizia de investiţii precede întotdeauna realizarea obiectivului investiţional şi constă în
selectarea unei variante convenabile, raţionale, competitive de obţinere a unor rezultate (bunuri,
servicii) aşteptate pe seama consumării unui anumit volum de resurse. Alegerea este făcută de către
specialişti cu pregătire superioară care au dreptul sau împuterniciri în acest sens şi care vor purta
toată responsabilitatea pentru decizia luată şi pentru consecinţele acesteia.
Decizia de investiţii prin caracterul şi conţinutul său este o decizie profesională, pregătită de
specialişti din domeniul tehnic, tehnologic, construcţiilor, arhitecturii, economic, financiar,
managementului, marketingului, ecologiei.
Deciziile de investiţii prezintă caracteristici prin care se diferenţiază de celelalte tipuri de
decizii.
Caracteristicile deciziilor de investiţii sunt:
 necesită angajarea unor fonduri mari de investiţii;

61
  fondurile de investiţii vor fi imobilizate treptat pe durata de execuţie, cât şi ulterior în
perioada de funcţionare până la recuperarea integrală a acestora;
 recuperarea investiţiei se realizează din profitul generat de rezultatul investiţiei, a
capitalului avansat iniţial;
 angajează viitorul agentului economic pe o perioadă îndelungată de timp;
 declanşează două categorii de operaţii, operaţii de finanţare, de consumare a fondurilor
afectate proiectului şi operaţii propriu-zise de investiţii, concretizate în realizarea fizică a
operaţiunilor stabilite în proiect.
La pregătirea şi adoptarea deciziei de investiţii este necesar să se ţină seama de concurenţă,
de oportunitatea afacerii respective, de fiscalitate, să se opereze cu fluxuri financiare nete, după
impozitare.

5.2. Tipologia deciziilor strategice de investiţii

Pentru a fi studiate deciziile de investiţii au fost grupate în funcţie de caracterul şi impactul

lor, grupare care prezintă importanţă nu numai sub aspect tehnico-metodologic, ci şi sub aspect
practic aplicativ. Importanţa practică rezidă în faptul că în general pregătirea şi adoptarea deciziei
necesită metode şi tehnici specifice.
După caracterul şi importul lor, deciziilor de investiţii se grupează în:
 decizii tactice;
 decizii strategice, majore cu impact puternic pe termen lung şi mediu.
Deciziile tactice, necesită o perioadă mai scurtă de timp pentru realizare şi un volum de
resurse mai reduse. Deciziile strategice necesită un volum mai mare de resurse şi o perioadă mai
mare de timp pentru realizare.
Deciziile tactice de investiţii cuprind proiectele şi operaţiile privind înlocuirea unor utilaje,
instalaţii, echipamente uzate, învechite, cu altele noi, modernizări de utilaje şi echipamente de
producţie, achiziţionare de utilaje, instalaţii, echipamente noi pentru menţinerea capacităţii de
producţie dorite. Tot aici intră şi investiţiile pentru asigurarea protecţiei sociale.
Deciziile strategice de investiţii se referă la proiectele de investiţii care au ca scop extinderea
capacităţilor de producţie, proiectele de participare cu capital la alte firme, proiectele de pătrundere
în noi sectoare de activitate, proiectele privind cucerirea de noi pieţe, proiectele de fuziune cu alte
firme din ţară sau străinătate prin cumpărare sau absorbţie, proiecte de investiţii menite să asigure
diversificarea activităţii firmelor, proiectele de investiţii privind conversia, reprofilarea activităţii
unor firme în vederea adaptării la cerinţele şi exigenţele pieţii.

5.3. Pregătirea deciziei de investiţii – principalele faze, activităţi şi documente specifice

Rolul investiţiilor în economia agenţilor economici, impactul lor economic, financiar, social
şi ecologic, caracterul limitat al resurselor de investiţii, riscul pe care îl comportă, imprimă deciziei
de investiţii o responsabilitate deosebit de mare, ceea ce implică a amplă pregătire a acesteia.
Pregătirea deciziei de investiţii se realizează în prima etapă a unui proiect de investiţii.
În principiu ciclul de viaţă a unui proiect de investiţii cuprinde trei etape principale
succesive. Fiecare etapă la rândul ei are faze şi secvenţe corespunzătoare:
 etapa de concepţie;
 etapa de execuţie;
 etapa de funcţionare (exploatare) a obiectivului creat.

62
 g d D
Etapa de concepţie Etapa de execuţie b Etapa de funcţionare Axa
(PREINVESTIŢII) (INVESTIŢII) (EXPLOATARE) timpului
Am n p s v B
Fig. 5.1 – Ciclul de viaţă al unui proiect de investiţii

Etapa de concepţie (preinvestiţie) este afectată în întregime elaborării şi adoptării deciziei de

investiţii (g).
În această etapă se desfăşoară o activitate preponderent intelectuală de cercetare ştiinţifică,
de concepţie, analiză şi reflecţie, concretizată în variante de proiect de investiţii şi în final de
adoptare a variantei cea mai eficientă de proiect de investiţii.
Etapa de execuţie (investiţii) este perioada în care pe baza proiectului de investiţii se execută
lucrările în vederea realizării fizice a bunului în care se materializează investiţiile.
În această etapă se desfăşoară activităţile de construcţie, de achiziţie a utilajelor, instalaţiilor,
echipamentelor, se execută lucrările de construcţii, de montaj. Această etapă este caracterizată de
consumul fondurilor constituite pentru investiţia respectivă şi de formarea noului capital fix ce se dă
în exploatare.
În timp, momentul n marchează începerea lucrărilor de execuţie a proiectului de investiţie şi
simultan de cheltuire a fondurilor afectate, iar momentul p corespunde încheierii procesului de
execuţie şi terminării activităţilor aferente obţinerii produsului proiectului de investiţii. Totodată el
marchează şi momentul punerii în funcţiune a bunului respectiv.
Intervalul de timp n - p se numeşte durată de execuţie, se notează cu d şi reprezintă un
parametru de bază al oricărui proiect de investiţii.
Perioada de timp p - s este cunoscută sub denumirea de durată de atingere a parametrilor
normali proiectaţi de exploatare a noilor capacităţi de producţie construite. Momentul s
consemnează în timp atingerea parametrilor proiectaţi.
Intervalul de timp p - v este denumit perioadă de exploatare (D), de funcţionare a bunului
rezultat în urma investiţiei. În această etapă se obţin bunuri sau servicii ca urmare a desfăşurării
unui proces de producţie.
În fiecare din cele trei mari etape de viaţă a procesului investiţional se desfăşoară activităţi
specifice pentru a asigura o eficientă cât mai mare a investiţiilor.
Etapa de concepţie trebuie să se desfăşoare într-o perioadă de timp cât mai scurtă pentru a
se ajunge cât mai repede la soluţia aşteptată de investitor pentru a se evita uzura morală a soluţiilor
de proiect.
Etapa de execuţie (investiţii) de asemenea trebuie să ocupe o perioadă de timp cât mai
scăzută în primul rând pentru aceleaşi consideraţii prezentate la etapa anterioară, dar şi pentru a nu
pierde piaţa pe care ar putea să o ocupe concurenţa. Prin depăşirea duratei de execuţie şi întârzierea
punerii în funcţiune se măreşte perioada de imobilizare a fondurilor investite şi se amplifică efectele
nefavorabile pentru investitor.
Etapa de exploatare (funcţionare) se dorează de către investitor să fie cât mai lungă. Este
perioada de timp în care pe baza profitului se recuperează volumul de capital investit.
Momentul de timp v se produce de regulă din motive economice, determinat fiind de piaţă.
În perioada de concepţie, de pregătire a deciziei de investiţii, prin activităţi de studii, de
cercetări, de proiecţii, evaluări, analiză se urmăreşte să se dea răspuns la o serie de întrebări
referitoare la proiectul de investiţii.
Printre acestea se regăsesc următoarele întrebări:
 de ce este necesară investiţia privită prin prisma politicii agentului economic?
 când este necesar să se realizeze investiţia?
 ce bunuri şi servicii se vor oferi pieţei prin realizarea investiţiei?
 pentru cine, cui îi vor fi oferite bunurile şi serviciile obţinute de pe urma investiţiei?
 pe ce piaţă se va realiza desfacerea produselor obţinute de pe urma investiţiei şi la ce preţ?

63
  când va începe exploatarea capacităţilor de producţie, livrarea produselor şi respectiv a
serviciilor?
 ce resurse materiale, financiare şi umane sunt necesare pentru realizarea obiectivului
investiţional şi pentru funcţionarea acestuia, cum se vor asigura şi cu ce costuri?
 cum se va acţiona, ce soluţii tehnologice, de dotare tehnică şi echipament se vor adopta
pentru realizarea proiectului de investiţii?
 care sunt rezultatele economice şi financiare care se vor obţine de pe urma deciziei de
investiţii pentru investitor, cum vor influenţa acestea economia firmei pe termen lung
sau scurt?
 este corespunzător proiectul de investiţii din punct de vedere al riscului asociat şi al
costului finanţării?
Pregătirea unei decizii de investiţii sau conceperea unui proiect de investiţii propune
următoarele secvenţe/faze, activităţi şi documentaţii:
 căutarea de noi oportunităţi profitabile de investiţii;
 elaborarea de studii de fezabilitate;
 elaborarea de studii tehnico-economice detaliate de fezabilitate;
 întocmirea de studii funcţionale, de suport;
 alegerea unui proiect/decizia de investiţii, cu soluţii definitive.
În primele patru faze se desfăşoară operaţii de fixare de obiective, de documentare, culegere
şi prelucrare de informaţii, de generare de soluţii, evaluare şi analiză comparativă, de triere şi
selecţie preliminară. Pregătirea deciziei de investiţii reprezintă o suită de operaţiuni privind
elaborarea de variante de proiect de investiţii, de alegere între mai multe variante de acţionare în
vederea optării pentru varianta de proiect care va maximiza patrimoniul agentului economic, care va
determina avantaje maxime pentru capitalul avansat în vederea realizării investiţiei. Căutarea de noi
oportunităţi pentru investiţii profitabile presupune: identificarea de noi posibilităţi şi propuneri de
investiţii, analiza mediului agentului economic, formularea ideii de proiect de investiţii, fixarea de
obiective pentru noul proiect.
Analiza mediului agentului economic presupune studii de cercetare în plan economic,
financiar, conjunctural geografic, juridic şi social. Din punct de vedere economic se au în vedere
concurenţa, firmele prestatoare de servicii, inclusiv băncile, piaţa de desfacere, piaţa forţei de
muncă, piaţa care asigură input-urile. Din punct de vedere conjunctural se au în vedere: situaţia
economiei naţionale, stabilitatea politică, situaţia bursieră, comerţul extern, situaţia economică şi
politică pe plan internaţional.
Din punct de vedere juridic se au în vedere exigenţa şi facilităţile pe care le oferă legislaţia
în vigoare pe plan naţional şi local.
Documentaţia corespunzătoare acestei prime faze poartă numele de studiu de oportunitate.
Dacă prin studiu de oportunitate se poate stabili viabilitatea propunerilor de proiect prin
prisma politicilor de investiţii şi strategiilor de dezvoltare ale agentului economic, este stârnit de
interesul investitorului şi atunci propunerile respective de proiect vor fi cercetate mai amplu şi mai
profund în secvenţele următoare.
O primă analiză aprofundată şi o testare a noilor oportunităţi de investiţii se poate realiza
prin intermediul studiului de prefezabilitate. Studiul de prefezabilitate, argumentează necesitatea şi
oportunitatea noilor proiecte de investiţii, detaliază ideea de proiect de investiţii.
Urmează studiul de fezabilitate care constă într-o documentaţie tehnico-economică pe baza
căruia se conturează caracteristicile şi parametrii noului obiectiv, diverse variante de soluţii tehnice,
tehnologice, constructive, arhitectonice, economice şi financiare de realizare a noilor capacităţi de
producţie.
De asemenea, prin studiul de fezabilitate se argumentează dacă este sau nu justificată
elaborarea studiului detaliat de fezabilitate.
În concordanţă cu reglementările în vigoare, studiul de prefezabilitate este compus din părţi
scrise şi părţi desenate.

64
 Părţile scrise ale studiului de prefezabilitate se referă la:
1. Date generale şi elemente de identificare (denumirea obiectivului, numele celui care
realizează studiul, ordonatorul principal de credite, numele investitorului, amplasamentul, tema cu
fundamentarea necesităţii şi oportunităţii investiţiei).
2. Evaluări ale costurilor generate de proiectul de investiţii:
 costul total estimat pe ansamblul proiectului;
 costul elaborării studiului de prefezabilitate;
 costul elaborării studiului de fezabilitate;
 cheltuielile pentru obţinerea avizelor necesare elaborării studiului de prefezabilitate şi
fezabilitate;
 cheltuielile pentru pregătirea documentelor privind organizarea licitaţiei, prezentarea
ofertelor şi adjudecarea proiectării.
3. Caracteristicile tehnice ale proiectului de investiţii:
 suprafaţa de teren ce va fi ocupată de obiectivul investiţional şi situaţia juridică a
terenului;
 caracteristicile geofizice ale terenului de amplasament;
 caracteristicile principale ale clădirilor şi construcţiilor (număr de nivele, aria
construită, aria desfăşurată, lungimi şi diametre ale reţelelor);
 principalele utilaje de dotare;
 utilităţi – soluţii şi mod de asigurare.
4. Finanţarea proiectului, cu indicarea ponderii diferitelor surse.
Părţile desenate ale studiului de prefezabilitate cuprind:
 planul de amplasare în zonă (1:2500 - 1:5000);
 planul general (1:5000 - 1:10000).
Studiile funcţionale, de suport sunt studii de specialitate şi se referă la studiile de piaţă.
Previziunile privind penetrarea pe noi pieţe, studiile referitoare la materiile prime şi la
aprovizionarea cu resurse, studiile de amplasament, studiile de optimizare a capacităţii de producţie,
studii de fundamentare a alegerii echipamentelor de dotare tehnică.
Studiul de fezabilitate este documentaţia tehnico-economică complexă de fundamentare şi
elaborare a unui proiect de investiţii. Un studiu de fezabilitate trebuie să se concretizeze într-un
proiect privind o capacitate de producţie dată, pe un amplasament deja ales, folosind o anumită
tehnologie sau tehnologii corelate cu anumite materiale indigene sau de import, cu costuri de
investiţie şi producţie determinate şi cu venituri care să asigure o rentabilitate a investiţiei. Un
studiu de fezabilitate trebuie să se raporteze la factorii de producţie disponibili, la condiţiile pieţei
locale şi la condiţiile de producţie; aceasta implică o analiză ce trebuie concretizată în costuri şi
venituri.
Un studiu de fezabilitate poate fi:
 orientat spre piaţa de desfacere (porneşte de la cererea potenţială sau existentă);
 bazat pe intrările de materiale (materii prime, energie, combustibili).
Un studiu de fezabilitate trebuie să ajungă la concluzii definitive privind toate rezultatele de
bază ale proiectului, după luarea în considerare a mai multor variante.
Necesitatea elaborării unui studiu de fezabilitate apare în următoarele cazuri:
 extinderea unei întreprinderi;
 înfiinţarea de noi unităţi în cadrul aceleiaşi linii de producţie;
 extinderea pieţei unui/unor produse.
Studiile de fezabilitate sunt analizate, în general, de o organizaţie direct interesată de
investiţia respectivă. Această organizaţie poate să fie o întreprindere sau o bancă de dezvoltare.
Un studiu de fezabilitate conţine calcule şi analize tehnico-economice, economice,
financiare, memorii de justificare, măsuri şi acţiuni ce trebuie întreprinse pentru a asigura succesul
proiectului de investiţii. În cadrul studiului de fezabilitate se abordează şi se dau soluţii la
problemele de marketing şi de analizare tehnică a proiectului, se estimează şi se precizează costurile
de investiţii şi de exploatare, se previzionează fluxurile financiare ale costurilor, veniturilor,

65
profitului. În partea finală a studiului de fezabilitate se realizează o analiză amplă a eficienţei şi se
formează concluziile definitive privind viabilitatea proiectului.
Soluţiile oferite de studiul de fezabilitate se bazează pe analize comparative ale mai multor
variante, argumentându-se întotdeauna alegerea uneia sau alteia dintre soluţii.
În ţara noastră, conţinutul-cadru al studiului de fezabilitate este reglementat prin Norme
metodologice.
Studiul de fezabilitate tratează aceleaşi probleme şi are aceeaşi structură ca şi studiul de
fezabilitate cu deosebirea că informaţiile sunt mai detaliate, mai cuprinzătoare, iar soluţiile oferite
sunt definitive.
În prima parte, sub titlul „Date generale”, se realizează o descriere a agentului economic. În
acest capitol, pe lângă elementele de descriere a agentului economic, se vor găsi şi elemente de
descriere funcţională şi tehnologică a capacităţilor care fac obiectul proiectului de investiţii.
În partea a doua a studiului de fezabilitate intitulată „Date tehnice ale investiţiei”, se mai
găsesc în plus faţă de studiul de prefezabilitate, informaţii privind:
 structura constructivă, cu descrierea soluţiilor tehnice avute în vedere şi recomandări
referitoare la tehnologia de realizare şi condiţiile de exploatare pentru fiecare obiect de
construcţii în parte;
 instalaţii aferente construcţiilor, de apă, canalizare, luminat etc., cu descrierea soluţiilor
adoptate.
A treia parte, denumită „Date privind forţa de muncă ocupată după realizarea investiţiei”,
oferă informaţii privind personalul total ocupat, din care personal de execuţie şi numărul de locuri
de muncă nou create.
Partea a patra este rezervată „Devizului general”.
În partea a cincia sunt prezentaţi indicatorii tehnico-economici ai proiectului: costul total al
investiţiei, din care costul lucrărilor de construcţii-montaj; eşalonarea cheltuielilor de investiţii pe
perioada de execuţie; durata de realizare a lucrărilor de execuţie aferente proiectului; capacităţi de
producţie; analiza economică şi analiza financiară; condiţii financiare de realizare a proiectului –
rata impozitului, perioada de scutire de impozit, rata dobânzilor la creditele bancare, variaţia în timp
a preţurilor, lista principalelor maşini şi utilaje necesare procesului tehnologic, cu indicarea
caracteristicilor tehnice; lista produselor care se va obţine, capacitatea teoretică anuală pe produse,
durata proiectată de funcţionare a capacităţilor pentru fiecare produs, preţul de vânzare, materiile
prime, materialele, construcţii şi energia consumată pentru fiecare produs, preţurile de procurare a
acestora, manopera cu detalierea pe structura de personal; cheltuielile generale ale agentului
economic.
Partea a şasea se referă la finanţarea investiţiei, iar partea a şaptea cuprinde avizele şi
acordurile emise de către organele prevăzute de legislaţia în vigoare.
Avizele şi acordurile emise de către organele prevăzute de legislaţia în vigoare sunt:
 avizul ordonatorului principal de credite;
 certificatul de urbanism, cu încadrarea amplasamentului în planul urbanistic, regimul
juridic;
 avizele privind asigurarea utilităţilor (energie electrică, termică, gaz metan, apă,
canalizare, telecomunicaţii);
 avizul pentru consumul de combustibil;
 avizele pentru protecţia mediului şi a apei;
 alte avize de specialitate, prevăzute prin lege.
Părţile desenate ale studiului de fezabilitate sunt formate din:
 planul de amplasare în zonă (1:2500 - 1:5000);
 planul general (1:5000 - 1:500);
 planul şi secţiuni de arhitectură pentru principalele obiecte de construcţii.
Studiile de fezabilitate trebuie aprobate de organismele în drept şi odată cu aprobarea lor se
încheie etapa de pregătire a deciziei de investiţii. În vederea realizării deciziei adoptate, în
continuare se realizează o serie de activităţi şi secvenţe:

66
  elaborarea proiectului tehnic şi a caietelor de sarcini;
 elaborarea detaliilor de esenţă;
 elaborarea documentelor de licitaţie;
 asigurarea surselor de finanţare;
 obţinerea autorizaţiei de construcţie;
 lansarea licitaţiei;
 desfăşurarea licitaţiei;
 adjudecarea execuţiei lucrărilor proiectate în favoarea contractantului câştigător;
 încheierea contractului de execuţie;
 deschiderea finanţării execuţiei lucrărilor.

Proiectul tehnic şi caietele de sarcini

Proiectul tehnic reprezintă un ansamblu de piese scrise şi desenate care se referă la viitoarele
capacităţi de producţie.
Ca părţi scrise, proiectul tehnic cuprinde:
 descrierea generală a lucrărilor care fac obiectul său (amplasament, topografie, climă,
geografie, seismicitate, prezentarea proiectului pe volume, capitole, organizarea de
şantier, căile de acces, sursele de alimentare, graficul de lucru etc.);
 caietele de sarcini, generale şi speciale, elaborate pentru fiecare lucrare;
 listele cu cantităţile de lucrări, cu toate elementele necesare, dimensionări valorice şi
determinarea duratei de execuţie;
 graficul general de realizare a obiectivului de investiţii.
Ca părţi desenate, proiectul tehnic cuprinde:
 planuri generale (de amplasare a reperelor de nivelment şi planimetrie, topografice, de
amplasare a obiectivelor de construcţii, de sistematizare pe verticală a terenului, pentru
construcţiile subterane;
 planşele principale ale obiectivelor de investiţii;
 arhitectură (planşe principale cu cote, dimensiuni, distanţe, funcţiuni, arii etc., cu
precizarea finisajelor şi calităţii acestora;
 structura (planşe cu alcătuirea şi execuţia structurii de rezistenţă pentru fiecare obiect de
construcţii, diferenţiat pe infrastructură şi suprastructură, cu cote, secţiuni caracteristice,
soluţii constructive recomandate, tehnologii de execuţie şi montaj, de transport,
manipulare, depozitare, montaj);
 instalaţiile (planşe pentru execuţie pe fiecare obiect, planuri de amplasare a utilajelor,
schemele principale ale instalaţiilor etc.);
 dotări şi instalaţii tehnologice (desene de asamblare, scheme tehnologice ale fluxului
tehnologic, scheme ale instalaţiilor şi reţelelor de combustibili, apă, iluminat, al
instalaţiilor tehnologice, planuri şi scheme tehnologice de montaj, listele cu utilaje şi
echipamente din componenţa planurilor tehnologice, precizând parametrii, performanţele,
caracteristicile etc.);
 dotări de mobilier, inventar gospodăresc, paza contra incendiilor, protecţia muncii
(planuri de amplasamente, cote, secţiuni, dimensiuni, liste cu dotări, cu indicarea
caracteristicilor).
Caietele de sarcini, sunt parte componentă a proiectului tehnic şi reprezintă documente prin
care solicitantul respectiv, proiectantul exprimă exigenţele şi performanţele lucrărilor ce se execută,
descrierea soluţiilor tehnice şi tehnologice de realizare, caracteristicile materialelor folosite, testarea
acestora şi a lucrărilor, ordinea de execuţie şi montaj, aspectul final.
Proiectul tehnic şi caietele de sarcini reprezintă documentaţia scrisă şi desenată pe baza
căruia se eliberează autorizaţia de construcţie.
Totodată ele fac parte din documentaţia necesară licitaţiei şi servesc ca bază pentru
întocmirea ofertei de execuţie.

67
 De asemenea, ele se anexează la contractul pe baza căruia se realizează executarea lucrărilor
proiectului de investiţii.
Devizul general este instrumentul pe baza căruia se dimensionează costul de investiţii
generat de realizarea proiectului de investiţii.
În cadrul devizului general, costurile de investiţii sunt determinate şi structurate în mod
unitar în trei părţi:
 Partea I-a care cuprinde cheltuielile pentru obţinerea şi amenajarea terenului, realizarea
infrastructurii obiectivului de proiectare şi asistenţă tehnică pentru realizarea investiţiei de
bază, organizarea şantierului şi pregătirea dării în exploatare.
 Partea a II-a se referă la valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe existente,
încorporate prin proiectul de investiţii în structura obiectivului ce se construieşte (clădiri,
utilaje, echipamente etc., care nu se finanţează, dar a căror valoare se ia în consideraţie
pentru calculul amortizării şi pentru stabilirea indicatorilor de eficienţă şi rentabilitate
financiară în cadrul studiului de fezabilitate).
 Partea a III-a exprimă valoarea fondului de rulment necesar pentru primul ciclu de
fabricaţie (cheltuieli pentru asigurarea materiilor prime şi a materialelor, cu energia,
salariile pentru personalul direct productiv, piese de schimb).
În partea I-a a devizului general, costurile sunt sistematizate în şase capitole.
Capitolul I – Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului.
În această categorie de cheltuieli intră:
 cheltuielile cu obţinerea terenului: cumpărare, concesionarea terenului pe durata realizării
lucrărilor prevăzute în proiect, cheltuieli privind exproprierea, despăgubiri, cheltuieli
pentru schimbarea naturii terenului;
 cheltuieli de amenajarea terenului: demolări, demontări, evacuări, devieri de reţele din
amplasament, nivelări, defrişări, îndiguiri;
 cheltuieli pentru amenajări de proiecţie a studiului inclusiv pentru refacerea cadrului
natural, în concordanţă cu legislaţia în vigoare.
Capitolul II – Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului proiectat.
În această categorie de cheltuieli intră:
 cheltuieli legate de utilizarea terenului;
 cheltuielile privind lucrările care se execută în afara incintei obiectivului pentru reţele
exterioare de racord apă, canalizare, gaze, energie electrică, termică, drumuri căi ferate.
Capitolul III – Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică.
În această categorie de cheltuieli intră:
 cheltuieli cu studiile de teren (geo, topo, hidro);
 cheltuieli pentru avize, acorduri, autorizaţii (certificate de urbanism, autorizaţia de
construire, de foraje şi excavări, avize şi acorduri pentru lucrări de racorduri şi
branşament la reţelele publice);
 cheltuieli de proiectare;
 cheltuieli de organizarea licitaţiilor pentru execuţia lucrărilor;
 cheltuieli cu consultanţa şi asistenţa tehnică.
Capitolul IV – Cheltuieli pentru investiţia de bază.
În aceasta categorie intră:
 cheltuieli necesare pentru realizarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii;
 cheltuieli pentru montajul utilajelor tehnologice;
 cheltuieli pentru procurarea utilajelor şi a echipamentelor tehnologice, a utilajelor şi
echipamentelor de transport.
Capitolul V – Alte cheltuieli.
În această categorie de cheltuieli intră cheltuielile necesare contractului pentru crearea
condiţiilor de desfăşurare a activităţii de construcţii montaj, diverse taxe, comisioane, cheltuieli
diverse şi neprevăzute.

