Sunteți pe pagina 1din 206

1

CUPRINS
CAPITOLUL 1. - NOŢIUNI INTRODUCTIVE………………………………..3
1.1. Definiţia şi obiectivele pomiculturii speciale........................................3
1.2. Istoricul mondial şi naţional al pomiculturii speciale...........................5
1.3. Soiul şi sortimentul în producţia pomicolă...........................................6
CAPITOLUL 2. - CULTURA
MĂRULUI..........................................................12
2.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire.............................................12
2.2. Particularităţi biologice şi ecologice...................................................16
2.3. Particularităţi tehnologice...................................................................43
CAPITOLUL 3. - CULTURA
PĂRULUI...........................................................61
3.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire.............................................61
3.2. Particularităţi biologice şi ecologice...................................................64
3.3. Particularităţi tehnologice...................................................................80
CAPITOLUL 4. - CULTURA
GUTUIULUI.....................................................92
4.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire.............................................92
4.2. Particularităţi biologice şi ecologice...................................................93
4.3. Particularităţi tehnologice...................................................................98
CAPITOLUL 5. - CULTURA
PRUNULUI......................................................103
5.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire...........................................103
5.2. Particularităţi biologice şi ecologice.................................................104
5.3. Particularităţi tehnologice.................................................................122
CAPITOLUL 6. - CULTURA
CIREŞULUI.....................................................134
6.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire...........................................134
6.2. Particularităţi biologice şi ecologice.................................................137
6.3. Particularităţi tehnologice.................................................................153
CAPITOLUL 7. - CULTURA
VIŞINULUI......................................................157
7.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire...........................................157
7.2. Particularităţi biologice şi ecologice.................................................159
7.3. Particularităţi tehnologice.................................................................167
CAPITOLUL 8. - CULTURA
CAISULUI.......................................................172
8.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire...........................................172
2
8.2. Particularităţi biologice şi ecologice.................................................173
8.3. Particularităţi tehnologice.................................................................185
CAPITOLUL 9. - CULTURA
PIERSICULUI.................................................195
9.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire...........................................195
9.2. Particularităţi biologice şi ecologice.................................................196
9.3. Particularităţi tehnologice.................................................................207
CAPITOLUL 10. - CULTURA
NUCULUI......................................................216
10.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire.........................................216
10.2. Particularităţi biologice şi ecologice...............................................218
10.3. Particularităţi tehnologice...............................................................225
CAPITOLUL 11. - CULTURA
CĂPŞUNULUI...............................................230
11.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire.........................................230
11.2. Particularităţi biologice şi ecologice...............................................232
11.3. Particularităţi tehnologice...............................................................238
CAPITOLUL 12. - CULTURA
COACĂZULUI...............................................245
12.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire.........................................245
12.2. Particularităţi biologice şi ecologice...............................................246
12.3. Particularităţi tehnologice...............................................................252
CAPITOLUL 13. - CULTURA
ZMEURULUI.................................................257
13.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire.........................................257
13.2. Particularităţi biologice şi ecologice...............................................258
13.3. Particularităţi tehnologice...............................................................264
BIBLIOGRAFIE..........................................................................
......................270
3
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTIVELE POMICULTURII SPECIALE
Pomicultura specială studiază originea, particularităţile biologice,
ecologice şi tehnologice ale speciilor, soiurilor şi hibrizilor de pomi şi
arbuşti
fructiferi în funcţie de zonă, grup de soiuri sau soi în scopul obţinerii
unor
producţii mari, cantitativ şi calitativ în condiţii de eficienţă economică
maximă.
Este o disciplină de sine stătătoare, face parte din grupul disciplinelor de
bază ale horticulturii, întrucât operează cu numeroase specii şi mai ales cu un
număr impresionant de soiuri aflate într-o permanenţă dinamică.
Pomicultura specială (pomologia) este una din cele mai vechi ştiinţe
horticole, studiul speciilor şi a soiurilor începând cu mult înaintea studiilor
generale de biologie, ecologie şi tehnologie.
Este o disciplină cu un pronunţat caracter practic, complex şi complet, ce
oferă tehnologilor cunoştinţe concrete pentru cultivarea speciilor şi soiurilor de
pomi.
Ca orice disciplină de mare importanţă şi pomicultura specială are stabilite
mai multe obiective:
- studiul importanţei originei speciilor şi soiurilor, răspândirea acestora pe
glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare;
- cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile
acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor
şi a le promova pe cele mai bune;
- studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale speciilor soiurilor şi
hibrizilor, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate;
- precizarea comportării speciilor şi soiurilor faţă de factorii ecologici;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică,
forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi
întreţinere a plantaţiilor;
4
- un obiectiv important este acela de a crea soiuri rezistente la boli şi
dăunători şi în acelaşi timp cu calităţi superioare;
- promovarea în sortiment a celor mai valoroase soiuri din toate punctele de
vedere şi eliminarea celor deficitare.
Toate acestea conduc, îndreptăţit, la folosirea denumirii de Pomicultură
specială în locul celei de Pomologie, care are obiective mult mai restrânse,
referindu-se doar la descrierea soiurilor.
Legătura Pomiculturii speciale cu alte discipline
Pomicultura specială este o ştiinţă complexă care pe parcursul evoluţiei sale
şi în prezent interferă cu alte ştiinţe cum ar fi:
Pomicultura generală - este cea mai apropiată de cea specială. Cele două
discipline se condiţionează şi se completează reciproc în toate segmentele lor
componente.
Botanica - oferă date referitoare la taxonomia speciilor, la descrierea
părţilor componente ale pomilor şi arbuştilor fructiferi etc.
Fiziologia şi biochimia vegetală - studiază procese metabolice esenţiale ale
pomilor cum ar fi: creşterea, diferenţierea, asimilaţia, evapotranspiraţia, rezistenţa
la diferiţi factori de stress, procesele biochimice de formare şi transformare a
substanţelor etc.
Genetica şi ameliorarea - reprezintă două discipline foarte apropiate
pomiculturii speciale, prin rolul lor în studiul şi crearea de noi soiuri calitativ
superioare celor iniţiale şi cu o plasticitate ecologică mai mare.
Protecţia plantelor - este o disciplină indispensabilă culturii pomilor şi
arbuştilor fructiferi, având în vedere importanţa acesteia în combaterea bolilor şi
dăunătorilor atât prin măsuri curative cât şi preventive, corelate cu protecţia
mediului şi eficienţa economică.
Agrotehnica şi agrochimia - sunt discipline care precizează anumite verigi
tehnologice ale culturii pomilor, referitoare în special, la lucrările solului şi
nutriţia plantelor.
Topografia şi îmbunătăţirile funciare - prin precizările ce le aduc,
contribuie la amplasarea, organizarea şi exploatarea corectă a plantaţiilor pe
diferite tipuri de terenuri.
5
Meteorologia şi pedologia - prezintă pomicultorului caracteristicile
climatice şi ale solului, recomandând cele mai adecvate zone şi tipuri de sol
pentru cultura unei anumite specii sau soi.
Tehnologia produselor horticole - completează pomicultura specială cu
date privind recoltatul, manipularea, transportul şi valorificarea fructelor în
condiţiile precizării şi îmbunătăţirii calităţii acestora.
Managementul şi marketingul - sunt discipline relativ noi care vin în
sprijinul pomicultorului printr-o organizare optimă a procesului de producţie şi
valorificare a fructelor în scopul obţinerii unui profit maxim.
1.2. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII POMICULTURII
SPECIALE
La început cele două ramuri ale Pomiculturii, cea generală şi cea specială se
interferau până la formarea aceluiaşi întreg.
Interesul pentru cultura pomilor şi chiar a soiurilor a fost manifestat cu peste
10000 ani înainte de Hristos în Egipt, China, India, Grecia etc.
Primele documentele scrise privind cultura pomilor apar în operele
Ramayana şi Indica scrise de Megasthene, Iliada şi Odiseea scrise de Homer etc.
Nabucodonosor al II-lea înfiinţează grădinile suspendate ale Semiramidei în
Mesopotania (604-563 î.H.).
Teofrast (374-287 î.H.) descrise primele plante şi soiuri de pomi iar mai
târziu Pliniu cel Bătrân (23-79 d.H.) în Historia naturalis descrie soiuri de păr,
piersic, cireş, cais, smochin, prun s.a. Lucrări importante care includeau şi
descrieri pomologice au mai scris Columella, Virgiliu, Varron etc.
În evul mediu apar tot mai multe scrieri de pomologie de o valoare
incontestabilă unele din acestea având valoare şi în prezent. Astfel, Olivier de
Serres (1539-1619) descrie soiuri de măr şi păr. Le Lectier publică un catalog al
soiurilor cultivate de păr, măr, piersic, cireş etc. în Franţa (Orleans).
În 1686 J. Merlot şi Clode Saint-Etienne publică Traité de Connessance des
bons fruits.
Odată cu dezvoltarea societăţii apar noi scrieri în paralel cu preocupări
importante de selecţie şi ameliorare a soiurilor de pomi. Reprezentativi sunt
Duhamel du Moucean (1770-1782) în Franţa, Knoop în Olanda, N. Hardenpont
6
(1705-1774) care a obţinut peste 400 soiuri de păr, Williams Prince (1795-1869)
în SUA, Kraft în Austria a publicat Pomona Austriaca.
În Franţa, André Leroy (1799-1882) colecţionează şi descrie soiuri de pomi.
Acesta publică în 1880 Dictionnaire de pomologie în şase volume în care sunt
descrise 1749 de soiuri de pomi. În Belgia este publicat un Album de pomologie
cu cca 200 planşe color de o calitate ireproşabilă.
În Germania, August Diell, întreprinde lucrări de cercetare şi ameliorare şi
publică în şase volume pomologia germană (Deutsche pomologie) în care sunt
descrise peste 600 de soiuri.
În Italia este publicată separat de Georgio Alessio şi Brume Feenarii
Pomona Italica. Tot în Italia apare în acestă perioadă Trattto di Frutticoltura.
Activităţi de cercetare şi selecţie mult mai avansate au loc în SUA (Luther
Burbank, Thadeus Clapp, Amsden etc), în Rusia, Miciurin etc., în Anglia A.
Knight, W. Hooker.
Dintre marii pomicultori ai secolului XX şi XXI fac parte şi A. Childers -
Modern fruit science; M. Coutanceau - Arboriculture fruitiére; E. Baldini -
Frutticoltura; F. Hilkenbäumer-Obstbau; Morettini, Kolesnikov, Michael Gautier,
S. Trocme, R. Gras, etc.
Multe din aceste lucrări se găsesc în original la catedra de pomicultură a
Facultăţii de Horticultură Iaşi.
În ţara noastră, cultura pomilor se pierde în negura vremurilor, dezvoltânduse
practic odată cu poporul român.
Denumirile de localităţi, de oameni sau de obiceiuri sunt dovezi că
pomicultura este o preocupare foarte veche.
Primele documente scrise despre pomi sunt din timpul lui Alexandru cel
Bun (1400).
Matei de Murano, medic veneţian scrie în 1502 că … “Moldova este o ţară
roditoare şi foartă plăcută şi bine aşejată, bogată în animale şi în toate roadele” …
La 14 iunie 1590, Domnitorul Petru Şchiopul dă “carte lui Romaşcul
Vătaful şi Frăsinei să-şi oprească un pomăt de nuci, pruni, cireşi şi meri în
aşezământul Pomârlei şi Corjăuţului” …
Paul de Alep în timpul călătoriilor sale din 1650-1660 prin Moldova descrie
mai multe soiuri locale de măr, prun, cireş etc.
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei (1716) enumeră şi chiar descrie
numeroase soiuri autohtone de pomi.
7
Un document foarte valoros care descrie multe soiuri în special din
Transilvania este lucrarea anonimă descoperită la Caransebeş Dictionarum
Valachicum latinum.
În secolele XVIII, XIX şi XX apar primele pepiniere pomicole la Strehaia
(1878), Istriţa (1893), Ciuperceni (1892), Cotnari (1896), Drăgăşani (1897), unele
dintre acestea funcţionând şi în prezent.
Dintre marii agronomi şi implicit şi pomicultori care au lăsat scrieri
valoroase îi amintim pe: Ion Ionescu de la Brad (Noţiuni elementare de
agricultură cu un capitol distinct dedicat pomiculturii), Ion Henţescu
(Pomologie
1871 şi 1880 Noţiuni de Pomologie), Comşa D. (Pomăritul, 1877), D. Ştefănescu,
I. Haşegam, D. Alessin. ş.a.
După primul război mondial, o activitate deosebită în domeniul pomiculturii
o desfăşoară: G. Năstase, G. Miron, Mihai Costeţschi, Th. Bordeianu, N.
Constantinescu, V. Sonea, Pavel Babalean ş.a.
S-au publicat numeroase tratate, manuale şi cursuri de Pomicultură şi
Pomologie. O lucrare de referinţă pentru pomicultura naţională şi mondială o
reprezintă Pomologia României editată în opt volume, la care şi-au adus
contribuţia multe cadre didactice şi cercetători care se alătură celor menţionaţi mai
sus: V. Cociu, D. Cvasnâi, N. Ghena, C. Ioniţă, N. Ştefan, Gh. Anghel, Şt. Pétérfi,
I. Modoran, M.I. Neagu, A. Negrilă, I.F. Radu, A. Şuta, ş.a.
Lucrări majore de Pomicultură şi Pomologie au mai scris: I. Miliţiu, M.
Popescu, I. Isac, P. Parnia, V. Cireaşă, N. Cepoiu, Gh. Mihăiescu, ş.a.
De remarcat, sunt monografiile apărute în ultimii 10 ani cum ar fi: Caisul şi
Prunul sub coordonarea lui V. Cociu, Cireşul de S. Budan şi G. Grădinariu.
În prezent un număr mare şi valoros de cercetători şi cadre didactice
activează în cadrul Institutului de cercetare pentru Pomicultură din Piteşti
Mărăcineni, în staţiunile de cercetări pomicole şi în cadrul facultăţilor de
horticultură.
1.3. SOIUL ŞI SORTIMENTUL ÎN PRODUCŢIA POMICOLĂ
Soiul
În cultură speciile pomicole sunt reprezentate de soiuri, acestea fiind
principalele mijloace de operare în producţie şi cercetare.
Soiul este o unitate biologică şi în acelaşi timp un mijloc de producţie.
8
Pornind de la cadrul internaţional pentru nomenclatura plantelor cultivate
(Utrecht – 1958), M. Popescu şi I. Miliţiu definesc soiul din punct de vedere
biologic astfel: “Soiul (cultivarul) este un grup de indivizi cultivaţi,
asemănători
între ei, proveniţi dintr-o singură specie sau din mai multe specii
înrudite,
adaptaţi la anumite particularităţi biologice distinctive pe care le
păstrează prin
înmulţire vegetativă sau generativă.
Din punct de vedere economic, soiul este un mijloc de producţie care
utilizând energia solară, transformă resursele ecosistemului (apă,
substanţe
nutritive, aer, CO2 etc), în substanţe organice necesare vieţii omului.
Soiurile sunt caracterizate şi apreciate prin două însuşiri de bază:
productivitatea şi calitatea. Acestea sunt dobândite genetic dar pot fi influenţate
de factorii ecologici şi tehnologici. Cele două caracteristici nu trebuie analizate
separat, ştiind faptul că, de cele mai multe ori sunt în contradicţie.
Productivitatea - reprezintă capacitatea unui soi de a valorifica resursele
ecologice şi tehnologice, în scopul producerii unei cantităţi potenţiale maxime de
fructe, ritmic şi constant. Această caracteristică este influenţată de unele
particularităţi genetice ale soiului cum ar fi: vigoarea, diferenţierea mugurilor de
rod, capacitatea de ramificare, comportarea în procesul fecundării, indicele foliar,
precocitatea de rodire, rezistenţa la factorii de stress etc, precum şi de tehnologia
aplicată.
Înainte de a fi lansat în cultură un soi este studiat comparativ cu alte soiuri şi
este omologat numai dacă le depăşeşte pe cele existente.
În cadrul aceleiaşi specii există diferenţe foarte mari între soiuri, de aceea,
se impune o atenţie deosebită la promovarea în producţie.
Calitatea – este o altă însuşire de bază a soiului, care se exprimă printr-un
complex de elemente biologice. Calitatea se apreciază în funcţie de destinaţia
fructelor. Astfel, unele sunt exigenţele pentru consumul în stare proaspătă, altele
pentru industrializare.
Pentru consumul în stare proaspătă fructele trebuie să fie aspectoase, să aibă
gust plăcut, echilibrat, pulpa fină, suculentă, aromată, o bună capacitate de
manipulare, transport şi păstrare. Soiurile destinate industrializării trebuie să aibă
un conţinut ridicat în substanţă uscată solubilă, un randament bun la prelucrare, să
se detaşeze uşor de pe plantă, părţile edibile să se separe uşor de cele needibile
etc.
9
Indiferent de modul de consum, fructele trebuie să fie bogate în vitamine,
săruri minerale, glucide uşor asimilabile, să fie lipsite de poluanţi etc.
Alte caracteristici importante ale soiurilor sunt: vigoarea, precocitatea,
rezistenţa la factorii de stress (boli, dăunători, ecologici, etc).
În limba română termenul soi este sinonim cu cel de cultivar. Alte
denumiri: engleză: variety, franceză: variété, spaniolă: variedad, rusă: sort, etc.
Însuşirile ereditare ale soiurilor se pot păstra un timp mai îndelungat sau mai
scurt.
Dacă soiurile se înmulţesc vegetativ iar genitorii sunt bine cunoscuţi, dacă
sunt respectate tehnologiile şi soiul este cultivat în zone favorabile, atunci
caracterele se păstrează practic toată viaţa plantei. Sub influenţa unor factori
ecologici sau tehnologici pot apărea mutaţii, care însă de cele mai multe ori sunt
negative.
În pomicultură alături de soi sau cultivar se întâlneşte şi cel de biotip sau
chiar tip şi este un individ din cadrul soiului cu caractere apropiate dar uşor
diferite.
Exemplu: Soiul Creţesc are mai multe biotipuri: C. auriu, roşu etc.
De asemenea, un alt termen folosit este cel de clonă care este un descendent
stabil şi uniform genetic, obţinut prin reproducere asexuată dintr-un singur
individ. Exemplu: Soiul Crişane cu clona Crişane 2.
Evoluţia soiurilor pomicole a cunoscut trei etape distincte:
Etapa speciilor sălbatice – se întinde pe o perioadă îndelungată,
majoritatea speciilor crescând în mod spontan, evoluţia lor fiind influenţată în
special de condiţiile ecologice şi într-o măsură foarte mică de către om.
Înmulţirea speciilor se făcea în exclusivitate pe cale generativă. Intervenţia
omului s-a făcut în mod inconştient. Exemple de specii: Malus silvestris, Pirus
silvestris, Cerasus avium etc.
Etapa soiurilor vechi. În această perioadă au apărut primele soiuri din
cadrul speciilor, printr-o selecţie empirică. La început au fost selectate soiurile cu
fructe mai aspectoase şi mai bune din punct de vedere organoleptic. Aşa au apărut
soiurile indigene, locale, care de fapt erau grupuri de indivizi, biotipuri, superioare
celorlalţi indivizi. Aceste soiuri au un areal restrâns, de multe ori la un bazin
pomicol, au un grad restrâns de omogenitate, şi o plasticitate ecologică ridicată.
Multe din aceste soiuri există şi în prezent şi constituie un valoros fond de
germoplasmă pentru crearea noilor soiuri. Totodată unele din acestea au şi calităţi
10
organoleptice superioare: Pătul, Domnesc, Creţesc, Parmen auriu la măr, Tuleu
gras, Vinete Româneşti, Grase romăneşti la prun, Boambe de Cotnari la cireş,
Popeşti, Cu miezul roşu la păr, etc.
Etapa soiurilor ameliorate, a început odată cu apariţia primelor soiuri
superioare obţinute printr-un proces de selecţie conştient şi continuă şi în prezent.
În această etapă au apărut numeroase soiuri aproape la toate speciile. Sunt
folosite cele mai diverse metode de ameliorare. Soiuirile nou create au în general
o bună plasticitate ecologică, sunt foarte productive şi dau fructe de calitate
superioară. Aceste soiuri au omogenitate morfologică ridicată. Există în prezent
cca. 11.000 de soiuri de măr, peste 6.000 la păr, peste 3.000 la piersic, etc.
În cadrul speciilor, există o dinamică accentuată a soiurilor, astfel unele
soiuri sunt eliminate din sortiment, iar altele noi sunt introduse.
Soiurile se pot clasifica după mai multe criterii:
- după origine sunt: -soiuri indigene;
- soiuri importate (străine);
- după arealul unde sunt cultivate:
-soiuri cosmopolite, cu un areal vast de cultivare
- soiuri locale, cu răspândire restrânsă;
În cadrul programelor de ameliorare a soiurilor, fiecare specie are obiective
proprii, ce vor fi prezentate detaliat în capitolele următoare.
Ca obiective generale de ameliorare în pomicultură precizăm:
- completarea sortimentului cu soiuri valoroase superioare celor existente;
- crearea de soiuri cu mare plasticitate ecologică, rezistente la poluare, boli
şi dăunători;
- reducerea vigorii de creştere a soiurilor;
- crearea de soiuri pentru destinaţii precise (consum în stare proaspătă,
industrializare etc) care să răspundă cel mai bine cerinţelor specifice;
- obţinerea de plante (organisme) modificate genetic (GMO).
Sortimentul
Totalitatea soiurilor cultivate într-un anumit areal (bazin pomicol, zonă,
ţară, glob) formează sortimentul. Acesta poate fi la o specie (ex. sortimentul
de
cireş, măr, etc.) sau poate reprezenta toate speciile situaţie în care formează
sortimentul pomicol global.
11
Pe plan mondial există peste 30.000 de soiuri dar în marea producţie se
întâlnesc mai puţin de 2.500. Aceste soiuri sunt adaptate la anumite condiţii
ecologice unde îşi pot manifesta la maximum calităţile. Pentru a valorifica aceste
calităţi ele sunt zonate formând sortimente restrânse. De altfel, problematica
sortimentului atât naţional cât şi mondial se confruntă cu două aspecte: primul se
referă la restrângerea sortimentului iar cel de al doilea la remanierea
periodică a
sortimentului în corelaţie cu noile cerinţe.
Sortimentul pomicol al României aprobat anual de către ISTIS cuprinde cca.
320 soiuri şi aproximativ 70 portaltoi. Acest sortiment este în schimbare dar
numărul de soiuri nu diferă foarte mult de la un an la altul. La noi în ţară un soi se
menţine în listă 15 ani.
Soiurile incluse în actualul sortiment se caracterizează prin:
- precocitate;
- productivitate;
- rodire constantă (indice de alternanţă <20);
- calitate superioară;
- plasticitate ecologică;
- autofertilitate sau compatibilitate bună cu alte soiuri etc.
Atât pe plan mondial cât şi în România sortimentul pomicol suferă
restructurări în funcţie de mai multe criterii: biologice, ecologice, tehnice şi
socioeconomice.
Criteriile biologice se referă la însuşirile pe care la au pomii şi fructele şi
care trebuie să corespundă tuturor cerinţelor.
Din punct de vedere biologic soiurile trebuie să fie cât mai puţin poluante şi
în acelaşi timp să reziste la o poluare în continuă creştere.
Tehnologiile ce se aplică soiurilor trebuie să fie cât mai simple, mai
standardizate şi mai eficiente.
Tradiţia este un criteriu socio-economic ce nu trebuie neglijat la omologarea
unui soi.
12
CAPITOLUL II
CULTURA MĂRULUI
Malus domestica Borkh Fam. Rosaceae
Subfam. Pomoideae
2.1. IMPORTANŢĂ, ORIGINE ŞI ARIA DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţă
Cultura mărului este cea mai cunoscută şi răspândită în zonele cu climă
temperată, iar merele ocupă primul loc atât în ceea ce priveşte volumul producţiei,
valoarea calitativ – alimentară cât şi solicitarea acestora pe pieţele de desfacere.
Cultura mărului este foarte veche; descrieri pomologice, dar şi practici de
cultură întâlnim în scrierile a numeroşi învăţaţi cu cca. 2000 – 3000 ani înainte de
Hristos (Saffo, Hipocrate, Teofrast), dar şi ceva mai târziu (Cato, Varo,
Columella, Pliniu Cel Bătrân etc).
Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a permis o vastă diseminare
geografică a numeroaselor soiuri formate sau create în cele mai diverse zone de pe
glob.
Pe plan mondial, mărul se situează pe locul trei după citrice şi banane, dar
ocupă locul întâi între speciile pomicole de climat temperat producând mai mult
decât dublu acestora.
Valoarea alimentară ridicată a merelor se datorează compoziţiei lor foarte
echilibrate, a accesibilităţii componentelor biochimice pentru organismul uman şi
nu în ultimul rând a diferiţilor excitanţi olfactivi, vizuali şi gustativi. Numai în
alcătuirea aromei au fost identificate peste 170 de substanţe.
13
Datorită acestor însuşiri merele sunt cele mai apreciate fructe.
Principalele componente ale fructelor de măr sunt: apă 77-88%, glucide
totale 6,5-17%, protide 0,3%, lipide 0,4%, acizi liberi 0,65%, substanţe minerale
0,32%, vitamina C 2-170 mg/100g, vitamina A 112 U.I., vitamina B1 40 U.I.,
vitamina B2 10-43 U.I.
Proporţia de părţi needibile la mere este de 8%, valoarea energetică totală
este de 55 cal şi utilizabilă de 49 cal/100g produs proaspăt.
Aportul merelor în substanţe minerale şi vitamine acoperă ceea mai mare
parte din necesarul organismului.
Concentraţiile mai mari de ioni minerali şi vitamine se găsesc în epicarp
comparativ cu pulpa fructelor.
Prin prelucrare o parte din componentele biochimice ale fructelor sunt
diminuate sau distruse, de aceea, se recomandă consumul lor în stare proaspătă.
Prelucrarea merelor se poate face sub diferite forme: dulceţuri, gemuri,
marmelade, compoturi, sucuri, peltele , paste, cidru, oţet, băuturi alcoolice etc.
De asemenea, semiconservele sau mâncărurile gătite din fructe proaspete
sau deshidratate au o importanţă deosebită în alimentaţia umană. Producţia de
sucuri de mere ocupă primul loc pe glob (> 21%), iar oţetul de mere este foarte
apreciat.
Valoarea terapeutică a merelor este deosebit de importantă datorită
efectului tonic asupra organismului în general. Totodată, merele au efect
terapeutic printr-o acţiune directă sau profilactică în multe din boli cum ar fi:
cardiopatia ischemică, hiper sau hipotensiunea arterială, hepatite, reumatism,
constipaţii cronice, diarei acute la copii, etc.
Merele contribuie la eliminarea acizilor urici, la reducerea colesterolului şi
absorb multe din toxinele din organism. Se recomandă persoanelor mature
(inclusiv diabeticilor şi obezilor) şi sunt absolut necesare copiilor, bătrânilor,
bolnavilor, convalescenţilor. Au acţiune calmantă asupra sistemului nervos.
Consumate seara uşurează somnul. În uz extern ajută la tonifierea ţesuturilor,
folosindu-se la masarea obrajilor, abdomenului etc.
Singurele contraindicaţii se referă la soiurile cu aciditate mai mare în cazuri
de gastrite hiperacide, precum şi a unor colite.
14
Tehnologia de cultură a mărului ridică probleme în prezent în ceea ce
priveşte combaterea numărului mare de boli şi dăunători, asigurarea umidităţii
solului şi a elementelor fertilizante.
Dăinuind încă din preistorie, pomul şi fructele au constituit surse ale unor
obiceiuri şi credinţe vechi dar şi de inspiraţie în creaţiile artistice ca un străvechi
simbol al continuităţii.
Importanţa economică a acestei specii poate fi sintetizată astfel:
- cultura mărului asigură o activitate permanentă şi resurse materiale unui
număr foarte mare de oameni din majoritatea zonelor geografice unde alte specii
întâlnesc condiţii restrictive;
- asigură consumul local, zonal, orăşenesc atât în stare proaspătă cât şi
industrializată în tot timpul anului;
- crează activităţi economice, locuri de muncă, resurse financiare în industrii
din amonte (pesticide, îngrăşăminte etc) cât şi din aval (ambalaje, transport,
prelucrare, comerţ etc).
Originea şi aria de răspândire
Centre de origine ale speciilor de Malus sunt arealele geografice cuprinse
între Caucaz, Turkestan, Altai, Pamir până în China şi Japonia. Există câteva
specii originare din America de Nord: Malus fusca Schneid, Malus ioensis, Brit,
Malus coronaria Mill, Malus angustifolia Michx. Centrul genetic cel mai
important pare a fi Asia de sud – vest (Vavilov 1951).
Cultura mărului acoperă întreaga zonă temperată, cuprinsă între 30-60o
latitudine nordică şi 30-70o latitudine sudică precum şi unele zone restrânse
subtropicale.
Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a condus la crearea unor
soiuri adaptate celor mai diverse zone. Astfel, se întâlnesc plantaţii de măr atât în
Siberia şi Nordul Chinei, unde temperatura coboară frecvent până la - 40oC,
reprezentate de soiuri ca: Anna, Primicia, Princesa, Galicia etc, cât şi în Algeria,
Libia, Egipt, Brazilia, Mexic, Africa de Sud etc unde temperaturile ridicate din
timpul iernii fac să nu fie asigurat “necesarul de frig” cu consecinţele cunoscute.
În prezent, mărul se cultivă în 84 de ţări, din care 35 în Europa, 25 în Asia, 8
în America de Nord, 8 în America de Sud, 8 în Africa şi 2 în Oceania.
15
Suprafeţele cultivate cu măr au oscilat în perioada 1996-2000 în jurul valorii
7 milioane hectare, fiind într-o tendinţă de creştere, mai ales, pe seama
continentelor Asia şi Africa.
Producţia de mere media anilor (1996 – 2000) se cifrează la 60 milioane
tone, cunoscând o tendinţă permanentă de creştere. Astfel, în 1950 se produceau
în lume 13,5 mil. tone (fără URSS), în 1970, 28 mil. tone, (fără URSS), în 1990,
40 mil. tone (fără URSS), în 2000 peste 60 mil. tone.
Tabelul 1.
Producţia de mere la nivel mondial (tone)
Continentul 1997 1998 1999
Total d.c. 57.132.851 56.964.299 59.204.363
Asia 27.336.731 29.503.047 31.968.079
Europa 18.521.515 16.128.807 15.784.238
America de Nord 5.169.397 5.675.000 5.325.000
America de Sud 3.010.804 2.979.554 3.279.371
Africa 1.515.263 1.465.030 1.482.670
Oceania 920.069 809.356 836.000
Ţări mari producătoare de mere sunt: China cu peste 9 milioane tone (media anilor
1996 – 2000), SUA (4,7 mil. tone), Franţa (2,3 mil. tone), Italia (2,1 mil. tone), Turcia
(2,0 mil. tone etc).
Tabelul 2.
Principalele ţări producătoare de mere din Europa (tone)
(FAO 2000)
Ţara 1997 1998 1999 2000
Franţa 2.473.000 2.208.800 2.061.100 2.308.000
Italia 1.835.190 2.115.470 2.115.47. 2.120.000
Germania 1.602.100 2.276.200 2.025.800 2.127.000
Turcia 1.738.000 1.975.000 2.100.000 2.010.500
Polonia 2.098.279 1.687.226 1.600.000 1.540.000
Spania 942.000 719.000 792.000 810.000
România 664.063 364.619 425.000 420.000
16
În România mărul este cultivat pe circa 75.000 ha (2000) de pe care se ob ţine o
producţie de circa 600000 tone. Principalele judeţe producătoare sunt: Arge ş, Suceava,
Mureş, Maramureş, Dâmboviţa, Iaşi, Cluj, Bihor, Bistriţa Năsăud, Bacău, Sălaj, Vâlcea.
Tabelul 3.
Principalele judeţe producătoare de mere din România
(Anuarul statistic, 1998)
Total din care: Sector privat
Judeţul
tone % tone %
Argeş 55.055 8,3 44.150 10,8
Suceava 45.603 6,8 29.720 7,3
Mureş 40.474 6,1 11.126 2,7
Maramureş 39.611 5,9 27.239 6,6
Dâmboviţa 39.457 5,6 25.133 6,1
Iaşi 32.123 4,8 14.375 3,5
Cluj 29.466 4,4 11.174 2,7
Bihor 25.591 3,8 16.862 4,1
Bistriţa – Năsăud 25.580 3,8 17.719 4,3
Bacău 25.262 3,8 17.677 4,3
Sălaj 24.203 3,6 16.429 4,0
Vâlcea 23.464 3,5 19.933 4,8
Se constată că la noi în ţară mai mult de jumătate din producţie se realizeaz ă în 10
judeţe iar ponderea se întâlneşte în sectorul privat.
Comerţul internaţional cu mere (Anuar FAO, 1999) are valori semnificative,
ajungând la peste 5 mil. tone, cu o valoare de peste 3,5 miliarde de dolari.
2.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
SORTIMENTUL DE SOIURI
Fondul biologic al genului Malus reprezentat în special prin specia Malus
domestica cuprinde un număr foarte mare de soiuri (cca. 11.000) şi numărul
acestora este într-o continuă creştere. Totuşi, din acest vast fond genetic în marea
17
producţie se regăsesc foarte puţine soiuri (30-40), care asigură cca. 90% din
producţia mondială de peste 50 milioane tone.
Situaţia este similară şi în România unde există un bogat fond genetic
format atât din soiuri autohtone cât şi străine, dar în cultură se găsesc 10-15 soiuri
de bază.
Pe plan mondial soiurile cu cea mai mare producţie sunt cele din grupa
Golden delicious, din care se produc cca. 3,5 milioane tone, reprezentând
aproximativ 40% din producţie, urmează apoi grupa de soiuri Delicios roşu cu
cca. 10-15% din producţie, apoi soiurile specifice Rusiei şi ţărilor limitrofe
(Borovinka, Amis, Antonovka). În Europa cele mai răspândite soiuri sunt: Cox
Orange Peppin, Jonathan, Golden Delicious, Frumuseţea Romei, Belle de Bosk,
Idared, Jonagold etc. De asemenea, un loc foarte important (15-20%) îl ocupă
soiurile nou create: Gala, Jonagold, Braeburn, Fuji, Elstar, Gloster.
În prezent sortimentul din România este destul de diversificat dar marea
producţie este dominată de soiurile: Golden delicious, Jonathan, Starkrimson,
Jonagold, Idared, Prima, Florina etc. precum şi de soiuri obţinute la noi în ţară:
Romus 1, 2, 3, Generos, Pionier, Voinea, Frumos de Voineşti, Rădăşeni, Fălticeni,
Roşu de Cluj.
Dintre obiectivele principale în ameliorarea mărului amintim două de mare
perspectivă: extinderea soiurilor rezistente genetic la boli şi reducerea habitusului
de creştere.
Referitor la primul obiectiv precizăm că România are rezultate bune,
situându-se pe locul trei în lume după S.U.A şi Canada şi pe locul patru ca dată de
omologare a primului soi cu rezistenţă genetică (U.S.A-1970, Canada, Franţa-
1974, România-1984).
Al doilea obiectiv îl reprezintă obţinerea de soiuri pentru cultura
superintensivă cu creştere columnară. Din acest punct de vedere, Canada a
omologat primul soi – Wijick – care este o variaţie mugurală a soiului Mc. Intosh,
cu creşteri laterale scurte, ţepuşe şi burse situate direct pe ax.
Cercetările au continuat în Anglia la staţiunea East Malling unde utilizând
soiul Wijick au fost create soiurile:
- Walz (Wijick x Golden delicious);
- Polka (Golden delicious x Wijick);
- Bolero (Wijick x Greenleeves).
18
În prezent, în România sunt admise la înmulţire conform listei oficiale de
soiuri elaborate de I.S.T.I.S. (1999) un număr de 36 soiuri care se pot caracteriza
prin următoarele:
- asigură consumul de fructe proaspete timp de 9-12 luni, în funcţie de
metoda de păstrare;
- după perioada de maturare a fructelor: 7 soiuri sunt de vară, 11 soiuri sunt
de toamnă şi 18 soiuri sunt de iarnă;
- după origine soiurile se pot grupa astfel: 22 sunt soiuri româneşti şi 14
soiuri străine (U.S.A, Anglia, Canada, Japonia, Germania, Australia); şi din acest
punct de vedere al valorificării potenţialului genetic autohton România se situează
printre primele ţări din lume;
- cuprinde soiuri imune sau rezistente genetic la principalele boli (rapăn şi
făinare) atât româneşti (Generos, Pioner, Poiana, Delia, Remus, Romus 1, 2, 3,)
cât şi străine (Prima, Florina,etc);
- însuşiri biologice şi tehnologice superioare: precocitate, productivitate,
calităţi superioare, valoare tehnologică ridicată etc).
În afară de soiurile admise la înmulţire în colecţiile pomologice sau în
plantaţii propriu-zise se mai întâlnesc şi alte soiuri scoase din sortiment sau încă
neintroduse în sortiment dar care au însuşiri calitative superioare, potenţial de
producţie bun, etc. Acestea formează un fond genetic care poate sta la baza
cercetărilor viitoare de ameliorare (Close, Cox Orange, Creţesc, Pătul, Domnesc
etc.). În acest sens pomicultorii din România trebuie să-şi reconsidere atitudinea,
mai ales faţă de soiurile autohtone, tradiţionale.
