AVANTAJELE SI DEZAVANTAJELE METODELOR INTERACTIVE

Metodele de învăţământ (“odos” = cale, drum; “metha” = către, spre) reprezintă căile
folosite în şcoală de către profesor pentru a-i sprijini pe elevi să descopere viaţa, natura,
lumea, lucrurile, ştiinţa. Ele sunt totodată modalităţile prin care se formează şi se dezvoltă
priceperile, deprinderile şi capacitaţile elevilor de a acţiona asupra naturii, de a folosi roadele
cunoaşterii transformând exteriorul în facilităţi interioare, formându-şi caracterul şi
dezvoltându-şi personalitatea. Tehnic vorbind, metoda didactică cuprinde un ansamblu
organizat de procedee ce sunt tehnici limitate de acţiune, detalii.
În sens praxiologic, metoda este un mod eficient de acţiune, o modalitate practică de
lucru a profesorului cu elevii săi. Literatura de specialitate prezintă metoda didactică ca fiind
calea eficientă de organizare şi dirijare a învăţării elevului de către cadrul didactic.
Eficienţa metodei didactice este relevată în măsura în care are calităţi
transformatoare, fiind înţeleasă drept modalitatea folosită de profesor pentru a-i determina pe
elevi să găsească ei înşişi calea proprie de urmat în vederea construirii propriei cunoaşteri.
Astfel elevul devine conştient nu numai de conţinutul unui domeniu ci trăieşte şi emoţia de a-l
studia, motivându-şi alegerile, realizând o învăţare temeinică.
Atunci când alege o metodă didactică, profesorul are în vedere realizarea unor
finalităţi bine precizate, specificate şi concretizate sub formă de obiective. Metodele
expozitive ( de exemplu: povestirea, descrierea, explicaţia, prelegerea, instructajul, cursul
etc.) au avantajul prezentării conţinuturilor unui număr mare de auditori, într-un timp relativ
scurt, cu accent pe elementele esenţiale. Rolul profesorului în acest caz se rezumă la cel de
emiţător/transmiţător al mesajului educaţional. Esenţială este însă modalitatea în care
reuşeşte să capteze şi să menţină interesul şi atenţia concentrată a elevilor pe parcursul
expunerii. O condiţie a eficienţei metodelor de tip expozitiv o constituie adaptarea limbajului
la particularităţile auditoriului, folosind un repertoriu comun.
În cazul folosirii unei metodologii interactive, rolurile cadrului didactic se diversifică, se
îmbogăţesc, astfel că el devine animator, consilier, moderator, participant alături de elevii săi
la soluţionarea problemelor, chiar membru în echipele de lucru. Creşte gradul de activism şi
de implicare a elevului la activitate, de la simplu receptor la participant activ. Interactivitatea
presupune şi o atitudine pozitivă faţă de relaţiile umane, faţă de importanţa muncii în echipă
şi o deschidere faţă de cooperare, o atitudine de susţinere a ideilor apărute prin colaborarea
cu ceilalţi. Specifică metodelor didactice interactive este şi multirelaţionalitatea între profesor
şi elevi, între elev şi colegii săi, pe de o parte, dintre elevi şi conţinut pe de altă parte.
Metodele expozitive nu solicită schimburi între agenţii educaţionali, fiind unidirecţionale,
mesajul circulând doar dinspre profesorul – emiţător către elevul – receptor.