68
 Capitolul VI – Cheltuieli pentru darea în exploatare.
Această categorie de cheltuieli cuprinde:
 cheltuieli pentru pregătirea personalului de exploatare;
 cheltuieli privind probele tehnologice, încercările, rodajele;
 cheltuieli privind expertizele de recepţie.
Legislaţia prevede şi anexe pentru întocmirea tuturor documentaţiilor precizate, inclusiv
condiţiile de calificare ale contractanţilor, criteriile de selecţie a capabilităţii contractanţilor şi
criteriile de selecţie a ofertelor, modelele de contracte şi condiţiile de contractare.

5.4. Rezumat

Decizia reprezintă un act social, deliberat al unei persoane sau a unui grup de persoane prin
care se stabilesc scopul şi obiectivele unei acţiuni, direcţiile şi modalităţile de realizare determinate
în funcţie de o anumită necesitate, pe baza unui proces de informare, reflecţie şi evaluare a
consecinţelor desfăşurării acţiunii.
Decizia rezultă în urma unui proces decizional în cadrul căruia se parcurg mai multe etape,
iar esenţa deciziei constă în efectuarea unei alegeri între mai multe variante, posibilităţi de urmat
pentru a se ajunge la rezultatul aşteptat.
În domeniul investiţiilor decizia reprezintă rezultatul actului de alegere a unei modalităţi de
acţiune în domeniul investiţiilor, privind tipul strategiilor, al politicilor, programelor şi proiectelor.
Decizia de investiţie prin caracterul şi conţinutul său este o decizie profesională, pregătită de
specialişti din domeniul tehnic, tehnologic, construcţiilor, arhitecturii, economic, financiar,
marketingului, ecologiei.
Decizia de investiţii prezintă caracteristici care o diferenţiază de celelalte tipuri de decizii.
Acestea sunt:
 necesită angajarea unor fonduri mari;
 fondurile de investiţii vor fi mobilizate treptat pe durata de execuţie, cât şi ulterior în
perioada de funcţionare până la recuperarea integrală a acestora;
 recuperarea investiţiei se realizează din profitul general de rezultatul investiţiei, de
capitalul avansat;
 angajează viitorul agentului economic pe o perioadă îndelungată de timp;
 declanşează două categorii de operaţii de finanţare, de consumare a fondului afectat
proiectului şi operaţii propriu-zise de investiţii.
După caracterul şi importanţa lor, deciziile de investiţii se grupează în decizii tactice şi
decizii strategice.
Pregătirea unei decizii de investiţii necesită mai multe faze în care se desfăşoară mai multe
activităţi.
Pentru fiecare sunt necesare anumite documente specifice.

5.5. Întrebări

1. Care este conceptul de decizie în general?

2. Care este conceptul de decizie investiţională?
3. Care sunt caracteristicile deciziei de investiţii?
4. Ce sunt deciziile tactice?
5. Ce sunt deciziile strategice?
6. Care sunt cele trei etape succesive ale unui proiect de investiţii?
7. Care sunt secvenţele/fazele, activităţile şi documentaţiile pe care le presupune conceperea
unui proiect de investiţii?
69
 5.6. Bibliografie

Bancel Franck, Richard Alban – Les choix d’investissement, Méthodes traditionelles,

flexibilité et analyse stratégique – Editura Economica, Paris, 1995.
Oancea Margareta – Tratat de management în unităţile agricole – Editura Ceres,
Bucureşti, 1999.
Tănăsescu Rodica şi colab. – Management performant în unităţile agroalimentare –
Editura Semne, Bucureşti, 1999.
Topală E. – Fezabilitate şi restructurare – Editura Semne, Bucureşti, 1996.

70
 Capitolul 6
INFLUENŢA FACTORULUI TIMP ASUPRA INVESTIŢIILOR.
TEHNICA ACTUALIZĂRII

Obiective urmărite:
- prezentarea influenţei factorului timp asupra investiţiilor;
- prezentarea metodologiei de determinare a influenţei factorului timp asupra
investiţiilor utilizând tehnica actualizării.

Conţinut:
6.1. Imobilizarea fondurilor investiţionale până la momentul punerii în funcţiune a
obiectivului investiţional
6.2. Calculul principalilor indicatori dinamici de eficienţă economică cu ajutorul
tehnicii actualizării
6.3. Momente de referinţă ale actualizării
6.3.1. Actualizarea la momentul luării deciziei de investiţii (m0)
6.3.2. Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiţii (m1)
6.3.3. Actualizarea la momentul punerii în funcțiune a noului obiectiv economic
(m2)
6.3.4. Actualizarea la momentul începerii restituirii creditelor (m3)
6.3.5. Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix (m4)
6.4. Invariaţia nivelului indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor, actualizând
datele la momente diferite
6.4.1. Corelaţiile dintre volumul investiţiilor actualizat la cele trei momente
6.4.2. Corelaţiile dintre profitul actualizat la cele trei momente
6.4.3. Invariaţia indicatorilor de eficienţă economică în raport cu momentul
actualizării
6.5. Aplicaţie practică privind folosirea calculelor de actualizare în fundamentarea
deciziilor de investiţii
6.5.1. Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiţii (m1)
6.5.2. Actualizarea la momentul punerii în funcţiune a obiectivului economic (m2)
6.5.3. Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului economic
(m4)
6.6. Aplicaţie privind invariaţia nivelului indicatorilor de eficienţă economică
actualizaţi
6.7. Rezumat
6.8. Întrebări
6.9. Bibliografie

Factorul timp reprezintă un element esenţial în domeniul investiţiilor deoarece procesul de

realizare a capitalului fix şi apoi procesul de obţinere a producţiei, dar şi de recuperare a
cheltuielilor este dinamic, se desfăşoară pe o perioadă mare de timp. Ca urmare efectele utile ale
investiţiilor sunt puternic influenţate de factorul timp.
Legătura dintre investiţii şi timp se urmăreşte pe mai multe segmente ale procesului
investiţional, şi anume: în programarea investiţiilor pentru optimizarea funcţiei cost-durată; efectul
economic al imobilizărilor de fonduri băneşti şi mijloace materiale necesare efectuării investiţiilor,
perioada de atingere a parametrilor proiectaţi; efectul uzurii morale; durata de funcţionare a

71
viitorului obiectiv investiţional. Timpul este un factor de legătură între investiţii şi progresul
determinat de efectele investiţiei, timpul acţionând ca un multiplicator al efectelor investiţionale.

6.1. Imobilizarea fondurilor investiţionale până la momentul punerii în funcţiune a

obiectivului investiţional

Până la momentul punerii în funcţiune a obiectivului investiţional se disting două perioade:

perioada de timp necesară proiectării şi elaborării documentaţiei tehnico-economice şi perioada de
execuţie a lucrărilor investiţionale pe şantier.
Perioada de proiectare, este perioada dintre momentul luării deciziei de investiţie şi
momentul încheierii lucrărilor de elaborare a documentaţiilor de investiţii.
În această perioadă imobilizările de fonduri băneşti sunt mici.
Perioada de proiectare, uneori cuprinde şi un timp de cercetare pentru găsirea unor
tehnologii adecvate, timp care duce la mărirea termenului de punere în funcţiune a obiectivului
investiţional.
Perioada de execuţie a lucrărilor de investiţii pe şantier este aceea în care se consumă cea
mai mare parte a fondurilor de investiţii. Ea începe cu deschiderea şantierului şi se încheie cu
începerea probelor tehnologice şi cu punerea în funcţiune a obiectivului investiţional.
În perioada de execuţie, eficienţa economică a investiţiilor este influenţată de fondul de
investiţii alocat de durata execuţiei, de modul cum a fost eşalonat fondul de investiţii, de
capacităţile de producţie care au fost puse parţial în funcţiune.
În perioada de execuţie, în general fondul de investiţii poate fi eşalonat în mod crescător,
uniform sau descrescător (fig. 6.1).
Deoarece o sumă cheltuită pentru investiţii rămâne imobilizată până la momentul începerii
funcţionării obiectivului şi chiar peste acest moment până la recuperarea efectivă, varianta mai
convenabilă este varianta I, variantă la care imobilizările sunt mai mici.

Investiţ Investiţ Investiţ

ii ii ii

Timp Timp Timp

1 2 3 1 2 3 1 2 3
Varianta I Varianta II Varianta III

Fig. 6.1 – Eşalonarea fondurilor de investiţii

Pentru evaluarea eficienţei economice pe această perioadă prin prisma mărimii imobilizărilor
şi a pierderilor datorate acestor imobilizări se folosesc o serie de indicatori.
Aceşti indicatori sunt:
- Mărimea imobilizărilor totale
Un fond de investiţii alocat într-un an rămâne alocat până la sfârşitul perioadei de execuţie a
obiectivului investiţional. Suma de bani cheltuită în anul unu va rămâne imobilizată şi în anul doi, şi
în anul trei de execuţie, până la darea în funcţiune a obiectivului investiţional, aşa cum rezultă din
matricea imobilizărilor fondurilor de investiţii.

72
 Anul de imobilizare 1 2 3 …n h … d-1 d
Investiţia
I1 I1 I1 I1 I1 I1 I1
I2 I2 I2 I2 I2 I2
I3 I3 I3 I3 I3
In In In In In
Ih Ih Ih Ih
.
.
Id-1 Ih-1 Ih-1
Id 1 < J < d Id

Fig. 6.2 – Reprezentarea matriceală a fondurilor de investiţii

Mărimea imobilizărilor totale de investiţii se obţine însumând toate elementele matricei.

d
Mi   I h d  h  K  ,
h 1
în care: Mi = mărimea imobilizărilor totale;
d = durata de execuţie a obiectivului;
Ih = fondul de investiţii cheltuit în anul h;
K = factorul de corecţie care poate lua valorile 0 sau 1 în funcţie de momentul la care se
consideră că s-a cheltuit fondul de investiţii, la sfârşitul anului sau la începutul
anului.
Pe durata de execuţie a obiectivului investiţional orice investitor doreşte darea parţială în
folosinţă a unor capacităţi de producţie care să ducă atât la diminuarea fondurilor imobilizate, cât şi
la obţinerea unor producţii suplimentare. În această situaţie, mărimea imobilizărilor totale se va
stabili astfel:
j1 1
M'i   I h d  h  K    I'h d  h  K  ,
h 1 h j
în care: M’i = mărimea imobilizărilor totale în situaţia în care se dau în folosinţă capacităţi de
producţie în perioada de execuţie a obiectivului investiţional;
j = anul punerii în funcţiune a capacităţii de producţie parţiale;
I’h = valoarea investiţiei corectată cu profitul obţinut în anul h, anul în care s-a dat parţial
în funcţiune capacităţi de producţie (I’h = Ih – Ph).
Imobilizarea specifică este un indicator care arată imobilizarea ce revine la unitatea de
capacitate de producţie şi se determină astfel:
d
 I h d  h  K 
mi  h 1 ,
Q
în care: mi = imobilizarea specifică;
Q = capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice.
Acest indicator se poate stabili şi în funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric şi
arată imobilizarea ce revine la un leu valoare a producţiei.
d
 I h d  h  K 
mi  h 1 ,
Q
în care: Q = capacitatea de producţie exprimată valoric.

73
 Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor sunt utilizaţi pentru adoptarea celei mai
avantajoase decizii investiţionale. Pentru adoptarea celei mai avantajoase decizii investiţionale
trebuie să existe cel puţin două variante de investiţii. Variantele de investiţii care se compară nu au
întotdeauna aceeaşi capacitate de producţie. În această situaţie, o variantă care prevede o capacitate
mare de producţie va necesita fonduri mai mari de investiţii comparativ cu celelalte variante, ceea
ce va conduce la o valoare mai mare a imobilizării totale de fonduri. În acest caz decizia de
investiţii poate fi eronată dacă se bazează numai pe minimizarea indicatorului menţionat. Pentru a
evita erorile se utilizează indicatorul mai sus menţionat, imobilizarea specifică.
În cazul în care se dau parţial în folosinţă capacităţi de producţie, imobilizarea specifică se
calculează astfel:
j1 d
 I h d  h  K    I'h d  h  K 
h 1 h j
m' i  ,
q
în care: m’i = imobilizarea specifică în situaţia în care se dau parţial în folosinţă capacităţi de
producţie.
Poate fi calculat şi în funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric.
Efectul economic al imobilizărilor este un indicator care ne arată efectul nerealizat ca
urmare a scoaterii din circuit a resurselor investiţionale şi se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
d
E i  e n  I h d  h  K  ,
h 1
în care: Ei = efectul economic a imobilizărilor;
en = coeficientul de eficienţă economică mediu pe domeniul e de activitate respectiv;
I = varianta de investiţie.
Efectul economic specific al imobilizărilor
La o variantă de investiţie la care efortul investiţional este mai mare şi efectul economic al
imobilizărilor ar trebui să fie şi el mai mare. De asemenea, capacitatea de producţie ce va fi pusă în
funcţiune va fi superioară. În cazul capacităţilor de producţie care variază de la o variantă de
investiţie la alta pentru a asigura compatibilitatea este necesar să se calculeze indicatorul efectul
economic specific al imobilizărilor. Acest indicator se calculează cu ajutorul relaţiei:
E
es i  i ,
qi
în care: e s i = efectul economic specific al imobilizărilor;
Ei = efectul economic al imobilizărilor;
q = capacitatea de producţie anuală exprimată fizic.
Indicatorul astfel calculat exprimă efectul economic nerealizat ce revine la o unitate de
producţie exprimată fizic.
Indicatorul, efectul economic specific al imobilizărilor se poate calcula şi în funcţie de
capacitatea de producţie exprimată valoric sau fondul de investiţii. În prima situaţie indicatorul arată
efectul economic nerealizat, ca urmare a scoaterii din circuit a resurselor investiţionale, ce revin la
un leu valoare a producţiei, şi în a doua situaţie, efectul economic nerealizat la un leu investit.
Indicatorii prezentaţi deşi prezintă o serie de avantaje, nu reflectă totuşi întreaga pierdere
provocată în timp, deoarece ei nu surprind efectele propagate, fiind indicatori statici.
O metodă care surprinde şi efectele propagate este tehnica actualizării.

74
 6.2. Calculul principalilor indicatori dinamici de eficienţă economică cu ajutorul
tehnicii actualizării

În calculele de eficienţă economică a investiţiilor se compară efectele ce se scontează a fi

obţinute cu eforturile care trebuie făcute pentru realizarea obiectivului investiţional. Până acum nu
s-a ţinut cont de faptul că efortul investiţional este făcut într-o perioadă de timp, iar efectul
(profitul) se obţine într-o perioadă ulterioară de timp. Mai mult decât atât, fondul de investiţii este
cheltuit într-o perioadă relativ scurtă de timp 1 - 3 ani, iar efectul (profitul) se obţine pe parcursul
unei perioade îndelungate, de 15 - 20 de ani în cazul utilajelor şi de 60 - 80 de ani în cazul
clădirilor.
Calculele de eficienţă efectuate până acum au avut un caracter static, adică s-a făcut
abstracţie de influenţa timpului asupra efectelor, ori timpul are influenţă asupra investiţiilor şi
asupra rezultatelor lor. Dacă până acum am efectuat o analiză statică, de aici încolo vom efectua o
analiză dinamică.
În analiza dinamică, se aduc toate valorile dispersate în timp la un singur moment, care de
regulă, este cel actual. Acest procedeu poartă numele de tehnica actualizării.
Să presupunem că la un moment dat (m0) există un disponibil de capital (x) care va fi
investit productiv într-un anumit domeniu. După trecerea unei perioade de un an ca urmare a
utilizării lui în procesul de producţie, va aduce un profit a. Suma disponibilă va fi y0 = x + x · a =
x(1 + a). Această sumă dacă va fi reinvestită la momentul m1, după o perioadă productivă de regulă
un an, capitalul disponibil este y1 = y0 + ay0 = x(1 + a) + a[x(1 + a)] = x(1 + a)2.
Considerând că întreaga sumă (y1) este reinvestită productiv (m2), după o altă perioadă de un
an, disponibilul de capital va fi: y2 = y1 + ay1 = x(1 + a)2 + a[x(1 + a)2] = x(1 + a)3.
Dacă acţiunea se continuă, se constată că după n ani disponibilul de capital va fi: yn = x(1 + a)n.
În consecinţă, o investiţie a unui capital x făcută astăzi va echivala peste n ani cu suma de
x(1 + a)n, dacă dorim să ţinem cont de influenţa factorului timp.
Expresia (1 + a)n se numeşte factor de fructificare.
Factorul de fructificare se foloseşte la aducerea în prezent a unor sume investite în trecut sau
la ducerea din prezent a sumelor investite spre viitor, mărind aceste sume, deoarece întotdeauna
factorul de fructificare este mai mare ca 1. Suma yn este echivalentul viitor (peste n ani) al unei
sume actuale (x) avansate în scop productiv la momentul iniţial m0.
Astfel, un capital iniţial (x = 40 mil. lei) investit productiv cu o rată a profitului a = 12 %
anual va fi peste 10 ani egal cu:
Y = x(1 + a)n = 40(1 + 0,15)10 = 161,8 mil. lei.
Procesul de fructificare poate fi reprezentat grafic astfel:
x(1 + a)n
x(1 + a)3
x(1 + a)2
x(1 + a)

timp
x0

m0 m1 m2 m3 mn

Influenţa factorului timp poate fi privită şi invers, adică dacă un capital x este investit în
prezent, peste n ani va deveni x(1 + a)n. Atunci care va fi valoarea actuală (prezentă) a unui capital

75
 1 1
care se va obţine în anul n. Valoarea prezentă a capitalului va fi: x  y unde este
1  a n
1  a n
factorul de actualizare sau de discontare şi este folosit la aducerea în prezent din viitor a sumei x.
Dacă se consideră că într-o acţiune de investiţii, prin proiect se prevede că în decursul
funcţionării obiectivului investiţional, pe o perioadă de 4 ani, urmează să se obţină un profit de
80 mil. lei, întreprinzătorul poate să afle care este valoarea actuală, la momentul declanşării
procesului investiţional, a profitului, prin calculul bazat pe discontare.
1
x  80   80 1,15 4  80  0,572  45,76 mil lei
1  0,154

1
Factorul de actualizare se foloseşte la aducerea în prezent a unor sume ce se vor
1  a n
realiza în viitor micşorând aceste sume, deoarece întotdeauna factorul de actualizare este mai mic
decât 1.
În ceea ce priveşte simbolul a, acesta reprezintă eficienţa anuală a sumei unitare cheltuite şi
în literatura de specialitate este denumit coeficientul de actualizare. Semnificaţia economică a
coeficientului de actualizare este următoarea: reprezintă profitul ce poate fi obţinut ca urmare a
sumei x investite productiv la începutul acelui an.
Mărimea coeficientului de actualizare nu trebuie pusă pe seama modificării preţurilor care
poate surveni în perioada de timp pentru care el se aplică. Mărimea lui decurge din proprietatea
fundamentală a oricărui proces economic în urma căruia rezultatele obţinute să compenseze
eforturile depuse şi să se obţină profit. Specialiştii estimează că în condiţii normale mărimea acestui
coeficient pe ansamblul economiei naţionale este de 0,15 sau 15 % cu diferenţieri pe ramuri şi
subramuri ale economiei.
În situaţia în care se apreciază că în perioada următoare va interveni o inflaţie pe piaţa
internă sau internaţională, o creştere a dobânzilor la credite sau când investiţiile se vor efectua în
condiţii de risc accentuat, coeficientul de actualizare trebuie corectat.
La stabilirea mărimii coeficientului de actualizare trebuie să se respecte următoarele
condiţii:
a > ri + rd +rr,
în care: a = coeficientul de actualizare;
ri = rata inflaţiei;
rd = rata dobânzilor;
rr = rata riscului investiţional.
Cu ajutorul calculelor de actualizare se mai poate stabili şi capitalul disponibil după un
număr de ani dacă în fiecare an se alocă aceeaşi sumă la o anumită cotă a factorului a.

yn  x h
1  a n  1 ,
a

unde:
1  a 
n
1
este factorul de fructificare – sumă a factorilor anuali de fructificare [(1 + a)h,
a
h = 1, n )].
Exemplu: Care este capitalul disponibil peste 8 ani dacă în fiecare an se alocă cât 5 milioane
lei cu o rată a = 15 %.

y8  5 
1  0,158  1  5 13,727  66,35 milioane lei
0,15

76
 Factorul de fructificare sau de compunere pentru 1 pe an
1  a n  1 ,
permite calcularea
a
valorii la care va creşte până la sfârşitul unui an stabilit, o sumă constantă depozitată în fiecare an
cu o rată de dobândă stabilită.
De asemenea, se poate stabili care este cota fixă anuală (xh) ce trebuie alocată la o rată de
actualizarea ca peste n ani să se obţină suma yn.
a
x h  yn ,
1  a n  1
a
unde: = factorul fondului de reducere (inversul factorului de fructificare).
1  a n  1
Exemplu: Ce sumă trebuie investită anual în acţiuni cu o dobândă de 5 % pentru ca peste
12 ani să avem un disponibil de 2 mil. $?
0,05
xh   2  0,03293  65,86 mii $/an
1  0,0512  1
Factorul fondului de reducere se foloseşte în principal pentru a determina cât trebuie
economisit anual, în condiţiile folosirii cu o anumită eficienţă pentru a recupera suma investită.
Folosind tehnica de actualizare se poate şti care este valoarea prezentă a unui flux de
venituri obţinute constant anual pe o perioadă viitoare de n ani. Acesta se poate stabili cu ajutorul

factorului de discontare cumulat

1  a n  1 , care este suma factorilor de discontare anuali pentru
a 1  a n
perioada respectivă.

x  xh
1  a n  1 ,
a 1  a n
în care: x = echivalentul prezent al sumelor xh obţinute anual pe o perioadă de n ani cu o rată
anuală a.
Exemplu: Un întreprinzător care investeşte într-un obiectiv economic câştigă anual un venit
net de 250 mil. lei timp de 10 ani cât este durata de funcţionare a obiectivului investiţional. Care
este valoarea actuală a acestui flux de venituri în momentul investiţiei la o rată de actualizare a =
13 %?

x  250 mil lei 

1  0,1310  1  250  5,426  1356,5 mil lei
0,131  0,1310
Această sumă exprimă valoarea în momentul investiţiei a celor 2500 mil. lei obţinuţi pe o
perioadă de 10 ani la o rată de actualizare de 13 %.
Pentru a stabili în cazul unui împrumut luat de la bancă pe o perioadă de n ani cu o rată a
dobânzii a, ce plăţi constante anuale trebuie făcute se foloseşte factorul de recuperare a capitalului
care este inversul factorului de discontare acumulat.
a 1  a n
xh  y
1  a n  1
Suma a calculată va include atât dobânda cât şi achitarea împrumutului.
Exemplu: Un agent economic doreşte să-şi dezvolte activitatea. Pentru aceasta are nevoie de
2 miliarde de lei. Această sumă o împrumută de la Banca Română de Dezvoltare cu o dobândă de
27 % şi îşi propune să o restituie în timp de 10 ani. Care este suma anuală ce trebuie plătită, aici
fiind inclusă atât dobânda compusă, cât şi plata împrumutului.

77
 0,271  0,27 10
x h  2 mld   2 mld  0,2972  594,4 mil lei/an  49,5 mil lei/luna
1  0,2710  1
Exemplu: O familie tânără face un împrumut la bancă pentru cumpărarea unui apartament
de două camere. Împrumutul este de 10000 $ cu o dobândă de 9 % pe timp de 20 de ani. Suma
anuală care va trebui plătită va fi următoarea:
0,091  0,0920
x h  10000   10000  0,1095  1095 $/an  91,25 $/luna
1  0,0920  1
Dacă stabilim dobânda, aceasta se ridică la 11900 $ ceea ce reprezintă 119 % din
împrumutul efectuat. De aici se desprinde necesitatea unei analize aprofundate atunci când se
apelează la credite. În această situaţie salariul lunar al celor doi tineri trebuie să fie de peste 200 de $.