Principalele soiuri cultivate în România pe grupe de maturare sunt
prezentate în continuare:
SOIURI DE VARĂ
Au perioada de maturare în lunile iulie şi august, se păstrează relativ puţin
(12-14 zile), acumulează cantităţi mici de substanţă uscată, zahăr, aciditate; se
valorifică în special pentru fructe de masă, dar pot fi şi industrializate.
Se cultivă în special în sudul şi vestul ţării unde se maturează cu cca. 10-12
zile înaintea altor zone, însă cultura acestor soiuri reuşeşte foarte bine şi în
celelalte zone, completând cu succes un gol de fructe.
19
1. Remus – soi românesc, foarte rezistent la rapăn şi mediu rezistent la
făinare, foarte precoce (anul III de la plantare), productiv (peste 30 t/ha), cu fructe
mijlociu spre mari (150-170g), sferic turtite, gălbui cu roşu-aprins pe 2/3 din
suprafaţă. Pulpa este alb-gălbuie, cu textură medie, suculentă, fin acidulată plăcută
la gust. Fructele sunt rezistente la transport, bune pentru consum în stare proaspătă
dar şi pentru sucuri. Se recoltează în prima decadă a lunii iulie. Pomul are vigoare
mijlocie, rodeşte pe ţepuşe şi nuieluşe.
2. Romus 1 – soi românesc, obţinut din seminţe hibride provenite din
S.U.A. Este rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare micămijlocie,
precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, fructifică în special pe
ţepuşe. Fructele sunt mijlocii spre mici (100-130 g), sferice, uşor turtite, galbene,
acoperite cu roşu intens pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este fermă, suculentă, de
culoare albă, uşor acidulată, plăcută la gust.
Perioada de recoltare: a II-a decadă a lunii iulie.
3. Romus 2 – soi românesc, foarte rezistent la rapăn, mediu rezistent la
făinare, cu vigoare submijlocie, rodeşte pe ramuri scurte şi mai puţin pe ramuri
lungi, este precoce şi productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie (100-130 g),
sunt sferice, uşor crestate spre caliciu, mai intens colorate decât Romus 1,
asemănătoare cu soiul Jonathan.
Perioada de recoltare: decada a II-a a lunii iulie.
4. Romus 3 – soi românesc cu rezistenţă mare la rapăn şi făinare, precoce,
productiv, vigoare mijlocie şi fructificare pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt
mijlocii ca mărime (130-140 g), au formă ovoidal-alungită şi sunt colorate în roşu
intens pe 60-70% din suprafaţă. Pulpa este albă, plăcută la gust.
Perioada de recoltare: prima decadă a lunii august.
5. Aromat de vară – soi românesc, hibrid dintre Parmen auriu şi Jonathan,
mediu rezistent la rapăn şi fă_ _ _/_/_ inare, rezistent la ger şi secetă, cu pretenţii mici
faţă
de sol, de vigoare mijlocie, relativ precoce şi foarte productiv. Fructele de mărime
mijlocie (120-130 g), sferic-turtite, culoare de fond galben-verzui, iar de acoperire
roşu carmin. Pulpa plăcută asemănătoare cu cea a soiului Jonathan.
Perioada de recoltare: decada I a lunii august.
6. Red Melba – soi canadian, variaţie mugurală a soiului Melba. Soi relativ
rezistent la boli, cu pretenţii mici faţă de sol, rezistent la ger şi secetă, fructifică în
special pe formaţiuni lungi. Fructele sunt mijlocii spre mari (160-180 g), rotunde,
20
uşor turtite, acoperite cu roşu violaceu. Pomul este de vigoare mare, prezintă
coroane rare, este foarte precoce şi productiv.
Perioada de recoltare, a II a decadă a lunii august.
7. James Griéve soi englezesc, de vigoare submijlocie, precoce şi
productiv, rezistent la boli şi ger, sensibil la Erwinia amylovora, fructifică în
special pe formaţiuni lungi. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte.
Fructele sunt mari (160-170 g), ovosferice, galben-aurii, rumenite cu roşu pe
partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, cu gust viniriu, foarte plăcut.
Perioada de recoltare: decada a III-a a lunii august.
Din acest soi a fost obţinut soiul Griéve rouge, asemănător ca pom dar cu
fructe roşii intens.
SOIURI DE TOAMNĂ
8. Prima – soi american, imun la rapăn şi făinare, de vigoare supramijlocie,
fructifică cu preponderenţă pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt mari (140-160 g),
ovosferice, uşor asimetrice, culoarea de fond galben-verzui iar cea de acoperire
roşu-oranj pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este plăcută, suculentă, acidulată. Perioada
de recoltare ultima decadă din august şi prima din septembrie. Perioada de
păstrare 30-40 zile.
9. Voinea – soi românesc, de vigoare mare, rezistent la rapăn şi făinare,
semiviguros, semiprecoce şi productiv, cu coroana globuloasă, deasă, şarpante
puternice bine ramificate, fructifică pe ramuri lungi cu predominanţă. Fructul este
mare (160-180 g), alungit, cu coaste evidente, colorate în roşu-dungat. Pulpa albgălbuie,
de textură medie, suculentă, dulce, uşor acidulată, fin aromată, de calitate.
Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie. Perioada de păstrare: 60-90 zile.
10. T – 120 – soi american, omologat în România, rezistent la rapăn şi
făinare, foarte productiv, supramijlociu, fructifică pe ramuri de rod lungi. Fructele
sunt de mărime mijlocie (120-130g), sferice tronconice, epicarpul subţire de
culoare galben intens. Pulpa fermă, suculentă cu gust bun, plăcut acidulat. Se
recomandă pentru consum în stare proaspătă cât mai ales pentru sucuri. Perioada
de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 40-60 zile.
11. T – 195 – soi american, omologat în România, de vigoare mică,
fructifică pe ramuri de rod scurte, este precoce, productiv, rezistent la rapăn şi
făinare. Fructe submijlocii (90-130g), de culoare galben-auriu, cu pulpa crocantă,
21
aromată, plăcut acidulată, se recoltează la sfârşitul lunii septembrie şi se păstrează
60-90 zile. Se recomandă în primul rând pentru sucuri.
12. Ardelean – soi românesc, de vigoare mijlocie, precoce, productiv,
rezistent la ger şi secetă, mediu rezistent la rapăn şi făinare, fructifică în primul
rând pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt mijlocii spre mari (130-180g) uşor
tronconice, colorate roşu intens pe toată suprafaţa. Pulpa este alb-gălbuie, fin
aromată, cu gust dulce-acrişor.
13. Pionier – soi românesc, imun la rapăn şi făinare, foarte productiv,
precoce, de vigoare submijlocie (de tip spur). Fructele sunt mijlocii (140-150g),
sferic – turtite, colorate în roşu închis pe ¾ din suprafaţă. Pulpa este fină, aromată,
de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare
40-60 zile.
14. Auriu de Bistriţa – soi românesc, rezistent la rapăn şi făinare, precoce,
productiv, de vigoare mare. Fructele sunt supramijlocii (140-160g), ovosferice,
galben-aurii, de calitate foarte bună. Soi recomandat pentru zonele colinare şi
înalte. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii octombrie; păstrarea 60-90 zile.
15. Fălticeni – soi românesc, de vigoare mică-mijlocie, mediu rezistent la
boli şi ger. Rodeşte pe formaţiuni scurte. Fructele sunt mijlocii, sferice, uşor
turtite, verzi-gălbui cu roşu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă,
aromată, cu gust plăcut, răcoritor.
Recoltarea: decada a II-a a lunii octombrie; păstrarea:40-60 zile.
16. Frumos de Voineşti – soi românesc, de vigoare mare, mediu rezistent la
rapăn şi făinare, precoce, productiv, rezistent la ger. Fructele sunt supramijlocii
(130-160g), sferic-turtite. Culoarea de fond este galben-limonie iar cea de
acoperire roşie-portocalie cu dungi purpurii. Pulpa este alb-gălbuie, cu gust plăcut,
echilibrat şi aromă puternică.
Perioada de recoltare: prima decadă din octombrie; păstrarea: 60-90 zile.
17. Gloria – soi românesc, rezistent la secetă şi ger, precoce şi productiv,
vigoarea pomilor este submijlocie ca mărime, mediu rezistent la rapăn şi făinare.
Fructele sunt mijlocii ca mărime, tronconice, uşor asimetrice, colorate în roşucarmin
cu aspect atrăgător. Se recoltează la începutul lunii octombrie şi se
păstrează 60-90 zile.
18. Parmen auriu – soi vechi englezesc, semiviguros, precoce, foarte
productiv, fructifică atât pe ramuri de rod scurte cât şi lungi (tipul II). Pretenţios
faţă de sol şi tehnologie. Fructele cad prematur dacă aceste cerinţe nu sunt
22
îndeplinite. Fructele sunt mijlocii spre mari (150-160g) tronconice sau sferoconice
galben-aurii, roşu-portocaliu pe partea însorită cu dungi carmin. Pulpa este
gălbuie, suculentă, fină, dulce-acidulată, aromată. Sunt destinate consumului în
stare proaspătă cât şi industrializării.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 60-90 zile.
SOIURI DE IARNĂ
19. Ciprian – soi românesc, recent omologat, rezistent la boli, de vigoare
mică-mijlocie, cu port divergent, fructifică în special pe ramuri scurte. Fructul este
mijlociu spre mare (150-180g), conic-globulos; culoarea de fond este galbenă, iar
cea de acoperire roşu-închis cu pondere foarte mare, repartizată în plăci continui,
suberul este slab şi este localizat în jurul cavităţii pedunculare, pulpa de culoare
alb-crem, cu fermitate, textura şi suculenţă medii.
Maturitatea de recoltare este decada a II-a a lunii septembrie, iar păstrarea
fructelor se poate face 120-150 zile. Organoleptic, fructele se aseamănă cu cele
ale soiului Generos. Este destinat pentru consum în stare proaspătă.
20. Golden delicious – soi american, cu cea mai largă răspândire pe plan
mondial. Pomul are vigoare mijlocie sau supramijlocie, coroana este globuloasă
deasă (tip standard). Există şi biotipuri de tip spur, de vigoare mică (Golden spur,
Yellow spur). Este precoce, productiv, are tendinţă de supraîncărcare cu fructe.
Preferă zonele cu umiditate relativă mai scăzută. Fructele sunt mijlocii spre mari
(130-200 g), ovosferice, cu cinci coaste largi, puţin proeminente, de culoare
galben-aurie cu puncte de rugină mari, rare. În condiţii deficitare, ecologice sau
tehnologice formează plasă (rugină). Este sensibil la rapăn şi se deshidratează uşor
pe perioada păstrării în condiţii improvizate.
Pulpa este galbenă, crocantă, dulce, slab acidulată, cu aromă specifică.
Recoltarea se face în octombrie şi se păstrează 6-12 luni, funcţie de metodă.
21. Golden spur – variaţie mugurală a soiului Golden delicious cu fructele
asemănătoare. Deosebirile se referă la pom. Acesta este de vigoare mică, fructifică
pe ramuri de rod scurte, este destinat plantaţiilor superintensive.
22. Mutsu – soi japonez, de vigoare mare, foarte sensibil la rapăn,
semiprecoce, foarte pruductiv. Fructele sunt asemănătoare cu cele ale soiului
Golden delicious, dar sunt mai mari (220-250g), au pedunculul scurt şi gros,
23
epicarpul subţire, fără suberificări, cu pulpa alb-gălbuie, plăcut aromată, fin
acidulată. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-12 luni.
23. Poiana – soi românesc, imun la rapăn şi rezistent la făinare şi ger,
productiv, viguros, fructifică pe ramuri lungi. Fructele sunt mijlocii (120-150g),
sferice sau ovosferice, galbene-verzui, acoperite cu roşu rubiniu pe partea însorită.
Pulpa este alb-gălbuie, fermă, suculentă şi plăcută la gust.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
24. Kaltherer Böhmer, (Kalter de Boemia) – soi vechi german, rezistent
la rapăn, tolerant la făinare, rezistent la ger, de vigoare mijlocie, rodeşte cu
preponderenţă pe ramuri scurte, este precoce şi foarte productiv. Este recomandat
pentru zonele colinare şi înalte. Fructul este mare (150-180g), colorat în roşu
deschis, acoperit cu pruină. Soi rustic, cu pulpa albă, gust echilibrat şi aromă
specifică de trandafir. Face parte din grupa B de calitate. Se recoltează în
octombrie şi se păstrează 60-90 zile.
25. Generos – soi românesc, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de
vigoare mijlocie-mare, cu coroana rară, aerisită, este precoce şi productiv,
fructifică în principal pe ramuri scurte. Fructele sunt mari (160-200g), culoarea de
fond galben-verzuie iar cea de acoperire roşie-rubinie, 2/3 din suprafaţă, cu multă
ceară. Pulpa fermă, potrivit de suculentă, aromată, cu gust plăcut.
26. Delicios de Voineşti – soi românesc, de vigoare mijlocie spre mare,
sensibil la rapăn şi la arsura bacteriană, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger,
productiv. Fructele sunt mari (140-180g), sferic- turtite, culoarea de fond galbenverzui
iar cea de acoperire roşu-zmeuriu dungat cu roşu-închis. Pulpa este de
culoare crem-gălbuie, crocantă, cu gust plăcut şi aromă puternică. Se
deshidratează repede în timpul păstrării.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 4-6 luni.
27. Florina (Querina) – soi francez, imun la rapăn, tolerant la făinare,
precoce, foarte productiv, de vigoare mijlocie spre mare, fructifică în special pe
ramuri lungi. Fructele sunt mari (150-180g), tronconice, crestate, roşii-vişinii, cu
puncte subcutanate. Epiderma groasă şi aciditatea scăzută le diminuează din
calităţi, de altfel certe datorate fermităţii, parfumului şi în general gustului plăcut.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
28. Granny Smith – soi australian, de vigoare mare, fructifică pe ramuri de
rod lungi (tipul IV), pretenţios la căldură, necesită toamne lungi şi călduroase.
Fructele sunt mari (180-200g), sferice cu epiderma groasă, de culoare verde
24
intens, cu pruină multă şi puncte subcutanate. Pulpa este alb-verzuie, fermă,
acidulată de o calitate medie.
Se recoltează în a II-a jumătate a lunii octombrie şi se păstrează 8-10 luni.
29. Ancuţa – soi românesc, de vigoare mijlocie spre mare, fructifică în
primul rând pe formaţiuni de rod scurte dar şi lungi, semiprecoce, productiv,
mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mari (160-190g), sferic turtite, cu
cinci coaste mai accentuate în zona calicială, culoarea de fond galben-pai iar cea
de acoperire roşie-sângerie dungată cu roşu-vişiniu. Pulpa este galbenă, crocantă,
fină, cu gust plăcut, dulce-acrişor şi aromă specifică.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
30. Idared – soi american, destul de vechi, de vigoare mijlocie spre mare,
foarte productiv şi precoce, rezistent la ger şi secetă, sensibil la făinare. Fructele
sunt mari (180-220g), sferic turtite cu cinci coaste largi. Epiderma este subţire,
culoarea de fond galben-verzui iar cea de acoperire roşu pe cca. 90%. Pulpa este
albă, plăcut aromată. Este un soi mediu apreciat pe pieţele lumii. Are rezistenţă
bună la păstrare.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 10-12 luni.
31. Jonathan – vechi soi american, de vigoare mijlocie, fructifică în primul
rând pe ramuri de rod lungi dar şi pe ţepuşe, foarte sensibil la făinare, este precoce
şi productiv. Formează o coroană larg piramidală până la semisferică. Fructele
sunt foarte apreciate, mijlocii ca mărime (130-160g), tronconice, cu suprafaţa
netedă, intens colorată în roşu pe partea însorită. Pulpa, alb- gălbuie este fermă,
foarte suculentă, dulce, armonios acidulată, fin aromată, de calitate foarte bună.
Este autofertil şi bun polenizator. Dă rezultate bune în toate zonele de cultură ale
mărului. Din acest soi prin selecţii clonale (Ionared, Red Jonathan, New Red
Jonathan, Jonathan Capri, Jonathan 26 etc.) sau prin hibridări au fost obţinute
foarte multe soiuri (Aromat de vară, Roşu de Cluj, Ancuţa, Jonagold, Fălticeni,
Idared, Idajohn, Melrose etc).
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
32. Delia – soi românesc. de vigoare mică, tip spur, precoce, productiv,
rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger şi secetă. Fructele,
mijlocii ca mărime (130-150g), sferic-turtite, uşor crestate, de culoare roşierubinie
aproape pe toată suprafaţa. Fructele foarte bune pentru consumul în stare
proaspătă. Se recomandă pentru zonele colinare.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
25
33. Jonathan 26 – selecţie clonală din soiul Jonathan obţinută în România.
Faţă de soiul de origine este mai rezistent la ger şi făinare, mai precoce şi mult
mai productiv. În rest are aceleaşi caracteristici ca şi soiul Jonathan.
34. Rădăşeni – soi românesc, rezistent la rapăn şi făinare, de vigoare
mijlocie, relativ precoce, productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie (130-180g),
de culoare galben-verzui acoperită cu striaţiuni roşii-carmin. Pulpa este galbenă,
fermă, suculentă, aromată. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte, pentru
consum în stare proaspătă şi pentru industrializare.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
35. Starkrimson - soi american, vechi, de vigoare mică (tip spur)
recomandat pentru plantaţii superintensive, precoce, foarte productiv, mediu
rezistent la ger şi făinare, slab rezistent la rapăn, pretenţios la sol şi căldură mai
ales în timpul înfloritului şi a maturării fructelor. Nerespectarea acestor cerinţe
conduce la fructe mici, asimetrice, slab colorate.
Fructele sunt mari (150-180g), conic-trunchiate, cu cinci coaste
proeminente, de culoare roşu-intens, cu puncte subcutanate galbene. Pulpa este
alb-gălbuie, dulce, cu aciditate redusă. La apariţia soiului a fost o realizare
deosebită.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 4-6 luni.
36. Wagener premiat – unul din cele mai vechi soiuri americane, de
vigoare mică (tip spur), cu coroana rară, capacitate slabă de ramificare,
recomandat pentru plantaţii superintensive, foarte productiv şi precoce. Este
relativ rezistent la rapăn şi făinare. Fructul este mare (160-220g), sferic-turtit, cu
trei coaste proeminente, colorat minim ½ din suprafaţă în roşu-zmeuriu. Fructele
sunt neuniforme în cadrul aceluiaşi pom atât ca mărime cât şi culoare, este un
defect al acestui soi. Pulpa este alb-gălbuie, foarte fină, crocantă, slab aromată,
plăcut acidulată. Dacă nu se respectă tehnologia de cultură şi mai ales momentul
de recoltare fructele se păstrează mai puţin pierzându-şi repede calităţile.
Se recoltează în octombrie, după culorare şi se păstrează 4-6 luni.
Soiuri de perspectivă neincluse în prezent în lista oficială
Jonagold – soi american, de vigoare mare, coroana sferică, unghiuri mari de
remificare, precoce, productiv, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare.
Fructul mare, sferic-alungit sau conic trunchiat, culoarea de fond verde-gălbuie,
26
cea de acoperire roşu pal dungată cu roşu închis. Pulpa alb-gălbuie, suculentă,
dulce, mediu acidulată, aromată, de calitate foarte bună.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Este un soi bun ce se va extinde în Europa şi în România mai ales în zonele
bine expuse la soare.
Elstar – soi mai vechi obţinut în Olanda (Wageningen), foarte apreciat în
Europa. Pomul are vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi, diploid, cu
polen bun, înfloreşte târziu.
Este precoce, mediu productiv şi mediu rezistent la boli. Fructele sunt
mijlocii, uniforme în cadrul aceluiaşi pom, conic-trunchiate sau sferic-turtite,
culoarea de fond este galbenă suflată cu roşu-orange pe 1/4 – 3/4 din suprafaţă
peste care se suprapun dungi de un roşu intens. Pedunculul este scurt. Pulpa este
alb-gălbuie, crocantă, suculentă, dulce, armonios acidulată cu gust plăcut.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Gala (Royal Gala) – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie,
capacitate bună de ramificare (tipul III), înfloreşte târzie, diploid, cu polen bun,
precoce, productiv, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mijlocii,
uniforme pe acelaşi pom, conic-trunchiat, culoarea de fond galben-verzuie, iar cea
de acoperire roşie cu dungi. Pulpa alb-gălbui fermă, suculentă, dulce, puţin
acidulată, aromată, de bună calitate.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Braeburn – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, cu şarpante
puternice şi unghiuri mari de ramificare (tip III), diploid cu polen bun, cu înflorire
la jumătatea sezonului, precoce, productiv, rezistent la rapăn şi mediu la făinare.
Fructul este mare, sferic turtit, culoarea de fond verde-gălbuie, cea de acoperire
roşu pal pe 2/3 din suprafaţă şi numeroase puncte albicioase. Pulpa este albgălbuie,
fermă, suculentă, mediu acidulată, de calitate bună.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Gloster – soi german, viguros, cu port dresat, înflorire târzie, diploid, polen
bun, precoce, foarte productiv cu rezistenţă bună la rapăn şi făinare, cu uşoară
tendinţă de alternanţă. Fruct mare, conic-trunchiat, culoarea de fond verde-gălbui
iar cea de acoperire roşie-portocalie peste care se suprapun dungi roşii intens şi
puncte albicioase vizibile. Pulpa alb-gălbuie, fermă, suculentă, dulce mediu
acidulată de calitate foarte bună.
Se recoltează în a II-a parte a lunii octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
27
Soiuri tradiţionale româneşti neincluse în prezent în lista oficială.
Aceste soiuri prezintă interes din mai multe puncte de vedere:
- au o mare plasticitate ecologică permiţând extinderea culturii mărului în
zone care prezintă restricţii pentru alte soiuri;
- sunt destul de rezistente la boli şi chiar la unii dăunători;
- au o calitate a fructelor destul de ridicată, ce poate fi însă ameliorată;
- nu necesită o tehnologie foarte complicată etc.
Consider că cercetarea românească în domeniu nu şi-a spus ultimul cuvânt
iar poziţia faţă de aceste soiuri trebuie reconsiderată.
Creţesc – soi românesc, viguros, cu o coroană frumoasă, cilindrică-ovală în
tinereţe, apoi ramurile se arcuiesc, înfloreşte timpuriu, intră târziu pe rod însă
rodeşte mult, este rezistent la ger, sensibil la secetă, rezistent la rapăn, mediu
rezistent la făinare. Este bun portaltoi. Fructul este mijlociu spre mare, sfericturtit,
de culoare verde-gălbui acoperit cu roşu dungat.
Este un fruct dietetic consumat mult de diabetici. Fructele sunt de calitate
bună şi în condiţii bune se păstrează 6-8 luni. Prezintă multe biotipuri locale. Se
recoltează în octombrie.
Pătul – soi românesc, viguros, cu coroană globuloasă, mare, deasă. Este
rezistent la ger, productiv, nepretenţios faţă de sol, sensibil la secetă. Atacat de
rapăn mai ales în anii umezi, intră pe rod târziu 5-6 ani dacă e altoit pe vegetativ.
Este bun polenizator. Fructele sunt mijlocii, uniforme ca mărime, sferice, puţin
turtite, cu contur foarte regulat. Culoarea de la verde albicioasă până la galben-pai
funcţie de gradul de maturare. Pulpa are culoare albă-verzuie, este foarte fină,
fermă şi foarte suculentă, cu un gust dulce-acidulat, foarte plăcut, răcoritor, şi cu o
aromă plăcută. Capacitatea de transport şi păstrare mare 10-12 luni.
Sovari – soi românesc, de vigoare mare, productiv, rezistent la ger şi secetă,
pretenţios faţă de sol, rezistent la boli şi chiar dăunători. Fruct mijlociu ca mărime,
verde gălbui acoperit cu roşu dungat. Fructele sunt de bună calitate. Se recoltează
în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Roşioare călugăreşti – soi românesc, răspândit în N-E ţării, de vigoare
mare. Fructul este mare, sferic-turtit, regulat, fără coaste. Epiderma este groasă,
aspră, de culoare galben-roşiatică, peste care se suprapun dungi roşii-cărămizii sau
roşii vişinii şi puncte ruginii. Pulpa este fermă, albă, uneori cu striaţii roşiatice.
Pomul este foarte rezistent la ger şi nepretenţios faţă de sol.
Calitativ fructul face parte din grupa B şi se păstrează 4-6 luni.
28
Poinic – soi de vigoare mare, cu fructul mijlociu, sferic turtit, uneori cu
coaste slabe. Epiderma este groasă, netedă, de culoare galbenă-verzuie până la
galben-aurie, cu o rumeneală portocalie pe partea însorită. Sub epidermă prezintă
puncte mici cenuşii-ruginii. Pulpa este albă-gălbuie, fermă şi cu aromă intensă. Se
recoltează în septembrie şi se păstrează 6-8 luni.
Domnesc – soi românesc, foarte vechi, întâlnit şi în alte ţări din Europa.
Pom viguros, cu înflorire târzie, foarte productiv, longeviv, foarte rezistent la ger,
mediu sensibil la boli şi dăunători. Fructul este mare, sferic-turtit. Culoarea de
fond galbenă iar cea de acoperire roşie-carmin, aşezată în dungi şi cu puncte albe.
Pulpa este fermă, sensibilă la manipulare şi transport, destul de bună, uşor
acidulată, sălcie. Face parte din grupa calitativă B.
Fondul genetic românesc, la măr, cuprinde peste 200 soiuri tradiţionale
vechi şi cca. 30 soiuri noi de mare valoare.
PORTALTOII MĂRULUI
Mărul reprezintă specia cu cei mai mulţi portaltoi. Fondul de germoplasmă
este foarte diversificat iar numărul portaltoilor într-o dinamică permanentă.
Portaltoii mărului se pot împărţi în două mari grupe:
- generativi;
- vegetativi.
Fiecare dintre aceştia prezintă avantaje sau dezavantaje pentru cultura
mărului.
Portaltoii generativi au ca avantaje: afinitate bună cu toate soiurilor
cultivate, rezistenţă sporită la ger, secetă, longevitate ridicată, producţii mari etc.,
iar ca dezavantaje: imprimă soiurilor vigoare mare, intrare târzie pe rod,
heterogenitate genetică etc. La început s-a utilizat mărul pădureţ ca portaltoi, apoi
mărul franc – soiuri locale adaptate la condiţiile ecologice specifice.
Portaltoii vegetativi au ca avantaje: imprimă soiurilor vigoare mică,
precocitate de rodire, capacitate de producţie mare, dar şi dezavantaje ca: durată
de viaţă mai scurtă, rezistenţă mai mică la ger, secetă, viruşi, etc.
În ameliorarea acestor portaltoi un rol deosebit l-au avut următoarele staţiuni
de cercetare: East Malling din Anglia, unde au fost obţinuţi primii portaltoi din
seria EM I-XV, apoi cei din seria MM obţinuţi la Institutul Jhon Merton din
29
încrucişarea tipurilor EM cu soiul de măr Northern Spy, rezistent la păduchele
lânos.
Ulterior cercetări similare au fost întreprinse în Olanda (Wageningen),
Suedia (Alnarp), Franţa (Angers), Canada, România, S.U.A, Rusia, Germania etc.
Portaltoii mărului utilizaţi în România
Portaltoi generativi:
P.F. Pătul - imprimă soiurilor vigoare mare, este recomandat pentru
majoritatea zonelor de cultură a mărului pentru soiuri de vigoare mijlocie sau
mare mai ales pentru plantaţii pe pantă. Este rezistent la ger, pretenţios la
umiditate, are afinitate bună cu toate soiurile pomii intră pe rod, în anii 5-7 de la
plantare sunt longevivi şi dau producţii mari.
P.F. Creţesc – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zona
subcarpatică meridională. Preferă soluri argilo-nisipoase, profunde, reavene
fertile. Are afinitate bună cu toate soiurile inclusiv cu cele de vigoare mică.
P.F. Vieşti – portaltoi de vigoare mare şi recomandat pentru soiurile de
vigoare mijlocie, mai ales în zona subcarpatică din estul ţării.
P.F. Bistriţa 50 (Maşanschi) – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru
zonele colinare din Transilvania, pentru soiuri de vigoare mijlocie şi chiar mică.
Mai există şi alţi portaltoi generativi P.F. Trotuşe, P.F. Călugăresc ş.a.
Portaltoi vegetativi utilizaţi în România
M9 – portaltoi de vigoare slabă, cu înrădăcinare superficială şi trasantă
necesită spalier. Cere soluri fertile, de preferinţă argilo-nisipoase, bine drenate.
Este sensibil la: secetă, păduchele lânos şi cancerul bacterian. Imprimă soiurilor
intrare pe rod la 3-4 ani, longevitate mică (20 ani). Se înmulţeşte prin marcotaj
vertical şi produce puţin (7 marcote/tufă).
M26 – portaltoi de vigoare mijlocie-mică, drajonează puţin (4-6
marcote/tufă) ancorare mijlocie în sol (necesită spalier). Este pretenţios faţă de
fertilitatea şi umiditatea solului, are rezistenţă mijlocie la secetă şi ger.
Este sensibil la putrezirea coletului de aceea se recomandă pentru soluri
drenate, fără exces de umiditate. Soiurile altoite pe el intră pe rod la 2-3 ani de la
plantare şi produc fructe mari, intens colorate.
30
M7 – portaltoi de vigoare mijlocie, cu ancoraj bun în sol, cu tendinţă de
drajonare, rezistent la ger, asfixia radiculară şi păduchele lânos. Necesită soluri
profunde, cu textură mijlocie, umede. Are afinitate bună cu soiurile de tip
“standard” şi mai slabă cu cele “spur”. Se înmulţeşte prin marcotaj şi butăşire.
MM106 – portaltoi de vigoare mijlocie, mai viguros decât M7, cu
înrădăcinare bună, nu necesită susţinere. Este rezistent la ger dar sensibil la secetă.
Cere soluri fertile, profunde, bine aprovizionate cu apă dar cu drenaj bun. Având
compatibilitate cu soiurile de vigoare mică şi pentru cele “spur” este cel mai
indicat pentru plantaţiile cu densitate mare din zona dealurilor, pe terenurile fertile
de la baza pantelor şi în luncile deschise ale râurilor ferite de curenţii reci. Se
înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14-16 marcote la tufă.
M4 – portaltoi de vigoare mijlocie cu sistemul radicular fibros şi trasant,
necesită sistem de susţinere. Dă rezultate bune pe solurile cu fertilitate medie,
suficient de umede. Este slab rezistent la secetă dar rezistent la ger. Se foloseşte
din ce în ce mai puţin fiind înlocuit de MM106. Se înmulţeşte prin marcotaj
vertical şi produce 15-20 marcote/tufă.
A2 – portaltoi viguros, cu înrădăcinare foarte bună, rezistent la ger, dă
rezultate bune pe terenuri cu fertilitate medie, putând fi folosit în zona dealurilor
mijlocii pe terenuri mai profunde şi cu umiditate satisfăcătoare. Soiurile altoite pe
acest portaltoi intră pe rod la 5-6 ani de la plantare şi sunt foarte productive. Se
înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14-15 marcote/tufă.
G21 – portaltoi românesc, de vigoare mică, bine ancorat în sol. Se înmulţeşte
prin marcotaj vertical şi butăşire în uscat, are afinitate foate bună cu majoritatea
soiurilor din sortiment.
Voineşti 2 – portaltoi românesc, de vigoare mică recomandat pentru plantaţii
intensive şi superintensive. Are afinitate cu toate soiurile de măr din sortiment
cărora le imprimă precocitate şi productivitate ridicată. Se înmulţeşte prin
marcotaj vertical şi este foarte productiv 230.000 marcote/ha.
Portaltoii mărului utilizaţi pe plan mondial
În ultimii ani, au fost selecţionaţi portaltoi cu vigoare mai mică decât M9 şi
M26 (seria CG-Novole, CG10, CG60, CG47; ECC). Majoritatea acestor portaltoi
induc însă o productivitate mai mică decât M9.
31
Pentru măr sunt deja disponibili şi alţi portaltoi de vigoare mică. O parte
dintre aceştia sunt mai rezistenţi la ger decât M9 şi M27 ca de exemplu Sel B9.
(Czynezyc, 1996).
Rezultate bune au dat seriile de portaltoi MAC (SUA), Jork, DAB şi Pillnitz
(Germania), Budagovschi (Rusia), P10 /Ln/9 Pajam (Franţa).
În prezent, pe plan mondial se utilizează pentru măr următorii portaltoi:
- Seria M (East Malling): M9; M26 şi M27 – cu caracteristicile deja
prezentate;
- Seria MM (Malling Merton): MM106; MM111;
- Seria MAC: Mark (Mac 9); Mac 24;
- Seria CG: Novole;CG10; CG47; CG60; ECC.
- Seria P: P1; P2; P16; P18; P22;
- Seria Budagowski: Bud 9; Bud 490; Bud 491;
- Seria Ottawa: Ottawa 3; Ottawa 8;
- Seria Jork: Jork 9;
- Seria Pillnitz: Pi 80; Superter 1, 2, 3.
Clone ale portaltoiului M9; M9 EMLA; M9a; B20; Pajam 1 (Lancep); Pajam
2 (Cepiland); M9-337; M9-338; M9-339.
Alţi portaltoi: Bemali; Robusta 5.
Dintre aceste serii s-au individualizat clone valoroase care imprimă pomilor
o creştere mai redusă decât portaltoii mai vechi, au o ancorare în sol mai bună
permiţând cultura fără sistem de susţinere, au o rezistenţă mai mare la ger
facilitând extinderea culturii mărului în zone cu restricţii pentru alţi portaltoi şi
sunt mai rezistenţi la arsura bacteriană şi putregaiul coletului.
De o importanţă deosebită sunt portaltoi liberi de virusuri (Pajam 1,2,3).
PARTICULARITĂŢILE DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE
ALE MĂRULUI
Sistemul radicular
Creşterea sistemului radicular depinde de portaltoi, soi, însuşirile fizicochimice
şi sistemul de întreţinere ale solului precum şi de alţi factori.
În general, sistemul radicular al mărului este destul de superficial în
comparaţie cu alte specii pomicole.
32
Portaltoii generativi şi cei vegetativi de vigoare mare (A2, M25, M11)
dezvoltă un sistem radicular profund, cu rădăcini de schelet şi semischelet
viguroase şi cu marea masă a rădăcinilor active situate în stratul de sol cuprins
între 20-60 cm. O parte dintre rădăcinile principale pot ajunge la adâncimi de 2-4
m, iar unele chiar până 9 m. În această situaţie nu se impune montarea sistemului
de susţinere. Portaltoii vegetativi de vigoare slabă M9, M27, G21, Voineşti 2 etc.
dezvoltă un sistem radicular mult mai slab cu masa rădăcinilor active plasate în
stratul de sol de 10-30 cm. În acest caz se impune susţinerea pomilor cu tutori sau
spalieri, pentru a se evita dezrădăcinarea lor de vânturi sau sub greutatea fructelor.
Extinderea sistemului radicular este mai mare şi mai rapidă decât a coroanei,
ajungând să depăşească de 2-3 ori raza proiecţiei coroanei la pomii maturi.
Metabolismul rădăcinilor se declanşează când temperatura în sol depăşeşte
0,4oC, devine perceptibilă la 1,0-1,5oC, satisfăcătoare la 7-9oC şi maximă la 18-
23oC când se alungesc cu 3-9 mm. Peste 25oC în sol ritmul de creştere încetineşte
şi se reia toamna până la îngheţarea solului. Conţinutul în oxigen al solului trebuie
să fie mai mare de 6-8%. În cadrul ciclului anul, se observă două creşteri mai
intense a rădăcinilor, unul primăvara şi altul toamna, o reducere a ritmului de
creştere în timpul verii şi o stagnare pe timpul iernii. Rădăcinile la măr încep să
crească primăvara înaintea dezmuguritului şi îşi continuă creşterea după căderea
frunzelor.
Forma şi dimensiunile coroanei – sunt caracteristice soiului.
Coroanele pot fi sferice sau globuloase (Creţesc, Pătul, Jonathan), larg
piramidale (Starking delicious), invers piramidale (Parmen auriu, Wagener
premiat), pletoase (Granny Smith) sau chiar columnară (Wijcik, Walz, Bolero
etc.).
Vigoarea merilor cultivaţi este foarte variată, fiind determnată de soi,
portaltoi, factori de mediu, agrotehnica folosită etc. Vigoarea foarte diferită a
soiurilor existente în cultură a permis gruparea lor în mai multe categorii: soiuri
foarte viguroase (Frumos de Boskoop, Gravenstein); viguroase (Voinea, Frumos
de Voineşti, Auriu de Bistriţa); vigoare mijlocie (Romus 3, James Griéve, Pionier,
Idared, Golden delicious); submijlocie (Gloria, Fălticeni, Romus 1); slabă
(Starkrimson, Wagener premiat, Golden spur, Delia).
33
Capacitatea de ramificare. Unele soiuri (Jonathan, Kaltherer Böhmer,
Granny Smith) au capacitatea de ramificare mare, altele mijlocie (Golden
Delicious) sau slabă (Wagener premiat, Starkrimson).
Soiurile care ramifică slab şi rodesc pe ramuri scurte formează coroane rare
şi mai înguste, cele care ramifică puternic şi rodesc pe ramuri lungi formează
coroane mari, dese şi largi, de regulă mai slab luminate.
Specificul fructificării mărului
Studiul variabilităţii, în cadrul speciei măr, arată o diversitate continuă de
caractere implicate în definirea habitusului şi a tipului de fructificare.
Tipul de fructificare este caracterizat prin volumul zonei productive, prin
amplasarea ramurilor de rod pe lemn mai tânăr sau mai în vârstă, precum şi prin
evoluţia zonei productive în coroană.