1
 Metodologia interactivă ţinteşte, pe lângă realizarea obiectivelor de ordin cognitiv
(stimularea proceselor cognitive superioare, dezvoltarea capacităţii de a lega cunoştinţele
între ele şi de a crea reţele conceptuale, dezvoltarea inteligenţelor multiple etc.) şi atingerea
obiectivelor de ordin socio-afectiv (dezvoltarea capacităţilor de comunicare, de dialogare
interpersonală şi intrapersonală, stimularea încrederii în sine, stimularea capacităţilor de
reflectare asupra proprilor demersuri de învăţăre – metacogniţia şi asupra relaţiilor
interumane etc.)
Există o relaţie strânsă între organizarea şi structurarea conţinutului informaţional,
nivelul de abstractizare şi generalizare a cunoştinţelor, dozarea şi prelucrarea metodologică
a acestora în manualele şcolare şi luarea unor decizii metodologice din partea profesorului.
Maniera tradiţională, lineară, bazată cu precădere pe prezentarea, descrierea,
exemplificarea conţinuturilor impune cu precădere în procesul de transmitere – asimilare a
cunoştinţelor folosirea metodelor tradiţionale şi de multe ori pasive (metode de expunere
orală şi continuă a cunoştinţelor, demonstraţia, exemplificarea etc.). Dacă decizia cadrului
didactic vizează prezentarea informaţiilor într-o manieră activ-problematizantă, impunând
participarea directă a elevilor în redescoperirea cunoştinţelor, atunci şi metodologia utilizată
implică metodele active şi interactive (problematizarea, descoperirea, colaborarea, studiul de
caz, învăţarea reciprocă, etc.)
Comunicarea expozitivă a cunoştinţelor are avantajul că scurtează drumul de acces
la valorile culturii, la cunoaşterea ştiinţifică care este mai greu accesibilă prin alte metode.
Învăţământul modern pune accent pe poziţia elevului ca subiect activ al propriei formări, pe
descoperire şi cercetare, pe creaţie, pe refacerea parcursului ştiinţific în laborator al
cercetătorului, însă de multe ori, acestea necesită un timp mai îndelungat care nu se
suprapune cu timpul şcolar disponibil. Valenţele informative ale metodelor expozitive le
conferă acestora o poziţie viabilă în ansamblul metodelor didactice, deoarece, într-un timp
relativ scurt, un singur profesor poate transmite unei colectivităţi o cantitate mare de date.
Acest lucru apare ca o necesitate mai ales în condiţiile exploziei informaţionale, a accelerării
ritmului de dezvoltare culturală şi a apariţiilor de noi descoperiri, fapt ce se reflectă în volumul
sporit de cunoştinţe cuprins în programele şi manualele şcolare. Un alt avantaj al metodelor
expozitive îl constituie faptul că exsită şi adevăruri care nu pot fi supuse unei verificări directe
din partea elevilor.
Pe de altă parte, comunicarea de tip expozitiv, prin însăşi faptul că oferă o cale mai
scurtă de învăţare, poate avea dezavantajul formalismului, al superficialităţii sau al lipsei
operaţionalităţii, elevul acumulând un bogat bagaj de cunoştinţe ce nu-şi găsesc
corespondentul în practică sau pe care nu ştie cum să le folosească. Ţine de măiestria
cadrului didactic felul în care va reuşi să confere metodelor expozitive valenţe formative,
motivând elevii să recepţioneze activ mesajele, prin prelucrare personală şi redare originală.

2
Nu metoda în sine este criticată, ci modul în care este aplicată şi maniera în care este
solicitat elevul să răspundă cerinţelor şi sarcinilor de învăţare. În situaţiile în care cadrul
didactic alege să transmită elevilor săi cunoştinţe „de-a gata elaborate” şi combină acest fapt
cu un stil autoritar prin care impune reproducerea acestora în aceeaşi manieră în care ele au
fost predate, intervine dogmatismul şi rigiditatea specifice unui învăţământ bazat pe
memorizare şi reproducere, lipsit de aspectele formativ-educative ce au în vedere stimularea
gândirii şi a operaţiilor ei (analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, concretizarea), a
imaginaţiei, a creativităţii.
Pe de altă parte, metodele interactive accentuează latura formativ-educativă de
dezvoltare a personalităţii atât prin oferirea de ocazii de a descoperi şi a valida în practică
cunoştinţele teoretice cât şi prin oportunităţile sociale de dezvoltarea a trăsăturilor de
caracter, de voinţă şi persverenţă.
Specificul metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacţiunea
dintre minţile participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă şi cu
rezultate evidente. Acest tip de interactivitate determină identificarea elevului cu situaţia de
învăţare în care acesta este antrenat, ceea ce duce la transformarea acestora în stăpânii
propriilor transformări şi formări.
În condiţiile îndeplinirii unor sarcini simple, activitatea de grup este stimulativă,
generând un comportament contagios şi o strădanie competitivă; în rezolvarea sarcinilor
complexe, rezolvarea de probleme, obţinerea soluţiei corecte e facilitată de emiterea de
ipoteze multiple şi variate. Interacţiunea stimulează efortul şi productivitatea individului şi
este importantă pentru autodescoperirea propriilor capacităţi şi limite, pentru autoevaluare.
Există o dinamică intergrupală cu influenţe favorabile în planul personalităţii, iar subiecţii care
lucrează în echipă sunt capabili să aplice şi să sintetizeze cunoştinţele în moduri variate şi
complexe, învăţând în acelaşi timp mai temeinic decât în cazul lucrului individual. În acest fel
se dezvoltă capacităţile elevilor de a lucra împreună ce se constituie într-o componentă
importantă pentru viaţă şi pentru activitatea lor profesională viitoare. Grupul dă un sentiment
de încredere, de siguranţă şi de antrenare reciprocă a membrilor ce duce la dispariţia fricii de
eşec şi curajul de a-şi asuma riscul, reducând la minim fenomenul blocajului emoţional al
creativităţii. Lucrul în echipă oferă elevilor posibilitatea de a-şi împărtăşi părerile, experienţa,
ideile, strategiile personale de lucru, informaţiile; interrelaţiile dintre membrii grupului,
emulaţia sporesc interesul pentru o temă sau o sarcină dată, motivând elevii pentru învăţare.
Pe de altă parte, metodele interactive solicită anumite condiţii de timp mai îndelungat
faţă de cele expozitive (de exemplu: timp de gândire acordat elevilor, timp de
interrelaţionare, timp de expunerea a ideilor individuale şi comune, timp de evaluare etc.),
anumite aptitudini ale elevilor de lucrul în colaborare, dorinţă de socializare, capacităţi de
comunicare şi interrelaţionare, precum şi resurse materiale adecvate. Din partea