6.3. Momente de referinţă ale actualizării

Actualizare se poate realiza la orice moment, anterior sau posterior perioadei de realizare a
investiţiilor.
Data la care se face actualizarea se numeşte moment de referinţă.
Principalele momente de referinţă din viaţa economică a unui obiectiv investiţional sunt:
m0 – momentul adoptării deciziei de investiţii; m1 – momentul începerii lucrărilor de investiţii; m2 –
momentul punerii în funcţiune a noului obiectiv investiţional; m3 – momentul începerii restituirii
creditelor; m4 – momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix.
Aceste momente de referinţă şi perioadele care le delimitează sunt reprezentate grafic în
figura 6.3.

P d
m3 m4
m0 m1 f T
m2 D timpul

Fig. 6.3 – Reprezentarea grafică a momentelor de referinţă şi a perioadelor pe care le delimitează

Cele patru perioade de pe grafic semnifică: p – perioada de abordare a proiectului de

investiţii (realizarea documentaţiilor tehnico-economice pentru viitorul obiectiv investiţional); d –
durata de execuţie a lucrărilor de investiţii pe şantier; f – perioada de răgaz (sau de scutire) scursă
între momentul punerii în funcţiune a obiectivului investiţional şi începerea restituirii creditelor
primite; T – perioada de recuperare a investiţiei; D – durata de funcţionare eficientă a obiectivului
de investiţii.
Pentru actualizarea unui anumit indicator de eficienţă economică a investiţiilor, la orice
moment de referinţă, este necesar să se parcurgă următoarele etape de calcul:
 se stabileşte indicatorul care se doreşte să fie actualizat şi se calculează valoarea sa în
formă statică pentru a putea în final să se facă o comparaţie cu valoarea sa în formă
dinamică;
 se stabileşte momentul de referinţă la care se face actualizarea şi se reprezintă pe o axă
(axa timpului) numai trei din cele cinci momente importante din viaţa economică a
obiectivului investiţional şi anume m1, m2 şi m4. Dacă momentul de referinţă ales se află
printre cele trei enumerate anterior, nu se mai înscrie pe axa timpului nici un alt moment
de referinţă. Dacă momentul de referinţă este m0 sau m3, se înscrie şi acest moment pe
axa timpului. Se notează momentul de referinţă ales cu 0;

78
  se înscrie indicatorul ales (profit sau volumul investiţiei) pe axa reprezentată;
 se trasează triunghiurile actualizării, unul pentru investiţii, altul pentru profit (pentru
momentul restituirii creditelor primite se trasează două triunghiuri). Cu ajutorul acestor
triunghiuri se stabileşte formula de calcul ce se va aplica, dacă se utilizează factorul de
fructificare sau factorul de actualizare;
 se aplică formulele corespunzătoare pentru determinarea indicatorului în formă
dinamică, urmărind ca puterea binomului (1 + a) să fie dată de numărul de ani cuprins
între momentul la care se face actualizarea şi momentul la care se află suma ce urmează
să fie actualizată;
 se compară suma actualizată cu suma stabilită iniţial în formă statică şi se trag
concluziile ce se impun.
Astfel se vor stabili principalii indicatori de eficienţă economică a investiţiilor în formă
dinamică.

6.3.1. Actualizarea la momentul luării deciziei de investiţii (m0)

Se trasează axa timpului pe care se înscriu cele trei momente de referinţă m1, m2 şi m4.
Momentul de referinţă ales, momentul luării deciziei de investiţii (m0), întrucât nu figurează printre
cele trei se înscrie şi el pe axa timpului. După aceea se trasează triunghiurile actualizării (fig. 6.4) şi
se delimitează prin haşurare, intervalele pe care se găsesc indicatorii ce urmează a fi actualizaţi.
Se vor actualiza: investiţiile, profitul, randamentul economic al investiţiilor şi termenul de
recuperare a investiţiilor.

I
Timpul

m0=0 m1 m2 m0 Ta m4

p d D

Fig. 6.4 – Reprezentarea grafică a actualizării la momentul luării deciziei de investiţie (m0)

Aşa cum sunt orientate vârfurile triunghiului spre momentul m0, ne semnifică micşorarea
sumelor respective, prin actualizarea la momentul luării deciziei de investiţii.
Actualizarea investiţiilor totale. Investiţiile se eşalonează pe o perioadă care în raport cu
momentul de referinţă ales m0 este viitoare. Deci investiţiile se vor micşora folosind factorul de
1
actualizare
1  a h

79
 pd
1

m
I ta 0  I ,
h h
n 1 1  a 
m
în care: I ta 0 = investiţia actualizată la momentul luării deciziei de investiţii (m0).
Deoarece în perioada de elaborare a documentaţiei tehnico-economice de investiţii nu se
consumă resurse investiţionale, relaţia devine:
pd p pd
1 1 1
  
m
I ta 0  I  I  I
h h h h h h
h 1 1  a  h 1 1  a  h  p 1 1  a 
Investiţiile actualizate la momentul luării deciziei de investiţii exprimă valoarea investiţiilor
la momentul luării deciziei. Este bine ca această valoare să fie cât mai apropiată de valoare statică a
investiţiei, ceea ce presupune reducerea duratelor de proiectare şi execuţie şi o imobilizare raţională
a fondurilor băneşti.
Actualizarea profitului. Perioada de realizare a profitului reprezintă o perioadă viitoare faţă
de momentul de referinţă, momentul luării deciziei, fapt ce presupune actualizarea profitului
1
folosind factorul de actualizare .
1  a h
pdD
1

m
Pta 0   Ph ,
h
h 1 1  a
m
în care: Pta 0 = profitul total actualizat la momentul luării deciziei de investiţii (m0).
În perioada de elaborare a documentaţiei tehnico-economice (p) şi în perioada de execuţie a
lucrărilor de investiţii (d) nu se obţine profit şi de aceea acest fapt trebuie să se reflecte în formula
profitului actualizat.
pdD pd pdD
1 1 1
    h Ph
m
Pta 0  Ph  Ph 
h 1 1  a  h 1 1  a 
h h
h  p  d 1 1  a
Profitul total actualizat la momentul luării deciziei investiţiei, exprimă cu cât echivalează în
acest moment profitul realizat pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului investiţional.
Profitul este bine să fie cât mai mare, aceasta putându-se realiza prin obţinerea anual a unui profit
static cât mai mare prin reducerea perioadei dintre momentul luării deciziei de investiţii şi
momentul în care începe să se obţină profit, prin obţinerea unor sume mai mari de profit în prima
perioadă de funcţionare a obiectivului investiţional, prin prelungirea duratei de funcţionare în care
se obţine profit. În cazul în care profitul anual se consideră că este constant, profitul total actualizat
la momentul luării deciziei de investiţii se stabileşte utilizând suma factorilor de actualizare

(factorul de discontare cumulat),

1  a D  1 .
a 1  a D
pdD
1 1 1  a D  1

m
Pta 0  P  P 
h h h
h  p  d 1 1  a  1  a p  d a 1  a D
Profitul total astfel actualizat prezintă avantajul că reduce calculele şi asigură comparaţia
dintre profitul actualizat la diferite momente de referinţă.
Actualizarea randamentului economic. Pentru actualizarea randamentului economic se
porneşte de la conţinutul economic al acestuia. Randamentul economic al investiţiilor exprimă static
profitul net obţinut la 1 leu investit.
P P I P
R  n  t t  t 1 ,
It It It

80
în care: R = randamentul economic;
Pn = profitul net;
Pt = profitul total;
It = volumul investiţiilor totale.
Sub formă dinamică, randamentul economic se poate calcula astfel:
P P
R a  na  ta  1 ,
I ta I ta
în care: Ra = randamentul economic actualizat;
Pna = profitul net actualizat;
Pta = profitul total actualizat;
Ita = investiţia totală actualizată.
Doi indicatori actualizaţi pot fi comparaţi între ei (Pta şi Ita) numai dacă actualizarea a fost
făcută la acelaşi moment de referinţă. Pentru stabilirea formulei de calcul a randamentului economic
actualizat la momentul luării deciziei de investiţii se porneşte de la relaţia:
Pt am 0
R am 0  1,
It am 0

în care: R am 0 = randamentul economic actualizat la momentul luării deciziei de investiţii (m0);

Pt am 0 = profitul total actualizat la momentul luării deciziei de investiţii;
It am 0 = investiţia actualizată la momentul luării deciziei de investiţii.
Pentru calculul randamentului actualizat, relaţia este următoarea:
pdD
1
 P
h h
h  p  d 1 1  a 
R am 0  1
pd
1
  h I h
h  p 1 1  a
Când profitul anual se consideră constant pe perioada de exploatare a obiectivului economic,
randamentul economic actualizat se stabileşte cu ajutorul formulei:
1

1  a D  1  P
h
R am 0 
1  a p  d a 1  a D
pd
1
 I
h h
h  p 1 1  a 
Actualizarea termenului de recuperare a investiţiilor. Determinarea termenului de
recuperare a investiţiilor dinamic necesită la fel să se pornească de la conţinutul său economic.
Termenul de recuperare a investiţiilor exprimă static perioada de timp în care volumul investiţiilor
este recuperat din profitul anual.
Termenul de recuperare a investiţiilor, static se stabileşte astfel:
I
T t ,
Ph
în care: T = termenul de recuperare a investiţiilor;
It = volumul investiţiei;
Ph = profitul anual.

81
 Această relaţie se mai poate scrie şi astfel:
p  d  Ta
I t  T  Ph sau I t   Ph ,
h  p  d 1
folosită atunci când profitul nu creşte egal în timp. Pentru calculul termenului actualizat de
recuperare a investiţiilor vom pune condiţia ca investiţiile totale actualizate să fie egale cu profitul
actualizat însumat pe durata de recuperare a investiţiilor.
Pentru momentul luării deciziei de investiţii (m0) avem:
p  d  Tam0
1
It am 0   1  a h  Ph
h  p  d 1
În formula de mai sus toţi termenii sunt cunoscuţi în afara termenului actualizat de
recuperare a investiţiilor ( Tam 0 ) care se obţine prin încercări succesive.
În cazul în care profitul anual se consideră a fi constant, formula de mai sus devine:
Tam0
Ph 1
It am 0 
1  a  pd 
h 1 1  a h
Utilizăm factorul de discontare cumulat şi relaţia devine:
m0

It am 0 
Ph

1  a Ta  1
sau
1  a p  d m0
a 1  a Ta
pd m0
1 1  a Ta 1
1
 Ih  
h  p 1 1  a 
h
1  a p  d a 1  a Tam0 Ph
Pentru stabilirea termenului actualizat de recuperare a investiţiilor există două posibilităţi.
m0
Pentru prima posibilitate se urmăreşte aflarea lui 1  a Ta , astfel:
m0 m0
It am 0  1  a p  d  a 11  a Ta  Ph 1  a Ta  Ph ,
unde:
m0 Ph
1  a Ta  ,
Ph  a  It a 1  a p  d
m0

şi apoi:
log Ph  log[ Ph  a  It am 0 (1  a ) p  d ]
Tam 0 
log(1  a )

6.3.2. Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiţii (m1)

Actualizarea eforturilor investiţionale şi a efectelor economice la momentul începerii

lucrărilor de investiţii (m1), presupune înscrierea pe axa timpului a celor trei momente m1, m2 şi m4.
Momentul de referinţă ales, momentul începerii lucrărilor de investiţii se găseşte printre cele trei
momente înscrise pe axa timpului. Se trasează triunghiurile actualizării (fig. 6.5) şi se haşurează
intervalele pe care se găsesc indicatorii care vor fi actualizaţi.

82
 P

I
timpul

m1=0 m2 m m4
Ta 1
d D

Fig. 6.5 – Reprezentarea grafică a actualizării la momentul începerii lucrărilor de actualizare (m1)

Perioada de timp în care este analizat procesul economic (perioada d + D) este o perioadă
viitoare faţă de momentul la care se face actualizarea (m1) şi de aceea se va folosi factorul de
1
actualizare , aşa cum indică de fapt şi vârfurile celor două triunghiuri din grafic.
(1  a ) n
Volumul investiţiilor actualizat se stabileşte cu ajutorul următoarei formule:
d
1
It am1   Ih ,
h 11  a 
h

în care: It am1 = volumul investiţiei totale actualizat la momentul începerii lucrărilor de investiţii
(m1);
1
= factorul de actualizare;
1  a h
Ih = investiţia anuală.
Volumul investiţiei astfel calculat exprimă valoarea efortului investiţional total făcut pe
durata de execuţie a lucrărilor, adus la momentul m1 (momentul începerii lucrărilor de investiţii).
Profitul total actualizat
Profitul se obţine în perioada de funcţionare a obiectivului investiţional (D), perioadă care se
află la un moment viitor faţă de momentul ales pentru actualizare (m1). De aceea, pentru
1
actualizarea profitului total se va folosi factorul de actualizare .
1  a n
În acest caz vom avea:
dD
1
Pt am1   Ph ,
h 1 1  a 
h

în care: Pt am1 = profitul total actualizat la momentul m1;

1
= factorul de actualizare;
1  a h
Ph = profitul anual.

83
 Dacă în perioada de execuţie a obiectivului investiţional nu se dau în folosinţă capacităţi de
producţie, nu obţinem profit, iar relaţia prezentată anterior devine:
dD d dD
1 1 1
Pt am1   Ph   Ph   Ph
h 1 1  a  h 11  a  h  d 1 1  a 
h h h

Profitul astfel calculat arată ce valoare are profitul obţinut pe întreaga perioadă de
funcţionare a obiectivului investiţional (D) la momentul începerii execuţiei lucrărilor de investiţii
(m1).
În cazul în care pe perioada de funcţionare a obiectivului investiţional se consideră că
profitul este constant, profitul total actualizat la momentul începerii execuţiei lucrărilor de investiţii
se poate stabili utilizând suma factorilor anuali de actualizare (factorul de discontare cumulat).
dD 1 1 D 1  a D  1
1 1
 d 
m
Pt a 1  P  Ph  Ph 
h h
h  d 1 1  a  1  a  h 11  a h
1  a d
a 1  a D
Randamentul economic al investiţiilor actualizat
Randamentul economic al investiţiilor actualizat se poate stabili cu ajutorul relaţiei:
Pt am1
R am1  1,
It am1

în care: R am1 = randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul m1;

Pt am1 = profitul total actualizat la momentul m1;
It am1 = investiţia totală actualizată la momentul m1.
Această relaţie se poate scrie în funcţie de relaţiile de calcul ale profitului total actualizat şi
investiţiilor totale actualizate la momentul începerii execuţiei lucrărilor de investiţii (m1):
dD
1
  h Ph
1 a
R m1  h  d 1
a 1
d
1
 Ih
h 11  a 
h

În cazul în care pe perioada de funcţionare a obiectivului investiţional se consideră că

profitul anual este constant, relaţia de calcul a randamentului economic actualizat este următoarea:

Ph
1

1  a D  1
R am1 
1  a d a 1  a D 1
d
1
 Ih
h 1 1  a 
h

Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat

Pentru actualizarea termenului de recuperare a investiţiilor la momentul începerii execuţiei
lucrărilor de investiţii (m1) se porneşte de la relaţia:
d  Tam1 Tam1
1 1 1
It am1    h Ph sau Ph 
h  d 1 1  a 1  a d h 1 1  a 
h

Aplicând formula pe baza sumei factorilor anuali de actualizare rezultă:

1  a Ta  1
m1
1  a Ta  1
m1
d
1 1 1
It am1  Ph  sau  I
h h
 Ph 
1  a d a 1  a Tam1 h 11  a  1  a d a 1  a Tam1

84
 Din prima relaţie de mai sus se poate scoate, pentru cazul general de calcul a termenului
actualizat de recuperare a investiţiilor.
m1 m1
a 1  a d It am1 1  a Ta  Ph 1  a Ta  Ph
de unde se obţine:
m1 Ph
1  a Ta 
Ph  It a 1 a d a
m1

şi apoi, prin logaritmare se poate determina termenul de recuperare a investiţiilor actualizat.

log Ph  log[ Ph  It am1 1  a d  a ]
Tam1 
log 1  a 
Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat întotdeauna este mai mare decât cel static
ceea ce arată că factorul timp influenţează în sensul diminuării eficienţei economice.
Cheltuieli recalculate actualizate. Indicatorul cheltuieli recalculate în formă statică se
stabileşte cu ajutorul relaţiei:
D
K  I t   Ch ,
h 1
în care: K = cheltuieli statice recalculate;
It = volumul investiţiei totale;
Ch = cheltuieli anuale;
D = durata de funcţionare a obiectivului investiţional.
Cheltuielile recalculate în formă dinamică se calculează prin însumarea investiţiilor totale
actualizate cu masa cheltuielilor totale de producţie, de asemenea actualizate.
Ka  I t a  Ct a
în care: Ka = cheltuieli recalculate actualizate;
I t a = investiţiile totale actualizate;
C t a = cheltuieli totale de producţie actualizate.
Indicatorul poate fi calculat la oricare din principalele momente de referinţă ale procesului
investiţional.
În practica şi în literatura de specialitate acest indicator se foloseşte în special la momentul
începerii execuţiei lucrărilor de investiţii.
În continuare vor fi prezentate relaţiile de calcul pentru acest moment:
K am1  It am1  Ct am1
Pentru investiţiile totale actualizate la momentul m1 relaţia este următoarea:
a
1
It am1  I
h h
h 11  a 
Actualizarea cheltuielilor totale de producţie se realizează în acelaşi mod ca şi la profit
deoarece şi ele se produc în aceleaşi momente.
dD
1
m
Ct a 1   Ch ,
h 1 1  a 
h

în care: Ct am1 = cheltuieli totale de producţie actualizate;

1
= factorul de actualizare;
1  a h
Ch = cheltuieli anuale de producţie.
85
 În perioada de execuţie a lucrărilor investiţionale nu se fac cheltuieli de producţie şi nu se
obţine nici profit astfel relaţia devine:
dD d dD
1 1 1
Ct am1   Ch   Ch   Ch
h 1 1  a  h 11  a  h  d 1 1  a 
h h h

În cazul în care se consideră că pe perioada de funcţionare a obiectivului economic,

cheltuielile anuale sunt constante relaţia este următoarea:
dD
1 1 dD
1 1 1  a D  1 C
Ct am1   C
h h
 C h    h
h  d 1 1  a  1  a d h  d 1 1  a h 1  a d a 1  a D
Efortul total, cu investiţia şi cu producţia, variază în funcţie de mărimea capacităţii de
producţie. La o capacitate de producţie mai mare este normal ca şi efortul total să fie mai mare.
Pentru a asigura comparabilitatea variantelor de investiţii se utilizează un indicator derivat,
cheltuielile specifice recalculate actualizate.
Cheltuieli specifice recalculate actualizate
Formula de calcul a cheltuielilor specifice recalculate în formă statică este:
K K
k sau k 
D qh  D
qh
h 1
atunci când se ia în calcul capacitatea de producţie exprimată fizic.
Când se ia în calcul capacitatea de producţie exprimată valoric relaţia este următoarea:
K K
k sau k 
D Qh  D
 Qh
h 1
Cheltuielile specifice recalculate actualizate la momentul m1 se va stabili astfel:
I m1  C m1 I m1  C m1
t ta t ta
k am1  a sau k am1  a ,
D qh  D
qh
d 1

în care: k am1 = cheltuieli specifice recalculate actualizate;

qh = capacitatea de producţie anuală;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic.
d dD
1 1
 I
h h
  C
h h
1 a h  d 1 1  a 
K am1  h 1
dD
qh
h  d 1
Indicatorul astfel calculat exprimă efortul total actualizat cu investiţia şi cu producţia, ce
revine la o unitate de capacitate de producţie exprimată fizic.
Atunci când se consideră cheltuielile de producţie constante pe perioada de funcţionare a
obiectivului economic, relaţia de calcul devine:
d
1 1  a D  1 1
  h I h  C h  d   D
1 a 1 a a 1 a
k am1  1
h
dD
qh
h  d 1

86
 Acest indicator poate fi calculat şi în funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric
(valoarea producţiei – Qh).
Valoarea producţiei poate fi actualizată în aceleaşi condiţii ca şi profitul şi cheltuielile de
producţie.
d dD
1 1
 Ih    h C h
1 a h
h  d 1 1  a
k am1  h 1
dD
 Qh
h  d 1
Atunci când se consideră că valoarea producţiei şi cheltuielile de producţie sunt constante pe
perioada de funcţionare a obiectivului economic, relaţia de calcul a cheltuielilor specifice
recalculate actualizate este următoarea:
d
1 1  a D  1 C
1
 Ih   h
k am1  h 11  a h  1  a d a 1  a D
1

1  a D  1 Q
h
1  a d a 1  a D
Indicatorul astfel calculat exprimă efortul total actualizat făcut pentru obţinerea unui leu
valoarea producţiei totale actualizat.

6.3.3. Actualizarea la momentul punerii în funcţiune a noului obiectiv economic (m2)

Pentru actualizarea eforturilor investiţionale şi a efectelor economice la momentul punerii în

funcţiune a noului obiectiv economic este necesar să se înscrie pe axa timpului momentele de
referinţă (m1, m2, m4) şi să se întocmească graficul cu cele două triunghiuri (fig. 6.6).

I
timpul

m1 m1=0 Tam 2 m4
d D

Fig. 6.6 – Reprezentarea grafică a actualizării la momentul punerii în funcţiune

a noului obiectiv economic (m2)

Având în vedere poziţia celor două triunghiuri faţă de momentul de referinţă (m2),
investiţiile vor fi multiplicate cu ajutorul factorului de fructificare (1 + a)n deoarece ele au loc
înainte de punerea în funcţiune a obiectivului, iar profitul va fi micşorat folosind factorul de
1
actualizare deoarece el se obţine după ce este pus în funcţiune obiectivul.
1  a n

87
 Investiţiile totale actualizate. Fondul de investiţii este cheltuit înainte de momentul de
referinţă ales, momentul punerii în funcţiune a obiectivului economic (m2), fapt pentru care sumele
se vor mări prin actualizare folosind factorul de fructificare.
d 1
It am 2   1  a h I h
h 0

în care: It am 2 = investiţia totală actualizată la momentul m2;

(1+a)h = factorul de fructificare;
Ih = investiţia anuală.
Investiţia totală actualizată exprimă valoarea producţiei ce s-ar fi obţinut în condiţiile în care
fondul de investiţii nu era imobilizat în cadrul procesului investiţional, ci era folosit într-o activitate
economică la care nivelul eficienţei economice este egal cu a.
Profitul total actualizat. Profitul se obţine după ce obiectivul investiţional este pus în
funcţiune, deci perioada în care se obţine profitul este o perioadă viitoare în raport cu momentul de
referinţă ales m2. În acest caz, pentru actualizarea profitului se utilizează factorul de actualizare
1
, iar relaţia va fi:
1  a n
D
1
Pt am 2   Ph ,
h 1 1  a 
h

în care: Pt am 2 = profitul total actualizat la momentul punerii în funcţiune a obiectivului investiţional;

1
= factorul de actualizare;
1  a h
Ph = profitul anual;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic.
În situaţia în care pe perioada de funcţionare a obiectivului economic se consideră că profitul
anual este constant, se foloseşte pentru actualizare suma factorilor de actualizare (factorul de
discontare) şi relaţia prezentată mai sus devine:

Pt am 2  Ph 
D
1
 Ph
1  a D  1
h 11  a  a 1  a D
h

Profitul astfel calculat ne arată cuantumul la momentul punerii în funcţiune a obiectivului

economic a profitului obţinut pe durata de funcţionare a viitorului obiectiv.
Randamentul economic al investiţiilor actualizat se stabileşte pornind de la formula de
bază a acestuia.
P
R  t 1
It
Randamentul economic al investiţiilor actualizat se determină cu ajutorul formulei:
D
1
 Ph
R am 2 
P m2
ta
 1  h 1
1  a h 1,
I d 1
t am2
 1  a  h
Ih
h 0

în care: R am 2 = randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul de referinţă m2;

P m2 = profitul total actualizat la momentul de referinţă m2;
ta

88
 I = investiţia totală actualizată la momentul de referinţă m2;
t am2
1
= factorul de actualizare;
1  a h
(1+a)h = factorul de fructificare;
Ph = profitul anual;
Ih = investiţia anuală.
Atunci când se consideră profitul anual constant pe perioada de funcţionare a obiectivului
economic, randamentul economic al investiţiilor actualizat se stabileşte astfel:
1  a D  1 P
h
a 1  a D
R am 2  1
d 1
 1  a  h
Ih
h 0
Randamentul economic al investiţiilor actualizat ne arată câţi lei profit net actualizat s-au
obţinut la 1 leu investiţii actualizate.
Termenul de recuperare a investiţiilor actualizate. Pentru actualizarea termenului de
recuperare a investiţiilor la momentul de referinţă m2 se porneşte de la egalizarea investiţiilor
actualizate la momentul punerii în funcţiune a obiectivului economic cu profitul actualizat pe
termenul actualizat de recuperare.
Tam2
1
I
t am2
 

P ,
h h
h 1 1  a
în care: I = investiţia totală actualizată la momentul m2;
t am2

Tam 2 = termenul de recuperare a investiţiilor actualizat la momentul m2;

1
= factorul de actualizare;
1  a h
Ph = profitul anual.
Dacă se consideră că profitul anual este constant, atunci relaţia devine:
m2

It am 2  Ph
1  a Ta  1
,
m2
a 1  a Ta
de unde rezultă:
m2 m2
It am 2  a 1  a Ta  Ph 1  a Ta  Ph ,
respectiv
m2 Ph
1  a Ta 
Ph  a  I
t am2
de unde:

Tam 2 

log Ph  log Ph  a  It am 2 
log 1  a 
Pierderea de profit. Comparând profitul ce s-ar fi putu realiza cu fondul total de resurse
consumate, se poate stabili pierderea de profit.