În bibliografia mai veche soiurile din România au fost grupate în patru tipuri
de fructificare.
În urma avansării cercetărilor şi apariţiei soiurilor noi, considerăm că a
apărut şi un al cincilea tip de fructificare – cel columnar. Y. Lespinasse (1992)
identifică patru tipuri de fructificare eliminând tipul II şi ordonând soiurile astfel:
tipul I – columnar, II – spur, III – standard, IV – plângător.
Vom prezenta în continuare cele două variante de tipuri de fructificare.
Tipul I de fructificare - cuprinde soiuri de tip “spur” (Starkrimson, Golden
spur, Wagener premiat). Aceste soiuri au o vigoare redusă şi capacitate slabă de
ramificare, de regulă nu formează subşarpante şi nici ramuri de semischelet.
Fructificarea se realizează aproape exclusiv pe ţepuşe, ramurile lungi apar ca
ramuri de prelungire a scheletului şi semischeletului. Lăstarii şi ramurile anuale
prezintă internoduri mai scurte, frunzele au mezofilul mai gros şi o capacitate mai
mare de sinteză.
Potenţialul productiv al ramurilor de semischelet este mai mare decât la alte
tipuri, dar apare mai accentuat fenomenul de alternanţă de rodire la pomii maturi
datorită epuizării vetrelor de rod. Produc fructe de calitate.
Tiupl II de fructificare - se întâlneşte la soiurile Parmen auriu, Glochard,
Renet gri de Canada. Această grupă se caracterizează printr-o zonă de fructificare
ceva mai mare şi mai depărtată de ax şi şarpantă, prezintă o dominanţă netă a
axului iar soiurile rodesc pe ramuri de rod scurte care sunt înserate pe ramuri în
34
vârstă de 2-5 ani. Creşterile au o tendinţă bazitonă când soiurile sunt altoite pe
portaltoi de vigoare mare sau mijlocie. Şi aceste soiuri sunt predispuse la
alternanţă de rodire.
Tipul III de fructificare – cuprinde majoritatea soiurilor aflate în cultură
(Jonathan, Golden delicious, Generos, Prima etc). Soiurile din această grupă au
pomi de vigoare mijlocie-mare, capacitate mare de ramificare şi cu fructificare pe
ramuri lungi (nuieluşe, mlădiţe) formează uşor subşarpante şi ramuri de
semischelet. Tăierile de fructificare sunt complexe şi necesită o rărire şi o
întreţinere permanentă a semischeletului. Axul este puternic iar coroana are forma
de trunchi de con.
Fig. 1. - Tipuri de fructificare la măr
(După Y. Lesspinasse, 1992, citat de V. Cociu, 1999)
Tipul IV de fructificare – este specific unui număr redus de soiuri cum ar fi:
Frumuseţea Romei, Granny Smith, Florina şi se caracterizează prin:
- fructificare pe ramuri lungi (mlădiţe şi nuieluşe) care se arcuiesc sub
greutatea fructelor căpătând un aspect pletos (plângător);
- coroana este deasă, semischeletul se degarniseşte, iar zona productivă se
depărtează de ramurile de schelet;
- se manifestă destul de puternic fenomenul de acrotonie, pomii căpătând o
formă cilindrică.
Tipul columnar – este întâlnit la puţine soiuri Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan,
Tuscau, Telanou etc. şi se caracterizează prin:
- fructifică pe ţepuşe situate pe lemn cu vârsta de peste doi ani;
- capacitate de ramificare foarte redusă şi implicit un volum redus de
coroană productivă;
- creşterile vegetative anuale sunt reduse, internodiile sunt scurte, iar
ramurile anuale mai groase decât la soirile standard sau spur. Alternanţa de rodire
35
apare relativ repede. Pomologia franceză, prin Lespinasse (1992) descrie patru
ideotipuri arhitecturale (fig. 2.1): După V. Cociu şi colab. 1999.
- ideotipul 1 – columnar – se caracterizează printr-un ax garnisit, cu ramuri
scurte, dispuse pe toată lungimea trunchiului; necesită intervenţii sumare, însă are
tendinţa genetică spre alternanţă de rodire. Această caracteristică se transmite
simplu fiind dominată de o alelă dominantă. A fost identificată ca mutantă a
soiului Mc Intosh, de către O. Lapins şi R. Watkins în anul 1973. Obiectivele
principale ale ameliorării acestui tip au în vedere înlăturarea alternanţei şi sporirea
rezistenţei la boli. Soiuri: Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, etc.
- ideotipul 2 este tipul “spur” – caracterizat prin formare de ramuri scurte
ţepuşe sau “spur”, repartizate pe toată lungimea şarpantei; modul de creştere al
pomului este de tip baziton, portul este dresat. Pomul reprezintă o tendinţă
naturală de alternanţă de rodire. Soiuri: Starkrimson, Golden spus, Wagener
premiat.
- ideotipul 3 – “standard” este reprezantat de cele mai multe soiuri aflate în
cultură (Golden delicious, Jonathan, Generos, Prima etc.). Ramificarea de tip
mezoton este dispusă în jurul axului principal; fructificarea se face pe lemn de 2-4
ani.
- ideotipul 4 – se caracterizează printr-o slabă dominantă a axului ceea ce
favorizează dezvoltarea ramurilor fructifere laterale; fructificarea are loc pe
mlădiţe, iar pomul nu este predispus la alternanţă de rodire.
Cele patru ideotipuri referitoare la arhitectonica pomului, acoperă întreaga
gamă de soiuri cunoscute în ceea ce priveşte epoca de maturare, forma, mărimea,
culoarea şi alte caracteristici ale fructului.
Vârsta intrării pe rod (precocitatea) este influenţată de mai mulţi factori,
unii fundamentali (soi, portaltoi) alţii tehnologici (tăieri, fertilizatori, irigări, etc.).
În plantaţiile superintensive, altoite pe portaltoi de vigoare slabă, pomii
plantaţi cu început de coroană dau primele fructe chiar în anul plantării.
În anii II şi III de la plantare aceste soiuri dau producţii economice şi
constante.
Din acest punct de vedere, mărul a devenit una din cele mai precoce specii
concurând cu piersicul şi caisul.
Referitor la soiurile semiprecoce şi tardive acestea intră pe rod cu 1-2 ani
respectiv 3-4 ani mai târziu, iar producţii economice şi constante produc la 3-5
ani.
36
Tabelul 4.
Precocitatea soiurilor de măr
Vârsta intrării pe rod
Categoria
soiurilor
Exemple de soiuri Portaltoi
viguroşi
Portaltoi
semiviguroşi
şi slabi
Foarte precoce şi
precoce
Romus 1, 2; Pioner, Florina, Wellspur,
Starkrimson, Wagener, Goldenspur
3-5 ani 1-2 ani
Semiprecoce
Romus 3, Voinea, Generos Liberty, Priscilla,
Prima, Frumos de Voineşti;
6-7 ani 3-4 ani
Tardive Mc Free, Dayton, Domnesc, Pătul, Mc Intosh. 7-9 5-6 ani
Bibliografia mai veche preciza că mărul este o specie cu pronunţată rodire
alternativă. Afirmaţia este adevărată dacă se are în vedere soiurile mai vechi
precum şi o tehnologie depăşită.
În prezent, dintr-un studiu pe 20 soiuri şi 30 hibrizi, cele mai importante
pentru pomicultura României s-a ajuns la concluzia că 2/3 dintre acestea au un
indice de alternanţă mic (I.A.< 20) şi 1/3 sunt practic fără alternanţă de rodire
(I.A=0-5), (IA = A-B/A+B x 100).
Productivitatea şi calitatea fructelor reprezintă caracteristici de soi şi
portaltoi fiind influenţată de factorii ecologici şi tehnologici.
Sunt considerate soiuri productive: Frumos de Voineşti, Golden delicious,
Jonathan, Starkrimson, Florina, Pionier, Romus 2, Delia, Idared, Gloria, etc. Ceva
mai slab productive sunt: Romus 3, Close, Auriu de Bistriţa, Voinea, etc.
Calitatea fructelor este influenţată radical de soi. Studiile au demonstrat că
şi portaltoiul poate influenţa calitatea fructelor. Astfel portaltoii de vigoare mică
(M9, M26) imprimă fructelor demensiuni mai mari, cu maturare mai timpurie şi
capacitate de păstrare mai mică. Portaltoii mai viguroşi conduc la fructe mai mici,
cu o coloraţie mai bună şi o capacitate de păstrare mai bună.
Dintre ramurile de rod, nuieluşele asigură fructe de calitate mai bună.
Ramurile viguroase, puternice, situate pe suport solid, asigură fructe de calitate
superioară.
Durata de viaţă a pomilor este influenţată de portaltoi, soi, factorii ecologici
şi tehnologia de cultură. Soiurile viguroase altoite pe portaltoi viguroşi trăiesc 50-
37
60 ani şi dau producţii economice 30-40 ani. Cele de vigoare mijlocie altoite pe
portaltoi mijlocii trăiesc 40-50 ani şi dau producţii economice 20-30 ani, iar
soiurile de vigoare mică altoite pe portaltoi de vigoare slabă trăiesc 15-20 ani şi
dau producţii economice 10-15 ani.
Ciclul anual al mărului Mărul este o specie cu repausul relativ lung cu
înflorire târzie, după speciile drupaceae şi după păr. Există o variabilitate mare,
între primele soiuri care înfloresc (Romus 1, Romus 3, Saratom, Clar alb) şi
ultimele (Generos, Verzişoare, Leneş, etc.), înregistrându-se un interval de cca.
20-22 zile, cele din a doua grupă scapă de efectul brumelor şi îngheţurilor târzii.
Particularizând, afirmăm că mărul cultivat în sudul şi vestul ţării începe să
înflorească în a doua jumătate a lunii aprilie, iar în celelalte zone colinare sau
înalte înflorirea are loc în prima şi a doua decadă a lunii mai.
Polenizarea Soiurile de măr sunt în general, autoincompatibile (autosterile)
la polenizare. Autosterilitatea este de tip gametofit, particularitate ce determină
oprirea creşterii tuburilor polenice în treimea superioară a stilului.
Autopolenizarea are loc, totuşi, într-o foarte mică măsură, fără asigurarea unor
producţii de fructe şi nici măcar obţinerea unei generaţii mendeliene pentru studii
genetice.
Interfertilitatea este generală, soiurile polenizându-se reciproc. Există şi
excepţii, în care câteva perechi de soiuri intersterile şi care trebuie evitate la
înfiinţarea plantaţiilor comerciale (Starkind delicious cu Clar alb, Pătul cu Parmen
auriu, Gravenstein cu Creţesc etc.).
Ereditatea caracterelor. Mărul este o specie cu un caracter heterozigot
foarte pronunţat şi cu fecundare aproape în exclusivitate alogamă. Acest fapt
determină ca transmiterea în descendenţă a caracterelor să fie haotică, aleatorie.
Puritatea unui caracter în descendenţă este aproape imposibil de regăsit.
Cazurile de control monogamic sau oligogenic ale unor caractere, recent
descoperite includ: gena Vf (Malus floribunda 821) care controlează şi transmite
rezistenţa la rapăn în raport de segregare de aproximativ 1/1 (sensibil/rezistent)
sau gena m.a. care controlează aciditatea fructelor, în stare homozigotă, aceasta
conferind fructelor gustul dulce.
Căderea fiziologică a fructelor are loc în două etape: prima la 10-12 zile de
la polenizare şi a doua în luna iunie când fructele au diametrul de 8-12 mm.
Intensitatea de cădere este influenţată de mai mulţi factori (ecologici şi
tehnologici) şi poate influenţa producţia.
38
În cazul unei tehnologii improprii sau a unui accident climatic căderea
fructelor este masivă influenţând negativ producţia. În condiţii bune pomii reţin
un număr mai mare de fructe decât cele necesare unei producţii normale,
necesitând în această situaţie rărirea fructelor, pentru a se obţine o producţie
calitativ superioară.
Căderea prematură – este un fenomen negativ şi are loc de la intrarea
fructelor în pârgă până la recoltare. Acest fenomen are cauze diferite: seceta,
excesul de apă, atacul unor boli sau dăunători, temperaturile scăzute survenite
brusc, determinismul genetic etc.
Pentru a preveni căderea prematură este necesară o zonare corectă a
soiurilor, evitându-se zonele cu risc mare, protecţie fitosanitară corectă şi
efectuarea unor tratamente cu substanţe specifice – auxine (AIA, IBA, ANA –
2000 ppm) cu cca. o lună înainte de recoltat.
CERINŢELE MĂRULUI FAŢĂ DE FACTORII ECOLOGICI
Cerinţele faţă de lumină Faţă de acest factor, specia măr are pretenţii
moderate, cu excepţia zonelor premontane unde devine ceva mai exigent. Datorită
poziţiei geografice a ţării noastre (43o3' şi 48o15' latitudine nordică) se întrunesc
condiţii normale din punct de vedere al iluminării. Cu toate acestea, o bună
iluminare a coroanelor realizată prin alegerea formei optime, corelarea distanţelor
de plantare cu habitusul pomului, amplasarea în teren a parcelelor şi a rândurilor,
conduce la obţinerea unor fructe de calitate superioară, cu un surplus de substanţe
biochimice şi o colorare mai intensă.
Cerinţele mai mari faţă de lumină ale mărului se înregistreză la înflorit şi în
ultimile 3-4 săptămâni înainte de recoltare.
În condiţii de lumină insuficientă pomii sunt mai sensibili la atacul unor boli
şi dăunători, mai puţin rezistenţi la iernare, se degarnisesc iar fructele au o calitate
inferioară.
Indicele foliar al mărului este cuprins între 2,2 şi 6,1 şi este considerat foarte
mic, comparativ cu alte specii, în special cereale.
Sistemul de plantaţie influenţează şi conversia luminii solare astfel:
- în plantaţiile extensive de măr coeficientul de conversie a radiaţiei solare
fotosintetic active este de 1,26-1,31%, iar producţia de 17,6-18,5 t/ha:
39
- în plantaţiile intensive coeficientul radiaţiei solare (k) este sub mediu 1,64-
1,90% iar producţia fiind de 23,7-30 t/ha;
- în plantaţiile superintensive, k=2,082% ceea ce corespunde unei valori
medii precum şi unei recolte de 36,3-37,5 t/ha (V.I. Babuc 1992).
O bună iluminare corespunde formelor de coroană zvelte cordon, fus etc. şi
celor aplatizate. Formele de conducere şi celelalte elemente tehnologice trebuie să
asigure un nivel de interceptare şi distribuire a luminii egal cu necesarul fiziologic
al plantei (cca. 700 Kmol m2s-1) şi nu mai mare. Acesta este punctul de saturaţie al
speciei măr care se corelează cu cel de compensare.
Excesele de lumină la această apecie, pe lângă faptul că sunt inutile, pot
avea chiar efecte negative, inducând în condiţii de deficit hidric închiderea
stomatelor şi reducerea schimbului de gaze iar în caz de exces hidric intensificarea
transpiraţiei.
Experienţele proprii ne-au demonstrat că tăierile “în verde” influenţează
pozitiv receptarea luminii şi implicit calitatea fructelor.
Cerinţele faţă de căldură – mărul are pretenţii moderate, faţă de
temperatură, dând rezultate bune în zone în care temperatura medie anuală este
cuprinsă între 8 şi 9,5oC, dar poate creşte şi fructifica satisfăcător şi în regiuni cu
temperaturi medii de 7,5-7,9oC.
Cerinţele faţă de temperatură diferă de la soi la soi. Soiurile din grupa
Starking delicious au exigenţe mai mari faţă de căldură, în timp ce soiurile
Frumos de Boskoop, Kaltherer Bohmer, James Grieve, Pătul, Creţesc, Mc Intash
etc. sunt mai puţin pretenţioase.
Pragul biologic al mărului este de 8oC, iar cel pentru deschiderea în masă al
florilor este de 11oC.
Temperatura optimă de germinare a polenului este de 21-27oC iar cea
minimă de 10oC. Soiurile mai pretenţioase la temperatură au nevoie pentru
înflorire de 15-17oC temperatură medie zilnică fapt cu o importanţă deosebită
asupra zonării acestor soiuri. În zonele în care aceste temperaturi nu se realizează,
producţiile sunt mai mici atât calitativ cât mai ales cantitativ.
Media temperaturilor din timpul perioadei de vegetaţie a mărului terbuie să
fie cuprinsă între 12 şi 19oC. Soiurile de vară au nevoie de o temperatură medie de
cca. 12oC iar cele de toamnă şi iarnă de peste 15oC. Unele soiuri (ex. Granny
40
Smith, Rădăşeni) au nevoie de o sumă a temperaturilor mai mare pentru a-şi
matura fructele.
Mărul este o specie foarte rezistentă la ger, partea epigee suportând în
perioada de repaus –33oC ... -35oC iar cea hipogee –7oC ... -12oC.
Rezistenţa la îngheţurile târzii de primăvară depinde de stadiul fenologic: la
dezmugurire –5oC până la –6oC; la buton floral –3,9oC; la apariţia petalelor
–3,3oC; în plină floare –2,2oC şi imediat după legarea fructelor –1,7oC.
Necesarul de frig al mărului (temperaturi pozitive joase 1÷7oC) se situează
între 400 ore (Winter Bonana, Anna, Primicia) şi 1500 ore (Northern Spy,
Frumuseţea Romei). Majoritatea soiurilor se încadrează în necesarul de 800-1000
ore.
Acest necesar de frig are importanţă în a activa unii biostimulatori care au
rolul de a scoate mugurii din stadiul de repaus.
În situaţia că nu se realizează necesarul de frig se decalează pornirea în
vegetaţie a pomilor, înflorirea este eşalonată şi anormală, florile prezintă
malformaţii, legarea este slabă etc.
Necesarul de frig constituie un factor restrictiv în cultura mărului mai ales
pentru zonele calde ale globului. Dacă ne referim la România precizăm că soiurile
cu o nevoie mare de frig nu sunt recomandate pentru cultura în Bărăgan sau
Dobrogea.
La nivel mondial au fost create soiuri cu pretenţii mici faţă de necesarul de
frig (Primicia, Galicia, Centenaria, Adina, Marquesa etc.) făcând, astfel, posibilă
cultivarea mărului în zone mai calde (Africa de sud, Australia, Brazilia, Chile
etc.).
O importanţă deosebită pentru colorarea fructelor o are diferenţa de
temperatură de la zi la noapte din timpul maturării fructelor. Optim ar fi ca acest
contrast să fie de 8-12oC mai ales pentru soiurile care se colorează mai greu
(Generos, Jonagold, Rădăşeni etc.).
Temperaturile mai ridicate din timpul maturării fructelor ce urmează după
perioade mai reci şi umede conduc la apariţi unor deranjamente fiziologice cum ar
fi: sticlozotatea, brunificarea internă, arsuri etc.).
Cerinţele faţă de apă - Mărul este o specie cu pretenţii ridicate atât faţă de
umiditatea din sol cât şi faţă de cea atmosferică. Rezultatele foarte bune în cultura
mărului se obţin în zonele unde precipitaţiile depăşesc 650-700 mm bine
41
distribuite în cadrul perioadei de vegetaţie. În condiţii de irigare mărul se
comportă bine şi în zona de stepă cu precipitaţii chiar sub 500 mm.
Coeficientul de transpiraţie (cantitatea de apă necesară pentru 1 kg
substanţă uscată) al mărului este de 170-300 kg fiind influenţat de umiditatea
relativă, lumină, temperatură şi vânt.
Perioadele de secetă cât şi excesul de apă din sol, sunt greu suportate de
măr, portaltoii franc şi cei de vigoare mare comportându-se cel mai bine în aceste
cazuri comparativ cu cei de vigoare slabă.
Umiditatea optimă a soiului pentru specia măr este de 70-75% din
capacitatea de câmp, iar cea relativă aerului de 70-80%. Soiurile din grupa Red
Delicious necesitând valori mai scăzute pentru umiditatea relativă (65-70%).
Soiurile au o comportare diferită faţă de necesarul de apă existând soiuri cu
cerinţe mai mari (Pătul, Creţesc, Frumos de Borkoop, Renet de Canada, Bohmer
Kaltherer, Rădăşeni) sau mai mici (Golden, Starkrimson, Jonathan) care pot
suporta chiar perioade mici de secetă.
Excesul de apă este greu de suportat de către măr şi nu trebuie să depăşească
10-14 zile în perioada de repaus relativ şi 4-5 zile în timpul perioadei de vegetaţie.
De asemenea, umiditatea atmosferică ridicată favorizează atacul unor boli foarte
periculoase (rapăn), micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie
împiedicând maturarea lemnului şi fructelor etc.
Soiurile de vară au nevoie de mai puţină apă decât cele de toamnă şi iarnă.
Perioadele critice pentru apă: creşterea intensă a lăstarilor şi creşterea
intensă a fructelor.
Nivelul apei freatice trebuie să se situeze la 1,2-1,5 m în cazul soiurilor
altoite pe portaltoi de vigoare slabă şi de 2,5-3,0 m în cazul portaltoilor viguroşi
cu înrădăcinare profundă.
Cerinţele faţă de sol. Cultura mărului reuşeşte pe o gamă largă de soluri,
atât ca textură (luto-argiloase, lutoase, luto-nisipoase), cât şi ca tip de sol
(podzoluri, soluri de pădure, cernoziomuri, aluviuni, negre de fâneaţă), datorită în
special multitudinii şi diversităţii portaltoilor.
Soiurile de măr altoite pe portaltoi vegetativi cer soluri fertile şi profunde,
iar în cazul portaltoilor franc pot fi folosite şi soluri mai sărace, dar bine drenate.
Un fenomen important, care influenţează reuşita culturii mărului este cel de
“oboseala biologică a solului” mai ales în plantaţiile intensive şi superintensive.
42
În cazul plantării mărului după el însuşi se recomandă luarea tuturor
măsurilor pentru a evita efectul acestui fenomen vegetativ.
Tabelul 5.
Parametrii chimici şi fizici optimi ai solurilor pentru
cultura mărului (după Davidescu, 1992)
Simbol Parametrii chimici şi fizici
PH Reacţia solului 5,5-7
V Gradul de saturaţie în baze % >60
T Capacitatea totală de schimb cationic (me/100g) 15-20
S Salinitatea (ppm) <200
Na Conţinutul în Na schimbabil (% din total) <5
H Conţinutul în humus (%) 2-3
Na/ha Rezerva de humus(t/ha) 120-180
Nt Conţinutul în N total (%) 0,25
C/N Raportul C/N 10-15
In Indicele de N 3-4
N. as Azot asimilabil (ppm) 50
P Fosfor potenţial asimilabil (ppm Al) 60-80
K Potasiu potenţial asimilabil (ppm Al) 200-300
Ca Conţinutul în calciu (%-CaCO3) 3
Ca a Conţinutul în calciu activ (%) 8
B Bor (H2O-ppm) 0,8-1
Zn Zn (EDTA-ppm) 0,7-1,2
Fe Fe (FeNH4-ppm) 2
As Adâncimea profilului de sol (cm) 100
Ve Volumul edafic util (%) 90
Ss Scheletul solului (%) 5-10
Tx Textura (% argilă) 20-30
Tx Textura (% praf) 15-20
Da Densitatea aparentă 1,5-1,4
Pt Porozitatea totală 40-60
Pa Porozitatea de aeraţie (% din volum) 16-30
Pm Permeabilitatea (mm/h) 2-3
Cau Capacitatea de apă utilă (m3/ha) 2500
RH Regimul hidric Percolativ
Nu sunt recomandate pentru cultura mărului solurile compacte, slab aerate,
cu exces de umiditate.
43
Alţi factori ecologici deosebiţi de importanţi în cultura mărului sunt: aerul,
expoziţia terenului, relieful altitudinea şi latitudinea. Toate acestea au influenţe
majore asupra metabolismului, producţiei şi calităţii fructelor (G. Grădinariu şi
colab., 1998).
Expoziţia terenului preferată de măr este cea sudică, sud-estică sau sudvestică
pentru zonele colinare şi înalte şi cea vestică, nord-vestică şi chiar nordică
pentru zonele de stepă. Pe pante mărul se plantează în treimea inferioară sau
medie.
2.3. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Specificul producerii materialului săditor
Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia care
beneficiază de cea mai largă gamă de portaltoi. Portaltoii folosiţi au fost descrişi
în subcapitolul 2.2.
Pentru obţinerea de pomi cu vigoare mijlocie şi mare, mărul se altoieşte pe
portaltoi franc sau vegetativ de vigoare mare care dau rezultate bune pe terenurile
în pantă, slab fertile.
Înmulţirea portaltoilor franc se face prin sămânţă în şcolile de puieţi
obţinându-se o producţie de peste 250.000 buc/ha.
Înmulţirea portaltoilor vegetativi se poate face prin marcotaj vertical (M26,
M9) sau orizontal (MM106, M25, A2). Se obţin cca. 80.000 marcote/ha.
Portaltoii vegetativi se pot obţine şi prin butăşire în uscat sau verde cu
randamente cuprinse între 60 şi 70%.
Micropropagarea “în vitro” se face relativ bine la portaltoiul MM106 mai
slab la M26 şi greoi la M9. La noi în ţară această metodă se utilizează numai pentru
a produce portaltoi liberi de boli virotice, necesari pentru înfiinţarea plantaţiilor
mamă.
În câmpul I al şcolii de pomi, mărul creşte încet, încât în unii ani puieţii
portaltoi nu ajung la grosimea necesară pentru altoire. În aceste cazuri trebuie să ii
se administreze îngrăşăminte suplimentare cu azot.
44
Creşterea soiurilor de măr în pepinieră este în general uniformă cu excepţia
unor soiuri ca Golden spur, Mutsu, Red Melba, Starkrimson care prezintă un
material neuniform. Înălţimea pomilor în câmpul II depăşeşte de obicei 1,5 m cu
exepţia unor soiuri spur care ating înălţimi doar de 75-85 cm.
Majoritatea soiurilor dau lăstari anticipaţi pe toată lungimea vergii, fapt ce
uşurează formarea coroanei încă din câmpul II. Soiurile Mutsu, Red Melba,
Starkrimson dau lăstari anticipaţi puţini iar soiurile Idared şi Wagener dau lăstari
anticipaţi scurţi.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Mărul va fi plantat numai în sistem intensiv (500-1250 pomi/ha) sau superintensiv
(peste 1250 pomi/ha) şi rar, în cazuri speciale, în sistem extensiv (300-400 pomi/ha), pe
aliniamente, pe terenuri accidentate din zonele înalte când se utilizeaz ă soiuri şi portaltoi
foarte viguroşi.
Pentru plantaţiile superintensive se pretează soiurile de vigoare slab ă-tip spur
(Golden spur, Wagener premiat, Starkrimson) tipul columnar (Wijcik, Wolz, Bolero etc.)
şi cele submijlocii şi mijlocii, altoite pe portaltoi de vigoare foarte slab ă. Pomii se conduc
sub formă de fus subţire, cordon vertical, tufă ameliorată, solen etc. Distan ţe de plantare:
3-4 m între rânduri şi 1-1,5 m între plante pe rând. Se planteaz ă pe terenuri fertile, plane.
Pentru plantaţiile intensive se pot folosi majoritatea soiurilor aflate în cultur ă în
special cele din tipurile de fructificare II, III şi chiar IV altoite pe portaltoi de vigoare
mijlocie. Pomii se conduc sub forme aplatizate, piramidale cu volum redus sau alte forme
mai noi: tatura, tesa, etc. Plantaţiile se pot amplasa pe terenuri cu panta mic ă (<15%).
Distanţele de plantare: 4 x 3m sau 4 x 2m.
Pentru plantaţiile extensive distanţele de plantare sunt de minim 5 x 4m.
Pe terenurile cu pantă mare, se pot înfiinţa plantaţii cu alei de trafic tehnologic
(S.C.P.P. Fălticeni ş.a.) evitând astfel manipulările mari de sol foarte costisitoare şi
neproductive.
În vederea plantării terenul se va pregăti prin: desfundat sau scarificat, fertilizarea
de bază (40-60 t gunoi de grajd + îngrăşăminte chimice pe bază de fosofr şi potasiu),
dezinfecţia terenului şi organizarea interioar ă. Urmeaz ă s ăpatul gropilor şi plantarea
propriu-zisă. Pentru reuşita culturii este bine să se urm ăreasc ă to ţi parametrii inclu şi în
tabelul 5.
Plantarea pomilor este bine să se facă toamna. Prim ăvara se va planta numai pe
terenurile reci şi grele sau în zonele în care în urma înghe ţului survine toamna, foarte
repede.
45
Întrucât soiurile de măr sunt în marea lor majoritate autosterile în parcel ă se
plantează alternativ 2-4 soiuri autofertile (tabelul 6.) alternând câte 6-8 rânduri din
soiul de bază cu un rând din soiul polenizator.
Alegerea formei de coroană se face funcţie de particularităţile soiurilor
folosite la plantare (vigoare, capacitate de ramificare), a portaltoiului (vigoare,
înrădăcinare), a pretenţiilor faţă de lumină şi a fertilităţii soiului.
În toată perioada de formare a coroanelor, trebuie să predomine operaţiile de
modificare şi dirijare a poziţiilor ramurilor de schelet şi semischelet, tăierile
reducându-se la minimum. Indiferent de forma de coroană aleasă operaţiile în
verde trebuie să predomine faţă de cele efectuate în perioada de repaus.
Tabelul 6
Polenizatorii principalelor soiuri de măr
(după N. Branişte)
Soiul de polenizat Principalele soiuri polenizatoare
Ancuţa, Ardelean, Aromat de vară Jonathan, Golden delicious, Starkrimson
Delicios de Voineşti Jonathan, Idared, Starkrimson
Delia Jonathan, Golden delicious
Florina Jonathan, Idared, Prima, Pionier
Fălticeni Starkrimson, Golden spur
Frumos de Voineşti Jonathan, Idared, Prima
Generos Prima, Pionier, Romus 3, Jonathan
Golden delicious Florina, Granny Smith, Idared, Jonathan
Gloria Jonathan, Idared, Golden delicious
Granny Smith Florina, Golden delicious, Idared
Idared Golden delicious, Granny Smith, James Griéve, Jonathan
Jonathan Golden delicious, Idared, Wagener
James Griéve Idared, Frumos de Voineşti
Mutsu Red delicious, Granny Smith, Prima
Pionier Idared, Florina, Generos, Romus 3
Romus 1, 2, 3 Prima, Pionier, Jonathan, Stark Earliest
Starkrimson Florina, Golden delicious, Granny Smith, Idared, Jonathan
Wagener premiat Starkrimson, Jonathan, Golden delicious
46
Tăierile de fructificare
Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de particularităţile soiului,
vârsta şi starea fiziologică a pomilor, încărcătura pomilor cu muguri de rod şi este
obligatoriu de a se efectua anual.
Prin tăierile efectuate se urmăresc mai multe aspecte: menţinerea coroanelor
în volumul proiectat, rărirea coroanelor pentru a favoriza o iluminare
corespunzătoare în toată coroana, normarea încărcăturii de rod şi eliminarea
ramurilor rupte, bolnave, lacome, concurente etc.
La începutul perioadei de rodire, în condiţii favorabile de agrotehnică,
pomii diferenţiază un număr mai mic de muguri de rod, iar creşterile sunt
viguroase. În această perioadă tăierile se vor limita la suprimarea ramurilor de
prisos, evitându-se scurtările care provoacă ramificarea, conducând la îndesirea
coroanei. Creşterile anuale vor fi dirijate prin înclinări şi arcuiri în vederea
garnisiri lor cu muguri de rod.
În perioada de maximă producţie pe măsură ce creşterile vegetative devin
din ce în ce mai slabe şi încărcătura de rod este mare, intensitatea tăierilor creşte,
predominând scurtarea elementelor de schelet, semischelet şi de rod. Prin aceste
tăieri se stimulează apariţia de noi ramuri, se restabileşte echilibrul între creştere şi
rodire.
Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de încărcătura pomilor cu
mugurii de rod. Când aceştia sunt în exces, semischeletul se scurtează mai intens,
volumul coroanei poate fi redus mult. Dacă în anii fără fructe pomii se taie intens,
ei vor forma lăstari viguroşi, care diferenţiază puţin mugurii de rod. Pentru
obţinerea unor producţii mari şi de calitate se consideră că pomii aflaţi în plină
producţie trebuie să formeze lăstari cu lungimea de 30-40cm, la fiecare fruct să
revină 30-50 frunze, iar ramurile de semischelet să fie tinere (în vârstă de 2-4 ani).
Tăierile de fructificare la soiurile standard se efectuează ţinând seama de
următoarele aspecte:
- se apreciază starea fiziologică a pomilor (lungimea creşterilor, încărcătura
de rod, starea fitosanitară);
- ramurile de semischelet se tratează diferenţiat la nivelul coroanei.
Din partea superioară a coroanei se elimină ramurile de semischelet
viguroase cu unghiuri de ramificare mai mici de 30o, care favorizează creşterea,
fiind reţinute numai ramurile de vigoare mică şi mijlocie. În partea bazală a
coroanei se elimină ramurile de semischelet de vigoare mică şi se păstrează cele
47
cu vigoare mare, oblice cu unghiuri de 30-40o. Ramurile de semischelet rămase în
coroană vor fi scurtate corespunzător;
- creşterile anuale de prelungire, viguroase (50-60 cm) se reduc cu 1/3 din
lungime, iar în cazul când pomii sunt supraîncărcaţi cu rod şi creşterile anuale de
prelungire sunt slabe (20-25 cm), acestea se scurtează cu 2/3 din lungime.
Ramurile anuale de prisos se suprimă la inel;
- ramurile de rod de pe semischelet se tratează diferenţiat în funcţie de tipul
acestora şi anume: în anii cu încărcătura excesivă de muguri de rod nuieluşele şi
smicele se răresc la 10-15 cm; mlădiţele cu puţini muguri de rod se răresc, iar cele
cu mai mulţi muguri de rod se scurtează la 2-3 cm. Vetrele de rod se simplifică,
eliminând porţiunile cu coturi şi păstrând 1-2 ramuri de rod;
- se suprimă ramurile concurente, cele cu poziţie epitonă, hipotonă şi o parte
din cele laterale. Ramurile laterale care se reţin în vederea transformării lor în
ramuri de semischelet trebuie să fie distanţate la 30-50 cm;
- ramurile “lacome”, care apar în perioada de maximă rodire, ca urmare a
unor tăieri greşite sau datorate formării arcadelor de rodire (arcuirea ramurilor de
semischelet) sunt tratate în funcţie de poziţia lor; cele care au o poziţie exterioară
şi dispun de spaţiu suficient se scurtează pentru ramificare, restul se suprimă de la
inel.
Întreţinerea solului
Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol,
porozitatea stratului superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc.
şi prin aceasta are un efect direct asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii
acesteia (G. Grădinariu, 1994).
Cel mai ridicat şi eficient sistem de întreţinere a solului în plantaţiile
intensive şi superintensive, din zonele cu precipitaţii abundente, este înierbarea
intervalelor dintre rânduri, combinată cu lucrarea pe rândul de pomi. În
cazul
înierbării intervalelor se aplică 4-6 cosiri, iar iarba rezultată se lasă ca mulci.
Se mai foloseşte ogorul lucrat întrerupt pe terenurile fără pericol de
eroziune, sistem în care mobilizarea solului se face prin lucrări superficiale până
în luna august, după care se lasă să se înierbeze intervalele.
În livezile clasice situate pe pante nemecanizabile solul se lucrează în copcă
la 20-25 cm adâncime toamna, iar în perioada de vegetaţie se aplică 2-3 praşile.
48
Erbicidarea pe răndurile de pomi este o soluţie de perspectivă. Se
erbicidează o fâşie lată de 1-2 m, funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului
fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat.
Pentru plantaţiile superintensive se poate folosi şi sistemul de mulcire a
solului fie cu materiale organice (iarbă, paie, rumeguş neutru etc.) sau sintetice
(folii, ţesături etc.).
Pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului din ţara noastră se
recomandă folosirea benzilor înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă
cele mai moderne tehnologii din ţări cu pomicultură avansată recomandă covorul
înierbat pe întreaga suprafaţă pentru obţinerea fructelor de calitate superioară.
Ogorul lucrat, pe lângă avantajele cunoscute, prezintă multe dezavantaje
atât tehnologice, cât şi bio-pedologice şi fizico-mecanice. Această metodă se
recomandă în zonele aride, neirigate etc.
Fertilizarea plantaţiilor de măr
Fertilizarea în plantaţiile de măr presupune şi o analiză a factorilor care
condiţionează absorbţia elementelor minerale de către rădăcini.
În prezent, există o serie de elemente care permit conceperea mai raţională a
tehnicii de fertilizare, luând în considerare variabilele pe care tehnicile de cultură
şi irigaţia le introduc în actualele sisteme culturale
În plantaţiile tinere de măr (2-3 ani) dozele de îngrăşăminte ce se aplică
trebuie să fie moderate sau chiar pot lipsi, dacă fertilizarea de bază s-a efectuat
corect şi solul este bine aprovizionat cu elemente nutritive. Dacă aceşti parametri
nu sunt îndepliniţi, atunci se va fertiliza anual cu circa 80 kg N, 60 kg P2O5 şi 40
kg K2O s.a/ha. Odată la 2-3 ani se va administra 20-30 t/ha gunoi de grajd.
Se recomandă ca aplicarea acestor îngrăşăminte să se realizeze numai pe
rândurile de pomi, în benzi a căror lăţime creşte progresiv cu vârsta pomilor.