3
profesorului, metodele didactice interactive necesită poate mai mult decât alte tipuri, un efort
de proiectare şi corelare atentă a resurselor în concordanţă cu metodele, tehnicile şi forma
de organizare grupală a elevilor, pentru a menţine constant şi pentru mai mult timp interesul
elevilor pentru activitate.
În lipsa acestui interes de participare din partea elevilor pentru a colabora şi a lucra
împreună, metodele interactive nu-şi satisfac condiţiile de eficienţă şi de eficacitate dorite.
Ţinând cont că scopul interactivităţii este cel de stimulare a participării la interacţiuni şi la
găsirea unor soluţii prin cooperare, mijloacele de învăţământ trebuie să se constituie în
factori de sprijinire a lucrului în grup şi de stimulare a învăţării individuale şi colective. Lipsa
resurselor materiale adecvate poate conduce la renunţări şi la disconfort cu efecte nedorite
asupra învăţării.
Didactica constructivistă accentuează importanţa mediului învăţării, atrăgând atenţia
asupra alegerii şi amenajării locului instruirii. În cazul activităţilor desfăşurate în grup,
mobilierul trebuie să permită astel de aranjamente care să uşureze discuţiile fără a perturba
activitatea celorlalţi.

METODELE CLASICE (TRADIŢIONALE) ŞI

METODELE INTERACTIVE MODERNE – scurtă analiză
comparativă sub aspectul utilizării şi eficienţei
Învăţământul românesc din ultimele decenii a încercat de numeroase ori
să găsească răspunsurile cele mai adecvate şi prompte la tot ceea ce împiedică
sau îngrădeşte elevul sau profesorul în încercarea sa de a obţine cele mai bune
rezultate şcolare şi de a deveni un cetăţean de nădejde , o persoană educată şi cu
o importantă conştiinţă civică. Din acest punct de vedere întreaga societate
trebuie să reflecteze cu adevărat şi deasemenea trebuie luaţi în calcul atât de
mulţi factori interni şi externi care la un moment dat pot şi cauzează ulterior
atâtea neajunsuri şi neplăceri. Dincolo de ceea ce societatea mileniului trei
consideră şi propune ca modern dintotdeauna a existat din partea cadrelor
didactice preocuparea mai mult sau mai puţin amplificată de a utiliza cele mai
adecvate metode, mijloace şi procedee din dorinţa de a obţine cât mai
importante rezultate şcolare sau din dorinţa de a reuşi să insufle cât mai repede
şi trainic tinerilor învăţăcei esenţa cunoştinţelor perene şi trainice.