89
 d 1
Pp  It am 2  I t   1  a h I h  I t ,
h 0
în care: Pp = pierderea de profit;
It am 2 = investiţia totală actualizată la momentul punerii în funcţiune a obiectivului economic;
It = investiţia totală în formă statică;
h
(1+a) = factorul de fructificare;
Ih = investiţia anuală.
În activitatea investiţională se pune problema ca această pierdere de profit să fie cât mai
mică. Pentru aceasta sunt necesare unele măsuri cum ar fi: dimensionarea corectă a fondurilor
investiţionale, eşalonarea corectă a fondurilor investiţionale pe durata de execuţie a lucrărilor de
investiţii.
Acest indicator deşi cuantifică efectul net este insuficient pentru aprecierea mai multor
variante de investiţii, în cazul în care ele se diferenţiază prin sumele alocate realizării obiectivului
investiţional deoarece este normal ca la o investiţie mare de fonduri băneşti şi pierderile de profit să
fie mai mari. În acest caz este necesar calculul şi a altor indicatori derivaţi, cum ar fi pierderea
specifică.
Pierderea specifică. Acest indicator se poate calcula pentru mai multe situaţii, şi anume:
 pierderea de profit ce revine la un leu investit cu ajutorul formulei:
d 1 d 1

Pp
 1  a h I h  I t  1  a h I h
Psp   h 0 sau h  0 1 ,
It It It
 pierderea de profit ce revine la o unitate de capacitate de producţie exprimată fizic cu
ajutorul formulei:
d 1

Pp
 1  a h I h  I t
P'sp   h 0 ,
qt qh
 pierderea de profit ce revine la un leu valoarea a producţiei (P”sp) cu ajutorul formulei:
d 1

Pp
 1  a h I h  I t
P"sp   h 0
Qh Qh
Acest indicator permite comparabilitatea între variantele de investiţii deoarece el exprimă
pierderea de profit ce revine la unitatea de capacitate producţie exprimată fizic, sau la un leu valoare
a producţiei.

6.3.4. Actualizarea la momentul începerii restituirii creditelor (m3)

În vederea actualizării, la momentul începerii restituirii creditelor primite se trasează axa

timpului, pe care se înscriu cele trei momente de referinţă m1, m2, m4. Cum momentul începerii
restituirii creditelor nu se găseşte printre cele trei momente de referinţă se înscrie şi el pe axa
timpului. Se trasează triunghiurile actualizării (fig. 6.7) şi se delimitează intervalele pe care se
găsesc indicatorii ce urmează să fie actualizaţi.

90
 P2

P1
I

timpul

m1 m2 f m3=0 Tam 3 m4
d D

Fig. 6.5 – Reprezentarea grafică a actualizării la momentul începerii restituirii creditelor primite (m3)

Investiţiile totale actualizate. Perioada în care este cheltuit fondul investiţional este o
perioadă trecută în raport cu momentul de referinţă luat în calcul, momentul restituirii creditelor
primite (m3), de aceea se va folosi pentru actualizarea factorului de fructificare (1 + a)n.
f  d 1
It am 3   1  a h I h ,
h 0

în care: It am 3 = investiţiile totale actualizate la momentul restituirii creditelor primite;

h
(1 + a) = factorul de fructificare;
Ih = investiţiile anuale.
În perioada cuprinsă între momentul începerii funcţionării noului obiectiv economic şi
momentul începerii restituirii creditelor primite nu se mai fac investiţii, iar relaţia de actualizare a
investiţiilor totale devine:
f  d 1 f 1 f  d 1
It am 3   1  a h I h   1  a h I h   1  a h I h
h 0 h 0 d 0
Profitul total actualizat. Actualizarea profitului total la momentul începerii restituirii
creditelor promite prezintă următoarea particularitate: actualizarea profitului (P1) din perioada f se
va face folosind factorul de fructificare (1 + a)n, iar actualizarea profitului (Pq) din perioada D-f se
va face folosind factorul de actualizare.
f 1 Df
1
Pt am 3   1  a  h
Ph   Ph ,
h 1 1  a 
h
h 0

în care: Pt am 3 = profitul total actualizat la momentul începerii restituirii creditelor primite;

(1+a)h = factorul de fructificare;
1
= factorul de actualizare;
1  a h
Ph = profitul anual.
Dacă profitul anual se consideră că este constant pe perioada de funcţionare a obiectivului
economic, atunci relaţia de actualizare a profitului total este următoarea:
f 1 D f
1  1  a f  1 1  a D  f  1
Pt am 3  Ph  1  a  h
 Ph     Ph
h 0 h 1 1  a 
h
 a a 1  a D  f 

91
în care: Pt am 3 = profitul total actualizat la momentul începerii restituirii creditelor primite
când profitul anual este constant;
(1+a)h = factorul de fructificare;
1
= factorul de actualizare;
1  a h
Ph = profitul anual;
1  a  f
1
= factorul de fructificare total (sumă a factorilor de fructificare anuali);
a
1  a D  f = factorul de discontare.
a 1  a D  f
Randamentul economic al investiţiilor actualizat
Pentru cazul general formula de calcul a randamentului economic a investiţiilor actualizat
este următoarea:
f 1 Df
1
 1  a h Ph   Ph
P1am 3  P2 am 3 h 1 1  a 
h
R am 3   h 0 1,
I f  d 1
t am3
 1  a  h
Ih
h f
Pentru cazul în care profitul anual se consideră constant pe întreaga perioadă de funcţionare
a obiectivului economic, formula de calcul a randamentului economic a investiţiilor actualizat
devine:
 1  a f  1 1  a D  f  1
   Ph
 a a 1  a D  f 
R am 3  1,
f  d 1
 1  a  h
Ih
h f

în care: R am 3 = randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul începerii

restituirii creditelor primite;
1
= factorul de actualizare;
1  a h
Ph = profitul anual;
1  a  f
1
= factorul de fructificare total (sumă a factorilor de fructificare anuali);
a
1  a D  f  1 = factorul de discontare.
a 1  a D  f
Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat. La momentul de referinţă m3, momentul
începerii restituirii creditelor primite, pentru actualizarea termenului de recuperare a investiţiilor
apar două situaţii: o primă situaţie în care termenul de recuperare a investiţiilor actualizat este mai
mic decât perioada cuprinsă între momentul începerii funcţionării noului obiectiv economic şi
 
momentul începerii restituirii creditelor primite Tam 3  f şi o a doua situaţie în care termenul de
recuperare a investiţiilor actualizat este mai mare decât perioada cuprinsă între momentul începerii
funcţionării noului obiectiv şi momentul începerii restituirii creditelor primite Tam 3  f .  

92
 Pentru prima situaţie în care Tam 3  f formulele de calcul ale termenului de recuperare a
investiţiilor actualizat sunt:
m3

It am 3  Ph 1  a f
1  a Ta  1 ,
m3
a 1  a Ta
de unde rezultă:
m3 m3
It am 3  a 1  a Ta  Ph 1  a f 1  a Ta  Ph 1  a f
sau:
Tam3 Ph 1  a f
1  a  
Ph 1  a f  a  It am 3
de unde:

Tam 3 

log Ph 1  a f  log Ph 1  a f  a  It am 3
,

log 1  a 
în care: Tam 3 = termenul de recuperare a investiţiilor actualizat la momentul începerii restituirii
creditelor primite.
Pentru situaţia a doua în care Tam 3  f , formulele de calcul sunt:
 Tam3  f 

1  a
It am 3
f
 1

1  a   1
Ph ,
 a a 1  a Tam3 
f 

Efectuând calculele în paranteza mare, rezultă:
m3 m3
1  a f 1

1  a Ta  f  1  1  a f 1

1  a Ta  1  a f 
m3 m3
a a 1  a Ta  f a a 1  a Ta
m3 m3


1  a f  Ta  1  a f
 1  a 
1  a Ta  1
f
m3 m3
a 1  a Ta a 1  a Ta
şi deci:
m3
m
It a 3  1  a 
1  a Ta  1 P ,
f
m3 h
a 1  a Ta

relaţie pe care am obţinut-o şi în prima situaţiei când Tam 3  f .  

6.3.5. Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix (m4)

Momentul de referinţă m4, momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix marchează
încheierea perioadei de funcţionare a obiectivului investiţional. Eforturile investiţionale cât şi
efectele economice au avut loc într-o perioadă anterioară acestui moment de referinţă şi ca atare
pentru actualizarea lor se va folosi factorul de fructificare (1 + a)n, ţinând seama şi de poziţia celor
două triunghiuri de actualizare (fig. 6.8).

93
 Investiţiile totale actualizate. Actualizarea investiţiilor totale la momentul scoaterii din
funcţiune a capitalului fix se poate realiza cu ajutorul relaţiei:
D 1
It am 4   1  a h I h ,
h 0

în care: It am 4 = investiţiile totale actualizate la momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix;
(1+a)h = factorul de fructificare;
Ih = investiţiile anuale.

P2

timpul

m1 m2 f m3 m4 m4=0
Ta
d D

Fig. 6.8 – Reprezentarea grafică a actualizării la momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix

În perioada de funcţionare a obiectivului economic nu se fac eforturi investiţionale şi ca

atare relaţia devine:
d  D 1 D 1 d  D 1
It am 4   1  a h I h   1  a h I h   1  a h I h
h 0 h 0 h 0
Indicatorul astfel calculat ne arată care ar fi valoarea producţiei ce s-ar putea obţine la
momentul m4, dacă investiţiile ar fi folosite în procesul de producţie cu o eficienţă economică egală
cu a.
Profitul total actualizat. Relaţia de actualizare a profitului total la momentul scoaterii din
funcţionare a capitalului fix este următoarea:
D 1
Pt am 4   1  a h Ph ,
h 0

în care: Pt am 4 = profitul total actualizat la momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix;
(1+a)h = factorul de fructificare;
Ph = profitul anual.
Atunci când se consideră profitul anual constant pe perioada de funcţionare a obiectivului
investiţional, relaţia de actualizare a profitului total este următoarea:
D 1
1  a   1
D
1  a  D
1
Pt am 4  Ph  1  a h  Ph 1  a D   D  Ph a
h 0 a 1 a

94
 Randamentul economic al investiţiilor actualizat. Pentru actualizarea randamentului
economic al investiţiilor la momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix se porneşte de la
profitul şi investiţiile actualizate la acest moment.
D 1
P m4  1  a h Ph
1  h 0
ta
R am 4  1 ,
I d  D 1
t am4
 1  a h I h
h 0
pentru cazul general.
Pentru cazul în care se consideră profitul anual constant relaţia este următoarea:
1  a D  1 P
h
R am 4  a 1,
d  D 1
 1  a  h
Ih
h D

în care: R am 4 = randamentul economic al investiţiilor totale actualizate la momentul scoaterii

din funcţiune a capitalului fix (m4);
Pt am 4 = profitul total actualizat la momentul m4;
I t am 4 = investiţiile totale actualizate la momentul m4;
Ph = profitul anual;
Ih = investiţiile anuale;
(1+a)h = factorul de fructificare;
1  a D  1 = factorul de fructificare total (suma factorilor anuali de fructificare).
a
Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat. Punând semnul egal între investiţiile
totale actualizate la momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix şi profitul total actualizat,
însumat pe perioade rezultă următoarea relaţie:
Tam4 m4
D 1
     1
 1  a Ta  1
I t am 4   1  a h
Ph  Ph 1  a  D
 Ph 1  a D
h 1 1  a 
m4
a 1  a Ta
h
h  D  Tam4
de aici rezultă:
m4 m4
I t am 4  a 1  a Ta  Ph 1  a D  Ph 1  a Ta  Ph 1  a D ,
de unde:
m4 Ph 1  a D
1  a Ta  ,
Ph 1  a D  I t am 4  a
iar de aici rezultă că:

m4
Ta 

log Ph 1  a D  log Ph 1  a D  a  I t am 4 
log 1  a 

95
 6.4. Invariaţia nivelului indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor, actualizând
datele la momente diferite

Utilizând tehnica actualizării putem să cunoaştem echivalentul fiecărei sume de efecte

economice viitoare la momentele de actualizare pe care le-am ales. Apare însă fireasca întrebare,
dacă prin schimbarea momentului la care se face actualizarea nu este afectat nivelul eficienţei
economice a proiectului când ceilalţi parametri de calcul rămân neschimbaţi.
În acest caz, mărimea parametrilor economici de volum (investiţiile, costurile, profitul etc.)
actualizaţi se modifică de la un moment de referinţă la altul, însă nu se va modifica nivelul
indicatorilor de eficienţă economică, ca urmare a compensaţiei ce are loc între creşterile şi
diminuările datelor actualizate în cadrul raportului dintre profit şi cheltuieli sau al cumulării
cheltuielilor de investiţii şi de exploatare.
Acest lucru va fi demonstrat utilizând indicatorii: randamentul economic al investiţiilor şi
termenul de recuperare a investiţiilor. Actualizarea se poate face la oricare moment de referinţă
dorit de decident, dar aplicaţia va fi făcută la momentele principale ale procesului investiţional:
 m1 = momentul începerii execuţiei lucrărilor de investiţii, m1 = 0;
 m2 = momentul punerii în funcţiune a obiectivului economic m2 = m1 + d;
 m4 = momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix m4 = m2 + D = m1 + d + D.
S-au notat momentele exact ca şi în calculele anterioare.
Se vor mai folosi următoarele notaţii:
Ih = investiţia din anul h, pe durata de execuţie a lucrărilor de investiţii (h = 1 … d).
Ph = profitul anual din anul h, pe durata de funcţionare eficientă a obiectivului investiţional
(D).
h =1…D
Se mai notează cu b = (1 + a) factorul de actualizare, unde a reprezintă rata de actualizare,
care rămâne neschimbată.

6.4.1. Corelaţiile dintre volumul investiţiilor actualizat la cele trei momente

 investiţia actualizată la momentul începerii execuţiei lucrărilor investiţionale (m1):

d d d
1
It am1   Ih   I h 1  a  h   Ih  bh
h 11  a 
h
h 1 h 1
 investiţia actualizată la momentul punerii în funcţiune a obiectivului investiţional (m2):
d
I am 2 b d
 Ih  bh ,
h 1
dar
d
 I h b  h  Iam1 ,
h 1
deci:
I am 2  b d  I am1  1  a d  I am1
 investiţia actualizată la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului investiţional (m4).
d d
I am 4  1  a d  D  h Ih   Ih  bd  D  b  h
h 1 h 1

96
 Deoarece bd+D este constantă în raport cu suma, înseamnă că:
d
I am 4  b d  D   Ih  b  h
h 1
Această relaţie se mai poate scrie:
I am 4  b d  D  I am1
sau
I am 4  b D I am 2
Ţinând cont de faptul că b > 1, unde b = (1 + a); a > 0, rezultă că:
I am1  I am 2  I am 4
d
În raport cu investiţia statică (I) corelaţia este: I am1  I unde: I   I (deoarece factorul de
h
h 1
h
pondere b  1 ).
De aici rezultă că valorile investiţiilor actualizate sunt diferite de la un moment la altul,
precum şi faţă de valoarea statică a investiţiei.
Corelaţiile stabilite sunt următoarele:
d
1
I am1   Ih ;
h 1 1  a 
h

d
1
I am 2  1  a d    I h  1  a d  I am1
h 11  a 
h

d
1
I am 4  1  a d  D    I h  1  a d  D  I am1  1  a D  I am 2
h 11  a 
h

6.4.2. Corelaţiile dintre profitul actualizat la cele trei momente

 Profitul actualizat la momentul începerii execuţiei lucrărilor de investiţii (m1).

D D D
1
Pam1   dh
 Ph   Ph  b d  b  h  b  d  Ph  b  h
h 11  a  h 1 h 1
 Profitul actualizat la momentul punerii în funcţiune a obiectivului investiţional (m2).
D D
 Ph  b  h
1
Pam 2    Ph 
h 11  a 
h
h 1
Având în vedere formula de actualizare a profitului la momentul punerii în funcţiune a
obiectivului investiţional, formula pentru profitul actualizat la momentul începerii execuţiei
lucrărilor de investiţii se mai poate scrie şi astfel:
Pam1  b d  Pam 2
 Profitul actualizat la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului investiţional (m4).
D D D
Dh
Pam 4   1  a  Ph   Ph  b D
b h
b D
 Ph  b  h
h 1 h 1 h 1

97
dar
D
 Ph  b  h  Pam 2 ,
h 1
deci:
Pam 4  b D  Pam 2 .
Ştiind că:
Pam 2  b d Pam1 ,
atunci:
Pam 4  b d  D  Pam1
Ţinând cont de faptul că –d < d < D pentru (1 + a) > 1; a > 1, corelaţiile sunt:
Pam1  Pam2  Pam 4
Având în vedere şi profitul static (P = Ph · D):
Pam1  Pam2  P  Pam 4
Corelaţiile stabilite sunt:
D
1 1
Pam1  
1  a  h 11  a h
d
 Ph ;

D
1
Pam 2   P ;
h h
h 1 1  a 
D
1
Pa  1  a 
m3 D
 P ;
h h
h 11  a 

6.4.3. Invariaţia indicatorilor de eficienţă economică în raport cu momentul actualizării

Vom exemplifica invariaţia indicatorilor de eficienţă economică în raport cu momentul

actualizării pornind de la indicatorul, randamentul economic al investiţiilor.
D

Pt
 Ph
R   1  h 1  1
I I
 Randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul începerii execuţiei
lucrărilor de investiţii (m1).
D
d
Pam1
b  Ph  b  h
R am1  1  h 1 1
I am1 d
 Ih  bh
h 1
 Randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul punerii în funcţiune a
obiectivului economic (m2);

98
 D

Pam 2
 Ph  b  h
R am 2   1  h 1 1 ,
I am 2 d
bd  Ih  bh
h 1
Deoarece:
d
 I h  b  h  Iam1 ,
h 1
atunci:
D
 Ph  b  h
R am 2  h 1 1 ,
b d  I am1
D
d
b  Ph  b  h
R am 2  h 1  1,
I am1
deoarece:
D
b  d  Ph  b  h  Pam1 ,
h 1
atunci:
P m1
R am 2  a  1  R am1 ,
I am1
deci:
R am 2  R am1
 Randamentul economic a investiţiilor actualizat la momentul scoaterii din funcţiune a
obiectivului investiţional (m4)
D
b D  Ph  b  h
Pm4 h 1
R am 4  a  1  1 ,
m4 d
Ia
bd  D  Ih  b h
h 1
deoarece:
D
 Ph  b  h  Pam 2 ,
h 1
iar
d
b d  I h  b  h  I am 2
h 1
b D  Pam 2 Pam 2
R am 4  1   1  R am 2
b D  I am 2 I am 2

99
 De asemenea:
D D
h
b D
 Ph  b  Ph  b  h
R am 4  h 1  1  h 1 1 
d d
b d  b D
 Ih  bh bd  Ih  b h
h 1 h 1
D
bd  Ph  b  h
h 1 Pam1
 1   R am1
d
I am1
 Ih  bh
h 1

Deci: R am1  R am 2  R am4

Similar se procedează şi la demonstrarea invariaţiei nivelului şi a celorlalţi indicatori de
eficienţă economică a investiţiilor.

6.5. Aplicaţie practică privind folosirea calculelor de actualizare în fundamentarea

deciziilor de investiţii

Specific procesului investiţional este faptul că eforturile şi efectele se înregistrează în

perioade diferite de timp. Fondurile de investiţii se cheltuiesc în perioada de execuţie a lucrărilor de
investiţii, iar efectele se înregistrează pe perioada de funcţionare a obiectivului economic. De aici
rezultă necesitatea actualizării datelor pentru a putea compara la acelaşi moment sume înregistrate
pe perioade diferite.
Folosirea calculelor de actualizare necesită următoarele date:

Tabelul 6.1
Indicatori ce caracterizează proiectul de investiţii
Nr. Indicator UM Varianta
crt. II I
Valoarea investiţiei d.c. mil. lei 300 350
1 Anul I 150 150
Anul II 150 200
2 Capacitatea de producţie tone 2000 2700
3 Cheltuieli anuale de producţie mil. lei 310 340
4 Venituri anuale mil. lei 480 520
5 Durata de execuţie a lucrărilor ani 2 2
6 Durata de funcţionare ani 10 10

Mărimea imobilizărilor depinde de volumul cheltuielilor de investiţii, de durata de execuţie

a lucrărilor de investiţii şi de modul cum sunt eşalonate în timp cheltuielile de investiţii.
d
Mi   I h d  h  K  ,
h 1
în care: Mi = mărimea imobilizărilor totale;
Ih = fondul de investiţii cheltuit în anul h;
d = durata de execuţie a lucrărilor investiţionale în vederea realizării obiectivului economic;

100
 K = factorul de corecţie care ia valoarea 0 dacă investiţia se realizează la sfârşitul anului,
1 dacă investiţia se realizează la începutul anului şi 0,5 atunci când investiţia se
realizează la mijlocul anului;
MI = 150(2 – 1 + 0,5) + 200(2 ‒ 2 + 0,5) = 150 · 1,5 + 200 · 0,5 = 325 mil. lei;
MII = 150(2 – 1 + 0,5) + 150(2 – 2 + 0,5) = 150 · 1,5 + 150 · 0,5 = 300 mil. lei.
Imobilizările sunt mai mari în varianta I ca urmare a efortului suplimentar de investiţii.
Imobilizarea specifică, ne arată imobilizarea ce revine la unitatea de capacitate de producţie
şi se determină astfel:
d
 I h d  h  K 
m  h 1 ,
q
în care: m = imobilizarea specifică;
d
 I h d  h  K  = mărimea imobilizărilor;
h 1
q = capacitatea de producţie exprimată fizic.
325 mil lei
mI   120,4 mii lei/tona
2700 tone
300 mil lei
m II   150 mii lei/tona
2000 tone
Imobilizarea ce revine la unitatea de capacitate de producţie este mai mare la varianta II.
Efectul economic al imobilizărilor, exprimă efectul nerealizat ca urmare a scoaterii din
circuit a resurselor investiţionale.
d
E  e n   I h d  h  K   e n  M ,
h 1
în care: E = efectul economic al imobilizărilor;
en = coeficientul de eficienţă economică mediu;
M = mărimea imobilizărilor.
EI = 0,15 · 325 = 48,75 mil. lei
EII = 0,15 · 300 = 45 mil. lei
Efectul nerealizat este mai mare în varianta I, ca urmare a imobilizării unui volum mai mare
de investiţii.
Efectul specific al imobilizărilor exprimă efortul economic al imobilizărilor ce revine la 1 leu
investit.
E
es  ,
I
în care: es = efectul economic specific al imobilizărilor;
E = efectul economic al imobilizărilor;
I = volumul investiţiei.
48,75 mil lei
es I   0,139 lei/1 leu investit
350 mil lei
45 mil lei
es II   0,15 lei/1 leu investit
300 mil lei
În urma calculului celor 4 indicatori, apreciem că varianta optimă este varianta I, reliefată de
indicatorul efectul economic specific al imobilizărilor.
Cele două elemente (eforturile şi efectele) ale procesului investiţional se realizează pe
perioade diferite de timp. Pentru a se putea asigura comparabilitatea la un moment dat se foloseşte

101
tehnica actualizării. Actualizarea este o metodă care ia în calcul modificările în timp ale sumelor de
investiţii cheltuite şi a celor obţinute ca profit.