În plantaţiile pe rod se vor administra 30-40 t/ha gunoi de grajd odată a 3-4
ani, iar anual 100-150 kg N, 60-100 kg P2O5 şi 60-80 kg K2O la hectar, funcţie de
fertilitatea solului, încărcătura de rod, vârsta pomilor etc.
În funcţie de momentul în care azotul este făcut disponibil se modifică în
mod considerabil comportamentul vegetativ şi productiv al mărului. Azotul
stimulează producţia totală de substanţă uscată mai ales dacă este disponibil în
perioada iunie-iulie, când substanţa uscată produsă este orientată cu precădere
49
spre structurile permanente ale pomilor (tulpină, ramuri de schelet şi rădăcini).
Dezvoltarea vegetativă superioară, astfel indusă, determină un mai mare consum
hidric, de care depinde rata mai mare a absorbţiei calciului şi potasiului, îndeosebi
în intervalul iulie-august.
Diferenţierea mugurilor de rod este influenţată net de disponibilităţile de
azot în perioada iunie-septembrie a anului precedent.
Forma de azot utilizată influenţează în mod considerabil reacţia plantelor la
fertilizare, chiar şi în condiţiile aplicării unor doze egale. În general, forma nitrică,
stimulează activitatea vegetativă mai mult decât forma amoniacală.
Totodată, forma amoniacală favorizează acumularea azotului şi fosforului în
frunzele de măr în timp ce forma nitrică conduce la acumularea unor cantităţi
sporite de calciu.
În general, elementele nutritive sunt furnizate pomilor prin intermediul
solului, în diferite moduri: prin aplicare generalizată sau localizată, la suprafaţă
sau încorporate. Alegerea între un mod sau altul poate depinde de metodele de
întreţinere a solului, metoda de irigare etc.
Aplicarea îngrăşămintelor se mai poate realiza la nivelul părţilor aeriene.
În toate cazurile, cantităţile de îngrăşăminte ce se vor aplica, vor fi calculate
în urma cartării agrochimce a solului, analizelor de fructe şi frunze etc. În urma
acestor analize, precum şi altora efectuate mai mulţi ani consecutivi s-a ajuns la
concluzia că pentru o plantaţie superintensivă de măr (2.500 pomi/ha), amplasată
pe un sol cernoziom cambic întreţinut ca ogor lucrat în zona de N-E a României
se recomandă următoarea conduită de fertilizare: N200, P180, K300, Ca250,
Mg80 kg s.a/ha, completată cu o normă de irigare de 1500 m3/ha (G. Grădinariu,
1994).
Irigarea plantaţiilor
Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, .sa
ajuns la concluzia că irigarea mărului presupune aplicarea de udări frecvente cu
norme mici de apă, pentru asigurarea unei cantităţi optime în anumite zone ale
sistemului radicular, care sunt în măsură să susţină metabolismul pomilor la un
nivel ridicat. Ca urmare este indicat să se utilizeze metode de irigare localizată, la
suprafaţă sau subteran, în funcţie de tipul de sol şi mai ales, de condiţiile
climatice.
50
În livezile tinere de măr situate în zonele de stepă şi silvostepă, pentru pomi
şi portaltoi vegetativi cu înrădăcinare superficială se folosesc 200-250 m3/ha apă
la o udare, pentru umectarea solului până la adâncimea de 35-40 cm. Pentru pomii
cu înrădăcinare mai profundă se utilizează cantităţi mai mari de apă la o udare
(300-350 m3/ha), pentru a se umecta solul pe o adâncime de 50-60 cm. Numărul
de udări variază de la 2-3 până la 4-5 funcţie de perioadele de secetă.
În livezile pe rod se aplică 4-5 udări cu cantităţi de apă cuprinse între 400-
700 m3/ha. Momentele de aplicare a udărilor sunt: înainte de dezmugurit (dacă
iarna a fost secetoasă); la 15-20 zile după legarea fructelor; după căderea
fiziologică din iunie, în timpul creşterii intense a lăstarilor; la 20-25 zile înainte de
recoltatul fructelor şi după recoltare pentru aprovizionarea solului.
În condiţiile ecologice de NE a României, pentru optimizarea umidităţii din
sol la cultura intensivă a mărului este necesară o normă de irigare de 900
m3/apă/ha pentru metoda de irigare localizată (prin picurare) şi de 1500 m3/ha
pentru udarea prin aspersiune deasupra coroanei. Pentru celelalte metode (prin
scurgere la suprafaţă) este necesară o normă de irigare de 2000 m3/ha administrate
în minim 4 reprize mai ales în perioadele critice pentru pomi (G. Grădinariu,
1994).
Îngrijirea recoltelor
Pentru obţinerea unor fructe de calitate şi cu capacitate bună de păstrare este
necesar să se intervină prin anumite lucrări care să normeze încărcătura de rod, să
prevină căderea prematură a fructelor şi să reducă apariţia unor deranjamente
fiziologice în perioada postrecoltă.
În cultură există soiuri care îşi autoreglează singure încărcătura de rod, prin
căderea fiziologică şi la care nu trebuie intervenit decât prin tăieri.
Rărirea manuală se efectuează din faza de boboci florali sau flori scuturate
până la cea de fructe legate (cu diametrul până la 1 cm). Această rărire timpurie
influenţează pozitiv calitatea producţiei şi stimulează diferenţierea mugurilor.
Rărirea mai tardivă, când fructele au 3-4 cm diametru, influenţează pozitiv
calitatea recoltei însă are efecte minime asupra diferenţierii mugurilor micşti. Se
mai poate efectua o rărire tardivă cu dublu efect: obţinerea de fructe cu calităţi
superioare şi valorificarea industrială a celor rărite.
51
Toate aceste metode de rărire manuală se practică din ce în ce mai puţin în
plantaţiile industriale, datorită consumului excesiv de forţă de muncă.
Rărirea mecanică constă în distrugerea unei părţi din flori sau fructe prin
lovituri mecanice succesive cu prăjini căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă sub
presiune, scuturătorul cu aer comprimat Stormas, vibratorul portativ Homelite cu
1000-1500 vibraţii pe minut (la 30-40 zile după înflorit) – după Costa, 1974.
Epoca optimă pentru această intervenţie este când fructele au diametrul de cca. 20
mm. Înaintea răririi mecanice se elimină ramurile pendente care resimt mai slab
vibraţiile.
Prin această metodă se reduce timpul de lucru cu 8-10% (Baldini, 1986). Şi
această metodă este greu de realizat, iar rezultatele nu sunt întotdeauna cele
aşteptate ceea ce face să se folosească tot mai puţin.
Rărirea chimică este cea mai modernă, mai eficientă şi mai ieftină dintre
toate metodele. Această metodă se aplică la măr atât florilor cât şi fructelor şi
constă în efectuarea a 1-2 stropiri.Prima în timpul înfloritului iar următoarea la 14-
21 zile. În acest sens se utilizează substanţele D.N.O.C., NAD sau Carbaryl.
Există şi alte substanţe ce se folosesc tot în acest scop: Geramid, Etephan, Ethrel,
Ana.
Dintre produsele româneşti, rezultate bune au dat Norchim şi Amid 80,
sintetizate la Institutul de chimie Cluj Napoca de către cercetătoarea Teodora
Panea. Experienţele s-au efectuat cu mai multe soiuri de măr la S.C.P.P. Iaşi (G.
Grădinariu, M. Istrate, 1994, 1995), ajungându-se la câteva concluzii importante:
- nu toate soiurile “răspund” identic la răritul chimic (cel mai sensibil şi cu
rezultate contradictorii s-a dovedit a fi soiul Starkrimson);
- dozele aplicate trebuie să fie diferite, funcţie de soi şi încărcătura de fructe
(tabelul 7);
- condiţiile climatice din momentul aplicării influenţează hotărâtor efectul
tratamentului;
- aplicarea răritului chimic se va efectua numai după cercetări atente, cu
mult discernământ, deoarece s-a constatat o oarecare fitotoxicitate mai ales la
pomii şi frunzele tinere.
52
Tabelul 7.
Rărit chimic-doze recomandate
(după G. Grădinariu, 1995)
Soiul
Norchim
(ml/100 l apă)
Amid 80 (Rarex)
(g/100 l apă)
Golden Delicious 120 80
Wagener premiat 100 60
Idared 80 60
Starkrimson 60 30
O altă substanţă care a dat rezultate în răritul fructelor la specia măr este şi
acidul alfanaftilacetic (Rodofix). Acesta se aplică atunci când fructul central din
inflorescenţă are un diametru de 10-14 mm.
Se recomandă a se folosi acest produs numai atunci când naftilacetamida nu
se poate aplica din cauza timpului neprielnic, de exemplu.
Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare.
Există în pomicultură soiuri ale speciei măr, care datorită unor carcteristici
genetice, dar şi datorită unor condiţii ecologice şi tehnologice deficitare, prezintă
fenomenul de cădere prematură. Funcţie de aceşti factori pot cădea cca. 20-30%
din fructe cu 2-3 săptămâni înainte de maturitatea de recoltare. Căderea fructelor
se poate datora acumulării excesive de etilenă sau scăderii conţinutului fructelor în
auxină (Wrieng şi Philips, 1973). Pentru evitarea acestui fenomen negativ se
efectuează tratamente cu diferite substanţe hormonale. Un produs românesc care a
dat rezultate satisfăcătoare este Norchimul. Acesta se aplică la soiurile de măr cu
cca. o lună înaintea recoltării în concentraţie de 2000 ppm. Alte substanţe care au
dat rezultate bune sunt: naftilacetamida-10 g/100 l apă, 1000-1200 l/ha soluţie,
acidul naphthylacetamidă + naftilacetamida-60 g/100 l apă, 100 l soluţie la hectar.
Acest tratament se efectuează când primele fructe încep să cadă şi trebuie să fie
repetat la 10-14 zile cu un timp de aşteptare de 10 zile.
Rugozitatea la soiul de măr Golden Delicious poate fi redusă sau chiar
combătută prin tratamente cu preparatele: Golclavc, Regulex (Comerani, 1980)
sau acidul giberilic A4+A7,25-50 ml/100 l apă. Acest produs trebuie să fie utilizat
după înflorit însă nu mai târziu de 30 zile ce urmează înfloritului.
53
Diminuarea atacului de Bitter-pit se relizează prin tratamente cu clorură de
calciu cristalină (0.6+un solvent în concentraţie de 0.05%) sau sub formă lichidă
(1%). Se vor efectua 2-4 tratamente cu 30-40 zile înainte de recoltat.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Mărul este una din speciile cele mai atacate de boli şi dăunători. După mai
mulţi cercetători (Parker, 1979, Way, 1988) la măr s-au întâlnit 80 de boli, 64
specii de insecte şi acarieni şi 8 specii de nematozi.
Aceste cifre sunt într-o dinamică permanentă, din nefericire în creştere. În
acelaşi timp trebuie să precizăm că nu toate aceste boli sau dăunători sunt prezente
în majoritatea zonelor de cultură a mărului şi nici acolo unde există nu toate
provoacă pierderi economice importante.
Dintre bolile cele mai importante, pagube sunt provocate de rapăn
(Endostigme inaequalis) şi făinare (Podosphaera leucotricha), iar dintre
dăunători: păduchele de San José, afide, păianjeni bruni sau roşii, viermele
merelor şi alţii.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la măr se face prin aplicarea a două
tratamente în perioada de repaus cu unul din produsele: Oleoecalux 1,5%, zeamă
sulfocalcică 20% sau polisulfură de bariu 6%. În perioada de vegetaţie se
efectuează minim 6-9 tratamente, din care trei înainte de înflorit. Primul tratament
se face la începutul dezmuguritului, contra gărgăriţei florilor (Anthonomus
pomorum) cu Detox 25-0,6%, Carbetox 37-0,4% sau Fosfatox R 35-0,1%.
Al doilea tratament se face contra rapănului şi făinării, cu zeamă
sulfocalcică 2% sau cu zeamă bordoleză 0,5%+sulf muiabil 0,7%, eventual cu
Captan 50-0,25% + Karathane 0,1%.
Acest tratament se repetă în subfaza de răsfirare a inflorescenţelor până la
deschiderea primelor flori. În locul captanului se poate folosi Dithane M 45-0,2%
sau Topsin M 70-0,07%.
După înflorit, începând din momentul când la 10-15% din flori au căzut
petalele, se mai efectuează încă 4-5 tratamente mixte la avertizare.
Precizăm că produsele menţionate mai sus sunt din ce în ce mai mult
înlocuite cu altele noi, care se vor folosi conform recomandărilor producătorilor,
însă momentul aplicării lor rămâne de regulă acelaşi.(tabelul 8.)
54
În cazul soiurilor cu rezistenţă genetică la boli, de tip vertical sau Vf
(Romus 1 şi 3, Prima, Pionier, Voinea, Ciprian, Florina, Aura, Romus 4 etc.), se
efectuează numai 6-8 tratamente cu insecticide, eliminându-se complet stropirile
cu fungicide.
Atunci când se cultivă soiuri cu rezistenţă genetică la boli, de tip orizontal
sau poligenic (Generos, Auriu de Bistriţa etc.), în cadrul celor 6-8 tratamente cu
insecticide, doar la 1-3 stropiri se introduc şi fungicide.
Tabelul 8.
SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR MĂRULUI
Nr.
crt.
Fenofaza (luna)
Boli şi dăunători de
combătut
Fungicidul şi/sau
insecticidul recomandat
Observaţii
01234
1 Dezmugurit
(martie)
Păduchele din San José
(Quadraspidiotus perniciosus)
ouă de afide, acarieni
Oleoekalux (1,5%);
Oleocarbetox 37 (3%);
Polisulfură de bariu (6%)
Tratamentul se va
efectua unde este
rezervă biologică,
pe timp liniştit, fără
vânt sau ploaie
Rapăn
(Venturia inaequalis)
Focul bacterian
(Erwinia amylovora)
Turdacupral (0,5%);
Zeamă bordeleză (0,5%);
Champion 50 WP (0,2%)
Făinare
(Podosphera leucotricha)
Sulf muiabil (0,7%);
Kumulus 80 S (0,3%);
Bumper 250 EC (0,03%);
Microthiol (0,3%)
Ouă de acarieni, afide US 1 (1,5%); Apollo
(0,04%):
2 Înfrunzirea
mugurilor florali
(aprilie, decada II)
Păduchele din San José
(Quadraspidiotus perniciosus);
molia pieliţei fructelor; insecte
minatoare
Fastac (0,02%); Diazol 60
EC (0,15%); Chinmix5 SC
(0,03%)
3 Înfoierea corolei,
buton roz
(aprilie, decada
III)
Rapăn
(Venturia inaequalis)
Folpan 50 WP (0,2%)
Dithane M 45 (0,2%)
Delan 750 SC (0,05 %);
Merpan 50 (0,25%)
Fungicidele
sistemice
(Rubigan,
Systhane, Anvil,
55
Score 250 EC (0,01%);
Systhane 12 EC (0,04%);
Anvil 5 SC (0,06%);
Rubigan12 EC (0,04%)
Vectra, Punch,
Score, etc) au
acţiune impotriva
rapănului şi a
făinării, dar
remanenţa lor este
de numai 7 zile.
Făinare
(Podosphera leucotricha)
Sulf muiabil (0,7%);
Kumulus 80 S (0,3%)
Bumper 250 EC (0,03%)
Insecte minatoare,
Defoliatoare
Decis 2,5 EC (0,03%);
Chinmix5 SC (0,03%);
Diazol 60 EC (0,15%);
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %);
Fastac (0,02%)
Numai dacă în
anul precedent a
fost atac şi se
înregistrează
capturi în capcane.
Rapăn
(Venturia inaequalis)
Fungicide de contact (Idem
T3); Fungicide
sistemice+fungicide de
contact
Sau fungicidele sistemice
complexe: Atemi C (0,1%);
Systhane CPU (0,1%);
Shavit 71,5 F (0,2%); Folicur
M 50 WP (0,075%); Stroby
DF (0,01%)
Dacă regimul de
precipitaţii este
mai bogat şi
condiţiile sunt
favorabile
infecţiei.
Făinare
(Podosphera leucotricha)
Bumper 250 EC (0,03%)
Karathane LC (0,1 %)
Kumulus 80 S (0,3 %)
Shavit 250 EC (0,05 %)
4 Începutul
scuturării
petalelor
(aprilie-mai)
Insecte minatoare (L.
blancardella, L. scitella),
Defoliatoare (Limantria dispar,
Hedia nubiferana),
Viespea fructelor
(Haplocampa testudinea)
Zolone 35 EC (0,25%)
Chinmix5 SC (0,03%)
Diazol 60 EC (0,15%)
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
Insecticidul
trebuie să fie
selectiv pentru
albine şi cu
toxicitate redusă.
56
Rapăn
(Venturia inaequalis)
Făinare
(Podosphera leucotricha)
Fungicide sistemice
complexe:
Atemi C (0,1%); Systhane
CPU (0,1%)
Stroby DF (0,01 %)
Fungicide sistemice:
Systhane 12 EC (0,04%)
Vectra 10 SC (0,03%)
Score 250 EC (0,01%)
Rubigan 12 EC (0,04%)
Fungicide de contact:
Folpan 50 WP (0,2%)
Dithane M 45 (0,2%)
Merpan 50 (0,25%)
Fungicide antioidice:
Bumper 250 EC (0,03%)
Karathane LC (0,1%)
Kumulus 80 S (0,3%)
Shavit 250 EC (0,05%)
Dacă plouă se
recomandă un
produs sistemic +
unul de contact.
5 Fruct de
mărimea unei
alune, diametrul
de cca. 1 cm
(mai)
Insecte minatoare,
Defoliatoare,
Viespea fructelor
(Haplocampa testudinea)
Zolone 35 EC (0,25%)
Fastac 10 EC (0,015%)
Chinmix5 SC (0,03%)
Diazol 60 EC (0,15%)
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
Rapăn (Venturia inaequalis)
Făinare
(Podosphera leucotricha)
6 Fruct cu Idem, tratamentul 5
diametrul de 2-
2,5 cm (iunie)
Păduchele din San José
(Quadraspidiotus perniciosus)
viermele merelor
(Cydia pomonella)
insecte minatoare,
defoliatoare, afide
Fastac 10 EC (0,015%)
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %)
Sinoratox R 35 (0,15%)
Diazol 60 EC (0,15%)
Chinmix5 SC (0,03%)
Decis 2,5 EC (0,03%)
7-8 Fruct cu
diametrul de 2,5-
3,5 cm (iunie)
Rapăn
(Venturia inaequalis)
Folpan 50 WP (0,2%)
Captadin 50 PU (0,25%)
Merpan 50 (0,25%)
Mancozeb 80 WP (0,2%)
Dithane M 45 (0,2%)
Vondozeb 80 WP (0,2%)
57
Făinare
(Podosphera leucotricha)
Karathane LC (0,1%)
Kumulus 80 S (0,3%)
Microthiol special (0,3%)
Bumper 250 EC (0,03%)
Shavit 250 EC (0,05%)
Păduchele din San José
(Quadraspidiotus perniciosus)
viermele merelor
(Cydia pomonella)
păduchele lânos
(Eriosoma lanigerum)
Ecalux S (0,1%)
Carbetox 37 EC (0,5%)
Reldan 40 EC (0,15%)
Ultracid 20 EC (0,2%)
Pirinex EC (0,2%)
Numai dacă nu sa
făcut tratament
cu Oleoekalux şi
este rezervă de
păduchele din
San José sau
păduchele lânos.
Rapăn
(Venturia inaequalis)
Merpan 50 (0,25%)
Dithane M 45 (0,2%)
Folpan 50 WP (0,2%)
Polyram DF (0,25%)
Sancozeb 80 WP (0,20%);
Vondozeb 80 WP (0,2 %)
Captadin 50 PU (0,25%)
Tratament
preventiv pentru
infecţiile pe
fructe sau
stoparea
infecţiilor
secundare (prin
conidii).
Făinare
(Podosphera leucotricha
Bumper 250 EC (0,03%)
Karathane LC (0,1%)
Afugan CE (0,1%)
Kumulus 80 S (0,3%)
Numai la soiurile
sensibile la
făinare.
9
10
Fruct la jumătate
din mărimea
naturală normală
(iulie)
viermele merelor, G2
(Cydia pomonella)
Fastac 10 EC (0,015%)
Diazol 60 EC (0,15%)
Dacă este rezervă
biologică
Insecte minatoare
(Phyllonorycter blancardella,
Phyllonorycter conylifoliella)
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %);
Chinmix5 SC (0,03%)
Decis 2,5 EC (0,03%)
Acarieni
(Panonychus ulmi,
Tetranychus urticae)
Neoron 500 Ec (0,1%)
Kelthane 18,5 (0,2%)
Omite 57 EC (0,1%)
Mitac 20 EC (0,3%)
Danirum (0,06%)
-dacă sunt numai
adulţi
-dacă sunt
prezente toate
formele (ouă,
forme mobile)
58
Rapăn
(Venturia inaequalis)
Merpan 50 (0,25%)
Dithane M 45 (0,2%)
Folpan 50 WP (0,2%)
Polyram DF (0,25%)
Sancozeb 80 WP (0,20%)
Vondozeb 80 WP (0,2%)
Captadin 50 PU (0,25%)
Făinare
(Podosphera leucotricha)
Bumper 250 EC (0,03%)
Karathane LC (0,1%)
Afugan CE (0,1%)
Kumulus 80 S (0,3%)
10-
11
Fructul la ¾ din
mărimea
normală (iulieaugust)
Păduchele din San José, G2
(Quadraspidiotus perniciosus);
viermele merelor, G2 (Cydia
pomonella); păduchele lânos
(Eriosoma lanigerum) Insecte
minatoare (Phyllonorycter
blancardella, Phyllonorycter
conylifoliella defoliatoare
Ekalux S (0,1%)
Pyrinex 48 EC (0,2%)
Carbetox 37 EC (0,5 %)
Ultracid 20 EC (0,2%)
Reldan 40 EC (0,15%)
Acarieni
(Panonychus ulmi,
Tetranychus urticae)
Neoron 500 Ec (0,1%)
Kelthane 18,5 (0,2%)
Omite 57 EC (0,1%)
Mitac 20 EC (0,3%)
Danirum (0,06%)
-rapăn
-făinare
-monilioză
Dithane M 45 (0,2%)
Merpan 50 WP (0,25%)
-cu respectarea
timpului de
pauză
12. La 10-14 zile de la
tratamentul 11 (la
avertizare)
-păduchele din San José
-insecte minatoare
-insecte defoliatoare
Pirinex 48 CE (0,2%)
Reldan 40 EC (0,15%)
Ekalux S (0,1%)
-cu respectarea
timpului de
pauză
-rapăn
-făinare
-monilioză
Merpan 50 WP (0,25%)
Dithane M 45 (0,2%)
-cu respectarea
timpului de
pauză
13. La 14 zile
de la tratamentul 12
(la avertizare)
-păduchele din San José Decis 2,5 EC (0,05%)
14. După căderea
frunzelor
-boli de scoarţă şi lemn Zeamă bordeleză (0,75-1%);
Turdacupral 50 PU (0,5%)
59
Particularităţile maturării şi recoltării merelor
Spre deosebire de fructele altor specii, merele au însuşirea să-şi continue
maturarea şi să-şi desăvârşească însuşirile gustative în timpul păstrării.
Soiurile de mere de vară şi de toamnă se recoltează în pârgă, cu 7-10 zile
înainte de maturitatea de consum, când au ajuns la mărimea şi coloraţia specifică.
Recoltarea se face în momentul optim, pentru a preveni căderea şi deprecierea
fructelor. Fiind mai perisabile, acestea se expediază la beneficiar imediat după
recoltare, când rezistenţa lor la manipulare şi transport este mai mare.
Pentru soiurile de iarnă recoltarea merelor are loc la un grad de maturitate
care asigură o capacitate de păstrare cât mai bună şi care se stabileşte prin
urmărirea unui grup de indicatori cum ar fi:
- mărimea specifică a soiului;
- culoarea de fond a pieliţei virează de la verde intens spre o culoare verdegălbui;
- amidonul este prezent în secţiunea transversală a fructelor în zona cuprinsă
între partea exterioară a casei seminale şi partea fasciculelor libero-lemnoase
mediene;
- fermitatea fructelor;
- intensitatea respiratorie;
- uşurinţa desprinderii fructelor de pe ramură;
- conţinutul fructului în diferite componente chimice, cum ar fi: zahăr,
aciditate, s.u. etc.
Recoltarea se face manual, productivitatea la cules fiind influenţată de talia
pomilor, densitatea şi mărimea fructelor.
Tehnica recoltării
Prin această operaţiune tehnologică, se urmăreşte evitarea deprecierilor
calitative ale fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste
desiderate trebuie să se respecte câteva reguli generale de bază:
- starea vremii să fie corespunzătoare, evitându-se orele cu rouă, arşiţă,
ploaie etc.;
- detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul
exercitându-se o presiune cât mai redusă asupra fructelor în momentul
desprinderii de pe plantă;
60
-să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în
ambalajele de cules sau la deversarea lor în recipientele de transport sau păstrare
îndelungată.
Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor
recolta de la periferie spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia.
Merele se recoltează în saci de recoltat care se golesc în lăzi-containere aşezate
direct pe mijlocul de transport. Se evită astfel staţionarea fructelor în livadă iar
productivitatea muncii creşte cu 12-15%.
61
CAPITOLUL III
CULTURA PĂRULUI
Pyrus sativa Lam Fam. Rosaceae
Subfam. Pomoideae
3.1. IMPORTANŢĂ, ORIGINE ŞI ARIA DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţă culturii
Părul reprezintă una dintre principalele culturi pomicole de climat temperat,
deşi se situează la o distanţă considerabilă de măr atât ca real de extindere cât şi
volum al producţiei. Este o specie longevivă, foarte productivă, precoce ce
valorifică foarte bine condiţiile ecologice din zonele pomicole ale ţării.
Sortimentul de soiuri este bogat ceea ce face posibil ca fructele să poată fi
consumate în stare proaspătă o perioadă de 8-10 luni.
În afară de consumul în stare proaspătă, perele sunt mult mai utilizate şi în
industria alimentară (în unele ţări, S.U.A, Franţa 70-80%) sub formă de sucuri,
compoturi, paste, marmelade, fructe deshidrate sau congelate.
Pentru industrializare au o valoare deosebită soiurile cu pulpa albă, fără
sclereide, cu structura şi textura fină ca: Williams, Păstrăvioare, Contesa de Paris,
Fondantă de pădure, Buna Luiza de Avranche etc.
Compoziţia chimică deosebit de complexă, suculenţa, aroma, gustul plăcut
fac din pere un fruct de lux pentru multe ţări.
Din punct de vedere biochimic perele conţin: zahăr – 8,10-14,2%, aciditate-
0,12-0,45%, substanţe tanoide - 0,06-0,27%, substanţe pectice - 0,14-0,71%,
proteine brute - 0,24-0,71%, vitamina C - 0,16-11,0 mg/100g. În general perele
sunt mult mai sărace în vitamine decât merele.
62
Valoarea energetică a perelor, exprimată în calorii la 100 g fructe proaspete,
variază de la 50,52% la soiul Torino şi 83,20% la soiul Untoasă Luçon.
Pe lângă valoarea alimentară şi energetică a perelor, acestea au şi o valoare
terapeutică în primul rând datorită predominanţei echivalenţilor bazici asupra
acelor acizi (6,10 mg/1,58mg) cu rol în echilibrarea rezervelor din organism.
De asemenea, perele conţin cantităţi importante de celuloză cu rol în
regularizarea activităţilor peristalice intestinale.
Consumate în stare proaspătă, perele sunt laxative, diuretice, reconfortante,
mineralizante şi răcoritoare.
Originea şi aria de răspândire
Părul este una din speciile cele mai vechi în cultură, existând documente
scrise cu cca. 3000 ani î.Ch. Deşi, mulţi autori consideră nesigură originea părului,
Vavilov precizează trei centre de origine ale genului Pyrus: China, Asia Centrală
şi Orientul Apropiat (Asia Mică).
Cu peste 1000 ani î.Ch. cultura părului era destul de răspândită în Republica
Elenă şi în Imperiul Roman. De aici, părul s-a răspândit mai întâi în Franţa,
Belgia, Anglia, apoi în toată Europa. Dacă în secolul al XVI-lea în Franţa existau
cca. 250 soiuri în secolul al XIX-lea se cunoşteau peste 900 soiuri.
În Asia Orientală, cultura părului este foarte veche în timp ce în America a
fost introdusă de colonizatori în secolul al XVIII-lea.
Aria culturii părului s-a extins succesiv şi în Australia, dezvoltându-se apoi
în toată lumea, în special, în ţările din zona temperată din ambele emisfere, cu
precădere în cea nordică unde ajunge până la 55-58o latitudine (Suedia).
Producţia mondială de pere este de cca. 16 milioane tone (2000) obţinută în
cea mai mare parte în Asia, urmată de Europa şi America de Nord (tabelul 9).
63
Tabelul 9
Producţia de pere la nivel mondial (tone)
(Anuarul FAO, 2001)
Conţinutul 1997 1998 1999 2000
TOTAL d.c 14.185.711 15.132.630 15.613.277 15.740.000
Asia 8.340.721 9.196.262 9.727.106 9.864.000
Europa 3.315.289 3.550.373 3.466.749 3.611.320
America de Nord 961.311 883.260 872.160 880.374
America de Sud 837.242 816.328 811.729 890.857
Africa 479.094 460.477 484.003 520.009
Cele peste 3.500.000 tone de pere ce se obţin în Europa sunt produse în cea
mai mare parte în următoarele ţări: Italia, Spania, Germania, Franţa, Ucraina,
Portugalia (tabelul 10).
Tabelul 10
Producţia de pere în Europa (tone)
(Anuarul FAO, 2001)
Ţara 1997 1998 1999 2000
TOTAL d.c. 3.315.289 3.550.373 3.466.749 3.611.320
Italia 650.180 931.015 931.015 963.178
Spania 734.400 599.800 603.100 615.200
Germania 273.500 429.300 333.700 345.500
Franţa 267.600 260.300 272.000 275.100
Ucraina 248.000 149.000 149.000 151.300
Portugalia 173.947 120.033 120.000 123.100
Condiţiile ecologice din România oferă speciei păr, condiţii foarte bune de
creştere şi dezvoltare în majoritatea bazinelor pomicole unde ocupă cca. 7000 ha
cu o producţie de aproximativ 32.000 t. produsă în cea mai mare parte în sectorul
particular (cca. 98%). Judeţele cu producţia cea mai mare de pere sunt: Argeş,
Neamţ, Bacău, Suceava, Bihor, Iaşi, Vâlcea (tabelul 11).
64
Tabelul 11.
Producţia de pere din principalele judeţe producătoare (t)
(Anuarul ştiinţific al României, 1999)
1998
Judeţul 1996
TOTAL d.c. Sector privat
Argeş 8.459 7.236 7.201
Neamţ 4.266 5.452 5.409
Bacău 3.537 4.750 4.692
Suceava 3.139 4.059 4.024
Bihor 3.452 3.677 3.490
Iaşi 3.224 3.323 3.297
Vâlcea 2.640 2.780 2.777
3.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
SORTIMENTUL DE SOIURI
Fonduri mari de germoplasmă se găsesc în colecţiile din Luxemburg (cca.
2500 soiuri), la Grădina Botanică Nichitachi (peste 1200 soiuri) etc, iar pe glob se
întâlnesc peste 6000 de soiuri.
La noi în ţară, cultura părului este foarte veche fiind cunoscută din vremea
dacilor. Primele soiuri străine au fost introduse în România cu peste 400 ani în
urmă.
Fondul românesc de germoplasmă cuprinde cca. 600 genotipuri din care 29
specii, 146 soiuri autohtone, 350 soiuri şi selecţii străine la care se adaugă încă
multe biotipuri locale nestudiate.
Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS (2000) cuprinde 29 de soiuri
dintre care 14 româneşti şi 15 soiuri străine obţinute în Franţa (7), USA (3), Italia
(3) şi Anglia (2).
65
Acest grup de soiuri se caracterizează prin faptul că asigură un consum de
fructe proaspete pe o perioadă de 260-300 zile respectiv din luna iulie până în
aprilie-mai funcţie de condiţiile de păstrare.
Ca perioadă de recoltare şi consum a fructelor sortimentul cuprinde 11
soiuri de vară, 12 soiuri de toamnă şi 6 soiuri de iarnă.
Există soiuri rezistente genetic la principalele boli şi dăunători care alături
de soiurile cu fructe mari, intens colorate în roşu, vor deţine o pondere importantă
în sortiment.
SOIURI DE VARĂ
1. Bella de Giugno, soi italian, introdus în România în 1997, viguros,
productiv, precoce, tip “spur” rezistent la ger, secetă, mediu rezistent la boli,
incompatibil cu gutuiul (cu intermediar). Fruct submijlociu (60-100g), piriform,
galben-verzui pigmentat cu roz. Pulpa este alb-gălbuie, cu suculenţă medie,
semifondantă. Recoltarea: prima jumătate a lunii iulie.
2. Triumf, soi românesc (1985), de vigoare mijlocie spre mare, parţial
autofertil, cu fructificare pe formaţiuni scurte şi lungi, precoce, foarte productiv
rezistent la rapăn şi pătarea albă a frunzelor, incompatibil cu gutuiul. Fruct
mijlociu (120-130g), piriform, verde-gălbui, cu roşu pe partea însorită. Pulpa
semifondantă plăcută la gust. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii iulie.
3. Daciana, soi românesc (1989), de vigoare mijlocie, parţial autofertil, cu
tendinţă de partenocarpie, relativ precoce, foarte productiv (22-26 t/ha), rezistent
la ger, tip de fructificare standard, are afinitate cu gutuiul. Fructul mijlociu (120-
160g), piriform-alungit, roşu-portocaliu. Pulpa este albă, fină, fondantă, plăcută la
gust. Recoltarea: decada a III-a lunii iulie.
4. Untoasă precoce Morettini, soi italian, introdus în România în 1958,
viguros, precoce, foarte productiv, rezistent la boli, sensibil la ger, compatibil cu
gutuiul. Fructul mare, piriform, galben-pai cu roşu pe partea însorită. Pulpa este
albă, fină, fondantă, intens aromată, cu gust foarte bun. Recoltarea: prima
jumătate a lunii august.
5. Argessis, soi românesc (1985), de vigoare mijlocie, capacitate bună de
ramificare semitardiv, productiv (25-30 t/ha), rezistent la boli şi dăunători,
compatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu (120-140g), piriform, verde-gălbui acoperit
66
cu roşu-aprins peste 50%. Pulpa are consistenţă medie, este suculentă, fondantă,
cu gust foarte bun. Recoltarea: decada a II-a a lunii august.
6. Carpica, soi românesc (1989), de vigoare mijlocie, standard, precoce,
productiv (25-30 t/ha) rezistent la ger, sensibil la secetă, compatibil cu gutuiul.
Fruct mijlociu (140-160g), piriform, galben-pai, acoperit cu rugină. Pulpa albă
fondantă, aromată şi cu gust plăcut. Recoltarea: decada a III-a a lunii august.
7. Timpurii de Dâmboviţa, soi românesc, (1968), viguros, tardiv, înfloreşte
semitârziu, foarte productiv, rezistent la ger, incompatibil cu gutuiul. Fruct
mijlociu, scurt piriform, galben-verzui, 2/3 roşu aprins. Pulpa este albă, suculentă,
fondantă, foarte bună la gust. Recoltarea: decada a II-a a lunii august.
8. Favorita lui Clapp, soi american, foarte vechi (1860) de vigoare mare,
cu fructificare pe ramuri scurte, parţial autofertil, precoce, productiv, rezistent la
secetă şi ger, înflorire semitârzie, sensibil la afide. Fructul mijlociu spre mare
(130-160g), scurt piriform, verde-gălbui, cu roşu carmin dungat pe aproape toată
suprafaţa. Pulpa este albă, foarte suculentă, fină, fondantă, intens aromată, gust
dulce-vinuriu, răcoritor. Fruct bun pentru consum în stare proaspătă. Recoltarea: a
II-a jumătate a lunii august.
9. Getica, soi românesc (1994), de vigoare submijlocie, precoce (anii 3-4 de
la plantare), productiv (12-20 t/ha), fructificare de tip “spur”, sensibil la Psylla sp.
Fructul este de mărime medie (130-160g), piriform, uşor alungit, de culoare
galben-pai, acoperit pe partea însorită cu rugină foarte slabă. Pulpa este albă,
semifondantă, suculentă, de bună calitate. Recoltarea: decada a II-a a lunii august.
10. Napoca, soi românesc (1969), vigoare mijlocie-mare, fructifică pe
ramuri scurte, parţial autofertil, precoce, productiv, rezistent la ger, compatibil cu
gutuiul. Fruct mijlociu (130-150g), piriform, galben-verzui, roşiatic pe partea
însorită. Pulpă fondantă, cu gust plăcut. Recoltarea: decada a III-a a lunii august.
11. Williams, soi englezesc, foarte vechi (1770), introdus în România în
1900 deţinând o pondere importantă în cultură, semiviguros, precoce, productiv,
parţial autofertil, înfloreşte târziu. Sensibil la ger şi secetă, incompatibil cu
gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, cu conturul neregulat, galbenpai,
cu rugină la ambele capete, foarte bun pentru masă şi industrializare, cu pulpa
albă, fondantă, fără sclereide, foarte suculentă, dulce-vinurie, puternic aromată.
Recoltarea: sfârşitul lunii august.
67
SOIURI DE TOAMNĂ
12. Williams roşu – este o mutaţie a soiului Williams obţinută în SUA
(1958). Soi semiviguros, precoce, productiv, sensibil la ger şi secetă, incompatibil
cu gutuiul.