Preocupările în acest sens există din cele mai vechi timpuri, am putea spune încă
din epoca neolitică dacă nu şi mai vechi, dar în epoca antică în fiecare stat, regat
4
sau civilizaţie antică au existat oraliceşte sau chiar prin reflecţii filosofice scrise
numeroase dezbateri şi expuneri de convingeri în privinţa modului în care
fiecare considera ca utilă , necesară sau optimă realizarea unui act didactic
eficient şi sănătos tineretului sau adulţilor. Pietricelele , beţişoarele , sculpturile
sau picturile murale din sactuare au fost tot atâtea exemple de material didactic
utilizat în acele perioade1. Din secolul al XVII-lea ilustraţiile din cărţi au
constituit un mod deosebit de a dezvălui şi exemplifica ceea ce se dorea
transmis, iar în România , Gh. Asachi în secolul al XIX-lea dând dovadă de tact
pedagogic, de intuiţie şi inovativitate, realizează primele hărţi şi tablouri istorice
şi geografice care au condus cu adevărat la dezvoltarea şi îmbogăţirea
cunoştinţelor la materiile respective2. Începând cu ultimele decenii ale secolului
XIX şi în secolul XX pentru comunicarea cunoştinţelor sau folosit diverse
materiale cu mesaj informaţional (software) şi echipamente tehnice(hardware)
care reuşeau să redea iniţial pe cale auditivă , apoi vizuală , iar ulterior pe cale
audio-vizuală ceea ce constituia mesajul sau informaţia , din a doua jumătate a
secolului XX reuşindu-se un set de mijloace didactice care aduceau faţă în faţă
elevul cu maşina într-o colaborare directă3. În zilele noastre aceste mijloace s-au
diversificat foarte mult având la bază computerul şi proiectorul , reuşindu-se
succese de necontestat având la bază noile tehnologii.

După cum se ştie şi a fost semnalat de numeroase ori, termenul de

metodă în sine provine şi derivă din cuvântul grecesc methodos cu sensul bine
definit de drum, cale înspre atingerea unui scop.Cursul de Pedagogie al
Universităţii din Bucureşti defineşte metoda ca „ o cale de optimizare a acţiunii
de predare”4 care presupune o modalitate de lucru, o anumită strategie didactică
şi care oferă elevilor posibilitatea de a-şi însuşi noţiuni, cunoştinţe , deprinderi ,
capacităţi. Activitatea didactică se desfăşoară în baza unor finalităţi, este expusă
prin intermediul unui sistem de metode şi procedee, apelează la o serie de
mijloace tehnice de realizare, iar rezultatele sunt verificate şi evaluate prin
strategii specifice. Curriculum-ul şcolar integrează toate aceste componente,
dintre care o poziţie centrală revine metodelor care fac posibilă atingerea
performanţelor şi finalităţilor educaţionale.

Opinia împărtăşită în mai multe lucrări şi foarte bine sintetizată în

lucrarea lui Ştefan Păun este acea că metodele de învăţământ reprezintă o
modalitate de lucru selectată de profesor pe anumite criterii şi în funcţie de
anumite condiţii şi utilizată la lecţii şi în activităţile şcolare sau extraşcolare cu
ajutorul elevilor , în beneficiul elevilor , în deplină concordanţă cu anumite
obiective care presupun cooperarea profesor-elev, elev-elev, în scopul realizării
învăţării , implicând deasemenea procedee selecţionate pentru asimilarea
cunoştinţelor şi stimularea creativităţii5.