6.5.1. Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiţii (m1)

 Investiţia totală actualizată

d
1
I t am1   I h 1  a h ,
h 1

în care: I t am1 = investiţia totală actualizată la momentul începerii lucrărilor de investiţii;

Ih = investiţia anuală;
1
= factorul de actualizare;
1  a h
d = durata de execuţie a lucrărilor de investiţii.
Rata de actualizare a = 15 %
m 1 1
I t a 1  150   200   281,664 mil lei
I 1  0,151
1  0,152
m 1 1
I t a 1  150   150   243,856 mil lei
II 1  0,151
1  0,152
 Profitul actualizat
dD
1
Pam1   Ph ,
h 1 1  a h
Dacă Ph = constant, atunci

Pam1  Ph
1 1  a D  1 ,

1  a d a 1  a D
în care: Pt am1 = profitul actualizat la momentul începerii lucrărilor de investiţii;
Ph = profitul anual.
În cazul de faţă profitul anual se consideră a fi constant pe perioada de funcţionare a
obiectivului economic.
Ph I  Vh I  Ch I  520  340  180 mil lei
Ph II  Vh II  Ch II  480  310  170 mil lei

m
Pt aI 1  180 
1

1  0,1510  1
 683,084 mil lei
1  0,152 0,151  0,1510
m
Pt aII1  170 
1

1  0,1510  1
 645,135 mil lei
1  0,152 0,151  0,1510
 Randamentul economic al investiţiilor actualizat exprimă profitul net actualizat ce
revine la 1 leu investiţie actualizată.
Pt am1
R am1  1,
I t am1

102
în care: R am1 = randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul începerii lucrărilor de
investiţii;
Pt am1 = profitul actualizat la momentul începerii lucrărilor de investiţii;
I t am1 = investiţia totală actualizată la momentul începerii lucrărilor de investiţii;
m 683,084 mil lei
Ra 1   1  1,43 lei profit net/1 leu investit
I 281,664 mil lei
m 645,135 mil lei
Ra 1   1  1,65 lei profit net/1 leu investit
II 243,856 mil lei
Conform acestui indicator, varianta optimă este varianta II, cu un profit net de 1,65 lei
pentru un leu investit.
 Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat
Pentru actualizarea acestui indicator se porneşte de la relaţia:
m1

I t am1
m1
 PaTa  I t am1  Ph 
1

1  a Ta  1 ,
1  a d a 1  a Tam1
în care: Tam1 = termenul de recuperare a investiţiei actualizat la momentul începerii lucrărilor de
investiţii.

m
Ta 1 

log Ph I  log Ph I  I t a 1  1  a d  a
I
m


I log 1  a 



log180  log 180  281,664  1  0,152  0,15
 2,6436

log1  0,15

m
Ta 1 

log Ph II  log Ph II  I t a
m1
II
 1  a d  a 
II log 1  a 



log170  log 170  243,856  1  0,152  0,15
 2,3875

log1  0,15
Se observă că termenul de recuperare a investiţiei actualizat este mai mic în varianta a II-a,
ceea ce ne conduce la concluzia că această variantă este mai eficientă. În acelaşi timp, pe intervalul
de la 2,39 ani până la 2,64 ani (0,25) se obţine un profit suplimentar al variantei II faţă de varianta I.
Dacă se compară termenul de recuperare a investiţiei static cu cel dinamic (pentru ambele
variante) se constată că cel dinamic este mai mare decât cel static. De aici se desprinde concluzia că
este necesar să se efectueze calculele de actualizare deoarece avem o imagine mai reală asupra
eficienţei economice a proiectelor de investiţii.
 Cheltuielile recalculate actualizate
K am1  I t am1  C h am1
D
1
C h am1   Ch 
h 1 1  a h
Atunci când se consideră cheltuielile anuale constante pe perioada de funcţionare a
obiectivului economic

C h am1  C h 
1

1  a D  1 ,
1  a d a 1  a D
103
în care: K am1 = cheltuielile recalculate la momentul începerii lucrărilor de investiţie (m1);
Ch = cheltuieli anuale de producţie;
C h am1 = cheltuieli de producţie actualizate la momentul începerii lucrărilor de investiţii.
În exemplul de faţă, cheltuielile anuale se consideră constante pe întreaga perioadă de
funcţionare a obiectivului economic.

K am1  I t am1  C h 
11  a D  1

1  a d a 1  a D
m
K a 1  281,664  340 
1

1  0,1510  1  281,664  1290,269  1571,93 mil lei
I
1  0,152 0,151  0,1510
m1
K a  243,856  310 
1

1  0,1510  1
 243,856  1176,422  1420,278 mil lei
II
1  0,152 0,151  0,1510
Indicatorul cheltuieli recalculate actualizate cuantifică efortul total actualizat. Din acest
punct de vedere varianta optimă este varianta a II-a unde efortul total actualizat este mai mic. Acest
indicator însă nu este relevant deoarece este posibil ca în varianta I-a, deşi cheltuielile recalculate
actualizate sunt mai mari, să se obţină o cantitate mai mare de producţie, de calitate superioară. De
aceea se impune calculul unui indicator derivat, cheltuieli specifice recalculate actualizate.
 Cheltuieli specifice recalculate actualizate
K am1 K am1
k am1  sau k am1  ,
qD Q am1
în care: q = capacitatea de producţie exprimată fizic;
Q = capacitatea de producţie exprimată valoric (venituri).
m 1571,933 mil lei
ka 1   58220 lei/tona
I 2700 t 10 ani
m 1420,278 mil lei
ka 1   71014 lei/tona
II 2000 t 10 ani
Varianta optimă este varianta I, variantă la care efortul total actualizat pe tona de capacitate
este mai mic. Pentru a reda şi mai bine eficienţa acestui indicator este necesar să se ia în considerare
şi structura producţiei.
K am1
k am1 
Q am1

Q am1  Q h 
1

1  a D  1 ;
1  a d a 1  a D
în care: Qh = venitul anual care se consideră constant pe perioada de funcţionare a obiectivului
m
Q a 1  520 
1 1  0,1510  1
  520  3,795  1973,4 mil lei
I 1  0,152 0,151  0,1510
m
Q a 1  480 
1 1  0,1510  1
  480  3,795  1821,6 mil lei
II 1  0,152 0,151  0,1510
m 1571,933 mil lei
ka 1   0,80 lei efort actualizat/1 leu valoar e a produc'iei actualizata
I 1973,4 mil lei

104
 m 1420,278 mil lei
ka 1   0,78 lei efort actualizat/1 leu valoar e a produc'iei actualizata
II 1821,6 mil lei
Din punct de vedere al acestui indicator, varianta optimă este varianta a II-a.

6.5.2. Actualizarea la momentul punerii în funcţiune a obiectivului economic (m2)

 Investiţia actualizată
d 1
I t am 2   I h 1  a h ,
h 0

în care: I t am 2 = investiţia actualizată la momentul punerii în funcţiune a obiectivului economic;

Ih = investiţia anuală;
h
(1+a) = factorul de fructificare.
 I1  1  0,151  I 2  1  0,150  150 1,151  200 1,150  372,5 mil lei
m2
It a
I

 I1  1  0,151  I 2  1  0,150  150 1,151  150 1,150  322,5 mil lei

m2
It a
II

 Profitul actualizat
D
Pt am 2   Ph 1  a h ,
h 0
dacă Ph = constant

 Pt am 2  Ph
1  a D  1 ,
a 1  a D

în care: Pt am 2 = profitul actualizat la momentul punerii în funcţiune a obiectivului economic.

m2
Pt a  180
1  0,1510  1  180  5,019  903,42 mil lei
I
0,151  0,1510

m2
Pt a  180
1  0,1510  1  170  5,019  853,23 mil lei
II
0,151  0,1510
 Randamentul economic actualizat
Pt am 2
R am 2  1,
I t am 2
m2
în care: R a = randamentul economic actualizat la momentul punerii în funcţiune a obiectivului
economic.
m 903,42 mil lei
Ra 2   1  1,43 lei profit net actualizat /1 leu investitie actualizata
I 372,5 mil lei
m2 853,23 mil lei
Ra   1  1,65 lei profit net actualizat /1 leu investitie actualizata
II 322,5 mil lei
După cum se observă, randamentul economic actualizat nu se modifică în funcţie de
momentul actualizării.
105
 m m m m
Ra 1  Ra 2 şi R a 1  R a 2
I I II II

 Termenul de recuperare a investiţiilor se actualizează pornind de la relaţia:

m2

I t am 2  Pt T
m2
a  I t am 2  Ph
1  a Ta  1
a m2
a 1  a Ta

m2
Ta 

log Ph  log Ph  a  I t am 2 
log 1  a 
m2 log180  log 180  0,15  373,5
Ta   2,6436
I log 1  0,15
m2 log170  log170  0,15  322,5
Ta   2,3875
II log 1  0,15
Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat ca şi în cazul randamentului economic
actualizat nu diferă în funcţie de momentul actualizării.
 Pierderea de profit, cuantifică profitul nerealizat ca urmare a scoaterii din circuitul
economic a resurselor investiţionale.
Pp  I t am 2  I t ,
în care: Pp = pierderea de profit;
I t am 2 = investiţia actualizată la momentul punerii în funcţiune a obiectivului economic;
It = volumul investiţiei.
PpI = 372,5 – 350 = 22,5 mil lei
PpII = 322,5 – 300 = 22,5 mil lei
Deoarece nu se poate trage nicio concluzie în urma calculului acestui indicator, este necesar
să se calculeze un alt indicator, şi anume: pierderea specifică de profit.
 Pierderea specifică de profit exprimă profitul nerealizat ca urmare a scoaterii din
circuitul economic a resurselor investiţionale ce revine la un leu investit.
Pp
Psp  ,
It
în care: Psp = pierderea specifică de profit;
22,5 mil lei
Psp I   0,064 lei pierdere de profit/1leu investit
350 mil lei
22,5 mil lei
Psp II   0,075 lei pierdere de profit/1leu investit
300 mil lei
Varianta optimă este varianta I, unde pierderea de profit este mai mică.

6.5.3. Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului economic (m4)

 Investiţia actualizată
d  D 1
I t am 4   I h 1  a h ,
h d
m4
în care: I t a = investiţia actualizată la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului economic.

106
  I1  1  0,152 10 1  I 2  1  0,152 10 1  150 1,1511  200 1,1510  1506,97 mil lei
m4
It a
I
m4
It a  I1 1,1511  I 2 1,1510  150 1,1511  150 1,1510  1304,69 mil lei
II

 Profitul actualizat
D 1
Pam 4   Ph 1  a h ,
h D

în care: Pam 4 = profitul actualizat la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului economic.
Dacă Ph = constant
m4
 Pa  Ph
1  a D  1
a

Pa
m4
 180
1  0,1510  1  3654,67 mil lei
I 0,15

Pa
m4
 170
1  0,1510  1  3451,63 mil lei
II 0,15
 Randamentul economic actualizat

Pm4
R am 4  a  1 ,
I t am 4

în care: R am 4 = randamentul economic actualizat la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului

economic.
m 3654,67 mil lei
Ra 4   1  1,43 lei profit net actualizat / 1 leu investitia actualizata
I 1506,97 mil lei
m4 3451,63 mil lei
Ra   1  1,65 lei profit net actualizat / 1 leu investitia actualizata
II 1304,69 mil lei
 Termenul de recuperare a investiţiei actualizat.
Se porneşte de la relaţia:

I t am 4  PaTa
m4
 I t am 4  Ph 1  a D
1  a D  1 
a 1  a D

Tam 4 

log Ph 1  a D  log Ph 1  a D  a  I t am 4 
log 1  a 

m4
Ta 

log1801  0,1510  log 1801  0,1510  0,15 1506,97
 2,6436

I log1  0,15

Ta
m4


log1701  0,1510  log 1701  0,1510  0,15 1304,69
 2,3875

II log1  0,15
Analizând indicatorii de eficienţă economică s-a constatat că varianta optimă este varianta
a II-a care are un randament economic actualizat superior şi un termen de recuperare actualizat mai
bun comparativ cu varianta I. Varianta I însă prezintă un efort investiţional total actualizat mai mic,
iar pierderea specifică de profit este la fel mai mică decât în cazul variantei II.

107
 6.6. Aplicaţie privind invariaţia nivelului indicatorilor de eficienţă economică
actualizaţi

Pentru realizarea unui obiectiv investiţional se alocă 600000 mii lei şi se prevede obţinerea
unui profit anual de 280000 mii lei.
Durata de funcţionare eficientă a obiectivului investiţional este de 8 ani, iar rata de
actualizare a = 15 %. Investiţia este eşalonată astfel: în anul I - 100000 mii lei, în anul II - 200000
mii lei şi în anul III - 300000 mii lei.

Tabelul 6.2
Valorile actualizate ale indicatorilor la cele trei momente
Indicatorul UM Valoarea Valoarea actualizată
nominală m1 m2 m4
Valoarea investiţiei mii lei 600000 435000 662000 2027000

Profitul total mii lei 2240000 825980 1257200 3843280

Randamentul economic mii lei 2,733 0,8974 0,8983 0,8972

Profitul total = Ph · D = 280000 · 8 = 2240000 mii lei

d
1
I t am1   Ih  100000  0,87  200000  0,75  300000  0,66  435000 mii lei
h 1 1  a h
d 1
I t am 2   I h 1  a h  100000 1,152  200000 1,151  300000 1,150  662000 mii lei
h 0
d
I t am 4   I h 1  a D  d  h  100000 1,1510  200000 1,159  300000 1,158  2027000
h 1
I t am 4  1  a D  d  I t am1  1,1511  435000  2027000 mii lei

I t am 4  1  a D  I t am 2  1,158  662000  2027000 mii lei

435000 < 600000 < 662000 < 2027000
D
1 1 1  a D  1  280000  0,657  4,49  825980 mii lei
I t am1   Ph  Ph  
h 1 1  a h 1  a h a 1  a D

I t am 2  Ph
1  a D  1  280000  4,49  1257200 mii lei
a 1  a D

m4
I t a  Ph
1  a D  1
 280000 13,726  3843280 mii lei
a
Pt am 4  1  a D  Pt am 2  1,158 1257200  3845775 mii lei
Termenul de recuperare a investiţiei actualizat
- la momentul m1.
1
I t am1  Pt am1  T   P m2 T
d ta
1  a 

108
 m1

I t am1 
1
Ph 
1  a Ta1
1  a d m1
a 1  a Ta
m1
1 1,15Ta 1
435000   280000
1,15 3
0,15 1,15Ta
m1

m1
1,15Ta 1
435000  183960  sau
Tam 4
0,15 1,15
m1
1,15Ta 1
2,36  m4
0,15 1,15Ta
Din tabel deducem că Tam1  4 ani
- la momentul m2.
m2

I t am 2  Pt am1 (T)  Ph
1  a Ta  1 sau
m2
a 1  a Ta
m2
1,15Ta 1
2,36  m2
0,15 1,15Ta
Tam 2  4 ani
- la momentul m4.
m4

I t am 4  Pt am 4 T   1  a D Pt am 2 T   1  a D  Ph
1  a Ta  1
m4
a 1  a Ta
m4
8 1,15Ta 1
2027000  1,15  280000 sau
Tam4
0,15 1,15
m4
1,15Ta 1
2,38  m4
0,15 1,15Ta
Tam 4  4 ani

6.7. Rezumat

Timpul reprezintă un element esenţial în domeniul investiţiilor deoarece procesul de

realizare a obiectivului investiţional şi apoi procesul de obţinere a producţiei, dar şi de recuperare a
cheltuielilor, este dinamic şi se desfăşoară pe o perioadă mare de timp. Ca urmare efectele
investiţiilor sunt puternic influenţate de factorul timp.
Timpul este un factor de legătură între investiţii şi progresul determinat de efectele lor,
timpul acţionând ca un multiplicator al efectelor investiţionale.
Acţiunea timpului asupra investiţiilor se urmăreşte pe mai multe segmente ale procesului
investiţional, şi anume: în programarea investiţiilor pentru optimizarea funcţiei cost-durată; efectul
109
economic al imobilizărilor de fonduri băneşti şi mijloace materiale necesare, perioada de antigen a
parametrilor proiectaţi, efectul uzurii morale, durata de funcţionare a viitorului obiectiv.

6.8. Întrebări

1. Care sunt momentele de referinţă care se iau în calcul pentru actualizare?

2. În ce constă actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiţii?
3. În ce constă actualizarea la momentul punerii în funcţiune a noului obiectiv economic?
4. În ce constă actualizarea la momentul începerii restituirii creditelor?
5. În ce constă actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix?

6.9. Bibliografie

Ion Stancu – Gestiunea financiară a întreprinderii – Editura Domino, Bucureşti, 1993.

Românu Ion, Vasilescu I. şi colab. – Managementul investiţiilor – Editura Mărgăritar,
Bucureşti, 1997.
Adriana Popa, Alina Dăneţ, Adrian Dăneţ – Management financiar – Editura Economică,
Bucureşti, 2001.
Staicu Florea şi colab. – Eficienţa economică a investiţiilor – Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995.

110
 Capitolul 7
METODE DE EVALUARE ŞI ANALIZĂ
A PROIECTELOR DE INVESTIŢII

Obiective urmărite:
- cunoaşterea metodelor de evaluare şi analiză a proiectelor de investiţii;
- cunoaşterea indicatorilor pe baza cărora se poate realiza evaluarea proiectelor de
investiţie;

Conţinut:
7.1. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii
7.2. Indicatori de eficienţă economică a investiţiei unei firme
7.3. Indicatori de apreciere a eficienţei economice a proiectelor de investiţii
7.4. Evaluarea proiectelor de investiţii în condiţii de certitudine
7.5. Evaluarea proiectelor de investiţii în condiţii de risc
7.6. Evaluarea proiectelor de investiţii în condiţii de incertitudine
7.7. Aplicaţii practice privind evaluarea eficienţei economice a proiectelor de investiţii
7.8. Rezumat
7.9. Întrebări
7.10. Bibliografie

Cuvinte cheie: metodă, fază, indicator.

Evaluarea economică şi financiară a proiectelor de investiţii se poate realiza utilizând

metode tradiţionale sau metode moderne fundamentate ştiinţific.

7.1. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii

Pe parcursul elaborării deciziei de investiţii se realizează mai multe variante de proiect care
sunt evaluate în vederea stabilirii variantei optime. În procesul de pregătire a proiectelor de
investiţii evaluarea serveşte la preselecţia variantelor de soluţii de realizare, acestea fiind apreciate
sub aspect tehnic, economic şi financiar.
Pe măsură ce sunt identificate variantele posibile de soluţii şi se conturează componentele
viitorului proiect se continuă evaluarea pentru a delimita variantele acceptabile de reţinut, variantele
care vor fi utilizate la elaborarea deciziei de investiţii.
După ce s-au conturat variantele de proiecte de investiţii, acestea sunt supuse unei evaluări
complexe, în plan financiar şi economic. Având în vedere obiectivele strategice şi politicile de
dezvoltare adoptat se evaluează în primul rând aspectele tehnice, tehnologice şi ştiinţifice ale
variantelor de proiect.
Se stabilesc costurile iniţiale de investiţii, costurile de exploatare, performanţele tehnico-
economice şi calitative în exploatare (randamente, durata de viaţă tehnologică, durata de viaţă
economică).
Pe baza duratei de viaţă economică şi a strategiei de amortizare adoptate se determină
amortismentul anual şi valoarea încasărilor la lichidarea sau la momentul dezinvestirii.

111
 Pe parcursul pregătirii deciziei de investiţii, al doilea moment principal de evaluare îl
reprezintă evaluarea aspectelor comerciale.
Se stabilesc condiţiile de piaţă, respectiv se previzionează vânzările anuale, preţurile de
vânzare posibile, se dimensionează veniturile, costurile de exploatare şi rezultatele economice şi
financiare aşteptate de către investitor aplicând proiectul de investiţie.
Într-o etapă ulterioară, dar înainte de selecţia finală are loc o evaluare complexă. Evaluarea
complexă cuprinde: evaluarea financiară, evaluarea riscului determinat de aplicarea proiectului
respectiv, evaluarea economică şi are ca scop pregătirea în vederea selecţiei finale.
Proiectele de investiţii sunt evaluate, utilizând metode tradiţionale, precum şi metode
moderne.
Metodele tradiţionale de evaluare a eficienţei economice şi financiare a proiectelor de
investiţii se caracterizează prin următoarele:
 procesele şi fenomenele sunt abordate din punct de vedere static;
 se operează cu valorile medii anuale ale efectelor economice şi ale costurilor de
exploatare previzionate; nu se ţine seama de neechivalenţa economică a valorilor
costurilor, veniturilor şi profitului din ani diferiţi;
 incertitudinea şi riscul economic sunt apreciate intuitiv.
Metodele moderne de evaluare a proiectelor de investiţii se caracterizează prin:
 abordarea dinamică stă la baza analizei proceselor investiţionale pe un orizont de timp
identic pentru toate variantele;
 orizontul de timp este constituit din perioada de execuţie a lucrărilor şi durata de viaţă
economică a obiectivelor investiţionale. La evaluarea proceselor investiţionale, se ţine
seama de influenţa factorului timp, operându-se cu valoarea actuală.
Pentru evaluarea proiectelor de investiţii de anvergură mică şi medie se utilizează metode
tradiţionale combinate cu cele moderne.
Pentru evaluarea proiectelor de anvergură mare se utilizează numai analiza dinamică bazată
pe metode moderne.
Indiferent de metoda utilizată, evaluarea proiectelor de investiţii se realizează cu ajutorul
unui sistem de indicatori.
Evaluarea eficienţei economice a proiectelor de investiţii este o activitate de studii, de
cercetare ştiinţifică, iar problemele ce urmează a fi soluţionate sunt formulate ca probleme de
căutare a variantelor optime, pentru atingerea obiectivului urmărit.
Din punct de vedere metodologic, evaluarea eficienţei economice a proiectelor de investiţii
cuprinde trei faze:
1. pregătirea metodologică şi informaţională;
2. obţinerea rezultatelor;
3. analiza rezultatelor.
În prima fază a evaluării eficienţei economice a investiţiilor are loc:
 stabilirea metodelor şi a principiilor de evaluare economică a variantelor de proiect de
investiţii;
 fundamentarea şi formularea criteriului sau a criteriilor de eficienţă;
 stabilirea indicatorilor de măsurare a eficienţei economice pe variante;
 alcătuirea variantelor şi a alternativelor posibile;
 structurarea informaţiilor de care se dispune şi stabilirea restricţiilor privind fondurile
financiare, resursele şi termenele.
Faza a doua (obţinerea rezultatelor) este faza în care se măsoară eficienţa economică a
investiţiilor la proiectul dat. Măsurarea constă în calculul indicatorilor de eficienţă economică
stabiliţi în prima fază, în obţinerea de informaţii care exprimă nivelul eficienţei economice prin
compararea eforturilor cu efectele şi invers, informaţii care sunt necesare pentru adoptarea
deciziilor.
În faza a treia se realizează o analiză complexă a indicatorilor de eficienţă economică şi se
formulează recomandările pentru decidenţi privind opţiunile.

112
 7.2. Indicatori de eficienţă economică a investiţiei unei firme

Indicatorii folosiţi pentru evaluarea proiectelor de investiţii exprimă rezultatele comparării

eforturilor (costurile) cu efectele (avantajele).
La un proiect de investiţii eforturile sunt exprimate cu ajutorul indicatorilor: investiţia totală
(It) care însumează capitalul amortizabil şi valoarea fondurilor de rulment, capitalul amortizabil,
investiţiile nete, costurile de exploatare.
Efectele sunt exprimate cu ajutorul indicatorilor: profitul brut, profitul net care este profitul
rămas după impozitare, dar înainte de a fi repartizat pe diferite destinaţii, cash-flow-ul brut, cash-
flow-ul net.
Indicatorii profitul brut şi cash-flow-ul brut sunt utilizaţi în analiza financiară sumară a
proiectelor, iar profitul net şi cash-flow-ul net în analiza financiară detaliată.
La nivelul unui an i al perioadei de exploatare (D), cash-flow-ul brut (CFBi) este format din
volumul profitului impozabil (PBi), amortisment şi dobânzi încasate, iar cash-flow-ul net (CFNi)
este format din profitul rămas după impozitare (PNi) şi amortisment.
CFBi = Vi – Ci + Ai = PBi + Ai = Vi – CEi, i  D
în care: CFBi = cash-flow-ul brut în anul i;
Vi = venitul anual previzionat a se realiza în anul i;
Ci = costul anual de producţie previzionat pentru anul i;
Ai = amortismentul din anul i;
CEi = costurile de exploatare previzionate în anul i, în care sunt cuprinse cheltuielile cu
materiile prime, combustibili, energie, salarii, impozite, taxe, dobânzi, pentru
serviciile prestate de terţi, alte cheltuieli.
CFNi = PBi (1 – c) + Ai, i  D
în care: CFNi = cash-flow-ul net în anul i;
PBi = profitul brut din anul i;
c = cota impozitului pe profit.
Profitul net este profitul rămas după impozitare: PNi = PBi(1 – c).
Cash-flow-ul net formează marja brută, suportul finanţării investiţiilor.
Rata de rentabilitate a proiectului de investiţii se determină pe baza valorii medii anuale a
efectelor economice ale proiectului şi a eforturilor investiţionale. Ca efect poate fi considerat
profitul (brut sau net), iar efortul investiţional este dat de cheltuielile de investiţii.
cash - flow mediu
Rata rentabilit atii 
cheltuieli investitionale
În locul cash-flow-ului se poate utiliza profitul mediu.
Rata de rentabilitate, dacă este privită în termeni de profit net trebuie să fie mai mare decât
rata minimă acceptată de piaţă şi eventual, să fie undeva peste media sectorului respectiv de
activitate. Acest indicator este un indicator static, deşi se calculează pe perioada de exploatare (D).
El nu ia în consideraţie impactul factorului timp în perioada realizării lucrărilor prevăzute de
proiecte, nu reflectă mărimea duratei de execuţie a lucrărilor, fenomenul de imobilizare a fondurilor
de investiţii şi consecinţele acestuia, valoarea medie a investiţiilor neterminate, costul imobilizării
fondurilor, de aceea referinţele pentru încadrarea proiectului în categoria de bun sau prost sunt
relative.
Randamentul economic al investiţiilor reprezintă profitul obţinut după recuperarea efortului
investiţional raportat la unitatea de efort investiţional.
Randamentul economic în abordare statică (R) nu ia în considerare influenţa factorului timp
în perioada de execuţie a lucrărilor investiţionale, manifestată sub forma imobilizărilor de fonduri.