Fructul este mare (180-200g), piriform, colorat în roşu-intens pe toată
suprafaţa. Pulpa este de calitate superioară, la fel ca la Williams. Recoltarea:
prima decadă a lunii septembrie. Se păstrează 1-2 luni.
13. Doina, soi românesc (1978), semiviguros, rezistent la ger, cu fructificare
standard, precoce, productiv, compatibil cu gutuiul. Fructul mijlociu spre mare
(160-180g) scurt-piriform, galben-verzui acoperit cu roşu-vişiniu pe 1/2 din
suprafaţă. Pulpa este alb-verzuie, fondantă, suculentă, plăcută la gust. Perioada de
recoltare: sfârşitul lunii septembrie, se păstrează 25-30 zile.
14. Haydeea, soi românesc (1993), semiviguros, precoce, productiv (27-33
kg/pom), rezistent la ger şi boli, fructifică predominant pe ramuri de rod scurte.
Fructul este mijlociu spre mare, scurt-piriform, fără cavitate pedunculară, de
culoare galbenă, uşor rumenită. Pulpa este suculentă, dulce, plăcut acidulată, şi fin
aromată. Soi destinat consumului în stare proaspătă şi industrializării. Recoltarea:
sfârşitul lunii septembrie; păstrare 25-30 zile.
15. Untoasă Hardy, soi francez (1830), viguros, cu trunchiul şi axul
puternice, coroana îngust conică, capacitate redusă de ramificare, fructifică
preponderent pe formaţiuni scurte, intră târziu pe rod, sensibil la ger, produce mult
şi constant. Este compatibil cu gutuiul şi poate fi folosit şi ca intermediar. Fructul
este mijlociu (120-140g), scurt conic, cu vârful larg, culoarea verde-gălbuie
acoperită integral sau parţial cu rugină grosieră. Pulpa este albă, semifondantă,
foarte suculentă, dulce vinurie, de calitate foarte bună. Recoltarea: sfârşitul lunii
septembrie; păstrarea 30-60 zile.
16. Untoasă de Geoagiu, soi românesc (1973), de vigoare mică-mijlocie, de
tip spur, precoce, productiv, rezistent la boli, compatibil cu gutuiul. Fruct mare
(200-220g), conic, galben-verzui, uşor rumenit. Pulpa este fondantă, dulce
acidulată, de calitate bună. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrare 30-60
zile.
17. Untoasă Bosc, soi francez (1839), vigoare mijlocie-mare, precoce,
incompatibil cu gutuiul, înflorire târzie, sensibil la ger, Psylla sp. şi acarieni,
tolerant la rapăn. Fructul este mare, piriform cu zona pedunculară brusc alungită,
formând un “gât” caracteristic lung şi gros. Culoarea este galben-verzuie,
68
acoperită complet cu o rugină groasă, brun roşietică specifică. Pulpa este albgălbuie,
foarte fină, fondantă, suculentă, foarte bună la gust. Recoltarea: sfârşitul
lunii septembrie; păstrarea 30-60 zile.
18. Higland, soi american (1974), viguros, foarte productiv, semiprecoce,
cu înflorire semitimpurie, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare, conic, verdegălbui.
Pulpa este albă, densă, foarte suculentă, cu gust plăcut. Recoltarea:
sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 60-80 zile.
19. Aniversarea, soi românesc (1973), viguros, foarte productiv (25-30
t/ha), spur, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare (200g), piriform-alungit,
galben-verzui, prevăzut cu rugină ca şi Untoasă Bosc. Pulpa este semifondantă, cu
gust taninos, dar plăcut. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 40-60
zile.
20. Conference, soi englezesc (1890), de vigoare mijlocie, precoce, foarte
productiv, rodire partenocarpică, capacitate slabă de ramificare, compatibil cu
gutuiul, rezistent la ger, sensibil la secetă şi brume. Fructul este mijlociu spre
mare, piriform, verde-gălbui, uneori slab rumenit pe partea însorită şi cu o calotă
de rugină în jurul caliciului. Pulpa este alb-gălbuie, suculentă, dulce, puţin
acidulată, cu aromă plăcută. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; perioada de
consum: octombrie-noiembrie.
21. Jeanne d’Arc, soi franţuzesc (1893), semiviguros, fructificare de tip
“spur”, productiv, înfloreşte târziu, rezistent la ger şi boli, compatibil cu gutuiul.
Fructul este mare (20-220g), tronconic, verde-gălbui, cu pulpa albă, suculentă,
slab acidulată, plăcută la gust. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 60-
90 zile.
22. Abatele Fetel, soi italian, semiviguros, de tip spur, precoce, productiv,
dar inconstant, rezistent la boli, compatibilitate medie cu gutuiul, pretenţios la
temperatură în perioada polenizării şi fecundării. Fructul mare, piriform alungit,
verde-gălbui, uşor rumenit pe partea însorită. Pulpa este de culoare albă, fermă,
dar la maturitatea de consum devine fondantă, suculentă, aromată cu gust bun.
Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 60-90 zile.
23. Monica, soi românesc, (1994), semiviguros, precoce (anul IV de la
plantare), productiv (15-30 t/ha), de tip “spur”, mediu rezistent la atacul bolilor şi
dăunătorilor. Fructul este mijlociu spre mare (160-180g), piriform, de culoare
galbenă-verzuie, cu puncte şi pete de rugină dungat roşu-aprins pe partea însorită,
cu conturul uşor neregulat. Pedunculul este scurt, gros şi prins în prelungirea
69
axului fructului. Pulpa este fondantă, cu sclereide fine şi gust uşor astrigent.
Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie, începutul lui octombrie, păstrarea 60-90
zile.
SOIURI DE IARNĂ
24. Curé, soi framcez foarte vechi (1760), viguros, cu bună capacitate de
ramificare, compatibil cu gutuiul, foarte productiv, dar inconstant; sensibil la
rapăn şi ger; soi triploid, fructifică în general partenocarpic. Soi foarte răspândit şi
la noi în ţară. Fructul este mare, piriform, alungit, asimetric, cu o dungă de rugină
longitudinală şi un şanţ discret. Epiderma este verde-gălbuie la maturitate. Pulpa
este albă-gălbuie, densă, slab parfumată şi potrivit de dulce cu sclereide fine şi
gust uşor astrigent, plăcut, la maturitatea de consum. Recoltarea: începutul lunii
octombrie; păstrarea: 100-150 zile.
25. Passe Crassane, soi francez (1845), foarte răspândit pe plan mondial.
Soi de vigoare mijlocie-mică, cu capacitate bună de ramificare (se îndeseşte),
sensibil la condiţiile de mediu şi la Erwinia, mai ales în timpul polenizării, este
precoce şi moderat productiv. Fructul este mare, sferic sau scurt piriform, galbenverzui
cu pete mari de rugină, cu pulpa fermă, dulce-vinurie, aromată, suculentă,
bună pentru masă. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 150-180 zile.
26. Contesa de Paris, soi francez (1908), de vigoare mijlocie, tardiv, foarte
productiv, înfloreşte timpuriu sau semitimpuriu, fiind afectat de brumele de
primăvară; este sensibil la boli, compatibilitate slabă cu gutuiul. Fructul este
mijlociu spre mare, piriform, verde-gălbui cu puncte mici de rugină, cu pulpa
albă, fondantă, suculentă, de calitate foarte bună.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 150-180 zile.
27. Olivier de Sèrres, soi francez (1851), semiviguros, productiv dar
inconstant, înfloreşte semitârziu şi este sensibil la rapăn; compatibil cu gutuiul.
Fructul de mărime medie, maliform, cu epiderma galbenă-verzuie, pulpa albăgălbuie,
fermă, cu gust foarte bun şi aromă distinctă.
Recoltarea: începutul lunii octombrie; păstrarea 150-180 zile.
28. Republica, soi românesc (1973), de vigoare mică, foarte precoce şi
productiv, de tip “spur”, înfloreşte semitimpuriu, este incompatibil cu gutuiul.
Fructul este mare (240-260g), maliform, cu cavitate pedunculară, cu epiderma de
culoare verde-gălbuie cu pete de rugină. Pulpa este albă, fondantă, suculentă,
70
aromată, dar cu sclereide în jurul casei seminale. Se recoltează la începutul lui
octombrie şi se păstrează 150-180 zile.
29. Euras, soi românesc (1994), imun la rapăn, rezistent la Psylla sp. şi
acarieni. Pomul are vigoare mijlocie, formează o coroană globuloasă, fructifică
preponderent pe ramuri scurte, este productiv (20-25 t/ha). Fructul este mijlociu
(120-140g), ovoidal cu cavitate pedunculară asimetrică, cu conturul neregulat,
epiderma subţire, netedă, de culoare galbenă-verzui, cu puncte de rugină, uşor
rumenit. Pulpa albă, semifondantă, suculentă, fără sclereide şi cu gust bun.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 180-200 zile.
Alte soiuri:
Erwinia, soi nou, rezistent la rapăn şi la Erwinia, cu fructe mari, sfericalungite
sau scurt conice, cu cavitate pedunculară şi peduncul scurt şi gros.
Fructele sunt acoperite integral cu rugină grosieră. Pulpa este fondantă, suculentă,
fără sclereide şi gust echilibrat.
Păstrăvioare, soi cu fructul mic-mijlociu, scurt conic, de culoare galbenăverzuie,
acoperit pe 1/2 -3/4 cu roşu oranj, cu puncte fine de rugină pe mijlocul
fructului şi rugină grosieră în zona cavităţii caliciale. Pulpa este alb-gălbuie,
fondantă, suculentă şi gust echilibrat, dulce.
Trivale, soi românesc, semiviguros, capacitate mică de ramificare, fructifică
pe ramuri scurte, incompatibil cu gutuiul, fructul mic (70-100g), conic, verdegălbui
cu roşu pe partea însorită (1/3). Pulpa este albă, fondantă, slab aromată, de
calitate bună. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie.
Untoasă Giffard, soi francez, viguros, cu capacitate mare de ramificare cu
ramuri anuale lungi, flexibile, incompatibil cu gutuiul. Rezistent la ger, productiv;
sensibil la rapăn. Fruct mijlociu (120-150g), piriform, aspectuos, galben-pai suflat
cu roşu.
În palntaţiile mai vechi, sau izolat în grădini se mai întâlnesc soiurile:
Aromată de Bistriţa, Untoasă Clairgeau, Ducesa de Angouléme, Untoasă Diel,
Decana Comisiei, Joseffina de Malines şi multe alte soiuri sau biotipuri locale.
71
PORTALTOII PĂRULUI
Diversitatea condiţiilor ecologice din zonele de cultură ale părului a impus
crearea şi alegerea celor mai adecvaţi portaltoi care să valorifice superior aceste
condiţii cât şi potenţialul genetic al soiului. Astfel, pe solurile superficiale şi
sărace sunt recomandaţi portaltoii franc, cu sistemul radicular prfund şi puternic
rezistenţi la secetă şi ger.
Pe terenurile plane, cu soluri adânci, fertile se recomandă portaltoii de
vigoare mijlocie şi mică proveniţi din Pyrus Communis, Pyrus calloriana şi
Cydonia Oblonga.
Portaltoii franc, indigeni sau din import, sunt mai rezistenţi la calcarul din
sol, la boli şi dăunători, sunt compatibili cu toate soiurile de păr, dar întârzie
fructificarea şi favorizează periodicitatea de rodire.
Gutuiul, ca portaltoi pentru păr, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte
fructificarea, asigură producţii mari, constante şi de calitate.
Cu toate acestea mai există reţineri în utilizarea acestuia ca portaltoi datorită
incompatibilităţii cu unele soiuri sau a unei compatibilităţi relative.
Portaltoii părului sunt mai puţin numeroşi decât ai mărului grupându-se în
două: cu vigoare mare şi mijlocie (părul sălbatic şi părul franc) şi cu vigoare
mijlocie-mică (gutui).
Părul franc (Pyrus sativa), prezintă o mare heterogenitate în special datorită
înmulţirii generative. În ţara noastră cei mai mulţi autori recomandă ca portaltoi
franc pentru păr soiurile autohtone: P.F. Alămâi, P.F. Harbuzeşti, P.F. Popeşti şi
mai recent P.F. Pepenii de Dărmăneşti, P.F. Pepenii de Negreşti, P.F. Cu miezul
roşu şi P.F. Păstrăvioare. Toţi aceşti poraltoi au o înrădăcinare bună şi pot
valorifica solurile profunde şi mai sărace. Au afinitate bună cu toate soiurile,
imprimă vigoare mare şi tardivitate.
Cu toate acestea, în prezent se mai altoieşte pe “franc”, cca. 10% din num ărul total
al soiurilor de păr
Cercetările prezente au condus la crearea de selecţii de păr cu însuşiri
superioare.
Seria OHF (Broklyl, Broknol), proveniţi din P. communis, obţinuţi în
Columbia (Canada) cu mare rezistenţă la ger şi la Erwinia (Brooks, 1984).
Seria retuziere (BH15, OH11, K15), Obţinuţi în Franţa din P. communis, sunt
rezistenţi la ger şi la asfixia radiculară. Toţi sunt obţinuţi prin libera polenizare a
72
soiurilor respective cu alte soiuri de păr. Imprimă pomilor o vigoare mai mică
decât BA 29 şi o producţie mai mare (Michelesi, 1980).
Seria P (P 2667, 2277 şi 2279) obţinuţi din P. communis în Franţa
(Angers), au afinitate bună, imprimă vigoare scăzută pomilor (Michelesi, 1980).
Seria Fiendiere, portaltoi obţinuţi în Franţa (Angers) din P. communis,
imprimă pomilor omogenitate, rezistenţă la făinare şi vigoare mijlocie. Sunt
folosiţi mai mult în Franţa (Rivalta, 1986).
Seria BP (BP1, BP2) – obţinuţi în Africa de Sud din P. communis, imprimă
pomilor vigoare mică, precocitate şi productivitate. Sunt rezistenţi la asfixia
radiculară şi la calcar.
Selecţii la gutui au avantaje şi dezavantaje deja precizate. Totuşi, în prezent
pe gutui se altoieşte peste 80% din soiurile de păr.
Prezentăm în continuare cele mai importante selecţii de gutui ca portaltoi:
BA 29, portaltoi cu origine în Cydonia oblounga, obţinut la Angers în
Franţa, Are o bună ancorare în sol, rezistent la secetă şi calcar, creştere uniformă,
bună afinitate cu majoritatea soiurilor inclusiv Williams, Abatelè Fetel şi Kaiser
liber de virusuri. Imprimă pomilor o intrare pe rod mai lentă.
Gutuiul Sydo – portaltoi obţinut în Franţa (Angers) din Cydonia oblonga,
are o bună înrădăcinare, se pretează la micropropagare “in vitro”, însă şi la
înmulţirea prin butaşi şi marcote. Este tolerant la viroze şi la cloroze. Imprimă
pomilor o vigoare mijlocie, omogenitate, productivitate. Este sensibil la frig şi la
Erwinia (Brossier ’81). Superioară este clona C 8 C.A.V.
Gutuiul Adams, provine din Belgia (Ruysbroek), are o înrădăcinare
superficială. Se înmulţeşte prin marcote şi butaşi, reduce vigoarea pomilor,
imprimă productvitate ridicată şi precocitate soiurilor. Necesită terenuri fertile şi
umede (Gautier ’81)
Gutuiul EMA, portaltoi ce provine din Anglia, are înrădăcinare bună,
rezistent la boli şi afide, liber de virusuri, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte
intrarea pe rod, asigură producţii mari şi de calitate. Nu este compatibil cu toate
soiurile necesitând intermediar (Conference, Untoasă Hardy etc.). Este sensibil la
calcarul din sol (maxim 4-5 %), sensibil la ger şi la Erwinia.
Clona E.M-C. este obţinută tot în Anglia şi reduce mult vigoarea pomilor.
Seria CtS obţinuţi în Italia (Pisa), cu o bună înrădăcinare, bună rezistenţă la
calcar (8%), imprimă pomilor precocitate, productivitate sporită şi bune calităţi
73
fructelor. Din această serie s-au remarcat clonele CtS 212 şi CtS 214 (Cobionchi
’86).
BN 70 – este o clonă românească de gutui ce imprimă pomilor vigoare
mijlocie, similară gutuiului de tip A de Angers, dar este mai rezistent la ger.
Pe plan mondial se desfăşoară ceretări, şi deja sunt rezultate, pentru
obţinerea unor portaltoi din alte specii de păr cum ar fi: Pyrus calleriana, P.
betuleafolia, P. nivalis, P. serotina etc.
PARTICULARITĂŢILE DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE
ALE PĂRULUI
Sistemul radicular este influenţat de portaltoi. În general părul dezvoltă un
sistem radicular puternic mai ales când este altoit pe păr franc sau sălbatec ce
depăşeşte de 1,5-2 ori volumul coroanei. În acest caz marea masă a rădăcinilor
active se găsesc în stratul de sol cuprins între 20-100 cm pe solurile argilo-lutoase
şi 50-150 cm pe solurile puternic podzolite. Rădăcinile principale cu creştere
verticală pot pătrunde în sol până la 4-5 m adâncime. Când este altoit pe gutui,
sistemul radicular al părului este mai redus, puternic ramificat, mai ales pe
orizontală. Marea masă a rădăcinilor active situându-se în stratul de sol cuprins
între 20 şi 40 cm ceea ce necesită în cele mai multe cazuri, mijloace de susţinere
(spalieri, tutori) pe toată durata vieţii. Marea masă a rădăcinilor active se găsesc în
primii 4 m2 din jurul trunchiului (Atkinson, 1980).
Partea epigee.Trunchiul părului prezintă în tinereţe o scoarţă netedă de
culoare galbenă până la brun închis, caracteristică soiului, iar odată cu înaintarea
în vârstă formează un ritidom solzos care se exfoliază. Unele soiuri formează un
trunchi drept (Păstrăvioare, Favorita lui Clapp, Olivier de Serres), altele uşor
răsucit (Dr. Jules Guyot), altele strâmbe (Curé, Untoasă Bosc).
Coroana. Părul este o specie la care coroana se formează şi se modelează
uşor. Coroanele naturale sunt foarte diferite, fiind influenţate de soi, cum ar fi:
piramidală (Untoasă Hardy), larg piramidală (Păstrăvioare), pletoasă (Untoasă
Giffard), îngust piramidală (Passe Crassane), sferică şi sferic turtită. Volumul
coroanei este influenţat de portaltoi (părul franc induce coroane mari, gutuiul
coroane mici). Axul părului este puternic şi domină celelalte ramuri.
74
Ramurile de schelet sunt lungi şi cresc sub un unghi mic de ramificare.
Pomii formează în mod natural etaje. Unele soiuri (Williams, Passe Crassane),
altoite pe gutui, au ramurile aşezate în spirală pe ax.
După specificul de ramificare deosebim două categorii de soiuri:
- soiuri cu ramificare slabă şi coroană rară: Untoasă Bosc, Untoasă Hardy,
Untoasă Gifford;
- soiuri cu ramificare puternică şi coroană bine garnisită: Curéy Williams.
Lăstarii manifestă la majoritatea soiurilor o creştere ondulată şi geniculată,
cu scoarţa de culori foarte variate, de la brun-gălbui (Williams) la verde-cenuşiu
(Passe Crassane). Aceştia pot fi: lungi, subţiri şi ascuţiţi (Untoasă Diel şi Untoasă
Giffard), lungi, groşi şi noduroşi (Favorita lui Clapp) sau scurţi, groşi şi cu
internodii mici (Passe Crassane).
În pepinieră şi primii ani din livadă, multe soiuri emit lăstari anticipaţi, lungi
care pot fi folosiţi în proiectarea şi construcţia coroanei (Williams, Napoca), scurţi
(Untoasă Hardy), sau numai la baza ramurilor (Untoasă Bosc, Contesa de Paris).
Mugurii vegetativi ai părului sunt mici, cu vârful depărtat de ramură.
Mugurii de rod sunt situaţi către vârful ramurilor lungi şi în vârful lăstarilor
scurţi.
Tipul de fructificare este o caracteristică de soi. Unele soiuri rodesc
predominant pe formaţiuni lungi ca nueluşele, mlădiţele (Curé, Williams, Triumf,
Carpica), altele pe formaţiuni scurte (Passe Crassane, Abatelè Fetel, Olivier de
Serres, Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Trivale, Napoca, Timpurii de Dâmboviţa).
Gutuiul, ca portaltoi, amplifică fructificarea pe ramuri scurte comparativ cu
părul franc.
Vigoarea pomilor este influenţată în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de
condiţiile edafice, ecologice şi tehnologice.
După vigoare soiurile de păr pot fi grupate în:
- soiuri cu vigoare supramijlocie şi mare: Curé, Untoasă Giffard,
Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Contesa de Paris etc.;
- soiuri cu vigoare mijlocie: Williams, Untoasă Bosc, Olivier de Serres,
Abatele de Fetel;
- soiuri cu vigoare mică: Josephina de Malines, Dr. Jules Guyot, Republica,
Untoasă de Geoagiu.
75
Vârsta intrării pe rod este influenţată de soi şi portaltoi. Astfel unele soiuri
de păr (Williams, Passe Crassane etc.) altoite pe gutui produc primele fructe în
anii 2-3 de la plantare, iar începând cu anul 4 dau producţii economice. Altele
(Curé, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp) intră pe rod la 3-5 ani.
Compatibilitatea cu gutuiul este diferită funcţie de soi astfel:
- soiuri compatibile: Trivale, Daciana, Argessis, Carpica, Napoca, Untoasă
precoce Morettini, Doina, Untoasă Hardy, Untoasă de Geoagiu, Highland,
Aniversarea, Conference, Jeanne d’Arc, Abatele Fetel, Curé, Passe Crassane,
Olivier de Serres;
- soiuri incompatibile cu gutuiul sau cu afinitate slabă: Bella di Giugno,
Triumf, Timpurii de Dâmboviţa, Favorita lui Clapp, Williams, Williams roşu,
Untoasă Bosc, Republica;
- soiuri folosite ca intermediar: Curé, Untoasă Hardy, Harbuzeşti, Alămâi,
Sintilieşti, Japoneze, Passe Crassane.
Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. Soiurile de păr înfloresc înaintea
mărului după 61-67 zile consecutive cu temperaturi pozitive totale de 334-404oC.
În cadrul soiului, înflorirea durează 8-10 zile funcţie de temperatură şi umiditatea
aerului.
După epoca înfloritului se deosebesc:
- soiuri cu înflorire timpurie: Contesa de Paris, Trivale, Bella di Giugno etc;
- soiuri cu înflorire mijlocie: Aromată de Bistriţa, Curé, Untoasă Giffard,
Republica;
- soiuri cu înflorire medie-târzie: Williams, Untoasă Bosc, Timpurii de
Dâmboviţa etc;
- soiuri cu înflorire târzie: Napoca, Jeanne d’Arc.
După comportarea în procesul polenizării şi fecundării florilor sortimentul
de păr cuprinde:
-soiuri autosterile: majoritatea soiurilor necesită obligatoriu polenizatori;
- soiuri parţial autofertile: Triumf, Napoca, Daciana;
- soiuri rele polenizatoare: Curé, Olivier de Serres, Bella di Giugno, Jeanne
d’Arc.
76
- soiuri partenocarpice: Williams, Curé, Conference, Daciana, Passe
Crassane;
- combinaţii intersterile: Bella di Giugno x Curé, Bella di Giugno x
Republica, Bella di Giugno x Williams, Passe Crassane x Williams, Untoasă
Giffard x Curé, Williams x Williams roşu.
Frecvent se manifestă fenomenul de înflorire târzie (secundară) la 10-20 zile
de la înflorirea normală, dar din aceste flori se formează fructe partenocarpice,
mici, atipicee.
Potenţialul productiv este influenţat de soi, portaltoi, condiţiile ecologice
şi tehnologice. Acesta variază de la 17 la 30 t/ha producţii medii. Unele soiuri
rodesc constant sau relativ constant (Williams, Curé, Untoasă Bosc, Passe
Crassane) altele, prezintă alternanţă de rodire (Untoasă Hardy, Untoasă Giffard).
Durata de viaţă a pomilor este de 30-35 ani în cazul altoirii pe gutui şi 40-
60 ani în cazul altoirii pe păr franc. Părul este în general mai longeviv decât
mărul.
Polenizatorii principalelor soiuri de păr sunt prezentate în tabelul 12.
Tabelul 12
Polenizatorii soiurilor de păr admise la înmulţire
Soiul de polenizat Soiuri bune polenizatoare
Trivale Argessis, Napoca, Williams, Republica
Bella di Giugno Passe Crassane, Aromată de Bistriţa
Daciana Williams, Argessis
Untoasă precoce
Morettini
Passe Crassane, Untoasă Hardy
Argessis Williams, Highland, Daciana, Trivale
Carpica Williams, Passe Crassane
Timpurii de
Dâmboviţa
Jeanne d’Arc, Republica
Favorita lui Clapp Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Williams, Conference
Napoca Jeanne d’Arc, Republica, Williams
Williams B.C. şi
Williams roşu
Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference,
Highland, Jeanne d’Arc, Passe Crassane
Doina Untoasă Hardy, Williams, Untoasă de Geoagiu
77
Untoasă Hardy
Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp, Williams B.C., Passe
Crassane, Conference, Williams roşu
Untoasă de Geoagiu Napoca, Republica, Untoasă Hardy
Untoasă Bosc
Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference, Passe Crassane,
Williams
Highland Argessis, Williams, Conference, Passe Crassane
Aniversarea Williams, Untoasă de Geoagiu
Conference
Untoasă Hardy, Highland, Williams, Favorita lui Clapp, Passe
Crassane
Abatele Fetel Favorita lui Clapp, Passe Crassane
Jeanne d’Arc Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane
Curé Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Napoca, Williams
Passe Crassane Favorita lui Clapp, Highland, Republica, Conference
Contesă de Paris Favorita lui Clapp, Republica
Olivier de Serres Untoasă Bosc, Passe Crassane, Williams
Republica Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane
CERINŢELE PĂRULUI FAŢĂ DE FACTORII ECOLOGICI
Condiţiile ecologice ale ţării noastre (temperatură, lumină, apă, sol etc.)
oferă speciei păr cerinţele necesare creşterii şi dezvoltării în majoritatea zonelor
pomicole. În general, părul este o specie mai exigentă fată de condiţiile de mediu
decât mărul, vişinul, cireşul, prunul.
Cerenţele părului faţă de lumină
Faţă de lumină, părul, are cerinţe moderate fiind totuşi mai exigent decât
mărul, prunul şi vişinul.
De cantitatea şi calitatea luminii depind majoritatea proceselor metabolice şi
implicit productivitatea şi calitatea producţiei.
Părul dă rezultate bune pe versanţi bine luminaţi. Pe expoziţii nefavorabile
părul nu-şi maturează suficient lemnul şi degeră cu multă uşurinţă în timpul iernii.
În tinereţe pomiii sunt mai pretenţioşi faţă de lumină decât în perioada de
maturare iar în cadrul ciclului anual, necesarul maxim de lumină este în timpul
înfloririi.
78
Lumina insuficientă influenţiază negativ asupra metabolismului pomului,
provocând creşteri slabe şi producţii mici cantitativ dar mai ales calitativ.
Indicele foliar este dintre cel mai scăzut, (0,5-0,9) între speciile pomicole.
O iluminare favorabilă asigură obţinerea unor fructe de calitate, colorate, cu
gust şi aromă plăcută fără sclereide cu valoare comercială ridicată.
Toate acestea trebuie avute în vedere la alegerea expoziţiei, a distanţelor
optime de plantare în raport cu vigoarea şi caracterele biologice ale soiurilor, a
formelor de conducere a pomilor etc.
Cerinţele faţă de temperatură
Căldura este un factor limitativ în cultura părului. Specie de regiuni
temperate, părul creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperaturi medii anuale de
9,5-11ºC. Unele soiuri (Aromată de Bistriţa, Williams, Curé, Untoasă Bosc,
Favorita lui Clapp etc.) se pot cultiva în zone cu temperaturi medii anuale de 8-
8,5ºC. Temperatura medie în perioada de vegetaţie (aprilie – septembrie) trebuie
să fie de 16-19ºC.
Soiurile de vară au nevoie de 135 – 140 zile cu temperaturi medii pozitive
pentru creşterea şi maturarea fructelor, iar cele de iarnă 165 – 185 de zile, ceea ce
echivalează cu 2950º – 3250ºC. Pragul biologic al părului este de 7,5 – 8,0ºC, iar
pentru rădăcini de 2,5ºC.
“Necesarul de frig” pentru păr este destul de mare 1200 – 1500 ore de
temperaturi scăzute (sub 7ºC) dar pozitive, pentru ieşirea mugurilor din starea de
repaus şi desăvârşirea microsporogenezei. Pentru climatul subtropical a fost creat
soiul Le Cont ( Pyrus Piraster x Pyrus serotina) cu cerinţe minime la frig şi cu o
rezistenţă foarte mare la temperaturile ridicate din timpul perioadei de vegetaţie
(45ºC).
Cultura părului devine nesigură în zonele în care temperatura coboară sub –
26º ... –28ºC. Florile părului rezistă până la –3,3ºC în fază de boboc, -2,2ºC când
sunt complet deschise, fructele tinere până la –1,5ºC, iar cele mature până la –
4,4ºC. În condiţiile unor primăveri răcoroase cu temperaturi de 1-2ºC florile leagă
slab şi sunt afectate major de Pseudomonas syringae.
Soiurile de păr nu se comportă asemănător faţă de temperaturile coborâte
dar şi foarte ridicate, fenomenul nefiind lămurit.
Rezistenţa la temperaturi scăzute sau ridicate este influenţată alături de
factorul genetic, de condiţiile ecologice şi tehnologice.
79
Cerinţele faţă de apă
Pentru a creşte şi se dezvolta normal specia păr are nevoie de 650-750 mm
precipitaţii anuale bine repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie. În cazul când
nu sunt realizate aceste condiţii se impune irigarea culturii până la asigurarea a 65-
70% din capacitatea de câmp pentru apă a solului. Necesarul faţă de apă este
influenţat în special de portaltoi. Astfel, părul altoit pe franc creşte şi fructifică
normal în zonele colinare cu 600-800 mm precipitaţii anuale şi este rezistent la
secetă, altoit pe gutui rezistă excesului temporar de umiditate dar e sensibil la
secetă, iar pe portaltoii Pyrus amigdaliformis, Pyrus eleagrifolia şi Pyrus
betulifolia suportă seceta excesivă.
Nivelul apei freatice trebuie să se afle la o adâncime de 1-1,5 m în cazul
părului altoit pe gutui, 2,0-2,5 m în cazul părului altoit pe franc.
Umiditatea relativă este bine să se situeze în limitele a 70-80%.
Insuficienţa apei din sol şi aer conduce la fructe mici, slab suculente, cu
multe sclereide, iar excesul de apă favorizează atacul unor boli, iar fructele sunt
slab aromate, au o capacitate mică de păstrare etc.
În cloncluzie, apa este un factor limitativ în cultura părului, acesta suferind
atât în situaţii de exces cât şi de deficit.
Cerinţele faţă de sol
Şi în acest caz portaltoiul este cel care imprimă pretenţiile pomului. Astfel,
dacă părul franc este mai rustic şi cu pretenţii mai reduse faţă de sol gutuiul este
mai exigent. În general, părul preferă soluri fertile, adânci, suficient de umede, cu
reacţie neutră, caz în care dă producţii mari, cantitativ şi calitativ. Preferă solurile
cu textură luto-nisipoasă până la luto-argiloasă şi mai puţin pe cele bălane uscate.
Altoit pe gutui rezistă până la 8% calcar activ în sol, iar pe păr franc până la
12%. Reacţia solului trebuie să fie de 6,8-7,2, conţinutul în Na schimbabil de 5-
12% iar cel de Al sub 8 ppm.
În general zonele pomicole ale ţării noastre oferă condiţii bune de culturii
părului.
80
3.3. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE ALE
PĂRULUI
Specificul producerii materialului săditor
Producerea materialului săditor la păr nu ridică probleme deosebite.
În câmpul I al şcolii de pomi portaltoii de păr franc, cresc lent dar uniform,
asigurând un procent de prindere la altoire de 81-92 (Parnia şi colab. 1984).
Puieţii de păr franc se altoiesc în iulie, deoarece circulaţia sevei încetează
devreme. În câmpurile de formare dau rezultate mai bune portaltoii generativi
proveniţi din puieţi produşi la ghivece, deoarece altoirea pe lemn nou dă rezultate
mai bune, iar pomii formează un sistem radicular ramificat (Parnia şi colab. 1992).
Gutuiul, ca portaltoi, are în pepinieră o creştere puternică, depăşind de multe ori
grosimea de altoire.
În câmpul II unele soiuri de păr (Păstrăvioare, Olivier de Serres, Napoca,
Williams) au tendinţa să formeze lăstari anticipaţi, iar soiul Curé, Ducesa de
Angouleme cresc neuniform şi geniculat.
Deosebit de importantă în producerea materialului săditor la păr este
afinitatea soiului cu portaltoiul care se manifestă sub două forme:
Afinitatea de altoire – se referă la capacitatea soiurilor de a cuncreşte cu
portaltoiul;
Afinitatea de producţie – se referă la comportarea pomilor altoiţi în
plantaţie, la capacitatea de producţie şi la longevitate. Există situaţii când pomii
foarte bine prinşi la altoire şi dezvoltaţi normal după câţiva ani în livadă se usucă
sau se dezbină de la punctul de altoire (Williams, Untoasă Bosc, Favorita lui
Clapp etc). Pentru aceste soiuri precum şi altele care nu au afinitate cu gutuiul se
foloseşte metoda de altoire cu intermediar, dar în această situaţie preţul de cost
creşte şi de aceea, în practică se foloseşte destul de rar.
Rezultate bune s-au obţinut prin microînmulţirea, “in vitro” a părului, dar în
această situaţie se controlează mai greu vigoarea pomilor.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
La alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii de păr trebuie să se aibă
în vedere cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, cerinţe prezentate în
subcapitolele anterioare.
81
Pregătirea terenului se face prin efectuarea corectă a lucrărilor: desfundat,
fertilizarea de bază, nivelarea; urmează lucrările propriu-zise ca: pichetatul,
săpatul gropilor, repichetatul, alegerea materialului săditor şi plantarea pomilor.
Este recomandată plantarea din toamnă datorită avantajelor pe care le
prezintă: prinderea mai bună, cicatrizarea rănilor de pe rădăcini, pornirea în
vegetaţie primăvara mai repede etc. Dacă se va planta primăvara acest lucru
trebuie să se facă cât mai devreme posibil imediat ce terenul permite accesul.
După cum s-a mai precizat, la păr există o gamă mare de soiuri şi portaltoi.
Aceste două elemente corelate cu diverse forme de coroane şi fertilitatea solului
conduc la înfiinţarea a diferite sisteme de plantaţii:
Sistemul clasic - pentru aliniamente, terenuri cu pantă mare, sistem
gospodăresc agropomicol etc.
Distanţe de plantare: 6-7 x 5-6m; soiuri viguroase; portaltoi – păr franc;
forme de conducere – piramidale.
Sistemul semiintensiv – se vor înfiinţa în zonele colinare pe versanţi
uniformi şi bine însoriţi, cu soluri subţiri şi mai puţin fertile.
Distanţe de plantare: 4 x 4m; 5 x 4m (555-625 pomi/ha) care asigură un
volum de coroană de 5000-8000 m3/ha; soiuri de vigoare mijlocie sau mare altoite
pe franc; formă de coroană: tufă, piramide.
Sistemul intensiv - se va înfiinţa la baza pantelor sau pe terenuri terasate cu
posibilităţi de irigare. Se utilizează soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie rezistente
la factorii de stress.
Distanţe de plantare: 3,5-4 x 2-3m asigurând densităţi de 833-1250 pomi/ha;
forme de coroană palmete, fusul, palmeta liberă.
Sistemul superintesiv – se înfiinţează pe terenuri plane sau cu panta foarte
mică, ameliorate şi irigate pretabile la mecanizare.
Se folosesc soiuri foarte precoce, de vigoare mică, de tip spur, altoite pe
portaltoi de vigoare redusă (gutui).
Distanţe de plantare 3,5-4 x 0,9-1,5m rezultând 1754-3174 pomi/ha
asigurând un volum de coroană mai mic de 4000 m3/ha; forme de coroană: cordon
vertical, ypsilon etc.
82
Formarea coroanelor – este diferită funcţie de forma aleasă. Astfel, în
cazul când se optează pentru o coroană piramidală, acesta se realizează în 3-4 ani
prin alegerea şi dirijarea viitoarelor şarpante în paralel cu operaţii de formare a
ramurilor de semischelet şi a celor de rod.
În timpul formării coroanei, în scopul temperării dominanţei apicale, ramura
de prelungire a axului se scurtează mai sever decât şarpanta, etajele superioare se
formează numai după consolidarea celor inferioare, alungirea axului se substituie
cu o ramură laterală de vigoare mai slabă, ramurile de prelungire se scurtează mai
puternic decât cele laterale. În cazul soiurilor cu un unghi mic de ramificare,
scoaterea ramurilor de prelungire ale şarpantelor se face la un mugure exterior,
sau se scurtează prin transferarea creşterii lor pe ramuri exterioare.
La soiurile cu ramificare slabă se impune o scurtare mai severă (Gh.
Cimpoieş, 2000).
Când pomii se conduc sub formă de palmetă se recomandă ca înclinarea
şarpantelor să se amâne până la sfârşitul anului II, iar axul se ciupeşte la înălţimea
de proiectare a etajului următor. Particularitatea aceasta se impune mai ales
soiurilor care au tendinţa de a forma ax puternic şi ramificaţii slabe.