5
 Metodele şi mijloacele didactice tradiţionale , deloc de neglijat , şi-au
demonstrat de-a lungul timpului neajunsurile , lipsurile şi o eficienţă medie ,
chiar scăzută atunci când discutăm de performanţele şcolare absolute. Datorită
condiţiilor de viaţă din perioada interbelică şi chiar comunistă numeroase unităţi
şcolare s-au sprijinit pe acest mod de realizare a educaţiei şcolare , perpetuându-
se în acelaşi timp într-un mod nesănătos absolutismul didactic de cele mai multe
ori proclamat şi întruchipat de cadre didactice slab pregătite , dar existând şi
numeroşi profesori deosebit de pregătiţi care prin virtutea evenimentelor au
adoptat un stil autoritar având la bază temperamentul propriu. Observăm astfel
că într-un mod de netăgăduit relaţia dintre profesor şi elev este o componentă
importantă inclusiv a tipului de învăţământ pus în discuţie, deşi se cunosc
ataşamente şi afectivităţi deosebite , relaţii de prietenie impresionante elev-
profesor încă din antichitate sau Evul Mediu. Cu un rol deosebit în dezvoltarea
personală sau de grup , după cum remarca şi André de Peretti , învăţarea are ca
suport deosebit relaţia dintre elevi şi profesori şi lumea exterioară 6 . Rigorismul
învăţământului clasic , tradiţional, bazat în forma lui cea mai extremă pe
climatul glacial al relaţiei profesor – elev , pe stilul autoritar promovat de cadrul
didactic, pe prezentarea neînsufleţită sau unilateral dramatică a faptelor , fără
existenţa unui dialog real profesor -elev sau a pluralismului opiniilor ,
deasemenea printr-o evaluare scrisă sau orală rigidă fără ajustări sau
compromisuri a fost în măsură într-un mod neaşteptat , am spune , să aducă
succese importante pe calea achiziţiilor şi cunoştinţelor elevilor, făcând
cunoscută şcoala românească în epoca interbelică şi comunistă în întreaga lume.
Ar fi interesant de studiat sau de analizat efectul acestei strategii în plan militar
ştiut fiind faptul că în acele timpuri societatea era „tributară” domeniului militar
fără de care până în zilele noastre fiecare stat se consideră ameninţat. Răceala
prezentării faptelor sau încorsetarea exprimării şi creativităţii juvenile sau
adolescentine contravine însă majorităţii indicaţiilor şi opiniilor de top ale
pedagogilor zilelor noastre. Rămân însă indispensabile o parte a acestor metode
clasice sau tradiţionale prin profunda lor aplicabilitate practică şi prin rezultatele
oferite. Din acest punct de vedere putem admite necesitatea unei coexistenţe sau
coabitări a metodelor şi mijloacelor clasice,tradiţionale cu cele moderne.
Constatându-se acest fapt numeroase lucrări din străinătate şi din România scot
în evidenţă diferitele aspecte ale acestei importante manifestări didactice
moderne , a acestei inflorescenţe metodologice. Metodele tradiţionale, clasice
sunt acceptate unanim ca fiind cele cu un pronunţat caracter oral ca şi :
povestirea, explicaţia şi prelegerea şcolară, lucrul cu manualul, exerciţiul. Ele
pot să apară în formă „pură” , dar recent se împleteşte cu alte metode mai
moderne ca şi conversaţia sau demonstraţia în funcţie de materia la care este
utilizată7 .

” Metodele activ-participative pun accent pe învăţarea prin cooperare,

aflându-se oarecum în antiteză cu metodele tradiţionale de învăţare. Educaţia

6
pentru participare şi democraţie face parte din gama noilor educaţii, care
reprezintă cel mai pertinent şi mai eficient răspuns al sistemelor educative la
imperativele generate de problematica lumii contemporane. Prin participare,
elevii îşi pot exprima opţiunile în domeniul educaţiei, culturii, timpului liber, pot
deveni coparticipanţi la propria formare. Elevii nu sunt doar un receptor de
informaţii, ci şi un participant activ la educaţie.În procesul instructiv-educativ,
încurajarea comportamentului participativ înseamnă pasul deosebit de la „a
învăţa” la a „învăţa să fii şi să devii”, adică pregătirea pentru a face faţă
situaţiilor, dobândind dorinţa de angajare şi acţiune. Principalul avantaj al
metodelor activ-participative îl reprezintă implicarea elevilor în actul didactic şi
formarea capacităţii acestora de a emite opinii şi aprecieri asupra fenomenelor
studiate. În acest mod, elevilor le va fi dezvoltată o gândire circumscrisă
abilităţilor cognitive de tip superior, gândirea critică. Aceasta reprezintă o
gândire centrată pe testarea şi evaluarea soluţiilor posibile într-o situaţie dată,
urmată de alegerea rezolvării optime pe baza argumentelor. A gândi critic
înseamnă a deţine cunoştinţe valoroase şi utile, a avea convingeri raţionale, a
propune opinii personale, a accepta că ideile proprii pot fi discutate şi evaluate, a
construi argumente suficiente propriilor opinii, a participa activ şi a colabora la
găsirea soluţiilor. Principalele metode de dezvoltare a gândirii critice sunt:
Gândiţi, lucraţi în echipă, comunicaţi; Termeni-cheie iniţiali; Ştiu-vreau să ştiu-
am învăţat; metoda Sinelg; metoda Mozaic; Cubul; Turul Galeriei; Elaborarea
unui referat/eseu; Brainstormingul, Jurnalul în trei părţi; Tehnica predicţiei;
Învăţarea în grupuri mici; Turneul între echipe; Linia valorilor, Metoda Philips
6-6 etc.