113
 D

Pt
 Ph
R   1  h 1  1
It It
În abordarea dinamică se utilizează randamentul economic determinat pe baza profitului şi a
investiţiilor totale actualizate la acelaşi moment de timp.
Termenul de recuperare a investiţiilor reprezintă durata de timp în care volumul investiţiei
este recuperat pe baza profitului obţinut în perioada de funcţionare a obiectivului investiţional.
Acest indicator permite investitorului ca încă din faza pregătirii deciziei de investiţie să cunoască în
cât timp este posibil să se reconstituie costurile de investiţii pe seama avantajelor economice pe care
le va obţine după realizarea proiectului.
Durata de recuperare a investiţiilor se calculează în abordare statică şi în abordare dinamică.
În abordare statică, termenul de recuperare a investiţiilor se stabileşte pe baza relaţiei:
I
T t
Ph
Indicatorul, termenul de recuperare a investiţiilor reprezintă inversul indicatorului,
coeficientul de eficienţă economică.
1
T
e
Sunt acceptate din punct de vedere economic variantele de proiect sau proiectele de investiţii
dacă satisfac următoarea condiţie:
D > T < (T0; TS; T max. dat)
Respectarea restricţiei D > T duce la concluzia că se pot obţine avantaje economice nete de
către investitor la orice variantă sau proiect de investiţii.
În abordarea dinamică, termenul de recuperare se stabileşte pornind de la egalizarea
investiţiilor actualizate cu profitul actualizat pe termenul actualizat de recuperare a investiţiilor.
Ta
I ta   Pha
h 1
Apelarea la analiza termenului de recuperare a investiţiilor (T, Ta) în evaluarea economică şi
financiară a proiectelor de investiţii reprezintă o modalitate de luare în consideraţie a riscului
investiţiilor proiectate. Sunt acceptate variantele sau proiectele de investiţii cu durate de recuperare
scurte pornindu-se de la ideea că veniturile, costurile şi avantajele economice viitoare nu vor fi
afectate de incertitudine şi risc în aceeaşi măsură ca la variantele sau proiectele cu durate mari de
recuperare a investiţiilor.
Mărimea termenului de recuperare static şi a termenului de recuperare dinamic constituie
pentru investitori, respectiv pentru decidenţi, un instrument de apreciere intuitivă a riscului pe care
îl prezintă diferitele variante sau proiecte de investiţii. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere şi
punctele slabe ale acestui indicator. Termenul de recuperare în abordare statică nu reacţionează la
influenţa mărimii duratei de execuţie a lucrărilor investiţionale (d) şi la modul de eşalonare a
fondurilor investiţionale şi deci nu reflectă din punct de vedere economic şi financiar fenomenul de
imobilizare şi costul imobilizării fondurilor.
Nici în abordare statică şi nici în abordare dinamică, nu ţine seama de mărimea duratei de
exploatare eficientă a obiectivului investiţional, nu face legătura cu scopul urmărit de către
investitor de a maximiza profitul, valoarea actuală netă totală.
Termenul de recuperare static se recomandă a fi utilizat pentru evaluarea proiectelor de
amploare mică, cu o durată de execuţie a lucrărilor scurtă şi la care avantajele economice nu au un
caracter dinamic evident. În celelalte cazuri este bine să se calculeze şi să se analizeze termenul de
recuperare dinamic.

114
 Se apreciază că termenul de recuperare static şi dinamic nu poate fi utilizat în calitate de
criteriu independent de alegere, el trebuie folosit şi evaluat în corelaţie cu alţi indicatori.

7.3. Indicatori de apreciere a eficienţei economice a proiectelor de investiţii

Angajamentul de capital însumează costurile totale de investiţii pentru realizarea

capacităţilor de producţie şi costurile ulterioare pentru punerea în funcţiune a capacităţilor de
producţie şi exploatarea acestora, exclusiv amortismentul, exprimate în valoare actuală la un anumit
moment de referinţă.
Orizontul de timp care se ia în calcul pentru determinarea capitalului angajat este durata de
execuţie a lucrărilor de investiţii plus durata de exploatarea eficientă a viitorului obiectiv
investiţional (d + D) sau o durată de calcul convenţională (de exemplu 20 sau 25 de ani).
Angajamentul de capital (K) se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
dD
1
K  It  C   I t  C  ,
h 1 1  a h
în care: K = angajamentul de capital;
It = investiţia totală;
C = cheltuieli de exploatare.
Este necesar să se cunoască angajamentul de capital pentru a se putea da răspuns la
următoarele întrebări:
 valoarea actuală totală a cash-flow-ului este mai mare sau mai mică decât angajamentul
de capital? O variantă sau un proiect de investiţii este acceptat dacă VATCF > K;
VATCF = valoarea actuală totală a cash-flow-ului.
 în cazul în care se investeşte mai mult în tehnică şi tehnologii de performanţă, se
realizează economii la costuri de exploatare anuale şi pe toată durata de exploatare a
obiectivului investiţional? S-a ajuns la un angajament de capital acceptabil?
 ce fonduri sunt necesare pentru finanţarea proiectului? Pot fi asigurate fondurile
necesare, se poate finanţa proiectul? Calculul şi analiza indicatorului este prevăzută şi în
metodologia BIRD şi a altor organisme financiar-bancare internaţionale, fiind cunoscut
sub denumirea de „costuri totale actualizate”.
Variantele de proiect de investiţii mai pot fi testate prin intermediul raportului dintre
economiile la costurile de exploatare şi sporul de investiţii, raport care trebuie să fie supraunitar.
CETA 0  CETA1
E/I  1
I ta1  I ta 0
în care: E/I = raportul dintre economiile la costurile de exploatare şi sporul de investiţii;
CETA0, CETA1 = costurile totale de exploatare actualizate, pe variante;
I ta1 , I ta 0 = volumul investiţiilor actualizat, pe variante.
Raportul dintre venituri şi costuri. Acest indicator mai este cunoscut şi sub denumirea de
beneficiu-cost. El permite o comparaţie între volumul încasărilor realizat pe toată durata de
funcţionare a obiectivului economic şi totalul cheltuielilor făcute atât pentru realizarea obiectivului
investiţional, cât şi cu obţinerea producţiei. Pentru a se putea realiza comparabilitatea celor doi
indicatori, care se obţin în perioade diferite de timp, la un moment dat, se utilizează tehnica
actualizării.
V
V/K  a
Ka

115
 dD
Vh
Va  
h 1 1  a 
h

dD
Ih  Ch
Ka  
h 1 1  a 
h

dD
Vh

V/K  h 1 1  a h ,
dD
Ih  Ch

h 1 1  a h
în care: V/K = raportul dintre veniturile actualizate şi costurile totale actualizate;
Va = venituri actualizate;
Ka = cheltuieli totale actualizate;
Vh = venitul obţinut în anul h, venituri obţinute din vânzarea producţiei de bază, precum
şi cele din alte activităţi;
Ih = investiţia anuală;
Ch = cheltuieli anuale de producţie;
a = coeficientul de actualizare;
d = durata de realizare a lucrărilor investiţionale;
D = durata de funcţionare a obiectivului investiţional;
h = 1, 2, …, d, … d + D.
V
Se înţelege că dacă V = K, atunci  1 , ceea ce indică faptul că proiectul de investiţii nu
K
produce nici avantaje economice şi nici pierderi, deci investitorul nu câştigă nimic.
V
Când V < K, raportul venituri - costuri este subunitar:  1.
K
În acest caz investiţia ar produce pierderi, costurile nu pot fi recuperate cu ajutorul
veniturilor, ceea ce duce la concluzia că proiectul este ineficient şi trebuie respins.
V
Dacă V > K, raportul venituri - costuri este supraunitar  1 , ceea ce arată că proiectul este
K
eficient, poate fi acceptat şi se poate continua analiza pe baza altor indicatori de eficienţă a
investiţiilor.
Analiza acestui indicator se referă la un orizont mare de timp, iar valorile indicatorilor
veniturilor şi cheltuielilor totale sunt valori previzionate. Pentru a elimina eventualele deformări ale
raportului venituri/cheltuieli determinate de diminuarea cantităţilor de produse vândute, de scăderea
preţurilor de vânzare sau de creştere a costurilor de exploatare în viitor, este bine să fie reţinute
proiectele la care acest raport are valoarea cu mult mai mare decât 1. Cu cât acest raport are o
valoare mai mare decât 1, cu atât sunt mai stabile, mai corecte concluziile.
Valoarea acestui indicator depinde şi de mărimea coeficientului de actualizare a luat în
calcul. Cu cât acest coeficient este mai mic, cu atât raportul dintre venituri actualizate şi cheltuieli
actualizate, în aceleaşi condiţii considerate este mai mare.
Venitul net actualizat exprimă în valoare absolută aportul de avantaj economic al unui
proiect de investiţii obţinut pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului pentru capitalul
investit.
dD dD
Vh I h  C h d  D Vh  I h  C h
VNA       ,
h 1 1  a h h 1 1  a 
h
h 1 1  a h
în care: VNA = venitul net actualizat;
Vh = venitul anual;

116
 Ih = investiţia anuală;
Ch = cheltuieli anuale de producţie;
a = coeficientul de actualizare;
d = durata de execuţie a lucrărilor de investiţie;
D = durata de funcţionare a obiectivului investiţional.
Sunt acceptate, selectate proiectele sau variantele de proiecte caracterizate printr-un venit net
actualizat mai mare decât 0.
În plan economic şi financiar, un proiect de investiţii cu VNA pozitiv semnifică că acel
proiect are capacitatea de a rambursa capitalul investit pe perioada de exploatare (D).
Indicatorul, venitul net actualizat (VNA) este un indicator de volum, care cuantifică numai
efectele, deci nu ia în calcul şi eforturile făcute pentru obţinerea efectelor nete. De aceea el trebuie
analizat în corelaţie cu alţi indicatori, cum ar fi: termenul de recuperare a investiţiei actualizat,
randamentul economic actualizat, indicele de profitabilitate, rata internă de profitabilitate etc.
Indicele de profitabilitate exprimă nivelul raportului dintre venitul net actualizat şi volumul
investiţiilor care generează acel volum de venit net.
VNA
I 100 ,
I ta
în care: I = indicele de profitabilitate;
VNA = venitul net actualizat;
Ita = volumul investiţiei actualizat.
Acest indicator se exprimă procentual.
Indicele de profitabilitate permite să se selecteze variantele eficiente de proiecte, variante
care pot fi ordonate după valoarea descrescătoare a lui I. Variantele eficiente de proiecte sunt cele la
care valoarea indicelui de profitabilitate este mai mare decât 1.
Rata internă de rentabilitate a investiţiei (RIR). Rata internă de rentabilitate a unui proiect
de investiţii reprezintă acea rată de discontare care egalizează valorile actualizate ale producţiei cu
costurile (de producţie şi de investiţii) pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului investiţional.
Deci, la rata internă de rentabilitate a unui proiect se ajunge atunci când valoarea netă
actualizată a acelui proiect tinde să devină egală cu zero.
VNA 
RIR  a min  a max - a min   ,
VNA   VNA
în care: a min, a max = rate de actualizare;
VNA(+) = VNA aferent lui a min;
VNA(-) = VNA aferent lui a max.
Indicatorul exprimă procentual capacitatea investiţiei de a obţine profit şi de recuperare a
cheltuielilor de investiţii şi cu producţia.
Acest indicator, după nivelul la care se face analiza, îmbracă două forme, şi anume Rata
Internă de Rentabilitate Economică (RIRE) în cazul analizei economice şi Rata Internă de
Rentabilitate Financiară (RIRF) în cazul analizei financiare.
Cursul de revenire net actualizat. Acest indicator mai este cunoscut şi sub numele de rata
internă de schimb valutar sau testul Bruno. Cursul de revenire net actualizat reflectă eforturile totale
actualizate cu investiţia şi cu producţia exprimată în lei ce se fac pentru obţinerea unei unităţi
valutare obţinută prin exportul de produse şi servicii. Este indicatorul care serveşte la aprecierea
competitivităţii activităţii agenţilor economici din ţară pe piaţa internaţională.
Se poate calcula cu ajutorul relaţiei:
dD
I h  Ch

h 1 1  a 
h
CTA (lei)
CRNA   ,
VNA (valuta) d  D V'h C'h  I'h

h 1 1  a h
117
în care: CRNA = cursul de revenire net actualizat;
CTA = costuri totale actualizate în lei;
VNA = valoarea netă actualizată în valută;
Ih = investiţia anuală exprimată în lei;
Ch = cheltuieli de producţie făcute în anul h în lei;
V’h = venituri obţinute în anul h exprimate în valută;
C’h = cheltuieli anuale de producţie exprimate în valută;
I’h = investiţia anuală exprimate în valută;
a = coeficientul de actualizare;
d + D = durata de execuţie şi de funcţionare a viitorului obiectiv investiţional.
Un proiect de investiţii este acceptabil dacă cursul de revenire net actualizat este mai mic
sau cel mult egal cursului oficial de schimb al valutei.
Folosirea acestui indicator la analiza proiectelor de investiţii ridică următoarele probleme:
 alegerea ratei actualizate, respectiv dacă aceasta să fie aceeaşi şi pentru calculul valorii
actuale a costurilor interne şi pentru calculul veniturilor în valută;
Există opinii ale specialiştilor ca să se folosească aceeaşi rată de actualizare şi la calculul
costurilor interne şi al veniturilor în valută. Dar există şi păreri că ratele de actualizare să
fie diferite. Pentru calculul valorii actuale a costurilor în lei se susţine folosirea unei rate
de actualizare care să reflecte rentabilitatea medie pe piaţa internă, rata dobânzii la
creditele pentru investiţii, rata inflaţiei. La calculul veniturilor în valută, rata de
actualizare să fie aleasă ţinându-se seama de rata de actualizare practicată pe piaţa
mondială.
 modul cum se face transformarea importurilor din valută în lei;
Pentru o fundamentare cât mai realistă a proiectelor de investiţii analizate se foloseşte
paritatea oficială.
Acest indicator poate fi utilizat atât pentru analiza economică a proiectelor de investiţii cât şi
pentru cea financiară.
Pragul de rentabilitate
Capacitatea de producţie proiectată şi care va rezulta în urma investiţiei trebuie să fie
utilizată în mod eficient, adică ea trebuie să genereze profit care să asigure recuperarea fondurilor
de investiţii.
De aceea BIRD atrage atenţia asupra unui punct critic sub care gradul de utilizare a
capacităţii de producţie nu poate coborî.
La obiectivele investiţionale de capacitate mare este necesar să se stabilească gradul minim
de utilizare a capacităţilor de producţie proiectate astfel încât să se obţină un profit minim sau
unitatea să nu lucreze în pierdere.

F
Costuri
Venituri Ph totale

C
Y Profit
CV
A
A
Qm
A B
Pierderi CF

D
x A

E
q=100%

Fig. 7.1 – Evoluţia indicatorilor, cheltuieli de producţie, producţie marfă, profit, capacitate de producţie

118
 Acel punct în care capacitatea de producţie proiectată generează un profit egal cu zero se
numeşte prag de rentabilitate.
Cunoscând nivelul cheltuielilor variabile CV (materii prime, materiale, energie, combustibil,
salarii), nivelul cheltuielilor fixe CF (amortisment, cheltuieli comune, cheltuieli generale etc.),
profitul anual Ph şi valoarea producţiei marfă Qm se poate construi graficul 7.1.
Din triunghiurile ABC şi DEF rezultă că:
CF
Pragul de rentabilit ate (x)  100
V  CV
în care: x = nivelul minim de folosire eficientă a capacităţii de producţie, nivel la care unitatea nu
lucrează în pierderi.

7.4. Evaluarea proiectelor de investiţii în condiţii de certitudine

Evaluarea proiectelor de investiţii în condiţii de certitudine presupune cunoaşterea tuturor

factorilor ce pot influenţa proiectul, factori care, pot fi cuantificaţi şi, de asemenea, pot fi evitaţi.
Starea de certitudine apare în general pe termen scurt. Un investitor nu poate spune cu
certitudine de exemplu că peste 3 ani, investiţia făcută îi va aduce un profit cu 300 % mai mare
decât cel din prezent. Dar poate spune cu certitudine că peste o zi va putea să livreze 250 kg dintr-un
anumit produs şi că peste 2 zile se va aproviziona cu 500 kg din materia primă X. Într-un mediu
economic cert se poate considera că viitorul este previzibil şi indicatorii calculaţi se vor realiza cu
siguranţă.
Modelul este utilizat fără o implicaţie directă asupra practicii deoarece viitorul în esenţă este
incert. Dacă previziunile se fac cu o acurateţe deosebită atunci rezultatele determinate prin calcule
trebuie să se apropie destul de mult de realitate.
Pentru calculul cheltuielilor iniţiale, se iau în considerare cheltuielile privind achiziţionarea
echipamentelor, utilajelor, instalaţiilor noi, precum şi cele privind punerea în funcţiune a acestora.
Se evaluează şi FRN determinat de noua investiţie. Se estimează preţul de vânzare al activelor
eventual înlocuite de investiţie şi cheltuieli de dezmembrare.
Durata de viaţă a investiţiei se calculează, făcându-se diferenţa între: durata economică, în
care se justifică utilizarea, durata juridică, când se pot proteja mărcile, brevetele, invenţiile, durata
comercială, când există piaţă de desfacere pentru produsele nou fabricate, conform ciclului de viaţă
al produselor, durata fiscală, în care se permite amortizarea.
Se calculează cash-flow-ul după relaţia:
CF = (1 – T)[(CA – CV – CF) – Amortizare] + Amortizare – ΔFRN,
în care: CA = cifra de afaceri;
CV = cheltuieli variabile;
CF = cheltuieli fixe.
Se mai estimează valoarea reziduală a investiţiei la sfârşitul duratei de viaţă economică.
În continuare se determină rata de actualizare, definită ca un cost de oportunitate al
capitalului investit. Dacă se estimează într-un mediu cert, atunci rata de actualizare este dată de rata
financiară fără risc prezentă în economie. În cazul existenţei inflaţiei se aplică formulele lui Fisher.
El constată că rata reală a dobânzii este cea care se situează la intersecţia dintre cerere şi ofertă şi nu
rata nominală a acestuia.
Dacă rata inflaţiei este suficient de mică, atunci:
rnominală = rreală + rinflaţiei.
Dacă rata inflaţiei depăşeşte 10 - 15 % anual, atunci:
(1 + rnominală) = (1 + rreală) + (1 + rinflaţiei).

119
 7.5. Evaluarea proiectelor de investiţii în condiţii de risc

Cele mai frecvente stări ale mediului de afaceri sunt riscul şi incertitudinea.
Riscul reprezintă în general un eveniment nesigur şi posibil care determină o pierdere şi
micşorarea rezultatelor. Apariţia riscului generează crize care sunt considerate ca nişte rupturi în
funcţionarea normală a unui sistem. Situaţiile de risc se caracterizează prin faptul că li se poate
asocia legea probabilităţilor diferitelor rezultate posibile, plecând de la determinarea probabilităţilor
de apariţie a factorilor de risc.
Riscul unui proiect de investiţii este determinat practic de apariţia oricărei situaţii în care
fluxurile de trezorerie asociate nu sunt realizate cu certitudine.
Riscul în investiţii poate fi determinat de:
 modificările neprevăzute ale mediului economic şi social;
 unicitatea proiectului şi gradul lui de noutate;
 erori de calcul matematic;
 erori de concepţie;
 erori de modelare statistică.
Metodele de limitare a efectelor riscului:
 Aprecierea globală, subiectivă, a riscului în general cauzat de un anumit proiect. Este o
metodă subiectivă, destul de puţin riguroasă, practic se alege varianta de proiect care se
consideră a fi cel mai puţin riscantă. Metoda este foarte limitativă şi total neştiinţifică.
 Metoda echivalentului sigur presupune ajustarea şi reducerea fiecărui flux periodic, prin
înmulţirea cu un factor de risc şi calculul unui VAN bazat pe o rată de actualizare fără
risc.

7.6. Evaluarea proiectelor de investiţii în condiţii de incertitudine

Incertitudinea defineşte starea în care probabilitatea de apariţie a factorilor nu poate fi

cunoscută sau cel puţin apreciată obiectiv. Incertitudinea de cele mai multe ori este izvorâtă din
schimbările rapide ale variantelor de structură şi ale fenomenelor de piaţă ce definesc mediul
economic şi social în care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea.
Pentru a uşura luarea deciziilor în condiţii de incertitudine se utilizează următorii indicatori:
 Criteriul lui Wald (criteriul pesimist) care se bazează pe ideea „cel mai bun dintre cele
mai bune rezultate”.
Acest criteriu recomandă să se determine cel mai defavorabil rezultat pentru fiecare variantă
de proiect şi apoi să se aleagă acea variantă care realizează profitul cel mai mare.
Deoarece criteriul este considerat ca fiind conservator, el este preferat de agenţii economici
mici a căror supravieţuire depinde de pierderile înregistrate.
 Criteriul decizional alfa al lui Hurwicz.
Acest criteriu introduce un coeficient de optimism (α) care ia valori între 0 şi 1, depinzând
de atitudinea decidentului faţă de risc.
Dacă decidentul este în totalitate pesimist, atunci α = 0, iar dacă este optimist α = 1.
d = αM + (1 – α)m,
în care: M = rezultatul cel mai bun;
m = rezultatul cel mai prost.
 Criteriul Sovage (regula minimizării regretelor) utilizează costurile de oportunitate ale
deciziilor incorecte. Regretul este măsurat ca diferenţă între rezultatul unei variante decizionale date
şi rezultatul celei mai bune variante obţinut pentru aceeaşi stare a naturii.

120
  Criteriul decizional Bayes-Laplace care utilizează pentru a calcula valoarea aşteptată a
fiecărei strategii investiţionale ipoteza Bayseniană care spune că, dacă probabilităţile de realizare a
stărilor naturii sunt necunoscute, atunci ele pot fi presupuse egale. Strategia aleasă este aceea pentru
care se obţine cea mai mare valoare aşteptată a venitului.