În cazul când pomii se conduc ca fus subţire, pentru reglarea vigorii între ax
şi şarpante, axul se substituie cu o ramură mai slabă, iar şarpantele mai viguroase
se înclină mai puternic. Această formă este tot mai folosită în conducerea pomilor.
Ea se realizează fără intervenţii prin tăieri până în anii 3-4 de vegetaţie. După
aceea se intervine pentru corectarea coroanei pomilor, prin transfermarea axului şi
a şarpantelor pe ramuri laterale de vigoare mai slabă, rărirea ramurilor de schelet
rău plasate şi care îndesesc coroana.
O altă formă de coroană pentru plantaţiile superintensive este cordonul
vertical care se formează într-un timp relativ scurt, prin ciupirea lăstarilor în
primele faze de creştere la 10-15cm.
Pentru culturile intensive şi superintensive de păr mai prezintă interes
formele de coroană: palmetă anticipată, Solen şi Tesa.
Palmeta anticipată este recomandată pentru soiurile de păr care au
capacitatea de a forma lăstari anticipaţi, Untoasă precoce Morettini, Williams ş.a.
Formele de coroană Solen şi Tesa sunt indicate pentru soiurile cu ramificare
bună, cu fructificare pe ramuri lungi, altoite pe gutui.
Pentru grăbirea intrării pe rod, indeferent de coroana ce se proiectează, în
tinereţea pomilor, nu se recomandă tăieri severe ci doar dirijări ale ramurilor,
83
urmând ca după intrarea pe rod să se efectueze operaţii de definitivare a
macrostructurii vegetative. La soiurile cu capacitate slabă de ramificare se
recomandă ciupirea repetată a lăstarilor pentru a stimula ramificarea şi obţinerea
unei coroane bine garnisite, iar la soiurile viguroase, se suprimă ramurile lacome
sau concurente din partea superioară a coroanei pentru a determina o garnisire a
părţii inferioare a scheletului. Pentru temperarea creşterilor la unele soiuri se pot
face tratamente cu substanţe bioreglatoare (ex. Paclobutrazol).
Tăierile de fructificare
Habitusul pomului, rapiditatea intrării pe rod, cantitatea şi calitatea fructelor
sunt influenţate în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de tehnologia de cultură, în
special de tăieri, prin care se realizează un echilibru între creştere şi fructificare, o
bună iluminare, etc.
Pentru majoritatea soiurilor de păr, în cazul unei tehnologii recomandate şi a
unor condiţii ecologice normale, creşterile anuale în tinereţe sunt de 30-40 cm iar
în plină producţie de 15-30 cm.
Operaţiile de tăiere se vor realiza cu prudenţă pentru a nu diminua suprafaţa
productivă şi vegetativă a pomilor. Având în vedere poziţia apicală a mugurilor de
rod se va evita pe cât posibil scurtarea ramurilor folosindu-se mai mult rărirea
celor necorespunzătoare ca poziţie sau desime.
În cazul când ramurile de rod depăşesc ca număr pe cele vegetative acestea
se vor rări până la realizarea unui echilibru între creştere şi fructificare.
În general intensitatea tăierilor creşte cu vârsta pomilor, accentuându-se în
perioada de intrare în declin. Pomii cu creşteri vegetative mai mici vor fi tăiaţi mai
sever prin scurtare iar la cei cu creşteri vegetative mari se vor evita scurtările
efectuându-se tăieri de rărire. Pomii care au fructificat mult şi au creşteri slabe vor
fi tăiaţi mai sever. De asemenea, când apar semne de declin (creşteri anuale reduse
15-20 cm) se va proceda la scurtări pe lemn de 2 şi 3 ani, tăind deasupra unor
formaţiuni fructifere şi simplificând vetrele de rod pentru a stimula procesul de
creştere.
Există multe soiuri de păr care manifestă o tendinţă de diferenţiere exagerată
a mugurilor de rod. Normarea unei astfel de încărcături se va realiza prin rărire
cât şi prin scurtarea mlădiţelor şi nuieluşelor. Rărirea acestor ramuri se practică
84
atunci când sunt prea dese şi supraîncarcă pomii cu rod iar scurtarea atunci când
producţia este asigurată integral de către ţepuşe.
În perioada de mare producţie, majoritatea soiurilor de păr şi în special cele
cu fructificare de tip standard au ramurile de rod înserate pe ramuri de 2-3 ani care
sub greutatea fructelor se arcuiesc. În zonele de curbură apar noi lăstari vegetativi
şi apoi de rod iar porţiunea de ramură descendentă de regulă se usucă sau se
degarniseşte complet. Pentru a evita acest fenomen, ramurile respective se vor
scurta cu 1/2 din lungime sau de la punctul de curbură.
Vor fi eliminaţi lăstarii lacomi şi ramurile cu creştere verticală dacă sunt de
prisos.
Înainte de începerea tăierilor pomul se analizează din punct de vedere al
creşterilor anuale, gradul de încărcătură cu ramuri de rod, producţia din anul
anterior, starea fitosanitară etc. Funcţie de aceste elemente se va stabili conduita
de tăiere a fiecărui pom mergând chiar până la nivel de şarpantă sau subşarpantă.
Tăierile de fructificare se execută atât în perioada de repaus cât şi în
perioada de vegetaţie (“în verde”). Tăierea “în verde” se poate aplica la toate
soiurile dar mai ales la cele de vară. Momentul aplicării acestor tăieri trebuie
corect stabilit pentru a favoriza creşterile anuale, diferenţierea mai bună a
mugurilor de rod, obţinerea de fructe de calitate. Aceste tăieri se vor efectua până
la 10-15 august. Părul se pretează şi la tăierea mecanizată.
Întreţinerea solului în plantaţiile de păr este una din verigile importante ale
creşterii producţiei cantitativ şi calitativ. Alegerea unui anumit sistem de lucrare a
solului se face funcţie de cantitatea de precipitaţii din zona respectivă,
repartizarea lor în timpul anului, combaterea eroziunii solului, nivelul şi destinaţia
producţiei etc.
Ca sisteme de întreţinere a solului sunt recomandate:
- ogorul lucrat pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual, pe terenuri
plane sau cu pantă foarte mică, în plantaţii intensive sau superintensive.
- culturi intercalate pentru zonele cu precipitaţii de 600-750 mm/an, în
plantaţiile tinere, terenuri plane sau uşor înclinate, semiintensive sau intensive, în
condiţia dublării necesarului de elemente nutritive şi apă. Se pot cultiva: cartofi,
leguminoase, căpşun etc., în general plante cu talie mică.
85
- benzile înierbate temporar, în zonele cu peste 750 mm precipitaţii anuale,
pe terenurile în pantă până la 15%.
- benzile înierbate în alernanţă cu ogorul lucrat.
- ţelina permanentă -cu excepţia proiecţiei coroanei unde se va lucra şi
fertiliza. Se recomandă pentru zonele umede (peste 800 mm) pe pante mai mari de
15%.
- înierbarea intervalelor dintre rânduri şi cosirea repetată pentru mulcire. În
acest fel se uşurează circulaţia maşinilor iar mulciul aduce un aport suplimentar de
elemente minerale.
Întreţinerea solului pe rândul de pomi se realizează prin 1-2 praşile manuale,
completate cu administrarea de ierbicide (Roundup 5-6 l/ha, Argezin 6-10 kg/ha,
Funsilade 2 l/ha, Nabu 4-6 l/ha etc.).
O importanţă deosebită la întreţinerea solului o reprezintă adâncimea de
lucru care, pentru a nu distruge sistemul radicular activ, nu trebuuie să depăşească
10-12 cm în cazul când portaltoiul este gutui şi 15-18 cm în cazul portaltoiului
franc.
Fertilizarea plantaţiilor de păr se va face funcţie de fertilitatea naturală a
solului, vârsta plantaţiei, densitatea, nivelul şi destinaţia producţiei etc.
Pentru o producţie de 20 t/ha o plantaţie de păr cu 1000 pomi/ha consumă
33 kg N, 12 kg P2O5, 48 kg K şi 35 kg Ca, iar pentru o producţie de 40 t/ha
aceeeaşi plantaţie consumă 114 kg N, 90 kg P2O5, 137 kg K2O, 80 kg CaO şi 15
kg MgO. (N. Branişte, P. Pârvu, 1986).
Având în vedere aceste consumuri ele se vor suplini în procesul de
fertilizare prin aplicarea de îngrăşăminte.
Ca doze orientative recomandăm:
Pentru plantaţiile tinere: 20 t/ha gunoi de grajd, 130 kg/ha N, 75 kg/ha P2O5
şi 80 kg/ha K2O.
În plantaţiile pe rod: 120-180 kg/ha N, 80-120 kg/ha P2O5 şi 100-120 kg/ha
K2O etc. O dată la 3-4 se fertilizează cu gunoi de grajd 30-40 t/ha iar în această
situaţie dozele de îngrăşăminte chimice se înjumătăţesc sau pot lipsi.
Pe solurile acide se aplică 5-6 t/ha amendamente calcaroase odată la 4-5 ani
toamna.
Epoci de administrare a îngrăşămintelor: gunoiul de grajd, cele cu fosfor,
potasiu, amendamentele şi 1/3 din doza de azot se aplică toamna şi se
86
încorporează; restul îngrăşămintelor azotoase se aplică primăvara înainte de
pornirea ăn vegetaţie.
Irigarea plantaţiilor de păr este o lucrare necesară în zonele cu precipitaţii
sub 500 mm şi chiar 600 mm anual, în cazul când acestea sunt repartizate
neuniform şi nu satisfac cerinţele speciei. De asemenea, este importantă irigarea
plantaţiilor tinere în vederea unei bune porniri viguroase în vegetaţie.
Prin irigare se urmăreşte menţinerea umidităţii necesare desfăşurării în
condiţii optime a fiecărei fenofaze, cu evitarea influenţelor negative asupra
creşterilor fructelor şi mai ales a calităţii acestora (la secetă se formează
sclereide).
Pentru aceasta se recomandă aplicarea, în funcţie de tipul de sol şi indicii
hidrofizici ai acestuia, de vârsta plantaţiei etc., a 2-3 udări cu o normă de 300-500
m3/ha, mai ales în perioadele de mare consum ale pomilor (iulie-august).
Perioadele cririce pentru apă ale părului sunt: înainte de dezmugurit, la 2-3
săptămâni de la înflorit, după căderea fiziologică a fructelor şi cu 2-3 săptămâni
înainte de recoltare.
Ca metode de irigare se poate folosi irigarea prin brazde în plantaţiile
extensive şi prin microaspersiune în plantaţiile intensive şi superintensive.
De asemenea, se poate folosi cu succes şi irigarea prin picurare.
Reglarea producţiei este necesară la specia păr datorită tendinţei anumitor
soiuri de a se supraîncărca cu rod. Pentru ca fructele să fie de calitate bună,
competitive, etc. pe lângă normarea producţiei prin tăieri corecte se impune şi o
rărire a florilor sau fructelor. Pe lângă obiectivele precizate anterior aceste operaţii
mai au şi rolul de a furniza şi o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod şi
implicit o diminuare a alternanţei de rodire. Rărirea se poate face chimic sau
mecanic pentru flori, chimic, manual sau mecanic pentru fructe.
Cea mai sigură şi eficientă metodă este cea chimică, efectuată prin stropiri
cu substanţe bioactive la 2-3 săptămâni de la înflorirea deplină până când fructele
au un diametru de 9-14 mm.
P. Montali şi colab. (1984) au stabilit că sub influenţa regularexului (1000
ppm) la soiul Conference s-a intensificat căderea fiziologică a fructelor. La soiul
Curé corectarea încărcăturii de rod a pomilor s-a făcut cu sarea sodică a acidului
naftalenacetic (NaNAA 8%) în concentraţii de 1000 ppm (Sabina Stan şi colab.
87
1984). Există substanţe biostimulatoare care stimulează legarea mai bună şi
creşterea fructelor.
La soiurile Williams şi Ducesa de Angouléme s-a îmbunătăţit calitatea
fructelor prin tratamente cu AG3 şi 2.4.5T (Mustafa şi colab. 1982).
Inhibarea creşterii şi favorizarea fructificării perilor tineri se poate realiza
prin două tratamente cu Cicocel-Extra (CCC+CC), 2000 ml/100 l apă, primul
aplicat în stadiul de trei frunze, următorul la 10-14 zile.
Tratamentele se execută numai pomilor tineri, viguroşi, care nu au intrat
încă pe rod (W. Pfammetter, 1994).
Formarea fructelor partenocarpice la soiurile predispuse la acest fenomen
(ex. Williams etc), poate fi stimulată prin efectuarea unor tratamente cu acid
giberilic (AG3), 10g/100 l apă, 1500 l/ha soluţie la începutul înfloritului.
De asemenea, prin tratamente cu biostimulatori poate fi diminuată şi căderea
prematură a fructelor.
Pentru toate aceste tratamente există şi substanţe romăneşti produse în
special de Institutul de Chimie Cluj-Napoca şi de laboratorul BIOS din acelaşi
oraş.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Dintre bolile şi dăunătorii care produc pagube economice mai însemnate
sunt: rapănul (produs de Venturia pirina sau Fusicladium pirinum), pătarea albă
(Mycosphaerella sentina), rugina părului (Gymnosporangium sabinae),
monilioza
(Monilinia fructigena), cancerul rădăcinii (Agrobacterium tumefaciens),
arsura
bacteriană (Erwinia amylovora), îngălbenirea nervurilor părului (Wien yellows-
VVV), cancerul pustulos al perelor (Pear stony pit).
Dintre dăunătorii cei mai periculoşi pentru păr menţionăm: Păduchele din
San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), puricele părului (Psylla piricola),
viermele fructelor (Cydia pomonella), gărgăriţa mugurilor (Anthonomus pyri) şi
viespia părului (Haplocampa brevis).
În ultimii ani, în mai multe zone din ţară, mai ales în plantaţiile comerciale,
producţia de pere a fost compromisă parţial sau total de către puricele părului
(Psylla piricola), aceasta şi datorită folosirii neraţionale a unor substanţe cu
spectru larg de combatere care au distrus prădătorii naturali ai purecelui.
Tratamentele recomandate în plantaţiile de păr sunt prezentate în tabelul 13.
88
Tabelul 13.
SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR
ÎN PLANTAŢIILE DE PĂR PE ROD
Nr.
crt
Fenofaza
Boli şi dăunători de
combătut
Pesticide folosite Observaţii
01234
1.
Repaus
vegetativ
-Coccidae
-ouă de: acarieni, insecte
defoliatoare, afide
Oleoekalux 3 CE (1,5%)
Oleocarbetox (3,0%)
-se aplică după măsurările de
igenă culturală şi agrotehnice;
-se asigură o îmbăiere a pomului
(temp.> 4-5oC)
-purici meliferi (Psylla sp.) -
gărgăriţa florilor
(Anthonomus pomorums)
Mitac CE (0,3%)
Ekalux 25 EC (0,1%)
-PED = 30 de adulţi la 100 de
ramuri
2.
10-15% din
muguri florali
dezmuguriţi
-rapăn (Venturia pirina)
-focul bacterian (Erwinia
amylovora)
Turdacupral 50 PU
(0,5%)
Champion 50 WP (0,3%)
-dacă a fost în anul precedent.
3.
Apariţia
butonilor florali
–înălţimea
inflorescenţelor
-rapăn (Venturia pirina)
-focul bacterian
(Erwinia amylovora)
-ouă hibernante de acarieini
(Panonychus ulmi); afide etc.
Turdacupral 50 PU (0,5%)
Champion 50 WP (0,3%)
US-1 92% (1,5%)
-tratament obligatoriu pentru
ambele boli
-dacă există rezervă biologică
-rapăn (Venturia pirina)
-pătarea albă a frunzelor
(Mycosphaerella sentina)
-pătarea brună a frunzelor
(Diplocarpon soraweri)
-focul bacterian
(Erwinia amylovora)
Turdacupral 50 PU (0,5%)
Dithane M45 (0,2%)
Champion 50 WP (0,3%)
-tratament de siguranţă
4.
Răsfirarea
inflorescenţei,
până la
deschiderea a
0,5% din totalul
florilor -insecte defoliatoare
-insecte minatoare
-psyllide
Decis 2,5 EC (0,03%);
Diazol 60 EC (0,15%);
Fastac 10 EC (0,04%)
-dacă există rezervă biologică
-rapăn
-pătarea albă şi brună a
frunzelor
-monilioză
Rubigan 12 EC (0,04%);
Folpan 50WP (0,2%);
Merpan 50WP (0,2%)
-tratament de siguranţă
5.
15% din totalul
florilor au
început să-şi
scuture petalele
-viespea perelor
(Haplocampa brevis)
-psyllide
-insecte minatoare
-insecte defoliatoare etc.
Sumi-Alpha 2,5 EC
(0,04%); Mitac 20 EC
(0,3%); Dimilin 25 WP
(0,03%)
-Consult 10 EC (0,05)
-PED = prezenţa adulţilor pe
capcane
6.
Fructele au ∅ de
aproximativ 0,5
-rapăn -pătarea albă şi brună
a frunzelor
-monilioza
Dithane M45 (0,2%);
Folpan 50WP (0,2%)
Merpan 50 WP (0,2%)
89
– 1 cm (la
avertizare)
- viermele merelor (Cydia
pomonella) G1T1;
-insecte minatoare;
-insecte defoliatoare etc.
Diazol 60 EC (0,15%);
Meotrin 20 EC (0,03%);
Fastac 10 EC (0,04%);
Fury 10 EC (0,075)
7.
Fructele au ∅ de
1,5 – 2 cm (la
avertizare)
-rapăn
-pătarea albă şi brună a
frunzelor
Delan 75 WP (0,075%);
Bravo 500 SC (0,25%)
Folpan 50 WP (0,2%)
-psyllide
-viemele perelor (G1T2)
-insecte minatoare
-insecte defoliatoare etc.
Mitac 20 EC (0,3%);
Vertimec (0,1%); Sumi –
Alpha 2,5 EC (0,03%);
Sumithion 2,5 50 EC
(0,1%)
PED = 10% lăstari infestaţi
PED = 2-5 fluturi/
capcană/săptămână
-rapăn
-pătarea albă şi brună a
frunzelor
Shavit (0,2%)
Dithane M 45 (0,2%);
Folpan 50 W (0,2%)
-păduchele din San José
(Quadraspidiotus
perniciosus) G1T1
Ekalux S (0,1%)
Pyrinex 48 EC (0,2%)
PED = prezenţa dăunătorului
8.
Fructele au ∅ de
21,5 – 3 cm (la
avertizare)
-psyllide
-afide
Decis 2,5 EC (0,03%) PED = 15% lăstari infestaţi
-rapăn
-pătarea albă şi brună a
frunzelor
Dithane M 45 (0,2%);
Merpan 50 WP (0,25%)
-acarieni Mitac 20 EC (0,3%);
Pennstyl 25 WP (0,05%)
Demitan 200 SC (0,07%)
PED = 4-5 forme mobile pe
9. frunze
Fructele au ∅ de
3 cm (la
avertizare)
-viermele perelor
-păduchele din San José
(G1T2)
Decis 2,5 EC (0,05%);
Ekalux S (0,1); Reldan 40
EC (0,15%)
PED > 2-3% fructe atacate
-rapăn
-pătarea albă şi brună a
frunzelor
Bravo 500 SC (0,25%);
Dithane M 45 (0,2%)
10
Fructele au ∅ de
4 cm (la
avertizare)
-păduchele din San José
G1T3
-insecte minatoare
-insecte defoliatoare
Actellic 50 EC (0,2)
Ekalux S (0,1)
-rapăn
-pătarea albă şi brună a
frunzelor -monilioză
Merpan 50 WP (0,25%)
Captadin 50 WP (0,25%)
11
La 10-14 zile
de la tratamentul
10 (la avertizare)
-păduchele din San José
G2T1
-insecte minatoare
-insecte defoliatoare
Decis 2,5 EC (0,05%)
Reldan 40 EC (0,15%)
90
-rapăn
-pătarea albă şi brună a
frunzelor; -monilioză
Dithane M 45 (0,2%);
Merpan 50 WP (0,25%)
-cu respectarea timpului de
pauză
12
La 10-14 zile
de la tratamentul
11 (la avertizare)
-păduchele din San José
-insecte minatoare
-insecte defoliatoare
Pirinex 48 CE (0,2%);
Reldan 40 EC (0,15%)
Ekalux S (0,1%)
-cu respectarea timpului de
pauză
-rapăn
-pătarea albă şi brună a
frunzelor; -monilioză
Merpan 50 WP (0,25%);
Dithane M 45 (0,2%)
-cu respectarea timpului de
pauză
13
La 14 zile
de la tratamentul
12 (la avertizare)
-păduchele din San José Decis 2,5 EC (0,05%)
14
După căderea
frunzelor
-boli de scoarţă şi lemn
Zeamă bordeleză (0,75-
1%) Turdacupral 50 PU
(0,5%)
Recoltarea, păstrarea şi valorificarea fructelor
Stabilirea momentului optim de recoltare a perelor constituie un element
determinant pentru calitatea viitoare a fructelor, capacitatea de păstrare şi modul
de valorificare. Soiurile de vară şi cele de toamnă se recoltează “mai în pârgă”
adică cu 8-12 zile înainte de maturitatea de consum.
Datele bibliografice (Millim K, 1981) arată că recoltarea perelor în vederea
păstrării se face când se ating următorii parametri:
- fructele îşi încetează creşterea în mărime;
- culoarea de fond a pieliţei virează de la verde-spre verde gălbui;
- amidonul a început să se hidrolizeze în zona camerei seminale pe o
suprafaţă de 30-40%, funcţie de soi;
- fermitatea pulpei scade (ex. Williams 6,8-8,0 kg f., Curé 6.5-7.3 kg f. etc.);
- vârsta fructelor (numărul de zile de la înflorit la recoltare) caracteristică
soiurilor şi zonei de cultură; ex. Favorita lui Clapp 107-110 zile, Williams 115-
124 zile, Untoasă Bosc 135-137 zile, Curé 156-160 zile, Olivier de Sèrres 171-
175 zile.
La pere, maturarea decurge mai intens decât la mere, iar dacă se întârzie
recoltarea, fructele devin sensibilie la manipulări şi transport.
Păstrarea perelor este mai dificilă decât a merelor. Soiurile de vară se pot
păstra în condiţii frigorifice 10-15 zile, iar cele de toamnă 30-40 zile. La
temperaturi de - 1ºC ... + 1ºC durata de păstrare a soiurilor de iarnă este de 150-
200 zile.
91
Păstrarea în condiţii frigorifice a perelor este diferită funcţie de soi sau
grupe de soiuri.
După scoaterea din celulele frigorifice perele vor fi supuse unui proces de
postmaturare la temperatură de 16-18ºC timp de 3-5 zile, timp în care ajung la un
maximum de însuşiri organoleptice.
Valoarea comercială a fructelor depinde de calitatea acestora cât şi de modul
cum sunt ambalate şi prezentate cumpărătorului.
Modul de prezentare a perelor pentru comercializare este diferit funcţie de
soi, cerinţe etc.
92
CAPITOLUL IV
CULTURA GUTUIULUI
Cydonia oblonga Fam. Rosaceae
Subfam. Pomoideae
4.1. IMPORTANŢĂ, ORIGINE SI ARIE DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţă
Gutuiul este una din speciile cele mai vechi aflate în cultur ă, fiind semnalat în
documente de cca. 4000 ani.
Fructele sale erau foarte apreciate la greci, romani şi alte popoare antice, atât
pentru consumul în stare proaspată, cât şi prelucrate.
Gutuia – “mărul de aur” – era considerată simbolul fertilit ăţii. Importan ţa acestei
specii a scăzut treptat pe masura dezvoltării altor specii pomicole, în principal m ărul şi
părul.
În prezent, deşi cultura acestei specii s-a restrâns mult, fructele se consum ă atât în
stare proaspată, cât, mai ales, prelucrate şi industrializate. Fructele au un grad ridicat de
gelificare, îşi menţin aroma, aciditatea şi fermitatea şi dup ă fierbere.
Compoziţia biochimică a gutuilor este destul de complexă: zaharuri 6,6-13,3%;
acizi 0,6-1,76%; substanţe tanoide 0,19-0,50 %; substanţe proteice 0,33-0,95%; pectine
0,69-1,13%; lipide 0,50%; săruri de potasiu 201 mg %; calciu 10 mg %; magneziu 8 mg
%; fier 0,60 mg %; vitamina C 10-40 mg/100 g (A. Gherghi, 1983).
Fructele se pastrează bine o perioadă lungă de timp, permi ţând prelungirea
perioadei de prelucrare industrială. De la gutui, în scopuri terapeutice se folosesc
seminţele, frunzele şi florile.
Gutuiul este un bun portaltoi (generativ şi vegetativ) pentru planta ţiile intensive şi
superintensive de păr şi gutui. Sub aspect agrobiologic, cultura gutuiului este mai pu ţin
pretenţioasă decât a altor specii pomicole.
93
Pomul este în general rustic, robust, cu plasticitate ecologic ă bun ă. Specia
valorifică bine terenurile cu exces temporar de umiditate sau cu apa freatic ă la suprafa ţă
chiar sub 1 m.
Având cea mai tardivă înflorire, nu este expus îngheţurilor târzii de prim ăvar ă.
Fructifică regulat, dând producţii sigure şi constante.
Preţul de cost al gutuilor este mai redus cu 20-25% fa ţă de cel al merelor, perelor,
la o producţie cel puţin egală.
4.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
SORTIMENTUL DE SOIURI
În fondul de germoplasmă organizat în România exist ă cca 70 genotipuri de gutui,
reprezentate de soiuri şi selecţii autohtone şi str ăine. Dintre acestea, în lista oficial ă pentru
anul 2000 sunt propuse la înmulţire 8 soiuri care apar ţin speciei C. oblonga şi se
încadrează în primele trei varietăţi.
1. De Constantinopol – soi cu origine incertă, probabil turcesc, mult răspândit în
ţara noastră mai ales în sud şi sud-est. Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroan ă rar ă,
sferic turtită, foarte productiv, însă sensibil la ger, boli şi dăunători. Fructul este mijlociu spre
mare, (200-400g), galben-auriu, maliform, cu coaste evidente şi cavitate peduncular ă
caracteristică. Pulpa este potrivit de suculentă, aromată, slab astringentă, bună pentru consum în
stare propaspătă şi industrializare. Fructele cad uşor din pom încă din prepârgă şi se păstrează
puţin (30-60 zile).
2. Moldoveneşti – soi românesc (1982), de vigoare mică-mijlocie, cu coroană
globuloasă-turtită, rezistent la ger, boli şi secetă, sensibil la monilioz ă, comportare bun ă
la cloroză. Fruct mijlociu (330 g), maliform, puţin alungit spre zona calicial ă, galbenportocaliu,
cu suprafaţa uşor ondulată prin coaste largi. Pulpa este galben ă-portocalie, cu
puţine sclereide, potrivit de suculentă, bun pentru industrializare. Perioada de consum:
octombrie-noiembrie.
3. Aurii – soi românesc (1982), de vigoare mijlocie, cu coroană globuloas ă,
precoce, foarte productiv, rezistent la ger (-27 oC) şi la boli. Fructul este mare (450-500 g),
piriform-rotunjit, galben-portocaliu, cu pieliţa netedă lucioas ă. Pulpa este dens ă,
suculentă, dulce, puţin acidulată şi plăcut aromată. Perioada de consum: octombriedecembrie.
94
4. Bereczki – soi de origine maghiară, foarte răspândit în sudul şi vestul ţării.
Pomul are vigoare mare, cu coroana invers piramidal ă, cu plasticitate ecologic ă ridicat ă,
produce abundent, rezistent la Monilinia, sensibil la ger. Fructul este mare spre foarte
mare (600-800 g), larg-piriform cu proeminenţe, cu un mamelon peduncular brun-cenu şiu
şi suprafaţa neuniform costată, de culoare gălbuie. Pulpa este g ălbuie, intens aromat ă,
dulce acidulată, plăcută la gust, de calitate foarte bună pentru consum şi industrializare.
Perioada de consum: octombrie-noiembrie.
5. Champion – soi american (1870), mult răspândit în estul şi sud-estul ţării
noastre. Pomul este viguros, productiv, longeviv, formează o coroan ă globuloas ă,
rezistent la ger, sensibil la Monilinia. Fructul este mare sau foarte mare (400-800 g),
scurt-piriform, uneori aproape cilindric, cu suprafa ţa aproape neted ă, de culoare galbenverzui
la recoltare şi galben la maturitatea de consum. Pulpa este alb-aurie, fin ă, slab
astringentă, intens aromată, cu puţine sclereide şi gust pl ăcut. Perioada de consum:
octombrie-decembrie.
6. De Portugalia – soi vechi, răspândit mult în sud-estul ţării noastre. Pomul este
de vigoare mijlocie, cu coroana larg-piramidal ă, productiv, preten ţios la condi ţiile edafice
şi climatice, sensibil la boli şi dăunători.
Fructul este mijlociu spre mare (200-400 g), piriform-alungit spre peduncul, cu un
gât mic asimetric, uneori puţin curbat, cu suprafa ţa neted ă, u şor costat ă spre extremit ăţi.
Pulpa este gălbuie, cu gust plăcut uşor astringent. Perioada de consum: octombrieianuarie.
7. Aromate – soi românesc (1982), de vigoare mijlocie, cu coroană globuloas ă,
precoce, productiv, rezistent la ger (-27oC) şi la boli. Fructul este mijlociu spre mare
(350-400 g), piriform-alungit, cu suprafaţa netedă, galben-limonie, f ăr ă coaste. Pulpa este
fermă, suculentă, intens aromată, plăcută la gust. Perioada de consum: octombrieianuarie.
8. De Huşi – soi românesc, viguros, productiv, cu coroana globuloas ă, rezistent la
ger şi secetă. Fructul este mijlociu (300 g), maliform, cu coaste largi, rotunjite, epiderma
galbenă-aurie. Pulpa este lipsită de sclereide, cu gust astringent la recoltare, dar care
devine dulce, uşor acidulată la maturitatea de consum. Perioada de consum: octombriefebruarie.
9. De Moşna – soi românesc, neînscris în lista oficială din anul 1999. Pom viguros,
longeviv, cu coroana invers-piramidală, precoce, productiv, rezistent la ger şi secet ă.
Fructele sunt neuniforme, de la mijlocii la foarte mari (160-570 g), piriforme, slab
costate, cu epiderma mată, verde-gălbuie la recoltare, galben ă la maturitatea deplin ă.
Pulpa este fermă, mediu acidulată, galbenă-aurie, pl ăcut aromat ă dar cu sclereide.
Perioada de consum: noiembrie-martie.
95
10. De Lescowatz – soi viguros, rezistent la ger şi secetă, cu fructe mari,
maliforme, slab costate, moderat suculente, slab acidulate cu multe sclereide.
Alte soiuri mai puţin răspândite: De Vranija, Turceşti, Tălpăşeşti 63, Târzii de
Deltă, Mălăieţe etc.
PORTALTOII GUTUIULUI
Portaltoii gutuiului sunt: gutuiul franc, gutuiul vegetativ şi păducelul.
Portaltoiul de gutui franc este obţinut pe cale generativă din soiurile şi biotipurile
locale (De Moşna, De Huşi etc.), având afinitate bună cu toate soiurile. Imprim ă soiurilor
vigoare mare, dar au o bună ancorare în sol, rezistenţă bun ă la secet ă şi vânt.
Gutuiul vegetativ este reprezentat de mai multe selecţii (BA 29, Sydo, Adams,
EMA, EMC. Cts etc.), descrise la subcapitolul 3.2.4. Acestea imprim ă gutuiului vigoare
mică, precocitate şi productivitate bună.
Păducelul (Crataegus monogyna Jacq.) se poate folosi mai ales pentru solurile
uscate, granitice sau şistoase. În ţara noastr ă nu se utilizeaz ă acest portaltoi care, printre
altele, este şi foarte sensibil la Erwinia amylovora.
PARTICULARITĂŢILE DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE
ALE GUTUIULUI
Sistemul radicular al gutuiului este în general trasant, dispus superficial în
sol. Marea majoritate a rădăcinilor active se află situate în stratul de sol cuprins
între 10-60 cm. Până la 10 cm şi peste 60 cm gutuiul formează doar câteva
rădăcini de schelet.
Datorită acestor caracteristici, pomii trebuie palisaţi pe toată durata vieţii
pentru a nu fi răsturnaţi de vânturi. Dezvoltarea sistemului radicular pe orizontală
depăşeşte de peste două ori proiecţia coroanei. Creşterea rădăcinilor este aproape
continuă în timpul anului, însă devine evidentă primăvara, când temperatura
solului depăşeşte 3oC şi se continuă toamna târziu, până când temperatura solului
scade la 2oC. Sistemul radicular are două valuri de creştere: în mai-iunie şi
septembrie-octombrie.
În mod natural, gutuiul creşte sub formă de tufă cu mai multe tulpini ce
pornesc din zona coletului, ajungând la 3-5 m înălţime. În plantaţii industriale,
96
pomii se conduc de regulă cu un singur trunchi de 30-60 cm, care de regulă se
torsionează puternic. Pomii pot ajunge la înălţimi de 3-8 m.
Coroana gutuiului este deasă, în general neregulată, formată din ramuri
groase, acoperite cu o scoarţă netedă de culoare brună-roşiatică cu nuanţă verzuie
şi cu lenticele cenuşii-deschis sau castanii. Lăstarii sunt tomentoşi, iar frunzele
sunt mari, ovat-alungite cu marginile întregi. Florile sunt mari, tipice rozaceelor,
terminale, solitare şi se formează în vârful unor lăstari scurţi (8-12 cm), crescuţi în
aceeaşi primăvară din muguri micşti. Înflorirea este tardivă (ultima specie
pomicolă), în mai-iunie, după formarea frunzelor, când se acumulează 248oC
temperatură şi durează 10-15 zile (Doina Toma, 1976). După legarea fructelor,
creşterea în lungime a lăstarilor de rod se opreşte. Dacă nu are loc procesul
fecundării şi, deci, nu se formează fructe, atunci dintr-un mugure axilar de pe
lăstarii de rod apare un lăstar anticipat.
Ramurile de rod sunt: ramura mixtă, măciulia, coarnele de melc şi
ramificaţia fructiferă. Pe fiecare măciulie, în treimea superioară, se formează câte
1-3 muguri micşti, din care, în anul următor, se vor forma doi lăstari fertili.
Mugurii micşti se mai pot forma şi pe unii lăstari lungi, în treimea mijlocie şi
superioară. Mugurii din treimea inferioară a lăstarilor lungi rămân dorminzi.
Diferenţierea mugurilor floriferi începe la sfârşitul lunii august-începutul
lunii septembrie.
Fructul, de mărimi şi forme diferite (conform descrierii la 4.2.3.), este
inserat direct pe ramură, fără peduncul, prezintă sclereide şi seminţe multe.
În perioada de tinereţe gutuiul creşte viguros, dar după intrarea pe rod
intensitatea creşterii se reduce foarte mult.
Gutuiul este o specie foarte precoce. El produce primele fructe în anul al IIlea
de la plantare, rodeşte economic începând cu anul al IV-lea, timp de 25-35 ani.
Unele exemplare pot trăi chiar 45-50 ani.
Majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile sau parţial autofertile.
Procentul de flori fecundate este mai mare decât la alte specii pomicole, deoarece
înfloritul are loc după formarea completă a aparatului foliar.
În perioada de fructificare maximă, un gutui produce 30-80 kg de fructe, în
funcţie de vârsta şi vigoarea soiului, condiţiile ecologice şi tehnologice, dar s-au
întâlnit exemplare care au produs şi 100-170 kg. Gutuiul nu prezintă periodicitate
de rodire.
97
CERINŢELE GUTUIULUI FAŢĂ DE FACTORII ECOLOGICI
Cerinţele faţă de lumină. Gutuiul este o specie pretenţioasă faţă de lumină,
de aceea se va amplasa pe terenuri plane sau cu pante mici, bine expuse. În cazul
plantării pe terenuri în pantă se vor folosi numai expoziţiile sudice sau sudvestice.
De acest considerent se va avea în vedere şi la strabilirea distanţelor de
plantare. În cazul unei iluminări insuficiente, gutuiul continuă să crească
vegetativ, coroana se îndeseşte, intră târziu pe rod, fructifică puţin şi apoi intră
într-o entropie accelerată.
Cerinţele faţă de temperatură. Căldura este un factor limitativ în cultura
gutuiului, acesta fiind o specie termofilă care necesită 3350-3510oC, în perioada
de vegetaţie fiind cea mai sensibilă specie dintre pomaceae. Iarna pomii rezistă la
temperaturi de –27…-30oC dacă au vegetat normal şi au intrat bine pregătiţi în
iarnă. Florile rezistă până la –1,5oC, iar fructele, toamna, până la –2,2oC. Sistemul
radicular rezistă până la –12…-13oC. În general, soiurile autohtone sunt mai
rezistente la temperaturi scăzute decât cele introduse din sortimentul mondial.
Pragul biologic al gutuiului este de 8,5oC. Din punct de vedere al temperaturii,
gutuiul suportă mai bine căldura excesivă decât temperaturile foarte scăzute.
Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari, mai ales datorită sistemului
radicular trasant. Reuşeşte bine în zone cu precipitaţii de 600-650 mm, dar dă
rezultate bune şi în zone cu 500-550 mm precipitaţii (ex.: Câmpia Dunării şi
Dobrogea). Se comportă bine şi la precipitaţii mai mari de 650-800 mm, dacă
temperatura este corespunzătoare şi solurile sunt uşoare. Poate suporta destul de
bine lipsa apei din sol, cât şi umiditatea excesivă, chiar şi băltirea temporară (25-
30 zile). Cerinţele mari faţă de apă se înregistrează în lunile august şi septembrie.
Cerinţele faţă de sol sunt modeste, dar preferă solurile uşoare, calde,
fertile, umede, cu carbonaţii situaţi la mare adâncime, iar în zona rădăcinilor
active să nu depăşească 8 %; salinitatea să fie sub 1 %. Aceste condiţii corespund
solurilor luto-argiloase sau argilo-nisipoase de pe cursurile şi albiile râurilor,
precum şi cele de la baza pantelor.
98
4.3. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Specificul producerii materialului săditor
În plantaţiile intensive se foloseşte portaltoiul vegetativ de gutui EMA (B.
Marangoli, 1980). Pentru o mai bună ancorare în sol se poate folosi şi portaltoiul
de gutui franc, obţinut din soiurile locale. În acest sens s-a altoit soiul
“Champion” pe portaltoiul franc “De Moşna”, obţinându-se rezultate foarte bune
(A. Liacu şi colab., 1975). Altoirea se face pe marcote sau puieţi care cresc bine în
câmpul I, ajung la grosimea de altoire, au seva activă pe toată campania de altoire.
O parte din soiuri se înmulţesc şi prin marcotaj.
Un alt portaltoi recomandat pentru solurile uscate este păducelul, cu
inconvenientele prezentate anterior.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Distanţele de plantare ale gutuiului se corelează cu soiul, portaltoiul,
fertilitatea solului şi zona de cultură.
Astfel, pentru zona dealurilor mici şi mijlocii şi în zonele de şes, soiurile
viguroase altoite pe gutui se plantează la 4 × 2 m, iar cele de vigoare mijlocie şi
mari la 3,5 × 1,25 m. În zona inundabilă a Dunării, soiurile viguroase altoite pe
gutui se plantează la 3 × 1,5 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mică altoite pe
acelaşi portaltoi la 3 × 1 m (N. Cepoiu, 1994).
Din experienţele proprii putem preciza că pentru o bună iluminare a pomilor
trebuie mărite distanţele prezentate cu cel puţin 1 m şi alegerea judicioasă a
formei de coroană.
Deşi majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile, pentru obţinerea unei
producţii ridicate calitativ şi cantitativ, într-o parcelă se vor planta 2 sau 3 soiuri
într-un raport de 1:1, 2:1 sau 3:1.
Conducerea pomilor - Tradiţional, gutuiul se conduce în formă de vas
ameliorat sau tufă cu 3-4 tulpini crescute din zona coletului, însă mai poate fi
condus şi sub formă de piramidă mixtă întreruptă, palmetă neetajată cu braţe
oblice etc. Datorită creşterilor foarte mari din perioada de tinereţe, pentru o bună
garnisire, în special cu ramuri de rod, se recomandă ciupirea repetată a lăstarilor.
99
Tăierile de întreţinere şi fructificare
Gutuiul formează ramuri de rod puţine şi scurte, de aceea coroana lui
române suficient de luminată. Măciuliile cele mai viguroase, apte să asigure
suficientă hrană fructelor, se găsesc pe ramurile de semischelet groase, în vârstă
de 3-4 ani. Semischeletul subţire, fiind garnisit cu măciulii debile, care nu-şi
menţin rodul, trebuie scurtat sau suprimat total. Măciuliile viguroase, grupate sub
formă de coarne de melc sau ramificaţii fructifere, se vor reţine în coroană iar cele
debile se suprimă sau se simplifică.
Ramurile anuale periferice, care depăşesc lungimea de 60 cm, se vor scurta
cu cca 1/3 pentru provocarea ramificării şi reducerea lungimii zonei cu muguri
dorminzi.
Semischeletul gutuiului se întinereşte (simplifică) la intervale de 4—5 ani.
În perioada de bătrâneţe, tăierile vor fi mai severe în lemn de 5-6 ani pentru
reîntinerire şi evitarea degarnisirii.
Epoca cea mai bună pentru tăierea gutuiului este primăvara devreme sau
toamna.
Întreţinerea solului - în plantaţiile de gutui este diferită, în funcţie de vârsta
plantaţiei, panta terenului, cantitatea de precipitaţii, densitate etc.
Astfel, în plantaţiile tinere (primii 2-3 ani de la plantare), se pot folosi
culturile intercalate în cazul unei umidităţi a solului asigurate.
Alte sisteme de întreţinere a solului: ogorul lucrat asociat cu îngrăşăminte
verzi, ogorul lucrat, benzi înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat etc.
Fertilizarea plantaţiilor - de gutui trebuie să fie mai intensă decât cea a
mărului şi părului. Astfel, în plantaţiile tinere (până la 6 ani), se recomandă
următoarele doze: 10-20 t/ha gunoi de grajd, o dată la 3 ani, iar anual 40, 30, 30
kg substanţă activă N, P, K; în plantaţiile de 6-10 ani N.P.K.: 60, 60, 40 kg s.a./ha;
în plantaţiile de 10-20 ani N.P.K.: 90, 90, 60 kg s.a./ha; în plantaţiile de peste 20
ani N.P.K.: 120, 120, 90 kg s.a./ha.
De menţionat este importanţa fertilizării cu microelemente: B, Ca, Mg.
100
Irigarea plantaţiilor - este obligatorie în zonele cu precipitaţii sub 600 mm.
Cantitatea de apă ce se administrează este corelată cu vârsta pomilor şi deficitul
hidric. Astfel, în plantaţiile tinere se vor aplica anual 2-3 udări cu 250-300 m3
apă/ha, iar în cele mature norma de udare va creşte la 400-450 m3/ha. În general se
vor aplica udări mai multe, cu cantităţi mai mici de apă.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor - Deşi gutuiul are mai puţine boli şi
dăunători, totuşi unii dintre aceştia pot compromite producţia dintr-un an sau chiar
cultura în întregime. Dintre boli, cele mai frecvente sunt Monilinia (mumifierea
fructelor) şi Diplocarpon (pătarea brună a fructelor). Foarte periculoasă pentru
plantaţiile de gutui este arsura bacteriană (Erwinia amylovora) care atacă întreaga
parte epigee a pomilor, distrugând în scurt timp întreaga plantaţie. Combarea
acestei bacterioze este aproape imposibilă.
Dintre dăunători, cei mai periculoşi sunt: viermele fructelor, păduchele din
San Jose, afidele şi păianjenii roşii.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente la avertizare cu
produsele recomandate pentru măr şi păr, conform tabelului 14.
Tabelul 14.
SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR
LA GUTUI
Nr.
Crt.
Fenofaza
Boli şi dăunători
de combătut
Pesticide folosite Observaţii
01234
1 Dezmugurit,
Înfrunzire (apox.
15-20 aprilie)
Deschiderea
primelor flori
Focul bacterian
(Erwinia amylovora)
Monilioză
(Monilinia
linharthiana)
Turdacupral P.U. (0,5 %)
Zeamă bordeleză (0,5%)
Champion 50 WP (0,2%)
Tratamentul are acţiune
preventivă, protejând rănile făcute
cu ocazia tăierilor, de posibile
infecţii (îndeosebi în zonele în
care au fost infecţii în anii
precedenţi).
2 Când 10-15%
dintre flori şi-au
scuturat petalele
(aprox. 10.15 mai)
Focul bacterian
(Erwinia
amylovora)
Champion 50 WP (0,04 %);
Funguran OH (0,04 %);
Kocide 101 (0,04 %)
Dacă a fost sau s-a depistat inocul
bacterian; tratamentul se face
după igienizare culturii.
Monilioză
(Monilinia
linharthiana)
Ronilan 50 WP (0,05-0,07
%); Rovral 50 WP (0,1 %);
Sumilex 50 WP (0,1 %)
Dacă perioada este ploioasă
tratamentul este obligatoriu,
pentru protejarea fructelor abia
formate.
101
Afide, insecte
minatoare,
defoliatoare
Decis 2,5 EC (0,03 %);
Fastac 10 EC (0,015%);
Chinmix 5 EC (0,03%);
Diazol 60 EC (0,15%);
Zolone 35 EC (0,2%)
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
Numai dacă este rezervă
biologică sau sunt semnalate
focare.
Pătarea brună
(Diplocarpon
soraweri)
Folpan 50 WP (0,2 %);
Dithane M 45 (0,2 %)
Monilioză
(Monilinia
linharthiana)
Ronilan 50 WP (0,05-
0,07%); Rovral 50 WP
(0,1%); Sumilex 50 WP
(0,1%)
Numai dacă timpul este ploios şi
este rezervă biologică.
3 Tratament
postfloral
(10-14 zile de la T
2)
20-24 mai
Viermele fructelor
(Cydia pomonella)
Decis 2,5 EC (0,03 %);
Fastac 10 EC (0,015%);
Chinmix 5 EC (0,03%);
Diazol 60 EC (0,15%)
Dacă este rezervă biologică.
Antracnoză
(Gnomonia sp.)
Pătarea brună
(Diplocarpon
soraweri
Folpan 50 WP (0,2%);
Dithane M 45 (0,2%);
Mancozeb 80 WP (0,2%);
Captadin 50 PU (0,25%)
Dacă există rezervă biologică şi
este necesară o intervenţie.
Monilioză
(Monilinia
linharthiana)
Ronilan 50 WP (0,05-
0,07%); Rovral 50 WP (0,1
%); Sumilex 50 WP (0,1%)
Pentru protejarea lăstarilor şi a
fructelor tinere.
4 Tratamentul 3
postfloral
(aprox. 5 iunie)
Viermele fructelor
(Cydia pomonella),
insecte minatoare,
defoliatoare, afide
Decis 2,5 EC (0,03 %);
Fastac 10 EC (0,015 %);
Diazol 60 EC (0,15%);
Sinoratox R 35 (0,15%);
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
5 Tratamentul 4 Boli ,idem T3 Idem, T3
postfloral
(aprox.15-20
iunie)
Păduchele din San
José
(Quadraspidiotus
perniciosus),
defoliatoare
Ecalux S (0,1 %)
Reldan 40 EC (0,15 %);
Carbetox 37 EC (0,5%);
Ultracid 20 EC (0,2% )
102
Maturarea şi recoltarea fructelor
Gutuile sunt fructele care se recoltează toamna târziu. Cu cât menţinerea pe
pom este mai îndelungată, cu atât fructele sunt mai colorate şi mai aromate. La
maturitatea de consum fructele ajung după minim 30 de zile.
Între soiurile de gutui se disting 3 grupe de maturare a fructelor: soiuri
timpurii, soiuri semitimpurii şi soiuri târzii.
Majoritatea soiurilor de gutui aflate în cultură în ţara noastră au perioada de
maturare târzie, cu excepţia soiului De Constantinopol. Momentul optim de
recoltare se poate aprecia după: schimbarea culorii fructelor de la verde la gălbui,
cu excepţia cavităţii pedunculare şi caliciale; căderea naturală a pufului; uşurarea
desprinderii fructelor de pe ramuri; hidroliza amidonului din jurul camerei
seminale; numărul de zile de la înflorirea deplină (ex. 190 la soiul Champion, 172
la soiul Bereczki, 198 la soiul De Huşi, 185 la soiul De Moşna).
Recoltate înainte de momentul optim, fructele nu mai ajung la calităţile
organoleptice caracteristice soiului şi se prelucrează dificil.
Recoltarea se va face cu atenţie pentru a nu se rupe ramurile de rod,
deoarece în treimea superioară acestea poartă mugurii micşti ce vor asigura
producţia anului următor. Recoltarea se va face în saci de recoltat, după care
fructele se vor transfera în lăzi containere care se vor introduce în depozite
frigorifice până la industrializare sau consum în stare proaspătă.
Deşi marea majoritate a bibliografiei de specialitate precizează că gutuile se
păstrează puţin, rezultatele cercetărilor proprii şi a altor cercetători din domeniu
au demonstrat că acestea se pot păstra 90-120 zile în condiţii frigorifice şi 120-180
zile în condiţii de atmosferă controlată.
103
CAPITOLUL V
CULTURA PRUNULUI
Prunus domestica L. Fam. Rosaceae
Subfam. Prunoideae
5.1. IMPORTANŢĂ, ORIGINE ŞI ARIE DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţă
Prunul este una din cele mai importante specii de climat temperat, iar prin
specia Prunus salicina şi pentru zonele de climat mediteranean.
În multe ţări cu tradiţie în cultura prunului, fructele acestei specii constituie
o sursă important de venituri, un produs alimentar şi industrial deosebit de
valoros.
Fructele pot fi consumate în stare proaspătă, industrializate sub diferite
forme (compot, dulceaţă, gem, magiun, băuturi nealcoolice şi alcoolice etc.),
fructe deshidratate, etc. De asemenea, fructele se pot folosi la prepararea
diferitelor mâncăruri. Compoziţia prunelor este foarte complexă: substanţă uscată
totală = 15,1-22,4%; zahăr total = 7,19-16,3%; aciditate = 0,57-1,68%; substanţe
tanoide = 0,049-0,256%; substanţe pectice = 0,48-1,24%; vitamina C = 4,4-18,8
mg% (Roman R., Liliana Bulgaru, 1994), toate acestea conducând la o valoare
energetică mare, de 62 kcal. Totodată, prunele mai conţin: albumină 0,5%;
celuloză 6%; vitaminele A, B; săruri minerale de Fe, Ca, P, Mg, K, Na, Mn etc.
Importanţa deosebită a acestei specii se datorează şi altor însuşiri:
plasticitate ecologică mare; înmulţire uşoară atât pe cale generativă, cât şi
vegetativă; precocitate, producţii mari şi constante; perioadă lungă de valorificare
104
a fructelor (peste 90 zile) datorită existenţei a numeroase soiuri cu epoci foarte
diferite de maturare, de la sfârşitul lunii iunie până în octombrie; proporţia edibilă
a fructelor este foarte mare, comparativ cu a altor fructe (94%); posibilităţi
multiple de valorificare a fructelor, inclusiv la export; din acest punct de vedere
ţara noastră este favorizată, având posibilităţi de export în perioada iulie-august,
când în ţările occidentale există o mare cerere pentru aceste fructe.
Lemnul de prun este deosebit de apreciat în industria chimică pentru
obţinerea cărbunelui activ, în industria mobilei, la fabricarea creioanelor etc. Din
seminţe se extrag o serie de substanţe cu utilizări în industrie etc.
Unele soiuri, prin durata lungă a perioadei de înflorire, bogăţia, coloritul
(alb, roz, roşu), al florilor sau/şi frunzelor au un aspect decorativ foarte atrăgător
şi sunt folosite în consecinţă.
Conţinutul ridicat în substanţe minerale şi vitamine a prunelor proaspete, căt
şi deshidratate, fac din aceste fructe adevărate surse de menţinere a sănătăţii şi de
vindecare a unor boli.
5.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
SORTIMENTUL DE SOIURI
Sortimentul de prun a cunoscut o dinamică importantă atât sub aspectul
numeric, cât şi calitativ al soiurilor. El cuprinde 29 soiuri, dintre care 6 străine şi
24 autohtone (2000). Rezultatele cercetărilor din România arată posibilitatea
sporirii numărului de soiuri la 32-35. din care 23-25 soiuri româneşti. De
perspectivă sunt soiurile timpurii şi foarte timpurii, datorită cererii mari pe piaţa
internaţională.
1. Rivers timpuriu - soi englezesc, de vigoare mijlocie, autofertil, dar bun
polenizator, coroană globuloasă rară, ramuri de schelet viguroase, bine garnisite
cu buchete de mai. Este precoce, moderat productiv (8-10 t/ha), rezistent la ger,
sensibil la secetă, tolerant la viroze, pretenţios la sol. Fructul este mijlociu, sferic
sau sferic-alungit, vânăt-violaceu, cu pruină albastră. Pulpa este galben-verzuie,
semiconsistentă, suculentă, dulce, slab aromată, semiaderentă. Perioada de
recoltare: prima jumătate a lunii iulie. Maturare eşalonată.
105
2. Diana - soi românesc (1983), de vigoare mijlocie, coroană globuloasă,
fructifică predominant pe ramuri de rod mijlocii. Înfloreşte semitârziu, este parţial
autofertil, precoce, mediu productiv, rezistent la ger şi boli, sensibil la Plum-pox.
Fructul este mare (50-60 g), de tip “renclod”, sferic turtit, colorat în albastru
deschis cu multă pruină grosieră cenuşiu-albăstruie. Pulpa este verde-gălbuie,
consistentă, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă la sâmbure. Prezintă
uniformitate în maturare. Perioada de maturare: începutul lunii iulie.
3. Renclod de Caransebeş – soi românesc (1960) de vigoare mijlocie spre
mare, cu coroana semisferică spre conic-răsturnată, cu ramuri de schelet solide,
bine garnisite cu formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, recomandat pentru zona de
câmpie din sud şi subcolinară din sud-vestul ţării, rezistent la boli şi dăunători.
Fructul este supramijlociu sau mare (40-60 g), sferic, uşor turtit la capete cu
şanţul ventral pronunţat, de culoare vânăt-închis cu puncte subcutanate cafenii,
acoperit cu pruină bogată, cenuşie. Pulpa este galben-portocalie, suculentă, cu
gust foarte plăcut, dulce-aromat. Soi autofertil, se vor folosi totuşi polenizatori.
Este precoce, productiv (15-22 t/ha), cu bună rezistenţă la păstrare şi transport.
Maturare: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
4. Ialomiţa – soi românesc (1981) de vigoare mijlocie spre mare, cu
coroana semisferică sau piramidală, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete
de mai, tolerant la Plum-pox, timpuriu şi foarte productiv (15-18 t/ha/500 pomi).
Recomandat pentru zonele de sud şi sud-vest ale ţării. Fructul este mijlociu (35-45
g), sferic, uşor asimetric, vânăt închis, rezistent, acoperit cu multă pruină cenuşie.
Pulpa este verde-gălbuie, de consistenţă medie, suculentă, cu gust bun. Perioada
de maturare: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
5. Vâlcean – soi românesc (1967), de vigoare mujlocie spre mare, cu
coroana invers piramidală, uşor lărgită în partea superioară, cu ramurile de schelet
solide, cu unghiuri de ramificare mari, bine garnisite cu ramuri fructifere scurte şi
mijlocii. Fructul este mare spre foarte mare (65-75 g), sferic, uşor turtit la capete,
vânăt închis, uniform, cu pruină puţină, albicioasă, persistentă. Pulpa este
portocalie, crocantă, suculentă, dulce, plăcută, neaderentă. Soi autosteril, precoce,
productiv (15-18 t/ha). Perioada de maturare: 15 iulie-5 august.
6. Bărăgan 17 – soi românesc (1960), de vigoare mică spre mijlocie, cu
coroana conic-răsturnată sau cilindrică, relativ rară, cu ramuri de schelet drepte,
garnisite cu numeroase buchete de mai, autosteril, rezistent la ger, secetă, precoce,
foarte productiv (20-22 t/ha). Fructul este mare (40-50 g), ovoid, albastru închis,
106
cu multă pruină cenuşiu-violetă. Pulpa este galben-verzuie, crocantă, plăcută la
gust, neaderentă. Fructul este destinat pentru consum în stare proaspătă sau
industrializată (deshidratare). Maturarea: 1-10 august.
7. Carpatin – soi românesc (1965), de vigoare mică-mijlocie, cu coroana
piramidală, fructifică atât pe formaţiuni scurte, cât şi medii şi lungi, precoce (anii
III-IV de la plantare), foarte productiv (20-25 t/ha), recomandat mai ales pentru
sudul ţării, partea colinară; mediu rezistent la boli şi viroze. Fructul este de
mărime medie (40-50 g), sferic-alungit, albastru închis, cu pruină cenuşie. Pulpa
este de culoare galben-verzuie, mediu consistentă, suculentă, cu gust fin,
neaderentă la sâmbure. Se pretează pentru consum în stare proaspătă şi pentru
industrializare. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie –începutul lunii august.
8. Minerva – soi românesc (1960-obţinut, 1984-omologat), de vigoare mică
spre mijlocie, cu coroana piramidală, ramuri de schelet bine garnisite cu buchete
de mai şi ramuri mixte. Este precoce (IV) şi foarte productiv (peste 27 t/ha),
rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze, autosteril, puţin pretenţios la
tehnologia de cultură. Fructele sunt mijlocii spre mari (38-40 g). ovoide, uşor
asimetrice, de culoare vânăt-violacee, acoperite cu pruină abundentă, albăstruie.
Pulpa este galben-verzuie, potrivit de consistentă, suculentă, cu gust foarte plăcut,
neaderentă la sâmbure. Este destinat în primul rând consumului în stare proaspătă.
Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
9. Piteştean – soi românesc (1987-obţinut, 1981-omologat), semiviguros, cu
coroana conică, ramuri de schelet bine garnisite, cu formaţiuni de rod scurte şi
mijlocii, rezistent la ger, secetă şi boli, tolerant la viroze, precoce (IV) şi productiv
(24 t/ha), autosteril. Fructul este mare (45-50 g), ovoid, uşor asimetric, vânătînchis,
acoperit cu multă pruină albastră. Pulpa este verde-gălbuie, crocantă,
suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă la sâmbure. Maturarea: 25 iulie-5
august.
10. Renclod Althan – soi vechi, obţinut în Boemia, pe cale generativă din
soiul Reine Claude, este viguros, cu coroana invers-conică, ramuri de schelet
solide, garnisite cu formaţiuni de rod scurte; este precoce şi mediu productiv (15
t/ha), rezistent la boli, secetă şi ger, autosteril, bun genitor şi polenizator. Fructul
este mare (45-60 g), rotund, uşor aplatizat la poli, roşu-violaceu, cu pruină gri.
Pulpa este galbenă-verzuie cu uşoare dungi roze sub epidermă, fermă, suculentă,
gust bun, taninos, aromă specifică, neaderentă. Se pretează pentru consum în stare
proaspătă sau industrializare. Maturarea: 25 iulie – 5 august.
107
11. Tita – soi românesc (1965/1990), de vigoare mică spre mare, cu coroana
conic răsturnată, ramuri de schelet groase, bine garnisite cu buchete de mai, este
precoce, produce moderat (12-14 t/ha), dar constant, este rezistent la ger, secetă şi
îngheţurile târzii de primăvară, autosteril. Fructul mare /50-60 g), ovoid, uşor
alungit la vârf, albastru ultramarin, cu multă pruină gri. Pulpa galben-verzuie,
crocantă, mediu suculentă, cu gust armonios. Este unul din cele mai apreciate
soiuri, însă are un mic defect: vârful sâmburelui se rupe uşor şi rămâne în pulpă.
Maturarea: 25 iulie-10 august.
12. Flora – soi românesc (1960), viguros, cu coroana conic răsturnată, cu
fructificare mixtă, rezistent la secetă, boli şi ger, semiprecoce, dar foarte productiv
(peste 20 t/ha/500 pomi), autosteril. Fructul este mare (48-60 g), ovoidal spre
sferic, uşor turtit, de culoare albastru ultramarin, acoperit cu pruină albastrăcenuşie.
Pulpa este alb-verzuie, crocantă, mediu suculentă, cu gust plăcut
armonios. Maturarea; 1-15 august.
13. Tuleu timpuriu – soi românesc (1966), semiviguros spre viguros, cu
coroana piramidală uşor neregulată, cu unghiuri mari de ramificare, cu fructificare
pe buchete de mai şi ramuri mijlocii; nu este pretenţios la sol dar este mai sensibil
la temperatură, semiprecoce şi semiproductiv (7-12 t/ha). Fructul este mediu (35-
45 g), ovoid, asimetric, cu baza lărgită, vânăt-violaceu, cu pruină cenuşiualbăstruie.
Pulpa este verde-gălbuie, crocantă şi suculentă, se desface în fascicole,
cu gust dulce-acrişor, plăcut. Maturarea: 25 iulie-5 august.
14. Alina – soi românesc (obţinut în 1965, omologat în 1990), de vigoare
mică spre mijlocie, cu coroana conică răsturnată, relativ rară, ramurile de schelt
groase, bine garnisite cu buchete de mai. Este precoce (anul IV), foarte productiv
şi constant, rezistent la ger, tolerant la secetă şi boli virotice, sensibil la monilioză,
autosteril.
Fructul este mare (45-55 g), ovoid, albastru deschis cu nuanţe maronii,
acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este galbenă-verzuie, crocantă, potrivit de
suculentă, consistentă, neaderentă. Epoca de maturare: prima decadă a lunii
august.
15. Centenar – soi românesc (obţinut în 1960, omologat în 1978)(Tuleu
gras x Rivers timpuriu), de vigoare mijlocie sau submijlocie, coroană globuloasă
cu ramuri fructifere de tip spur, este autosteril. Practic este cel mai productiv soi
din România (32 t/ha), rezistent la ger, secetă şi boli; tolerant la Plum-pox. Fructul
este mare (52 g), invers ovoid, albastru ultramarin, acoperit cu pruină multă,
108
cenuşie. Pulpa este alb-verzuie, potrivit de consistentă, suculentă, cu gust plăcut,
neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august, la 120 zile de la înflorire.
16. Sarmatic– soi românesc (obţinut în 1960, omologat în 1989), de vigoare
mijlocie spre mare, cu coroana conic răsturnată, uşor neregulată, ramuri de schelet
drepte, garnisite cu ramuri de rod mijlocii. Este autosteril, productiv (15-17 t/ha).
Rezistă bine la ger, secetă şi boli, cu excepţia Plum-pox-ului. Fruct mijlociu (40
g), oval alungit, albastru cu puncte subcutanante roşietice, acoperit cu pruină fină.
Pulpa este galben-verzuie, crocantă şi suculentă, cu gust dulce-acidulat, armonios,
neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august.
17. Silvia – soi românesc (obţinut în 1960 - Renclod Althan x Rivers
timpuriu, omologat în 1979), de vigoare medie, cu coroană piramidală, rară, cu
fructificare pe formaţiuni scurte, precoce, productiv (17-20 t/ha), parţial autofertil,
bun polenizator, tolerant la viroze, boli şi dăunători. Fructul este mare (55 g),
elipsoidal, vânăt-violaceu, acoperit cu pruină cenuşie-albăstruie. Pulpa este albgălbuie,
crocantă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă. Maturarea: prima
jumătate a lunii august.
18. Pescăruş – soi românesc (obţinut în 1956 – Renclod Althan x
Wilhelmina Späth, omologat în 1979), semiviguros, cu coroană invers-conică,
ramuri de schelet solide, bine garnisite cu formaţiuni de rod scurte, precoce,
productiv (20-23 t/ha), rezistent la ger şi brume târzii, boli şi viroze. Deşi
autofertil, se vor asigura polenizatori. Fructul este supramijlociu (43 g), ovoidal,
asimetric, vânăt-negricios, acoperit cu pruină cenuşie. Pulpa este galben-verzuie,
mediu consistentă, semisuculentă, cu gust plăcut, uşor acidulat, neaderentă la
sâmbure. Maturarea: a doua jumătate a lunii august.
19. Albatros – soi românesc (obţinut în 1965, omologat în 1979), viguros,
cu coroana conic-răsturnată, cu ramuri de schelet groase şi fructificare pe ramuri
mijlocii şi lungi, rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze, incompatibil cu
corcoduşul, autosteril. Fructul este mare (45 g), ovoidal-alungit, de culoare bordoviolet,
acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este verde-gălbuie, fermă, potrivit
de suculentă, cu gust armonios, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii august –
începutul lunii septembrie, la 125-140 zile de la înflorire.
20. D′Agen - soi franţuzesc (1964), de vigoare mijlocie, cu coroana
globuloasă, cu fructificare pe ramuri scurte şi mijlocii, rezistent la ger şi secetă,
tolerant la viroze, autofertil, precoce, productiv (20-24 t/ha). Fructul este mic (18-
35 g), invers-ovoid, uşor asimetric, roşu-violaceu, acoperit cu pruină violacee.
109
Pulpa este galben-verzuie, suculentă, semicrocantă, foarte dulce, semiaderentă la
sâmbure, pretabilă la industrializare, perioada de maturare: sfârşitul lunii august –
începutul lunii septembrie, la 125-135 zile de la înflorit.
21. Dâmboviţa – soi românesc (obţinut în 1965 – Tuleu gras x Anna Späth,
omologat în 1981), de vigoare mare, cu coroana conic-răsturnată, cu ramuri de
schelet solide şi fructificare pe ramuri scurte şi mijlocii, semiprecoce, foarte
productiv (27-30 t/ha), autosteril, rezistent la ger şi viroze. Fructul este mare (51
g), ovoidal, uşor asimetric, vânăt închis, acoperit cu multă pruină cenuşie, foarte
atrăgător. Pulpa este de culoare galben-verzuie, crocantă, suculentă, cu gust
plăcut, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii august.
22. Tuleu gras –soi românesc foarte vechi (1920), semiviguros, cu coroana
invers-conică, cu ramuri de schelet fragile, unghiuri mici de ramificare, se
deformează sub greutatea rodului. Fructifică pe formaţiuni scurte şi mijlocii, este
precoce, productiv (20-25 t/ha), dar inconstant. Este androsteril şi incompatibil cu
corcoduşul. Este tolerant la viroze, sensibil la afide, monilinia şi ger. Fructul este
mijlociu (30-35 g), elipsoidal, cu vârful rotunjit, de culoare vânăt-închis, cu pruină
albăstruie şi cu rugină spre bază. Pulpa este galben-verzuie, aşchiată, consistentă,
crocantă, neaderentă, cu gust foarte bun, dulce-amărui. Sunt considerate fructe de
calitate superioară. Epoca de maturare: mijlocul lunii august.
23. Stanley – soi american, foarte vechi (1926), de vigoare medie, cu
coroană conic-răsturnată, ramuri de schelet semiviguroase, garnisite în special cu
buchete de mai. Este precoce, productiv (25 t/ha), tolerant la Plum-pox, autofertil
şi foarte bun polenizator. Fructul este mediu (30-40 g), elipsoidal, asimetric, cu
sudură capelară evidentă vânăt-închis, acoperit cu pruină albăstruie. Fructele se
colorează cu mult înainte de maturitatea deplină. Din punct de vedere
organoleptic, fructul este de calitate medie, mai ales dacă este recoltat în avans.
Pulpa este gălbuie, consistentă. dulceagă, slab aromată, neaderentă. Maturarea:
prima jumătate a lunii septembrie, la 130-140 zile de la înflorire.
24. Vânăt de Italia – soi italian (probabil), viguros, cu coroana largă,
răsfirată, fructifică pe buchete de mai, ramuri mijlocii şi lungi, este precoce,
mediu productiv şi inconstant, sensibil la viroze, pretenţios la căldură şi umiditate.
Fructul este mediu spre mare (35-40 g), rotunjit, uşor alungit, uneori asimetric,
vânăt închis, acoperit cu pruină albăstruie. Pulpa este galbenă, de consistenţă
medie, gust bun, aromă plăcut moderată, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a
lunii septembrie, la cca 130-140 zile de la înflorire.
110
25. Anna Späth – soi vechi (1860), de origine germană, de vigoare
submijlocie, cu coroana invers piramidală, ramuri de schelet puternice, garnisite
cu formaţiuni fructifere predominant scurte.
Soi rustic, precoce, productiv (23 t/ha), autofertil, bun polenizator, rezistent
la ger şi secetă, pretenţios la căldură, rezistent la viroze, sensibil la monilioză.
Fructul este mare (26-42 g), globulos, roşu-vineţiu, acoperit cu pruină albăstruie,
cu brazda ventrală largă. Pulpa este galbenă-verzuie, suculentă, moale, dulce, slab
acidulată, neaderentă, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: ultima
decadă a lunii septembrie – prima decadă a lunii octombrie, la cca 130-140 zile de
la înflorire.
26. Gras ameliorat – soi românesc, obţinut din Gras românesc (1950), este
viguros; fructifică pe ramuri mijlocii şi lungi; semiprecoce, productiv (25-30 t/ha),
autofertil şi bun polenizator; rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze. Fructul
este mare (45 g), globulos, uşor alungit la capete, de culoare vânăt-roşcată cu
striaţiuni neregulate, castaniu-deschis, cu pruină groasă violacee, peduncul bine
prins de ramură şi fruct. Pulpa este crocantă sau semicrocantă, suculentă, de
culoare galben-verzui, neaderentă la sâmbure, gust dulce, slab acidulat, aromă
fină, plăcută. La supramaturare fructele devin sensibile la manipulări şi transport.
Maturare:prima jumătate a lunii septembrie, cu 2 săptămâni înaintea soiului Gras
românesc, la cca 135-140 zile de la înflorire.
27. Vinete româneşti – soi vechi românesc, viguros, rodeşte pe ramuri
mijlocii, lungi, dar şi pe buchete de mai inserate pe ramuri de semischelet lungi,
elastice, ce formează o coroană piramidală. Este rezistent la ger, sensibil la boli şi
viroze, autofertil. Prezintă mai multe clone Ex.-Vinete româneşti-300. Fructul este
submijlociu (18-35 g), elipsoidal, vânăt-deschis, cu multă pruină albăstruiealbicioasă.
Pulpa este galben verzuie, elastică, dulce, mediu suculentă, neaderentă.
Fructele sunt rezistente la cădere din pom şi manipulare, bune pentru
industrializare dar şi pentru consum în stare proaspătă. Maturare: decada a II-a a
lunii septembrie, la 135-140 zile de la înflorire.
28. Record – soi românesc (obţinut în 1958, omologat în 1982),
semiviguros, cu coroana conic-răsturnată, ramuri de rod puternice şi formaţiuni de
rod preponderent scurte, semiprecoce (IV-V) şi foarte productiv (20-25 t/ha),
autofertil. Fructul este foarte mare (75 g), sferic, alungit, vânăt-închis, cu pruină
grosieră, albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, consistentă, mediu suculentă, cu
111
gust armonios şi aromă fină, neaderentă, cu destinaţie mixtă. Maturarea: prima
jumătate a lunii septembrie, la cca 140 zile de la înflorit.
29. Gras românesc – soi românesc, viguros, cu coroana sferică, deasă, cu
fructificare preponderentă pe formaţiuni mijlocii şi lungi. Este semiprecoce, foarte
productiv (27 t/ha), autofertil, rezistent la ger, sensibil la secetă, tolerant la viroze.
Fructul este mic (20-25 g), sferic, vânăt-închis, cu pruină albăstruie. Pulpa este
galben-verzuie, suculentă, moale, foarte dulce, cu aciditate scăzută, aderentă la
sâmbure, bună în special pentru industrializare. Maturarea: sfârşitul lunii
septembrie – începutul lunii octombrie, la 135-140 zile de la înflorit, fructele
menţinându-se pe pom până toamna târziu.
În cultură sau în câmpurile experimentale se mai întâlnesc şi alte soiuri sau
clone ale celor prezentate, care completează fondul de germoplasmă românesc. De
asemenea, au fost introduse de peste hotare o serie de soiuri valoroase, dar care
mai trebuie studiate din punct de vedere ecologic, biologic şi tehnologic. Dintre
acestea, cele mai reprezentative sunt: Ruth gerstetter (Regina precoce), Blue
Free,
Iroquois, President, Edwards, Blue Bell, Valor, Verity, Vision etc.
O largă răspândire vor avea soiurile productive autofertile cu fructe de
calitate superioară şi destinaţie mixtă, cu conţinut ridicat în substanţă uscată, zahăr
şi vitamine.
PORTALTOII PRUNULUI
Lista oficială a soiurilor (2000) admite la înmulţire un număr de 12
portaltoi, dintre care 9 sunt generativi şi 3 vegetativi. Atât în ţara noastră, cât şi pe
plan mondial, lista portaltoilor pentru prun este mult mai mare şi într-o dinamică
accentuată.
Corcoduşul sau mirobolanul – este unul dintre cei mai vechi şi mai
utilizaţi portaltoi pentru prun; aceasta pentru că materialul semincer se produce
uşor, are procent ridicat de germinare şi producţii ridicate de puieţi care se prind şi
cresc bine în câmpul I, asigură procent mare de prindere la altoire şi este
compatibil cu majoritatea soiurilor; nu drajonează cu excepţia unor biotipori. În
plantaţie, pomii altoiţi pe acest portaltoi au o mare plasticitate ecologică, imprimă
pomilor vigoare mare, precocitate medie, longevitate (30-40 ani), productivitate şi
fructe de calitate. Ca inconveniente precizăm: vigoare mare, neuniformitate în
112
livadă, incompatibilitate sau compatibilitate slabă cu unele soiuri: Tuleu gras,
Gras românesc, Record, Peche, Anna Späth, Silvia etc.
Corcoduşul se înmulţeşte de regulă pe cale generativă, cu procente de
răsărire de 58-85, dar şi vegetativă, prin butaşi, cu procente de înrădăcinare
cuprinsă între 50 şi 90 (Liacu, 1956, Botu, 1978, Duţu, 1983). Unii autori
(Haward şi Heppner, 1929; Bordeianu ş.a., 1964) au arătat că mirobolanul cu
fructe galbene şi verzi prezintă o compatibilitate mai bună şi o rezistenţă
superioară la ger, comparativ cu biotipurile cu fructe roşii.
Cu toate calităţile acestui portaltoi, se recomandă a nu se folosi populaţiile
naturale de mirobolan ci anumite clone selecţionate.