Pentru ca învăţarea prin cooperare să se bucure de un real succes, se

impune respectarea unor reguli. Literatura de specialitate relevă faptul că, pentru
ca elevii să fie dispuşi să lucreze în echipă, se impune respectarea a două
condiţii: asigurarea unui climat pozitiv în clasă; formularea unor explicaţii
complete şi corecte asupra sarcinii de lucru, astfel încât aceasta să fie înţeleasă
de toată lumea.

În vederea asigurării unui climat pozitiv în sala de clasă este necesar ca

elevii să aibă impresia că au succes în ceea ce fac. Factorii care asigură succesul
într-o clasă sunt: formularea de expectanţe pozitive faţă de elevi; utilizarea unor
strategii de management educaţional eficient; stabilirea de obiective clare şi
comunicarea acestora elevilor; valorificarea la maxim a timpului destinat
predării; evaluarea obiectivă”8.

Conţinuturile , formele de organizare a activităţilor de predare-învăţare şi

metodele didactice sunt într-o permanentă interdependenţă. Tehnologia didactică
presupune un mod ştiinţific de proiectare , realizare şi evoluţie a lecţiei9.
Capitolul „Pentru sau contra pedagogiei” al lui André de Peretti subliniază într-

7
un mod magistral: „ Problema conţinuturilor învăţământului şi cea a metodelor
de natură a le asigura transmiterea de către elevi diferiţi ca temperament şi ca
mediu (de provenienţă- n. tr.) face obiectul întrebărilor anterioare , al disputelor
fără sfârşit şi al conflictelor legate de confuzia noastră obişnuită.
Conservatorism crispat sau progresism exaltat , declaraţii absolutiste sau
temporizări relativiste , elitism sau democratism , pesimism vizavi de elevi sau
de studenţi , apărări ale ştiinţelor şi tehnicii , uniformitatea autoritară şi iacobină
sau pluralism girondin , clasicism sau baroc , între altele , nu încetează să inspire
în mod contradictoriu educatorii şi cercetătorii ca şi pe responsabilii ierarhici”10.

Multitudinea metodelor de învăţământ este ilustrată în majoritatea

lucrărilor de specialitate , în 1980 existând peste optzeci (80) de clasificări ale
acestor metode şi tot atâtea abordări didactice11. Dorind crearea situaţiilor
optime de învăţare , profesorul are îndatorirea modernizării şi oferirii unui
caracter dinamic, flexibil , deschis spre înnoire şi inovaţie şi permiţând
manifestarea creativităţii12 . Disputa dintre profesorii de istorie, transpusă şi în
planul elaborării conţinuturilor uneori, în privinţa tradiţionalismului sau
modernismului manifestărilor sau metodelor nu poate fi tranşată definitiv după
cum am mai subliniat anterior într-o singură direcţie. Lecţia de istorie este
realizată aşadar în totalitate sau aproape în totalitate printr-o îmbinare a
metodelor sub ceea ce este cunoscut sub numele de clasic şi modern în predarea
istoriei13.

Ne exprimăm speranţa şi în unele situaţii convingerea că de la caz la

caz vom reuşi fiecare să găsim cele mai bune soluţii la frământările noastre şi la
situaţiile întâlnite în timp util, având în vedere cele expuse în aceste pagini la
care adăugăm experienţele personale şi cerinţele învăţământului modern sau
necesitatea de reformare a învăţământului românesc.

1Istoria învăţământului din România (coord. Ştefan Pascu) , vol. I, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p.44

2Ion Zainea, Predarea şi învăţarea istoriei, Asociaţia Cultural-Ştiinţifică

Adsumus, Oradea, 2001, p. 157

3Idem, Ibidem

4Curs de Pedagogie, Universitatea dinBucureşti, p. 178

5Ştefan Păun, Didactica istoriei, Editura Corint, Bucureşti, 2007, p. 115

6André de Peretti, Educaţia în schimbare, p.45

7Constantin Cucoş, Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 348

8
8 Dumitru, I., Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Editura de Vest,
Timişoara, 2001

9Ioan Jinga, Elena Istrate, Manual de pedagogie, p. 258

10André de Peretti, op.cit. , p. 36

11Ştefan Păun, op.cit., p.118