7.7. Aplicaţii practice privind evaluarea eficienţei economice a proiectelor de investiţii

1. O societate comercială dispune de o variantă de proiect de investiţii în vederea

dezvoltării caracterizată de următorii indicatori:

Tabelul 7.1
Indicatorii ce caracterizează varianta de proiect de investiţii
Nr. crt. Indicator UM Valoare
1 Investiţia totală mii $ 10800
- în anul 1 mii $ 1728
- în anul 2 mii $ 3564
- în anul 3 mii $ 5508
din care credite mii $ 945
- în anul 1 mii $ 180
- în anul 2 mii $ 240
- în anul 3 mii $ 525
2 Valoarea producţiei mii $ 20131,2
3 Cheltuieli anuale de producţie mii $ 14515,2

Restituirea creditelor se face în trei ani, cu o perioadă de graţie de trei ani pentru creditul din
anul 1, de doi ani pentru creditul din anul 2 şi un an pentru creditul din anul 3. Rata dobânzii este de
30 % pe an. Toate creditele se restituie în baza dobânzii compuse. Creditele sunt primite la
începutul fiecărui an. În primul an de funcţionare societatea este scutită de impozit pe profit. Durata
de funcţionare a obiectivului este de 10 ani, iar rata de actualizare a = 17 %. Să se fundamenteze
eficienţa economică a acestui proiect cu ajutorul indicatorilor specifici metodologiei BIRD. Să se
elaboreze un studiu de senzivitate al proiectului în ipoteza scăderii vânzărilor după anul 5 de
funcţionare cu 6 %.
Analiza economică
 Raportul venituri actualizate pe cheltuieli actualizate
dD
Vh

V / K  h 1
1  a   1 ,
h
dD
Ih  Ch

h 1 1  a h
Condiţia esenţială ca un proiect de investiţii să fie eficient este ca valoarea raportului dintre
veniturile actualizate şi cheltuielile actualizate să fie mai mare sau egală cu 1. Atunci când valoarea
raportului dintre veniturile actualizate şi cheltuielile actualizate este mai mică decât 1, proiectul de
investiţii nu este eficient deoarece efectele sunt mai mici decât eforturile depuse.
58555,41
V/K   1,177 $ venituri totale la 1 $ cheltuieli totale
49739,7

121
 Tabelul 7.2
Indicatori pentru analiza economică
Nr. Indicator d D Σ
crt. 1 2 3 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 Investiţii 1728 3564 5508
2 Cheltuieli de 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2
producţie
3 Venituri anuale 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2
4 Cheltuieli totale 1728 3564 5508 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2
5 Factor de 0,8547 0,73051 0,62437 0,53365 0,45611 0,38984 0,3332 0,28478 0,2434 0,20804 0,17781 0,15197 0,12989
actualizare
a = 0,17
6 Cheltuieli totale 1476,92 2603,54 3439,03 7746,04 6620,53 5658,61 4836,46 4133,64 3532,99 3019,74 2580,95 2205,87 1885,38 49739,7
actualizate
7 Venituri 10743,01 9182,04 7847,95 6707,72 5732,96 4899,93 4188,09 3579,53 3059,34 2614,84 58555,41
actualizate
8 VNA (a = 0,17) -1476,92 -2603,54 -3439,03 2996,97 2561,51 2189,34 1871,26 1599,32 1366,94 1168,35 998,58 853,47 729,46 8815,71
9 Flux de numerar -1728 -3564 -5508 5616 5616 5616 5616 5616 5616 5616 5616 5616 5616
neactualizat
10 Factor de 0,74074 0,5487 0,40644 0,30107 0,22301 0,1652 0,12237 0,09064 0,06714 0,04974 0,03684 0,02729 0,02021
actualizare
(a = 0,35)
11 VNA (a = 0,35) -1279,99 -1955,57 -2238,67 1690,81 1252,42 927,76 687,23 509,03 377,06 279,34 206,89 153,26 113,5 723,0
12 Factor de 0,71429 0,5102 0,36433 0,26031 0,18593 0,13281 0,09486 0,06776 0,0484 0,03457 0,02469 0,01764 0,0126
actualizare
(a = 0,40)
13 VNA (a = 0,40) -1234,3 -1818,35 -2006,73 1461,9 1044,18 745,86 532,73 380,54 271,81 194,14 138,65 99,07 70,76 -119,74

122
 Fluxul de numerar este prezentat în tabelul 7.2.
Fh  h
V  I h  C h  ,
1  a h
în care: h = 1, 2, … d + D.
Venitul net actualizat
dD
Vh dD
I h  C h 
VNA     0
h 1 h  1h h 1 1  a h

VNA mai poate fi calculat în funcţie de fluxul de numerar astfel:

dD
VNA   Vh  I h  Ch /1  a h  0 VNA = 8815,71 mii $
h 1
Rata internă de rentabilitate economică (RIRE)
VNA 
RIRE  a min  a max  a min  
VNA   VNA 
Rata internă de rentabilitate economică exprimă rata de actualizare care egalizează valorile
actualizate ale producţiei cu costurile (de investiţii şi de producţie) pe întreaga durată de funcţionare
a obiectivului, rezultând că RIRE este rata de actualizare pentru care VAN este 0.
VNA

VNA>0

VNA(+)

amax
0 amin RIRE
VNA(-)
VNA<0

Fig. 7.2 – Calculul ratei interne de rentabilitate

723,0
RIRE  35%  40%  35%   35%  5%  0,8579  35%  4,29  39,29%
723  119,74
Analiza financiară
În cadrul analizei financiare se calculează aceiaşi indicatori, dar la rubrica venituri se includ
şi creditele în momentul acordării, iar la rubrica cheltuieli pe lângă cheltuielile de investiţii şi de
producţie se mai adaugă şi dobânzile şi restituirile de credite, precum şi impozitul pe profit.
Raportul venituri actualizate pe cheltuieli actualizate
59212,37
V/K   1,042 $ venituri actualizate la 1 $ cheltuieli actualizate
56810,74
Fluxul de numerar are aceeaşi semnificaţie şi aceeaşi formulă de calcul ca indicatorul
similar de la analiza economică.
Venitul net actualizat are aceeaşi semnificaţie şi formulă de calcul ca indicatorul similar de
la analiza economică: VNA = 1281,22 mii $
Calculele sunt prezentate în tabelul 7.3.

123
 Tabelul 7.3
Indicatori pentru analiza financiară
Nr. Indicator d D Σ
crt. 1 2 3 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 Investiţii, din care: 1728 3564 5508
- credite 180 240 525
2 Cheltuieli de producţie 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2
3 Dobânzi şi restituiri 1070 1070 1070
4 Venituri anuale 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2
5 Cheltuieli totale 1728 3564 5508 15585,2 15585,2 15585,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2
6 Venituri totale 180 240 525 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2
7 Profit anual -1548 -3324 -4983 4546 4546 4546 5616 5616 5616 5616 5616 5616 5616
8 Impozit pe profit 0 0 0 0 2045,7 2045,7 2527,2 2527,2 2527,2 2527,2 2527,2 2527,2 2527,2
9 Total cheltuieli 1728 3564 5508 15585,2 17630,9 17630,9 17042,4 17042,4 17042,4 17042,4 17042,4 17042,4 17042,4
10 1/(1 + a)h; a = 0,17 0,8547 0,73051 0,62437 053365 0,45611 0,38984 0,3332 0,28478 0,2434 0,20804 0,17781 0,15197 0,12989
11 Cheltuieli actualizate 1476,92 2603,53 3439,03 8317,04 8041,63 6873,23 5678,53 4853,33 4148,12 3545,5 3030,31 2589,93 2213,64 56810,74
12 Venituri actualizate 153,85 175,32 327,79 10743,01 9182,04 7847,95 6707,72 5732,96 4899,93 4188,09 3579,53 3059,34 2614,84 59212,37
13 VNA (a = 0,17) -1323,07 -2428,21 -3111,24 2425,97 1140,41 974,72 1029,19 879,63 751,81 642,59 549,22 469,41 401,2 2401,63
14 Flux neactualizat -1548 -3324 -4983 4546 2500,3 2500,3 3088,8 3088,8 3088,8 3088,8 3088,8 3088,8 3088,8
15 1/(1 + a)h; (a = 0,20) 0,83333 0,69444 0,5787 0,48225 0,40188 0,3349 0,27908 0,23257 0,19381 0,16151 0,134588 0,112157 0,093464
16 VNA (a = 0,20) -1289,99 -2308,33 -2883,66 2192,31 1004,82 837,35 862,02 718,36 598,64 498,87 415,71 346,43 288,69 1281,22
17 1/(1 + a)h; (a = 0,25) 0,8 0,64 0,512 0,4096 0,32768 0,26214 0,20971 0,16777 0,13422 0,10737 0,0859 0,06872 0,05498
18 VNA (a = 0,25) -1238,4 -2127,36 -2551,30 1862,04 819,30 655,43 647,75 518,21 414,58 33,64 265,33 212,26 169,82 -20,7

124
 Rata internă de rentabilitate financiară (RIRF) exprimă rata de actualizare care egalizează
valorile actualizate ale producţiei cu costurile (de investiţii şi de producţie) pe întreaga durată de
funcţionare a obiectivului investiţional. Spre deosebire de rata internă de rentabilitate economică
(RIRE) care exprimă eficienţa la nivelul economiei naţionale, rata internă de rentabilitate financiară
(RIRF) exprimă eficienţa la nivelul microeconomic, din punctul de vedere al agentului economic.
Formula de calcul este identică cu formula pentru RIRE:
VNA 
RIRF  a min  a max  a min  
VNA   VNA 
Este de menţionat faptul că amax – amin nu trebuie să depăşească 5 %.
1281,22
RIRF  20%  25%  20%   20%  5%  0,9841  20%  4,92  24,92%
1281,22  20,7
Se constată că proiectul de investiţii este eficient deoarece, atât RIRE, cât şi RIRF, sunt mai
mari decât eficienţa medie pe ramură de 17 %.
Comparând rata internă de rentabilitate financiară cu rata internă de rentabilitate economică
se observă că aceasta este mai mică (RIRF < RIRE), deci este o rămânere în urmă a eficienţei
economice la nivelul agentului economic faţă de eficienţa economică la nivelul economiei
naţionale.
Analiza variantei în condiţii de incertitudine şi risc. Testarea senzitivităţii variantei.
Proiectele de investiţii trebuie supuse şi unei analize de senzitivitate. Scopul acestei analize
este să se testeze cât de sensibil este viitorul obiectiv investiţional la unele modificări ce vor apărea
cu siguranţă în perioada sa de funcţionare.
Printre modificările care vor apărea cele mai importante sunt considerate următoarele:
 epuizarea resurselor iniţiale de materii prime;
 schimbarea pieţelor de aprovizionare cu materii prime;
 modificarea preţurilor materiilor prime;
 creşterea costurilor de producţie;
 uzura morală la unele produse finite care duce la scăderea preţurilor de vânzare;
 modificarea gustului cumpărătorilor.
Analiza senzitivităţii se referă la riscul şi incertitudinea economică. Investiţia este o
cheltuială certă de natură materială, financiară, umană şi informaţională pentru un viitor adesea
incert.
Pe parcursul procesului investiţional pot apărea cauze care pot influenţa rezultatele
economice ale obiectivului investiţional, cum ar fi: prelungirea duratei de realizare a lucrărilor de
investiţii, prelungirea perioadei de atingere a parametrilor proiectaţi, depăşirea volumului de
investiţii prevăzut iniţial, modificări ale preţurilor la produsele finite, creşterea preţurilor la materiile
prime, combustibili, energie electrică, servicii. Aceste cauze pot determina influenţe mai mult sau
mai puţin importante asupra ratei interne de rentabilitate ale proiectului de investiţii. De aceea
proiectului de investiţii este necesar să fie supus unor simulări pentru a determina influenţa pe care
o au unele modificări asupra proiectului de investiţii.
Pentru a determina senzitivitatea proiectului este necesar să se determine cele două rate
interne de rentabilitate şi în mod special rata internă de rentabilitate financiară (RIRF) deoarece aici
se resimt influenţele ce pot apărea asupra investitorului. Se va studia senzitivitatea variantei de
proiect de investiţii în condiţiile scăderii veniturilor din vânzarea producţiei cu 6 % după cinci ani
de funcţionare.
Datele sunt preluate din tabelele 7.4 şi 7.5 pentru analiză economică şi analiză financiară.
Analiza economică: V/K = 1,155 $ venituri la 1 $ cheltuieli totale
RIRE = 38,13 %
Analiza economică: V/K = 1,032 $ venituri la 1 $ cheltuieli totale
RIRF = 23,6 %

125
 Tabelul 7.4
Indicatori pentru analiza economică
Nr. Indicator d D Σ
crt. 1 2 3 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 Investiţii 1728 3564 5508
2 Cheltuieli de 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2
producţie
3 Venituri anuale 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 18923,3 18923,3 18923,3 18923,3 18923,3
4 Cheltuieli totale 1728 3564 5508 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2
5 Factor de 0,8547 0,73051 0,62437 0,53365 0,45611 0,38984 0,3332 0,28478 0,2434 0,20804 0,17781 0,15197 0,12989
actualizare
a = 0,17
6 Cheltuieli totale 1476,92 2603,54 3439,03 7746,04 6620,53 5658,61 4836,46 4133,64 3532,99 3019,74 2580,95 2205,87 1885,38 49739,7
actualizate
7 Venituri 10743,01 9182,04 7847,95 6707,72 5732,96 4605,93 3936,80 3364,75 2875,77 2457,95 57454,88
actualizate
8 VNA (a = 0,17) -1476,92 -2603,54 -3439,03 2996,97 2561,51 2189,34 1871,26 1599,32 1072,94 917,06 783,80 669,90 572,57 7715,18
9 Flux de numerar -1728 -3564 -5508 5616 5616 5616 5616 5616 4408,1 4408,1 4408,1 4408,1 4408,1
neactualizat
10 Factor de 0,74074 0,5487 0,40644 0,30107 0,22301 0,1652 0,12237 0,09064 0,06714 0,04974 0,03684 0,02729 0,02021
actualizare
(a = 0,35)
11 VNA (a = 0,35) -1279,99 -1955,57 -2238,67 1690,81 1252,42 927,76 687,23 509,03 295,96 219,26 162,39 120,30 89,09 480,02
12 Factor de 0,71429 0,5102 0,36433 0,26031 0,18593 0,13281 0,09486 0,06776 0,0484 0,03457 0,02469 0,01764 0,0126
actualizare
(a = 0,40)
13 VNA (a = 0,40) -1234,3 -1818,35 -2006,73 1461,9 1044,18 745,86 532,73 380,54 213,35 152,39 108,83 77,76 55,54 -286,3

126
 Tabelul 7.5
Indicatori pentru analiza financiară
Nr. Indicator d D Σ
crt. 1 2 3 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 Investiţii, din care: 1728 3564 5508
- credite 180 240 525
2 Cheltuieli de 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2
producţie
3 Dobânzi şi restituiri 1070 1070 1070
4 Venituri anuale 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 18923,3 18923,3 18923,3 18923,3 18923,3
5 Cheltuieli totale 1728 3564 5508 15585,2 15585,2 15585,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2 14515,2
6 Venituri totale 180 240 525 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 20131,2 18923,3 18923,3 18923,3 18923,3 18923,3
7 Profit anual -1548 -3324 -4983 4546 4546 4546 5616 5616 4408,1 4408,1 4408,1 4408,1 4408,1
8 Impozit pe profit 0 0 0 0 2045,7 2045,7 2527,2 2527,2 1983,6 1983,6 1983,6 1983,6 1983,6
9 Total cheltuieli 1728 3564 5508 15585,2 17630,9 17630,9 17042,4 17042,4 16498,8 16498,8 16498,8 16498,8 16498,8
10 1/(1 + a)h; a = 0,17 0,8547 0,73051 0,62437 053365 0,45611 0,38984 0,3332 0,28478 0,2434 0,20804 0,17781 0,15197 0,12989
11 Cheltuieli 1476,92 2603,53 3439,03 8317,04 8041,63 6873,23 5678,53 4853,33 4015,80 3432,41 2933,65 2507,32 2143,03 56315,45
actualizate
12 Venituri actualizate 153,85 175,32 327,79 10743,01 9182,04 7847,95 6707,72 5732,96 4605,93 3936,80 3364,75 2875,77 2457,95 58111,84
13 VNA (a = 0,17) -1323,07 -2428,21 -3111,24 2425,97 1140,41 974,72 1029,19 879,63 590,13 504,39 431,1 368,45 314,92 1796,39
14 Flux neactualizat -1548 -3324 -4983 4546 2500,3 2500,3 3088,8 3088,8 2424,5 2424,5 2424,5 2424,5 2424,5
15 1/(1 + a)h; (a = 0,20) 0,83333 0,69444 0,5787 0,48225 0,40188 0,3349 0,27908 0,23257 0,19381 0,16151 0,134588 0,112157 0,093464
16 VNA (a = 0,20) -1289,99 -2308,33 -2883,66 2192,31 1004,82 837,35 862,02 718,36 469,89 391,58 326,31 271,92 226,6+ 819,18
17 1/(1 + a)h; (a = 0,25) 0,8 0,64 0,512 0,4096 0,32768 0,26214 0,20971 0,16777 0,13422 0,10737 0,0859 0,06872 0,05498
18 VNA (a = 0,25) -1238,4 -2127,36 -2551,30 1862,04 819,30 655,43 647,75 518,21 325,42 260,32 208,26 166,61 133,30 -320,42

127
 În urma analizei rezultatelor se apreciază că varianta de proiect de investiţii este stabilă din
punct de vedere al funcţionării eficiente în urma modificărilor făcute. Reducându-se veniturile din
vânzarea producţiei după 5 ani de funcţionare cu 6 % se constată că rata internă de rentabilitate
economică nu s-a modificat semnificativ faţă de varianta iniţială (38,13 % faţă de 39,29 % pentru
situaţia iniţială). Nici rata de rentabilitate financiară, care exprimă eficienţa la nivelul agentului
economic nu a înregistrat modificări majore (23,6 % faţă de 24,92 % pentru situaţia iniţială).
De asemenea, nici ceilalţi indicatori (raportul venituri actualizate pe cheltuieli actualizare –
VNA) nu au suferit modificări semnificative de la situaţia iniţială.
Astfel se poate afirma că proiectul de investiţii prezentat este eficient chiar şi în condiţiile
nefavorabile prezentate mai sus.
2. O societate comercială realizează o cifră de afaceri de 850 miliarde lei în condiţiile unor
cheltuieli fixe de 215 miliarde lei şi variabile de 420 miliarde lei. Care este pragul de rentabilitate?
Cum se modifică pragul de rentabilitate în condiţiile în care cifra de afaceri creşte cu 80 %?
Pragul de rentabilitate exprimă nivelul minim de utilizare al capacităţii de producţie. Sub
acest nivel nu poate scădea producţia deoarece ar funcţiona în pierderi.
CF 215
Pragul de rentabilit ate  100  100  50%
V - CV 850  420
În condiţiile în care cifra de afaceri creşte cu 80 %, pragul de rentabilitate este următorul:
215
Pragul de rentabilit ate  100  19,4%
1530  420
În condiţiile în care cifra de afaceri a crescut cu 80 %, pragul de rentabilitate a scăzut la
19,4 %. Acest lucru este normal deoarece cifra de afaceri crescând cu 80 % se poate considera că
societatea a devenit mai rentabilă şi în consecinţă că are nevoie de o capacitate de producţie mai
mică (19,4 %) pentru acoperirea cheltuielilor totale (cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile).

7.8. Rezumat

Pe parcursul elaborării deciziei de investiţii se realizează mai multe variante de proiect de

investiţii care sunt evaluate utilizând diferite metode în vederea stabilirii variantei optime.
În procesul de pregătire a proiectelor de investiţii evaluarea serveşte la preselecţia
variantelor de soluţii de realizare, acestea fiind apreciate sub aspect tehnic, economic şi financiar.
După ce s-au conturat variantele de proiecte de investiţii, acestea sunt supuse unei evaluări
complexe, în plan financiar şi economic.

7.9. Întrebări

1. Prin ce se caracterizează metodele tradiţionale de evaluare a proiectelor de investiţii?

2. Prin ce se caracterizează metodele moderne de evaluare a proiectelor de investiţii?
3. Care sunt elementele care se urmăresc în cele trei faze de evaluare a proiectelor de
investiţii?
4. Care sunt indicatorii de eficienţă economică a unei firme?
5. Care sunt indicatorii de apreciere a eficienţei economice a proiectelor de investiţii?

128
 7.10. Bibliografie

Oancea Margareta – Tratat de management în unităţile agricole – Editura Ceres,

Bucureşti, 1999.
Tănăsescu Rodica şi colab. – Management performant în unităţile agroalimentare –
Editura Semne, Bucureşti, 1999.
Bancel Franck, Richard Alban – Les choix d’investissement, Méthodes traditionelles,
flexibilité et analyse stratégique – Editura Economica, Paris, 1995.
Vasilescu I., Botezatu M. şi colab. – Investiţii, studii de caz – Editura Economică,
Bucureşti, 1999.

129
 Capitolul 8
DIMENSIUNEA OPTIMĂ A CAPACITĂŢILOR DE PRODUCŢIE
PROIECTATE ŞI AMPLASAMENTUL ACESTORA

Obiective urmărite:
- stabilirea dimensiunii optime a capacităţilor de producţie;
- stabilirea amplasamentului optim al capacităţilor de producţie.

Conţinut:
8.1. Factorii care determină dimensiunea optimă a capacităţilor de producţie
8.2. Criterii de optimizare a dimensiunii capacităţilor de producţie
8.3. Metode şi procedee de optimizare a dimensiunii capacităţilor de producţie
8.4. Amplasarea raţională şi eficientă a capacităţilor de producţie
8.4.1. Metode şi modele de optimizare a amplasamentului obiectivelor investiţionale
8.5. Rezumat
8.6. Întrebări
8.7. Bibliografie

Dimensionarea capacităţilor de producţie reprezintă o problemă foarte importantă deoarece

de cantitatea de producţie obţinută depinde mai departe gradul de satisfacere a cererii de produse pe
piaţa internă şi externă.
Dimensiunea optimă a capacităţilor de producţie se stabileşte în vederea asigurării unei
eficienţe cât mai mare în perioada de funcţionare a acestora.
În condiţiile economiei de piaţă cu atât mai mult se pune problema de a se stabili pe baze
ştiinţifice dimensionarea capacităţilor de producţie. Rolul dimensionării optime a capacităţilor de
producţie este de a le asigura o foarte bună adaptare la modificările mediului economic general.
Definiţia noţiunii de capacitate de producţie este foarte diferită în funcţie de ramura în care
viitorul obiectiv investiţional va funcţiona.
În industrie capacitatea de producţie poate fi definită astfel: cantitatea maximă de produse
pe care întreprinderea o poate produce într-o perioadă de timp (de obicei un an, iar în unele cazuri
în 24 de ore), în condiţiile utilizării depline a capitalului fix, a celui mai bun regim de lucru, pentru
o anumită structură sortimentală şi calitate a producţiei.
La nivelul agriculturii dimensiunea unei unităţi este dată de volumul principalului mijloc de
producţie, completat de volumul celorlalte resurse şi de condiţiile de desfăşurare a proceselor de
producţie. În producţia vegetală, principalul mijloc de producţie este pământul. Suprafeţele de teren
de care dispune unitatea reprezintă dimensiunea acestuia.
În domeniul creşterii animalelor, principalul mijloc de producţie sunt animalele. Numărul
animalelor este indicatorul de dimensiune al capacităţilor de producţie specializate în creşterea
animalelor.
În funcţie de specia şi categoria de animale care se creşte, indicatorii de dimensiune a
capacităţilor de producţie sunt: în creşterea taurinelor pentru lapte – numărul de vaci de lapte, în
creşterea ovinelor – numărul de oi fătătoare, în complexele de creştere şi îngrăşare a taurinelor,
ovinelor şi păsărilor – numărul de locuri la populare, în complexele de îngrăşare a porcinelor
dimensiunea este dată de numărul de porci graşi livrabili anual.
În unităţile de prelucrare a produselor de origine animală (abatoare, staţii de sortare, fabrici
de prelucrare a laptelui, fabrici de mezeluri), capacitatea de producţie este dată de cantitatea
maximă de materie primă ce poate fi prelucrată într-o perioadă dată (an, 24 de ore) pentru o anumită

130
structură sortimentală, în condiţiile utilizării depline a capitalului fix disponibil şi potrivit celui mai
eficient regim de lucru.

8.1. Factorii care determină dimensiunea optimă a capacităţilor de producţie

Dimensiunea şi mărimea capacităţilor de producţie poate fi influenţată de o serie de factori

de natură tehnică, tehnologică, economică, ecologică, managerială, socială, factori care pot
influenţa în moduri şi în sensuri diferite.
Unii dintre factori pot favoriza o creştere a dimensiunii capacităţilor de producţie, alţii o
limitează, iar alţii acţionează într-un sens sau altul în funcţie de conjunctură.
Factorii care pot favoriza creşterea dimensiunii capacităţilor de producţie:
 cerinţele consumului modern (partizi mari, ritmicitate, calitate);
 existenţa centrelor urbane;
 specializarea producţiei;
 asimilarea mai rapidă a progresului tehnic şi ştiinţific;
 creşterea gradului de specializare a producţiei;
 introducerea tehnologiilor intensive;
 automatizarea fluxurilor informaţionale;
 capacitatea managerială.
Factorii care limitează dimensiunea capacităţilor de producţie sunt:
 zona macroeconomică (condiţiile naturale, resursele, tradiţii);
 condiţiile de transport;
 existenţa unor unităţi cu care intră în relaţii de condiţionare sau de competitivitate;
 piaţa produselor;
 forma de proprietate;
 politica guvernamentală.
Factorii care acţionează în funcţie de conjunctură sunt:
 adaptabilitatea şi elasticitatea mai reduse la modificările condiţiilor externe unităţii şi ale
pieţei;
 creşterea distanţelor de transport;
 dimensionarea siguranţei în aprovizionarea cu materii prime şi materiale şi în desfacerea
produselor;
 factori de stres, de risc şi de incertitudine;
 greutăţi în procesul de conducere;
 accentuarea poluării mediului.
Capacitatea de producţie proiectată reprezintă cantitatea de producţie ce urmează a fi
obţinută, stabilită pe baza parametrilor tehnico-economici ai investiţiei, ţinându-se seama de factorii
care o determină.
Primii factori care se iau în calcul sunt factorii producţiei: mijloacele mecanice (instalaţii,
utilaje, maşini), resursele materiale (materii prime, materiale), resursele de forţă de muncă, gradul
de concentrare şi specializare al producţiei. Fiecare din aceşti factori au un anumit rol în
determinarea dimensiunii optime a capacităţii de producţie. Rolul fiecăruia dintre aceşti factori este
diferit în funcţie de caracterul producţiei. În cazul în care se obţine un singur produs, un rol
hotărâtor îl au principalele instalaţii. Pentru producţia variată sortimental, rolul principal îl au
tipurile de tehnologii, cantitatea de materii prime şi auxiliare, modul de organizare al producţiei,
forţa de muncă existentă şi gradul ei de pregătire profesională.
Alţi factori care determină dimensiunea capacităţii de producţie proiectate sunt: mărimea
pieţei interne şi externe, gradul de ocupare al acesteia, capacitatea concurenţială şi cea de adaptare a
viitoarei capacităţi de producţie la cerinţele pieţei, capacitatea managerială.

131
 În acest context sunt eficiente acele capacităţi de producţie care produc cantităţi de producţie
atâtea cât pot fi vândute. Pentru adaptarea producţiei la cerinţele pieţei, cerinţe care sunt într-o
continuă schimbare este necesar să se creeze capacităţi de producţie flexibile, bazate pe anumite
module în structura lor, având o dimensiune medie.
De asemenea, resursele financiare care pot fi constituite, evoluţia raportului dintre profit şi
capitalul investit, nivelul ratei rentabilităţii sunt factori care contribuie la determinarea dimensiunii
optime a capacităţilor de producţie.
Resursele financiare pentru investiţii în general, sunt limitate la o anumită sumă datorită
următoarele restricţii:
 folosirea resurselor proprii de finanţare, existând reţineri faţă de împrumuturi datorită
riscurilor pe care le presupun acestea;
 se alocă pentru investiţii profitul rămas după impozitare şi din care se scad dividendele în
funcţie de politica de dividende pe care a adoptat-o conducerea societăţii pe acţiuni;
 posibilităţi inegale de acces pe piaţa de capital, în funcţie de mărimea şi renumele unităţii.
 rata dobânzilor foarte mare la împrumuturile bancare.
Dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie implică atât evaluarea din punct de
vedere tehnic (nivelul tehnicii, a tehnologiilor de producţie, sortimentul de produse, producţia
fizică), cât şi evaluarea din punct de vedere economic (minimizarea cheltuielilor şi maximizarea
profitului).
În perioada anterioară, de-a lungul mai multor ani s-a gândit că eficienţa economică a
întreprinderilor depinde de gigantismul acestora şi s-au realizat întreprinderi de dimensiuni cât mai
mari.
Capacităţile de producţie mari au prezentat avantaje legate de:
 micşorarea investiţiei specifice pe seama investiţiilor colaterale care rămân la acelaşi
nivel chiar dacă capacitatea de producţie creşte;
 micşorarea costurilor de producţie prin diminuarea cheltuielilor cu forţa de muncă ca
urmare a creşterii gradului de automatizare, a creşterii productivităţii muncii.
Capacităţile de producţie mari au prezentat însă şi o serie de dezavantaje, cum sunt:
 viteza de reacţie scăzută la modificările pieţei;
 greutăţi mari în aprovizionarea cu materii prime şi materiale;
 greutăţi în conducere;
 progresul tehnic şi tehnologic pătrunde mai greu, producţia se învecheşte, devine mai
puţin elastică la cerinţele pieţei şi astfel îi scade din competitivitate;
 poluează mediul înconjurător.
Modificările survenite în condiţiile de producţie au dovedit că întreprinderile mici şi mijlocii
sunt mai eficiente datorită unor avantaje, cum sunt: flexibilitatea şi adaptabilitatea sporită,
acomodarea mai rapidă la necesităţile pieţei, apropierea de consumator ceea ce determină scăderea
cheltuielilor de transport, sunt mai uşor de condus, progresul tehnic şi tehnologic este mai uşor de
introdus.

8.2. Criterii de optimizare a dimensiunii capacităţilor de producţie

Dimensiunea optimă a unei capacităţi de producţie este o noţiune relativă, depinzând de

criterii pe baza cărora se apreciază.
De regulă, criteriile care se au în vedere la dimensionarea optimă a capacităţii de producţie
se referă la reducerea cheltuielilor de investiţii şi de exploatare, la creşterea profitului şi a
rentabilităţii.
În calculele de optimizare a dimensiunii capacităţilor de producţie se utilizează criteriile:
 nivelul minim al costurilor de producţie şi al investiţiilor;
 nivelul maxim al profitului.

132
 Aceste două criterii sunt într-o strânsă corelaţie cu volumul producţiei. Dacă se urmăreşte
evoluţia costurilor de producţie în funcţie de dimensionarea capacităţii de producţie se constată o
descreştere a acestora pe măsură ce se trece la capacităţile de producţie din ce în ce mai mari,
descreşterea însă are loc până la un punct după care acestea manifestă tendinţa de creştere (fig. 8.1).

Costuri de
producţie
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7

q1 q2 q3 q4 q5 q6 q7 q8 Capacitatea
de producţie

Fig. 8.1

Descreşterea costurilor pe măsură ce capacitatea de producţie creşte se datorează scăderii

cheltuielilor fixe, dar şi a celor variabile prin utilizarea unor tehnologii de producţie mai
perfecţionate a unor utilaje şi instalaţii mai performante. De la un anumit nivel al volumului
producţiei, costurile de producţie cresc ca urmare a creşterii cheltuielilor de aprovizionare cu materii
prime şi materiale (aprovizionarea făcându-se de la distanţe mai mari), datorită creării unor spaţii de
depozitare suplimentare legate mai ales de dificultăţile în adaptarea la condiţiile pieţei, la fluctuaţiile
acesteia.
Dependenţa costului de producţie de volumul producţiei poate fi exprimată sub forma unui
polinom de gradul doi (parabolă).
Y = a + bx + cx2,
în care: Y = reprezintă nivelul costurilor;
x = volumul producţiei;
a = constanta matematică, reprezentând limita spre care tinde nivelul costurilor când
x  0 ;
b, c = cantitatea (mărimea) cu care se modifică Y (variabila dependentă) atunci când x
(variabila independentă) se modifică cu o unitate.
Investiţia pe unitatea de capacitate de producţie (investiţia specifică) de asemenea va
descreşte pe măsură ce capacitatea de producţie creşte până la un anumit punct (punct de minim)
după care tinde să crească odată cu trecerea la capacităţi de producţie tot mai mari (fig. 8.2).
Funcţia după care evoluează investiţia specifică este de asemenea o funcţie de forma unei
parabole.
Y = a + bx - cx2,
în care: Y = investiţia specifică.
Ceilalţi factori au aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul costului de producţie.
Profitul, de asemenea, este influenţat de volumul producţiei care la rândul lui depinde de
modul de asigurare şi de utilizare a factorilor de producţie, de cerinţele pieţei.
Funcţia după care evoluează profitul este:
Y = a + bx + cx2,
în care: Y = reprezintă nivelul profitului, iar ceilalţi termeni au aceeaşi semnificaţie arătată anterior.
133
 Investiţia
specifică Profit

q opt. q opt. Capacitatea

de producţie

Fig. 8.2

Creşterea profitului pe măsura creşterii capacităţii de producţie se datorează pe de o parte

descreşterii costurilor de producţie, scăderea costurilor fiind una din căile creşterii profitului,
utilizării mai eficiente a factorilor de producţie, creşterii productivităţii muncii. Pe de altă parte
creşterea profitului se datorează calităţii producţiei, fapt ce permite valorificarea acesteia la un preţ
ridicat.
Asupra mărimii profitului o influenţă puternică o are piaţa prin fenomenele sale: absorbţia
mai mare sau mai mică a producţiei pe piaţă în funcţie de calitatea producţiei de gradul de saturaţie
al pieţei, de noutatea produsului, de preţul de vânzare.

8.3. Metode şi procedee de optimizare a dimensiunii capacităţilor de producţie

Optimizarea capacităţii de producţie este o activitate complexă, necesitând nu numai decizii

fundamentale şi experimentări, ci şi o adaptare permanentă a metodelor în timp.
În abordarea dimensiunii optime a capacităţii de producţie este necesar să se aibă în vedere
cel puţin patru aspecte sau criterii: aspectul economic, aspectul social, aspectul strategic şi criteriul
producţie.
Având în vedere aspectul economic, determinarea dimensiunii optime se realizează prin
prelucrarea unor informaţii din activitatea de producţie şi economică pe baza căreia ulterior se va
alege varianta considerată cea mai bună după nivelul unor indicatori economici.
Aspectul social al dimensiunii optime trebuie legat de forma de proprietate. Dimensiunea
capacităţilor de producţie care au aparţinut statului s-a stabilit prin studii de proiectare având în
vedere rolul şi misiunea acestora în cadrul economiei naţionale, sursa investiţiilor, nivelul
tehnologic, calificarea resursei umane, criteriul economic având rolul hotărâtor.
Pentru capacităţile de producţie de proprietate privată dimensiunea este legată de volumul
capitalului propriu, nivelul de pregătire profesională a acestuia (proprietarului).
Aspectul strategic al dimensiunii optime al capacităţilor de producţie evidenţiază ideea
conform căreia resursele necesare pentru organizarea şi funcţionarea acestora au un volum în
general foarte mare şi care se recuperează după o durată mai mare de timp.
Dimensionarea raţională a capacităţilor de producţie urmăreşte să asigure obţinerea unui
volum ridicat de producţie în condiţii de eficienţă economică maximă.
Metodele care pot fi utilizate în dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie sunt:
metoda grupărilor statistice, metoda variantelor, metode economico-matematice.
Metoda grupărilor statistice are la bază gruparea capacităţilor de producţie din aceeaşi zonă,
cu aceeaşi specializare, aceeaşi tehnologie de producţie, pe grupe de mărime conform metodologiei
de precizare a intervalelor de grupare şi a numărului de grupe. Intervalul de grupare (i g) se stabileşte
conform relaţiei:

134
 x max  x min
ig  ,
1  3,322 log N
în care: xmax şi xmin = dimensiunea cea mai mare şi cea mai mică a capacităţilor de producţie
analizate;
N = numărul total al capacităţilor de producţie analizate.
Numărul de grupe (Ng) care se constituie se va calcula după formula:
A
Ng  ,
Ig
în care: A = Xmax – Xmin
Pentru fiecare grupă se specifică o serie de indicatori rezultativi şi de eficienţă economică. În
funcţie de criteriile care se au în vedere pentru alegerea celei mai bune grupe de mărime se pot
aplica o serie de procedee: procedeul aprecierii globale, procedeul punctajului.
Utilizând procedeul aprecierii globale se va alege varianta de dimensiune a capacităţii de
producţie care prezintă majoritatea indicatorilor de eficienţă economică cu nivelul cel mai bun.
Procedeul punctajului constă în acordarea de puncte între 0 și 100 (sau 0 și 10) pentru
valorile fiecărui indicator în funcţie de semnificaţia economică a acestuia. Se însumează toate
punctele obţinute pentru fiecare variantă şi se alege varianta cu punctajul cel mai mare.
Metoda variantelor constă în proiectarea mai multor alternative de dimensiune. Pentru
fiecare alternativă de dimensiune se calculează un sistem de indicatori de producţie şi economici. În
funcţie de nivelul acestor indicatori şi de obiectivele avute în vedere se alege varianta de
dimensiune considerată optimă.
Metodele economico-matematice se bazează pe utilizarea funcţiilor de regresie şi a
programării lineare. În utilizarea funcţiilor, pentru determinarea dimensiunii optime a capacităţilor
de producţie este necesar de precizat natura economică a funcţiei care va reprezenta criteriul de
optim. În mod curent se foloseşte funcţia de cost pe unitatea de produs şi funcţia de profit.
Utilizarea funcţiilor de regresie a fost prezentată anterior la punctul 8.2.
Programarea lineară reprezintă metoda prin care fundamentarea capacităţii de producţie se
realizează introducând restricţii privind factorii de producţie şi economici în cadrul modelului
(nivelul maxim al volumului de investiţii, nivelul maxim al producţiei, nivelul consumului de forţă
de muncă). Criteriile de optimizare pot fi: maximizarea profitului, maximizarea veniturilor,
minimizarea cheltuielilor.

8.4. Amplasarea raţională şi eficientă a capacităţilor de producţie

Pentru asigurarea unei eficienţe economice ridicate este necesar să se stabilească

amplasamentul obiectivelor investiţionale. Amplasamentul optim al obiectivelor de investiţii
creează o premisă a apropierii eficienţei investiţiei de nivelul maxim, privită din punct de vedere al
agenţilor economici şi al economiei naţionale.
În stabilirea amplasamentului viitorului obiectiv investiţional se au în vedere criterii
economice şi social-politice.
Criteriile economice pe baza cărora se fundamentează alegerea amplasamentului sunt:
apropierea de furnizorii de materii prime (prezenţi şi în perspectivă), apropierea de piaţa de
desfacere pentru producţia obţinută, reducerea cheltuielilor de transport, de stocare şi a costurilor de
producţie în general, atragerea mai largă a resurselor locale în circuitul economic, utilizarea forţei
de muncă, o mai bună asigurare a necesarului de energie, combustibil şi apă.
Dintre criteriile social-politice, în funcţie de care se face alegerea amplasamentului viitorului
obiectiv investiţional mai importante sunt: creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă,
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă.

135
 8.4.1. Metode şi modele de optimizare a amplasamentului obiectivelor investiţionale

În alegerea amplasamentului viitorului obiectiv investiţional se are în vedere în primul rând

reducerea distanţelor faţă de potenţialii furnizori de materii prime şi faţă de piaţa de desfacere a
produselor obţinute, în vederea reducerii cheltuielilor de transport, cheltuieli care deţin o pondere
însemnată în cadrul costurilor de producţie. De asemenea, optimizarea amplasamentului trebuie să
asigure minimizarea cheltuielilor de producţie şi a celor de investiţii aferente noului obiectiv
investiţional sau dezvoltării celor existente.
Metode de alegere a amplasamentului unui obiectiv investiţional nou
Metodele utilizate pentru alegerea amplasamentului unui nou obiectiv investiţional se referă
la reducerea cheltuielilor de transport a materiei prime, dar şi pentru transportul produselor finite.
Pentru aceasta se determină:
Raportul dintre cheltuielile cu transportul materiilor prime şi cele cu transportul produselor
finite
Minimizarea cheltuielilor de transport se pune cu predilecţie pentru unităţile industriale
prelucrătoare, a căror activitatea implică transportul unor cantităţi importante de materii prime,
materii auxiliare şi de produse obţinute prin prelucrare.
Dacă unitatea prelucrătoare poate fi amplasată în mai multe puncte de pe o suprafaţă
teritorială, punctul de amplasare optimă a obiectivului investiţional depinde de raportul dintre costul
total al transportului materiilor prime (C1) şi costul total al transportului produselor finite (C2).
Alegerea punctului de amplasare a obiectivului se face astfel:
 când C1 > C2, unitatea prelucrătoare va fi amplasată cât mai aproape de furnizorii de
materie primă;
 când C1 = C2, unitatea prelucrătoare va fi plasată la mijlocul celei mai scurte distanţe
dintre sursa de materii prime şi piaţa de desfacere a produselor finite (centrele de
consum);
 când C1 < C2, amplasamentul este favorabil în imediata apropiere a punctului de desfacere
a producţiei obţinute.
În primul caz este favorabil ca fabricile de zahăr să se amplaseze în zonele geografice
producătoare de sfeclă de zahăr. La fel şi pentru fabricile de ulei este bine să fie amplasate în zonele
în care se cultivă floarea-soarelui.
În cazul al doilea, există posibilitatea de a fi luaţi în calcul şi alţi factori, cum ar fi:
posibilităţile de recrutare a forţei de muncă, apropierea de căile de comunicaţie existente.
În cazul al treilea, noua unitate prelucrătoare (lapte, carne) este bine să fie amplasată aproape
de marile centre de consum (centrele urbane).
Însumarea tuturor cheltuielilor de transport pe variante de amplasament
Această metodă se aplică în cazul în care noul obiectiv investiţional ar putea fi amplasat într-
unul din trei puncte teritoriale aşezate în triunghi: în punctul A se găsesc materiile prime, în punctul
B se găsesc combustibilii, energia şi materialele auxiliare şi în punctul C se găsesc punctele de
desfacere a producţiei obţinute. Amplasarea în oricare din cele trei puncte presupune cheltuieli de
transport în punctul A, se fac cheltuieli pentru transportul combustibililor, energiei, materialelor
auxiliare şi produse finite, în punctul B pentru materii prime şi produse finite şi în punctul C pentru
materii prime, combustibili şi energie.
Însumarea cheltuielilor cu transportul se face succesiv pentru cele trei puncte, pe baza relaţiei:
n
CT   q i  d ij  t ,
i 1
în care: CT = cheltuieli de transport;
qi = cantitatea din materialul şi produsul i;
dij = distanţa dintre punctele i şi j;
t = tariful de transport pe t/km.

136
 Se alege varianta de amplasare care prezintă cheltuielile totale de transport cele mai mici.
Minimul costurilor de exploatare anuală
Se însumează cheltuielile de investiţii şi a celor de producţie şi se realizează echivalarea
acestora astfel:
K  q  s  e  c  p  Q  t  Q  d  min ,
în care: K = reprezintă volumul cheltuielilor totale;
q = capacitatea anuală de producţie;
s = investiţia specifică pentru construirea obiectivului;
e = coeficientul de eficienţă a investiţiilor normat;
c = cheltuieli pe unitatea de produs pentru prelucrarea materiei prime;
p = preţul pe unitatea de materie primă (fără cheltuieli de transport);
Q = cantitatea de materii prime necesar;
t = tariful de transport (pe t/km);
d = distanţa dintre furnizorul de materii prime şi unitatea prelucrătoare.
 Modele de optimizare a amplasamentului capacităţilor de producţie
Amplasamentul capacităţilor de producţie se fundamentează ştiinţific, avându-se în vedere
legătura dintre locul de amplasare a obiectivului investiţional şi sursele de materii prime, precum şi
cu zona de consum a produselor finite.
Astfel, pe baza acestor relaţii, se stabileşte şi mărimea optimă a capacităţii de producţie ce
urmează a fi construită, precum şi a celor deja existente.
Optimizarea amplasării obiectivelor investiţionale presupune stabilirea locului de construcţie
a acestora astfel încât cheltuielile de exploatare să fie minime.
Pentru aceasta se utilizează metoda programării lineare.
Modelul de alegere a amplasamentului optim în raport cu sursa de materii prime
Modelul economico-matematic de programare lineară cuprinde următoarele elemente:
 funcţia scop care poate să fie de minim sau de maxim. În cazul de faţă funcţia scop va fi
de minim şi va exprima costul privind materia primă la care se adaugă costul pentru
transportul materiei prime şi costul investiţiei;
 sistemul de restricţii care va cuprinde restricţii privind cantitatea de materie primă care va
trebui să fie egală cu capacitatea de prelucrare a obiectivului investiţional, restricţii
privind transportul materiei prime, restricţii privind asigurarea materiilor prime;
 condiţia de nenegativitate.
Notaţii utilizate în model sunt următoarele:
n = numărul unităţilor furnizoare de materie primă, fiecare fiind notată cu i = 1, 2, …, n.
m = numărul unităţilor posibile de prelucrare a materiei prime, fiecare fiind notată cu j, în
care j = 1, 2, …, m.
Mărimile cunoscute:
xj = volumul producţiei obţinute de unitatea prelucrătoare j (calculat în funcţie de
cantitatea de materie primă prelucrată);
qi = cantitatea de materii prime produsă de furnizorul i;
cj = costul de producţie la unitatea prelucrătoare care depinde de volumul producţiei (xj);
sj(nj) = investiţiile specifice la unitatea de prelucrare j, care depind de volumul producţiei
noului obiectiv (nj);
tji = tariful de transport pentru o unitate de măsură a materiei prime pe distanţa (t/km) de
la punctul i de producere a materiei prime la punctul j de prelucrare a materiei prime;
en = coeficientul normativ de eficienţă economică a investiţiilor în ramura respectivă.
Mărimile necunoscute:
Yji = cantitatea de materii prime transportate de la punctul i (furnizorul de materie primă) la
punctul j (unitatea de prelucrare a materiei prime).

137
 Funcţie scop

   
m m
min F   c j x j  x j   t ji  y ji  c n   s j x j  x j
j i, j j
Restricţii
m
1)  y ji  x j
j
m
2)  y ji  q j
j
m m
3)  q ji   x j
j j
Condiţia de nenegativitate
4) y ji  0
 Restricţia 1, arată cantitatea de materie primă primită de la toţi furnizorii de materie primă
(n) pentru prelucrare către unitatea prelucrătoare (m) care trebuie să fie egală cu
capacitatea acesteia;
 Restricţia 2, arată cantitatea de materie primă ce se transportă de la furnizorii de materie
primă (n) la unitatea prelucrătoare (m);
 Restricţia 3, cuprinde cantităţile de materie primă de la toţi furnizorii de materie primă
care trebuie să fie egal cu capacitatea de prelucrare;
 Restricţia 4 – condiţia de nenegativitate care arată că volumul de materie primă ce se
transportă nu poate lua valori negative.
Coeficientul normat de eficienţă economică luat în calcul are rolul de a aduce mărimea
1
investiţiei la nivelul unui an, ştiind că e n  .
Tn
În urma obţinerii soluţiei optime de amplasare se poate şti punctul de amplasare raţională a
obiectivului investiţional ţinând seama de furnizorii de materie primă.
Model de alegere a amplasamentului optim în raport cu centrele de consum
În cadrul acestui model se poate ţine cont numai de centrele de consum, atunci când
variantele de amplasament modifică în măsură redusă cheltuielile cu transportul materiei prime.
Notaţiile folosite în cadrul modelului sunt următoarele:
m = numărul unităţilor de prelucrare de materie primă, fiecare fiind notată cu j, în care j = 1,
2, …, m.
v = numărul centrelor de consum al produselor finite, fiecare fiind notat cu k, în care k = 1,
2, …, v.
Mărimi cunoscute:
nj, cj, sj, en = semnificaţiile sunt cele din modelul anterior;
qk = cantitatea de produse finite necesare în centrul de consum k;
tjk = tariful de transport pe o unitate de produs finit de la punctul de j de producţie la
centrul de consum k.
Mărimi necunoscute:
zjk = cantitatea de produse finite transportată de la punctul de prelucrare j la centrul de
consum k.
Funcţia scop:

   
m m
min F   c j x j  x j   t jk  z jk  e m   s j x j  x j
j j, k j

138
 Restricţii:
m
1)  z jk  x j
j
v
2)  z jk  q k
k
v v
3)  x j  qk
m k
Condiţia de nenegativitate
4) z jk  0
Restricţiile au următoarele semnificaţii:
 Restricţia 1 – cantitatea de produse finite trimise centrului de consum k de către unitatea
de producţie j să fie egală cu capacitatea de producţie a unităţii j (numărul ecuaţiilor este
egal cu numărul capacităţilor de producţie – m);
 Restricţia 2 – cantitatea de produse finite ce se trimite de la diferite unităţi de producţie
(prelucrătoare) la centrul de consum k să fie egală cu necesarul acestuia (numărul ecuaţiilor
este egal cu numărul centrelor de consum – v);
 Restricţia 3 – cantităţile de produse finite de la toate unităţile de producţie (m) să fie egale cu
necesarul de produse al tuturor centrelor de consum (v);
 Restricţia 4 – condiţia de nenegativitate, adică cantităţile de produse finite care sunt
transportate de la unităţile de producţie la centrele de consum nu pot avea valori negative.
 Varianta optimă rezultată ne oferă date referitoare la:
 punctele de amplasament optim al capacităţilor de producţie, ţinând seama de centrele
de consum al produselor finite;
 cele mai raţionale capacităţi de producţie ale unităţilor de producţie la fiecare
amplasament;
 cheltuielile minime de producţie, de transport şi de investiţii.

8.5. Rezumat

Dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie reprezintă o problemă foarte importantă

deoarece de cantitatea de producţie obţinută depinde mai departe gradul de satisfacere a cererii de
produse pe piaţa internă şi externă.
Obiectivele investiţionale cu o dimensiune optimă se pot adapta foarte uşor la modificările
mediului economic general.
Definiţia capacităţii de producţie este diferită în funcţie de ramura în care viitorul obiectiv
economic va funcţiona.

8.6. Întrebări

1. Cum poate fi definită capacitatea de producţie în industrie?

2. Cum poate fi definită capacitatea de producţie la nivelul agriculturii?
3. Care sunt factorii care determină dimensiunea optimă a capacităţilor de producţie?
4. Care sunt criteriile de optimizare a dimensiunii capacităţilor de producţie?
5. Ce metode şi procedee se pot utiliza pentru stabilirea dimensiunii optime a capacităţilor
de producţie?

139
 8.7. Bibliografie

Românu Ion, Vasilescu I. şi colab. – Managementul investiţiilor – Editura Mărgăritar,

Bucureşti, 1997.
Oancea Margareta – Tratat de management în unităţile agricole – Editura Ceres,
Bucureşti, 1999.
Tănăsescu Rodica şi colab. – Management performant în unităţile agroalimentare –
Editura Semne, Bucureşti, 1999.
Topală E. – Fezabilitate şi restructurare – Editura Semne, Bucureşti, 1996.
Bran Paul şi colab. – Elaborarea studiului de fezabilitate – metodologie – Tribuna
economică, Nr. 19, 10 mai 1991.

140
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ion Stancu – Gestiunea financiară a întreprinderii – Editura Domino, Bucureşti, 1993.

2. Românu Ion, Vasilescu I. şi colab. – Managementul investiţiilor – Editura Mărgăritar,
Bucureşti, 1997.
3. Adriana Popa, Alina Dăneţ, Adrian Dăneţ – Management financiar – Editura Economică,
Bucureşti, 2001.
4. Vasilescu I., Botezatu M. şi colab. – Investiţii, studii de caz – Editura Economică, Bucureşti,
1999.
5. Românu Ion, Vasilescu I. – Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix – Editura
Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1993.
6. Staicu Florea şi colab. – Eficienţa economică a investiţiilor – Editura Didactică şi Pedagogică,
R.A. Bucureşti, 1995.
7. Bancel Franck, Richard Alban – Les choix d’investissement, Méthodes traditionelles,
flexibilité et analyse stratégique – Editura Economica, Paris, 1995.
8. Oancea Margareta – Tratat de management în unităţile agricole – Editura Ceres, Bucureşti,
1999.
9. Tănăsescu Rodica şi colab. – Management performant în unităţile agroalimentare – Editura
Semne, Bucureşti, 1999.
10. Topală E. – Fezabilitate şi restructurare – Editura Semne, Bucureşti, 1996.
11. Bran Paul şi colab. – Elaborarea studiului de fezabilitate – metodologie – Tribuna economică,
Nr. 19, 10 mai 1991.

141
142