Dintre clonele de corcoduş, cele mai valoroase şi mai utilizate sunt:
Corcoduş 163 – portaltoi românesc ce se înmulţeşte pe cale vegetativă prin
butaşi lignificaţi. Procentul de înrădăcinare este de 70. Este viguros, cu bun
ancoraj în sol, nu drajonează, este rezistent la temperaturi scăzute, dar sensibil la
secetă. Este incompatibil cu soiurile din grupa Tuleu şi Renclod. Se foloseşte
foarte puţin.
Mirobolan B (P. cerasifera) – face parte dintr-o serie mai numeroasă
(A.C.D.), obţinut în Anglia, este viguros, se înmulţeşte uşor prin butaşi, mai greu
prin marcotaj, are un ancoraj bun în sol şi drajonează puţin. Soiurile altoite au
productivitate ridicată, dar intră târziu pe rod.
Este sensibil la ger şi nu are compatibilitate cu soiurile de tip Renclod şi
Mirabelle (Glenn, 1961). Nu se foloseşte în România.
Mirobolanul de Lesdain – portaltoi belgian, se înmulţeşte generativ, dar şi
vegetativ prin butaşi. Solicită soluri uşoare şi umede. Este incompatibil cu
Renclod Althan şi alte soiuri.
Mirobolan 29 C – portaltoi american (1915), de vigoare mare, se înmulţeşte
prin butaşi. Are un ancoraj în sol slab. Drajonează puţin. Are compatibilitate bună
cu soiuri europene şi asiatice, are rezistenţă la cancerul rădăcinilor şi al coletului,
dar este sensibil la nematozi. Nu se foloseşte în România.
Miroval – portaltoi românesc, se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi. Are bun
ancoraj în sol, nu drajonează. Imprimă soiurilor precocitate, productivitate şi
calitate superioară fructelor. Este rezistent la temperaturi scăzute, are
compatibilitate bună cu majoritatea soiurilor şi este liber de viroze.
Prunul franc – se obţine din sâmburii unor soiuri locale sau străine. Aceşti
portaltoi au o bună compatibilitate cu toate soiurile, imprimă o vigoare de creştere
113
mai redusă, pomii sunt mai precoce şi uneori mai productivi. Au o înrădăcinare
mai superficială, sunt mai sensibili la ger şi secetă, în schimb valorifică mai bine
solurile subţiri, umede şi cu exces de umiditate.În pepinieră, procentul de răsărire
este mai scăzut, creşterea puieţilor este mai lentă iar prinderea la altoire şi
producţia de pomi STAS este mai mică.
P.F. Roşior văratec – portaltoi românesc (1998), de vigoare medie, cu bun
ancoraj în sol, bună adaptabilitate la sol, drajonare redusă, compatibilitate bună cu
toate soiurile. Este sensibil la Polystigma rubrum şi tolerant la Sharka. Se
înmulţeşte pe cale generativă.
P.F. Gălbior – portaltoi românesc (1984 – Iaşi), de vigoare medie, cu bună
înrădăcinare şi bună compatibilitate. Se înmulţeşte generativ.
P.F. Renclod verde F. – portaltoi românesc (1976), cu înmulţire generativă,
semiviguros, cu bun ancoraj, compatibil cu toate soiurile europene, nu drajonează.
Oteşani 8 – portaltoi românesc (1980), cu înmulţire generativă, dar şi prin
butaşi (I. Botu şi Achim, 1993), precum şi prin micropropagare “in vitro” (I.
Tudor, 1992). Imprimă pomilor vigoare redusă, ancoraj bun în sol, dar drajonează
puternic. Este un portaltoi de perspectivă pentru România şi chiar Europa.
Oteşani 11 – portaltoi românesc (1957), cu înmulţire vegetativă (butaşi),
dar şi prin meristeme, semiviguros, cu bun ancoraj, cu drajonare slabă. Prezintă
importanţă mai ales pe terenurile cu conţinut ridicat de argilă (până la 30 %) şi pe
cele cu textură medie.
P.F. Buburuz – portaltoi românesc (1968), cu înmulţire generativă, de
vigoare medie, ancoraj bun şi drajonare redusă, sensibil la acarieni, tolerant la
Sharka.
P.F. Scoldus – portaltoi românesc (1984), cu înmulţire generativă, de
vigoare medie, rezistent la boli, la temperaturi scăzute; creşte pe soluri subţiri, cu
grad ridicat de argilă. Are mai multe clone, cea mai bună fiind Scolduş l, care se
foloseşte în programele de ameliorare din România şi Franţa. Se foloseşte în
cultură foarte puţin.
P.F. Voineşti B – portaltoi românesc (1976), se înmulţeşte pe cale
genertativă, de vigoare mică spre mijlocie (semidwarf) pe care o imprimă şi
soiurilor altoite. Este compatibil cu toate soiurile europene; acestea sunt precoce şi
productive. Nu este înmulţit în producţie.
Brompton – portaltoi englezesc de vigoare mare, cu bun ancoraj şi cu
tendinţă de drajonare. Compatibil cu soiurile europene, rezistent la ger dar sensibil
114
la cancerul bacterian al rădăcinilor şi la Plum-pox. Este folosit pe scară redusă pe
solurile mai grele şi mai umede fără exces de umezeală (Iacob, 1981).
Pixy – portaltoi englezesc (1969), se înmulţeşte vegetativ (butaşi şi
marcotaj), soiurile altoite au o vigoare mică (semidwarf), sunt precoce şi
productive. Ancorajul în sol este destul de bun, dar sistemul radicular este redus.
Prezintă compatibilitate bună cu soiurile europene, nu drajonează.
Saint Julien A – portaltoi obţinut în Anglia (1928), se înmulţeşte prin butaşi
lignificaţi şi chiar marcotaj. Imprimă soiurilor altoite vigoare mică (semidwarf),
precocitate şi productivitate. Are compatibilitate bună cu soiurile europene, este
rezistent la temperaturi scăzute.
Alţi portaltoi din P. domestica şi P. insititia: Saint Julien Hibrid 1,
Ackerman, Saint Julien G.F. 655-2, Saint Julien K etc.
PORTALTOI INTERSPECIFICI:
Ishtara (1950-Franţa) = Belsiana (Prun diploid) x (P. cerasifera x
P.persica) – se înmulţeşte prin butaşi.
Myran = (P. cerasifera x P. saliciana) x P. persica (Franţa).
Citation (SUA) = (P. mume x P. cerasus) x P. Amygdalus x (Nemaguard x
R. Red Globe). Se înmulţeşte prin butaşi.
G.F. 677 şi G.F. 557 = P. persica x P. amygdalus (Franţa).
Marianna G.F. 8.1. = P. cerasifera x P. munsoniana (Franţa), de vigoare
foarte mare, se înmulţeşte prin butaşi.
Marianna 2624 = P. cerasifera x P. munsoniana (1940, SUA).
Marianna 4001 = P.cerasifera x P. munsoniana, este de vigoare foarte
mare. Ca portaltoi pentru prun se mai poate folosi piersicul şi zarzărul pentru
anumite soiuri şi condiţii ecologice.
De asemenea, mai sunt folosite ca portaltoi speciile americane destinate în
special unor soiuri americane. Dintre acestea, cele mai importante specii sunt:
Prunus hortulana, P. americana, P. maritima, P. tomentosa (Vişinul de
Nanking),
P. besseyi (Vişinul de nisip).
115
PARTICULARITĂŢILE DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE
ALE PRUNULUI
Sistemul radicular
Creşterea sistemului radicular este influenţată de portaltoi, soi, tipul de sol şi
sistemul de întreţinere.
Astfel, la prunii pe rădăcini proprii sistemul radicular este bine dezvoltat.
Majoritatea rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 12 şi 36 cm.
Rădăcinile constituie 27-45 % din greutatea pomului, acestea având direcţie
orizontală şi oblică, majoritatea fiind de ordinul II-IV. Dezvoltarea rădăcinilor în
plan orizontal este influenţată de soi şi densitate. Mulţi portaltoi de prun franc au
proprietatea de a emite drajoni, fenomen dăunător în plantaţie. Situarea rădăcinilor
în stratul superior al solului permite cultura prunului şi pe soluri mai subţiri, cu
conţinut ridicat de argilă şi cu drenaj aerohidric deficitar.
Înrădăcinarea superficială prezintă dezavantajul că reduce rezistenţa pomilor
la ger şi secetă.
La pomii altoiţi pe corcoduş, rădăcinile sunt lungi şi subţiri, pătrund mai
adânc în sol, chiar până la 120-130 cm, dar marea masă a lor se află în stratul de
sol cuprins între 30 şi 60 cm. În plan orizontal, acestea depăşesc de 2-3 ori
proiecţia coroanei.
Partea epigee
Partea epigee este determinată genetic, variind în funcţie de soi.
Trunchiul este în general drept, mai rar torsionat (Roşior văratec,
Montfort), cu ritidomul neted (Anna Spath, Renclod verde) sau crăpat sub formă
de plăci poliedrice (Agen, Rivers timpuriu). Ca înălţime, majoritatea soiurilor
formează un trunchi mijlociu, cu diametrul în medie de 25-35 cm.
Coroana naturală variază mult în funcţie de unghiul de ramificare a
ramurilor, precum şi de vigoarea lor. Astfel, aceasta poate fi: fusiformă (Izium,
Eric, Simon), piramidală (Tuleu gras, Tuleu timpuriu, Gras româneasc, De
Bistriţa), invers piramidală (Anna Späth, Peche, Uriaşe), globuloasă (Agen,
Renclod negru, Ontaria, Vinete de Italia), turtită (Renclod verde, Montfort) etc.
De asemenea, după capacitatea de ramificare şi tipul de fructificare, soiurile pot
116
avea coroane dese (Agen, Minerva) sau rare (Nectarina roşie, Stanley) care
fructifică în special pe buchete de mai. Alte soiuri (Tuleu gras, Vinete româneşti,
Grase româneşti) fructifică pe ramuri mijlocii şi lungi. Diametrul coroanei în
perioada de rodire maximă poate atinge 4-7 m. În mod natural prunul poate ajunge
la 8-10 m înălţime, dar în plantaţii nu depăşeşte 4-5 m.
Prunul are o creştere puternică mai ales în perioada de tinereţe, lungimea
ramurilor anuale atingând frecvent 1-1,5 m, fapt ce permite formarea rapidă a
coroanelor prin operaţiuni în verde.
La aceste soiuri coroana se îndeseşte uşor (Centenar, Agen), necesitând
lucrări de formare mai deosebite, în timp ce la cele de tip “spur” capacitatea de
ramificare şi de formare a lăstarilor anticipaţi este redusă.
În afară de specificul biologic al soiurilor şi portaltoilor, vigoarea pomilor
mai este influenţată de condiţiile ecologice şi în special tehnologice.
Ramurile fructifere ale prunului se pot clasifica în: ramuri preflorifere
(pintenul, spinul şi smiceaua) şi ramuri florifere (buchetul de mai, ramura mijlocie
şi ramura lungă). În condiţii ecologice şi tehnologice favorabile, ramurile
preflorifere evoluează în ramuri florifere.
Buchetele de mai au inseraţi mai mulţi muguri floriferi şi puţini vegetativi şi
trăiesc 3-6 ani. Ramurile mijlocii au 5-30 cm lungime şi au inserate pe ele atât
muguri floriferi în treimea mijlocie, cât şi vegetativi către vârf. Ramurile lungi
întâlnite cu preponderenţă la anumite soiuri (Superb, Vinete româneşti) prezintă la
bază 1-3 muguri vegetativi, apoi muguri vegetativi şi floriferi în grupuri, iar spre
vârf din nou muguri vegetativi. Cunoaşterea acestor ramuri are importanţă la
efectuarea tăierilor de fructificare spre a nu îndepărta porţiunile cu muguri
floriferi.
Florile prunului sunt hermafrodite, cu petale albe sau albe-verzui, de
dimensiuni diferite. Înflorirea are loc înainte de înfrunzire (Nectarina roşie,
Stanley, Silvia), simultan cu înfrunzirea (Vinete de Italia) sau după înfrunzire
(Centenar, Vinete româneşti).
Fructele sunt drupe de dimensiuni, forme, gust, aromă şi culori foarte
diferite, după cum au fost prezentate la 7.2.3., acestea fiind caractere de soi. De
asemenea, fructele pot fi grupate după destinaţie: pentru consum în starea
proaspătă, pentru semiindustrializare sau industrializare sub diferite forme.
Ciclul anual. Prunul porneşte în vegetaţie primăvara timpuriu (jumătatea
lunii martie) şi trece prin următoarele fenofaze: umflarea mugurilor vegetativi,
117
începutul creşterii lăstarilor, umflarea mugurilor floriferi, înfloritul, legarea şi
creşterea fructelor.
Umflarea mugurilor floriferi este influenţată de evoluţia temperaturii şi
poate dura 4-12 zile. Înflorirea are loc primăvara după celelalte specii drupacee
(aprilie), florile nefiind afectate decât foarte rar de brumele târzii de primăvară.
Epoca de înflorire este diferită, soiurile grupându-se astfel: cu înflorire timpurie
(Silvia, Simionis, Ţar, Victoria, Gras românesc), cu înflorire mijlocie (Nectarina
roşie, Stanley) şi cu înflorire târzie (Tuleu gras, Vinete româneşti, Agen, Vinete
de Italia, Anna Spath).
Cea mai importantă fenofază este cea a înfloritului, deoarece are un rol
determinant în asigurarea recoltelor. Aceasta este determinată genetic, dari variază
de la soi la soi, dar în limite relativ restrânse în cadrul speciei. Data declanşării
înfloritului poate varia de la o zonă la alta, dar soiurile îşi păstrează ordinea
conform determinismului lor genetic. Diferenţa poate varia de la 1-2 zile până la
7-15 zile.
Referitor la biologia înfloritului, iar în cadrul acesteia la procesul polenizării
şi fecundării, soiurile de prun se grupează astfel: autofertile (autocompatibile),
autosterile (autoincompatibile), interfertile (intercompatibile) sau intersterile, în
funcţie de natura polenului.
Soiuri autofertile: Anna Spath, Agen, Stanley, Vinete româneşti, Renclod
verde, Sugar, Victoria, Bosniace, Vinete de Italia, Gras românesc, Gras ameliorat,
Ontaria, Record.
Soiuri autosterile: Tuleu gras, Montfort, Renclod negru, Renclod Altham,
Tuleu timpuriu, Tuleu dulce, Centenar, Dâmboviţa, Superb, Peche, Ţar.
Soiuri parţial autofertile: Silvia, Rivers timpuriu, Wilhelmina Späth. În
funcţie de procentul de grăunciori de polen germinat, soiurile se pot clasifica
astfel:
- rele polenizatoare (sub 30%): Vision (2%), Silvia (13,3%), Althan
(19,7%), Grand Prize (15,7%);
- bune polenizatoare (30-60%): Rivers timpuriu (30,3%), Blue free (34,2%),
Stanley (43,4%), Peche (45,3%);
- foarte bune polenizatoare (peste 60%): Valor (60,9%), Iraquois (68,7%),
Gras ameliorat (81,1%), Anna Spath (81,4%).
Stabilirea celor mai buni polenizatori şi, deci, asigurarea fecundării cu polen
corespunzător naturii ereditare a fiecărui soi poate să dubleze sau chiar să tripleze
118
producţia, chiar în afara sporului ce se poate obţine printr-o agrotehnică
superioară.
Autosterilitatea se datorează în special androsterilităţii. Nu se cunosc
perechi de soiuri intersterile.
În concluzie, precizăm că pentru o producţie bună, într-o parcelă trebuie să
existe soiuri polenizatoare care să aibă aproximativ aceeaşi perioadă de înflorire
cu soiurile de bază.
Pentru o producţie normală este suficientă polenizarea a cca 20-30% din
flori, iar procentul de legare să fie de cca 45%. În urma căderii fiziologice (19-
30%) rămân în pom până la maturitate cca 20-30% fructe.
Creşterea lăstarilor la prun are loc, de regulă, într-un singur val, în maiiulie
la pomii tineri şi mai-iunie la pomii maturi.
Maturarea fructelor la prun are loc în perioada 15.VI-1.XI, fiind influenţată
de soi şi de condiţiile tehnice din anul respectiv. Numărul zilelor parcurse de la
sfârşitul înfloritului până la maturitatea de recoltare la soiurile de prun variază de
la 92,4 pentru cel mai timpuriu soi (Rivers timpuriu) până la 137-140 zile pentru
soiurile cele mai târzii (Record, Gras românesc, Anna Spath, Vinete româneşti).
Din acest punct de vedere, soiurile de prun se pot grupa în:
- foarte timpurii (15.VI-15.VII): Rivers timpuriu, Diana, Nectarina roşie,
Ţar, Renclod Qullins;
- timpurii (15.VII-15.VIII): Ialomiţa, Minerva, Abundenţa, Tuleu timpuriu,
Tuleu gras, Ontario, Superb, Roşioare văratice, Alina, Tita, Centenar, Silvia;
- mijlocii (15.VIII-15.IX): Stanley, Bărăgan 17, Renclod de Caransebeş,
Dâmboviţa, Montfort, Renclod verde, Victoria, Uriaşe, Gras ameliorat, Anna
Späth;
- târzii (după 15.IX): Vinete româneşti, Busuioace, Vinete de Italia, Gras
românesc, Record, Renclod Bavay.
Datele de mai sus sunt semnificativ influenţate de diversitatea condiţiilor
ecologice din diferite zone, putând exista diferenţe de maturare pentru acelaşi soi
de 7-20 de zile.
Prunul intră în perioada de repaus în a II-a jumătate a lunii octombrie şi
prima jumătate a lunii noiembrie.
Alternanţa de rodire este mai redusă la soiurile de prun decât la măr, aceasta
fiind favorizată de o supraproducţie dintr-un an (nereglată), de condiţiile ecologice
improprii sau de nerespectarea tehnologiei de cultură.
119
Nu toate soiurile prezintă alternanţă de fructificare.
Vârsta intrării pe rod a prunilor este influenţată de soi, portaltoi,
agrotehnica aplicată. Astfel, unele soiuri (Agen, Stanley, Centenar) fructifică încă
din anul 3-4 de la plantare, altele la 5-6 ani (Tuleu gras, Anna Späth).
Productivitatea la prun este, în general mare, cu variaţii semnificative de la
soi la soi, cu diferenţe între zone, în funcţie de tehnologia de cultură etc.
P. Parnia şi Steliana Popescu (1993) arată că producţia medie pe primii 6 ani
de la plantare a fost mult inferioară la prunii pe rădăcini proprii faţă de cei altoiţi.
Face excepţie soiul Tuleu timpuriu, care se comportă mult mai bine nealtoit.
Din analiza mai multor soiuri, Marilena Răduc (1993) constată că în
condiţiile de la Satu Mare producţia medie pe 7 ani a variat de la 4,6 t/ha la soiul
Vinete româneşti la peste 18 t/ha la soiurile Tita şi Centenar. Alte 10 soiuri au dat
producţii între aceste valori (833 pomi/ha). În plantaţiile cu densitate medie,
producţiile la soiurile de prun se situează între 12 şi 15 t/ha.
Datele din literatură arată un potenţial al prunului foarte mare. Astfel, în
1988, la S.C.P.P. Vâlcea s-au obţinut producţii de peste 60 t/ha la soiul Centenar,
iar în 1963 la S.C.P.P. Voineşti s-au obţinut producţii de 56,8 t/ha la soiul Tuleu
gras şi 55 t/ha la soiul Anna Späth. Foarte productive sunt soiurile Stanley,
Centenar, Silvia, Tuleu gras, Româneşti, Anna Späth. Foarte slab productive s-au
dovedit soiurile: Vinete româneşti, Vinete de Italia, Nectarina roşie, Bosniace,
Montfort.
În cadrul aceluiaşi soi producţia creşte treptat până la 10-12 ani, rămâne
relativ constantă încă 8-10 ani, după care scade treptat.
Longevitatea prunului este mai scurtă comparativ cu cea a mărului şi
părului şi se datorează unei dezvoltări ontogenetice mai rapide, intrarea pe rod mai
devreme, sensibilitatea la anumiţi factori de stress etc. Majoritatea soiurilor de
prun altoite pe corcoduş trăiesc în medie 25-30 ani, dar pot ajunge la 40-50 ani şi
chiar mai mult.
Perioada de creştere durează 3-7 ani, cea de început a rodirii 4-6 ani, iar cea
de rodire 10-14 ani. După 25-30 ani intră, de regulă, în perioada de declin.
120
CERINŢELE PRUNULUI FAŢĂ DE FACTORII
ECOLOGICI
Cerinţele faţă de temperatură ale prunului sunt moderate, această specie
reuşind bine în zonele în care temperatura medie anuală este de 8,5-11oC.
Rezistenţa la ger a soiurilor de prun depinde de specia din care provin şi locul de
origine, de durata repausului şi dinamica temperaturilor în cursul iernii, de gradul
de călire a plantelor, de tehnologia aplicată, de starea fitosanitară etc.
Cele mai rezistente soiuri sunt cele provenite din prunul canadian, din cel
din Ussuria şi cel american, care au ca limită de rezistenţă până la –50…-55oC.
Soiurile provenite din P. domestica rezistă până la –32…-36oC şi chiar –38oC în
condiţiile călirii corespunzătoare şi a descreşterii treptate a temperaturilor.
Amplitudinile mari de temperatură sunt dăunătoare pomilor.
În faza de boboc, florile rezistă până la –3oC…-4,4oC, florile deschise de la
–0,5 la –2,2oC, iar fructele legate la –0,5…-1,1oC. Cel mai sensibil organ al
florilor este pistilul, apoi ovarul.
Cea mai critică fenofază faţă de temperatură este înflorirea, când
temperatura trebuie să fie între 10 şi 12oC, iar temperaturile diurne extreme să
depăşească 2oC, respectiv 25oC, altfel florile cad în masă sau fecundarea este
deficitară.
Necesarul de temperatură activă pentru declanşarea înfloritului este în medie
de 321oC, pentru maturarea fructelor 2000-2200oC la soiurile timpurii şi de 3200-
3500oC pentru soiurile târzii. Media anuală a maximelor să fie cuprinsă între 16oC
şi 17oC, iar media minimelor de +3,9…+4,4oC (Gh. Anzar, 1984). În toate zonele
de cultură a prunului se asigură necesarul de frig pentru ieşirea din repausul
biologic.
Excesul de căldură, însoţit de secetă şi vânturi uscate, este dăunător culturii
prunului. Temperaturi mai mari de 35oC determină blocarea creşterilor şi arsuri pe
frunze, ramuri şi fructe.
Cerinţele faţă de apă. Prunul şi, în special, soiurile europene sunt
pretenţioase faţă de regimul hidric. Aceste pretenţii sunt satisfăcute în zonele în
care cad annual 600-700 mm, din care 200-250mm în lunile mai, iunie şi iulie.
Umiditatea relativă optimă este de 68-72, iar în iulie de 56-64 %. În celelalte zone,
cu precipitaţii sub aceste limite, reuşita deplină a culturii prunului este posibilă
121
numai în condiţii de irigare. Portaltoiul este cel care imprimă cerinţele faţă de apă.
Astfel, prunul franc are pretenţiile cele mai mari, urmat de corcoduş şi minime
soiurile altoite pe zarzăr sau piersic. Pe acelaşi portaltoi şi în aceeaşi zonă soiurile
târzii necesită cantităţi mai mari de apă, comparativ cu cele timpurii.
Excesul de umiditate din sol este dăunător soiurilor altoite pe portaltoi
zarzăr şi piersic şi mai puţin dăunător celor altoite pe prun franc. De asemenea,
precipitaţiile abundente şi reci din timpul înfloritului împiedică polenizarea, iar
cele din timpul maturării fructelor favorizează atacul unor boli criptogamice
(Monilinia, Polystigma) şi deprecierea fructelor.
Referitor la rezistenţa la secetă, cercetările au demonstrat că în afară de
portaltoi o influenţă semnificativă o au şi soiurile. Sensibilitatea soiurilor la secetă
s-a manifestat prin căderea frunzelor, încetarea creşterii lăstarilor, diferenţiere
slabă sau incompletă a mugurilor floriferi şi chiar uscarea pomilor. Soiuri
sensibile: Gras românesc, Lincoln, Renclod de iulie, Ţar, Vinete de Italia. Soiuri
rezistente la secetă s-au dovedit: Abundenţa, Anna Späth, Kirke, Mirabelle de
Nancy, Renclod verde, Roşioare, Ialomiţa, Prunul negru, Pruna de Turţ etc. (V.
Cociu şi colab., 1997).
S-a constatat că prunul reuşeşte cu rezultate bune şi în zonele de stepă unde
precipitaţiile coboară chiar sub 550 mm, dacă celelalte măsuri agrotehnice sunt
respectate, inclusiv normarea încărcăturii de rod.
Cerinţele faţă de lumină - ale prunului sunt moderate, dar producţiile cele
mai mari cantitativ şi calitativ s-au obţinut atunci când a fost plantat pe versanţii
bine expuşi. În condiţii de iluminare deficitară pomii devin mai sensibili la ger,
produc mai puţin, iar fructele sunt mai mici, slab colorate şi cu un conţinut mai
scăzut în zahăr. Lumina poate deveni insuficientă şi în plantaţiile prea dese, mai
ales la soiurile cu capacitate mare de ramificare. La acestea zonele umbrite se
degarnisesc şi chiar se usucă. Pentru asigurarea unor condiţii normale de
iluminare trebuie corelate expoziţia, distanţa de plantare cu vigoarea pomilor şi
alegerea formei de coroană optimă.
Cerinţele faţă de sol ale prunului sunt modeste, acesta creşte şi fructifică
bine aproape pe toate tipurile de sol dacă ceilalţi factori nu sunt limitativi.
Majoritatea portaltoilor prunului au o capacitate mare de adaptare la diferite tipuri
de sol.
122
În general, prunul poate da rezultate bune şi pe solurile argilo-nisipoase şi
chiar pe cele nisipoase cu suport argilos, dar sunt recomandate solurile mai calde
şi mai ravene de tip cernoziom. Nu sunt recomandate solurile sărăturate. Prunul
este specia care poate suporta cel mai larg interval al pH-ului: 5,5-8,4 (optim 5,8-
7,2). De asemenea, această specie rezistă până la un conţinut de 15-16% CaCO3 în
sol (optim până la 10%), 30-50% argilă în zonele cu suficiente precipitaţii. Prunul
este sensibil la scăderea conţinutului de oxigen, având pretenţii mari faţă de
porozitatea de aeraţie (15-20%) şi nu rezistă la excesul de umezeală timp
îndelungat. Această specie creşte bine numai pe solurile în care volumul de sol
neafectat de procese de gleizare, la dispoziţia sistemului radicular, este de minim
30%. Este o condiţie obligatorie pe toate tipurile de sol, indiferent dacă celelalte
însuşiri fizico-chimice sunt normale.
5.3. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Specificul producerii materialului săditor
Deşi are o tehnologie de cultură relativ facilă, producerea materialului
săditor a pus probleme pepinieriştilor şi pomicultorilor.
Principalii portaltoi ai prunului sunt prezentaţi în subcap. 7.2.4. Din
multitudinea portaltoilor, cei mai folosiţi sunt corcoduşul sau clone ale acestuia şi
prunul comun. Importanţă deosebită pentru înmulţirea prunului au căpătat-o în
ultimul timp formele interspecifice prezentate.
Problemele majore ale înmulţirii prunului sunt bolile virotice, în special
plum-pox şi compatibilitatea dintre portaltoi şi soi.
Atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră, marea majoritate a pomilor ce se
plantează sunt altoiţi. Există puţine excepţii, mai ales pentru soiurile autohtone ce
drajonează şi ale căror producţii sunt destinate industrializării.
Corcoduşul creşte rapid, puieţii se pot obţine atât în şcoala de puieţi, cât şi
prin semănare direct în câmpul I. În cazul semănării în câmpul I, pentru a obţine
pomi cu sistemul radicular mai ramificat, în luna iunie este necesară scurtarea
pivotului puietului la adâncimea de 15-20 cm. În şcoala de puieţi, corcoduşul
trebuie semănat mai des, pentru a nu depăşi grosimea optimă de altoire. În câmpul
I se altoieşte mai întâi prunul franc şi apoi corcoduşul (P. Parnia, 1992), La noi în
ţară se practică altoirea cu mugure dormind, iar în caz de neprindere sau degerare
123
peste iarnă se va utiliza realtoirea cu mugure în placaj, altoirea cu mugure
crescând sau cu ramură detaşată. Majoritatea soiurilor de prun formează lăstari
anticipaţi viguroşi încă din câmpul II, ceea ce permite proiectarea primului etaj al
coroanei.
Portaltoiul franc asigură o mai bună uniformitate a pomilor în plantaţie, dar
creşte mai greu în pepinieră, unii puieţi nu ajung la grosimea standard de altoire în
câmpul I, spre deosebire de corcoduş care depăşeşte această grosime. De aceea,
prunului i se va lăsa la rărire un spaţiu mai mare, iar corcoduşul va fi lăsat mai
des.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Organizarea teritoriului şi lucrările premergătoare sunt asemănătoare cu a
celorlalte specii. Prunul se poate cultiva în mai multe sisteme cum ar fi:
-“Pruni în fâneaţă” de regulă pe pantă mare (peste 30 %) şi chiar pe mici
platouri. Se folosesc soiuri locale, de regulă pe rădăcini proprii, conduşi cu trunchi
înalt şi coroană naturală liberă. Este sistemul cel mai vechi practicat în cultura
prunului. Producţiile sunt mici şi calitativ inferioare, destinate mai ales
industrializării.
- Sistemul agro-pomicol se practică în gospodăriile individuale din zona
colinară şi constă în cultivarea unor fâşii mici de teren (0,1-1,0 ha) cu plante
anuale intercalate de pruni şi alte specii de pomi sau arbuşti fructiferi. Se
recomandă mai ales în zonele agroturistice.
- Sistemul familial – reprezentat de grădinile familiale, cu suprafeţe de 0,2-1
ha. Sunt destinate consumului propriu, semiindustrializării şi, într-o mică parte,
comerţului local sau zonal.
- Sistemul de culturi pure – este cel mai predominant în România şi pe plan
mondial. Scopul acestor culturi este comercializarea. Prunul se cultivă în cultură
pură în toate cele trei sisteme: extensiv (clasic), intensiv şi superintensiv.
- Sistemul extensiv este cel mai răspândit la noi în ţară, dar şi pe plan
mondial. Pomii folosiţi sunt de vigoare mare, altoiţi pe corcoduş. Distanţele de
plantare sunt mari: 6-7 m x 5-6 m, realizând densităţi de 230-240 pomi/ha. De
asemenea, distanţe mai mari (7 x 7 m) se practică şi în cazul recoltării mecanizate
a fructelor. În acest sistem pomii nu acoperă tot spaţiul destinat, investiţiile sunt
124
relativ reduse, iar capacitatea de producţie mică (5-8 t/ha). Există tendinţa de
renunţare la acest sistem.
- Sistemul intensiv - a apărut ceva mai târziu (1970). Indiferent de forma de
coroană aleasă, distanţele de plantare pentru acest sistem sunt de 4,5-5 m x 3,5-4
m, chiar 5 x 5 m. Folosirea acestui sistem de cultură la prun implică soiuri şi
portaltoi specifici, iar aceştia să fie în corelaţie cu factorii de mediu.
- Sistemul superintensiv –se află în faza de cercetare. Acest sistem este
diferit de cel de la măr. Soiurile şi portaltoii de prun nu au încă o vigoare foarte
redusă, în plus au şi alte caracteristici de creştere şi fructificare. Se pot obţine
densităţi de 1111-2222 pomi/ha, ceea ce corespund următoarelor distanţe de
plantare: 1,5 x 6,0 m; 1,5-5,0 m sau 2x3; 2x4; 2x5 m etc.
Sistemul de cultură cu densităţi mari de 1000-1500 pomi/ha include
obligatoriu verigi tehnologice specifice, cum ar fi tăierile în verde, realizarea unei
anumite structuri a coroanelor prin tăieri, fertilizare, combaterea bolilor şi
dăunătorilor.
Amplasarea prunului în teren se face ţinând seama de cerinţele acestei specii
faţă de factorii ecologici. Pe terenurile cu pantă medie, prunul se amplasează pe
tot versantul, evitându-se văile reci şi excesiv de umede. Pe terenurile cu pantă
mare (15-25 %), prunul se amplasează în treimea mijlocie a pantei, pe expoziţii
sudice, sud-vestice sau sud-estice. În zonele deficitare în precipitaţii puternic
iluminate se amplasează la baza pantei pe expoziţie nordică, estică sau vestică,
unde deficitul hidric este mai redus.
Epoca optimă de plantare a prunului este toamna, după căderea frunzelor,
până la venirea îngheţului. În situaţii deosebite, prunul se poate planta şi
primăvara foarte devreme, imediat ce se poate intra în câmp. Deşi există
posibilitatea de a se planta şi în ferestrele iernii, când temperatura este de peste 2-
3oC, nu recomandăm această epocă datorită riscurilor foarte mari. Datorită
faptului că multe soiuri de prun sunt autosterile, iar cele autofertile dau producţii
mai mari în cazul polenizării încrucişate, se recomandă plantarea în aceeaşi
parcelă a 3-4 soiuri cu înflorire apropiată, aproximativ aceeaşi epocă de maturare
şi necesită aceeaşi agrotehnică.
Raportul între soiurile de bază şi cele polenizatoare poate fi de 1:1; 1:2; 1:3
sau 1:4. Soiurile polenizatoare se vor amplasa în aşa fel încât să nu existe o
distanţă mai mare de 25-30 m faţă de cele de bază.
125
Este important de reţinut faptul că la acelaşi soi diferiţi polenizatori au o
influenţă diferită nu numai asupra producţiei, dar şi asupra raportului
pulpă/sâmbure, conţinutului în substanţă uscată, coloraţiei, a epocii de maturare şi
duratei de păstrare a fructelor.
În acest context recomandăm pentru practică următorii polenizatori pentru
prun (tabelul 15.).
Tabelul 15.
Polenizatorii principalelor soiuri de prun
(după R. Roman)
Soiul de polenizat Principalele soiuri polenizatoare
Agen Anna Späth, Vinete româneşti, Gras ameliorat, Stanley, Rivers timpuriu.
Anna Spath Vinete româneşti, Gras ameliorat, Vinete de Italia, Agen, Stanley, Valor, Rivers timpuriu
Gras ameliorat Anna Späth, Vinete româneşti, Vinete de Italia
Rivers timpuriu Anna Späth, Agen, Gras ameliorat,Stanley
Tuleu gras Stanley, Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Valor
Tuleu timpuriu Gras ameliorat, Valor, Agen, Stanley, Early rivers, Renclod Althan
Vinete româneşti Anna Späth, Agen, Renclod Althan
Silvia Renclod Althan, Early Rivers, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth
Centenar Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Rencod Althan, Stanley
Diana Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor
Ialomiţa Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Gras ameliorat, Renclod Althan, Anna Späth, Valor
Piteştean Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor
Carpatin Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth
Minerva Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth
Dâmboviţa Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth, Renclod Althan
Pescăruş Anna Späth, Renclod Althan, Stanley
Tăierile la prun reprezintă una din verigile tehnologice esenţiale în
obţinerea producţiei. Tăierile se grupează în două: de formare şi fructificare, fără a
exista o barieră netă între ele.
Tăierile de formare încep odată cu plantarea pomilor şi au ca obiective de
bază următoarele:
- formarea unui schelet viguros şi armonios repartizat;
- garnisirea cât mai rapidă a ramurilor de schelet şi semischelet cu ramuri de
rod;
- facilitarea lucrărilor mecanizate etc.
Cele mai răspândite forme de coroană la prun sunt: vasul ameliorat, vasul
suprapus, vasul aplatizat, piramida întreruptă, piramida etajată rărită,
piramida
126
mixtă, palmeta cu braţe oblice şi fusul subţire. Pentru formarea cât mai
rapidă a
coroanelor la prun, trebuie valorificată creşterea rapidă din primii ani şi
capacitatea de emitere a lăstarilor anticipaţi. Formarea corectă şi rapidă a coroanei
se realizează foarte bine dacă se îmbină tăierile din perioada de repaus cu
intervenţiile din perioada de vegetaţie care sunt şi cele mai recomandate. Astfel,
perioada de formare a coroanei se poate reduce cu 1 chiar 2 ani.
Tăierile, chiar de formare, în perioadele de tinereţe vor fi foarte reduse,
limitându-se la strictul necesar. Încă din primii ani după plantare multe soiuri
încep să fructifice, iar greutatea fructelor curbează ramurile, mărind unghiul de
inserţie, chiar şi la soiurile cu tendinţă de creştere verticală. De asemenea, la
aceste soiuri se ciupesc lăstarii de prelungire la distanţa de ramificare proiectată,
iar dacă acest lucru nu s-a realizat ramura anuală se va scurta în primăvară.
Formarea unei coroane implică efectuarea câtorva lucrări succesive:
alegerea ramurilor de schelet, proiectarea acestora şi a ramurilor de semischelet.
Pentru aceasta se vor reţine ramurile plasate în poziţiile cele mai corespunzătoare
pentru forma de coroană aleasă. Aceste ramuri se vor scurta cu 10-12 cm, mai sus
de locul în care dorim să se formeze viitoarele ramuri de schelet. Celelalte ramuri,
cu poziţii incorecte, se vor suprima la inel, iar cele de semischelet se scurtează cu
1/3 sau 1/2 din lungimea lor.
După pornirea în vegetaţie se vor plivi toţi lăstarii de prisos, când aceştia au
2-4 cm. La sfârşitul primăverii –începutul verii, când lăstarii au 15-25 cm, se vor
alege alte ramuri de schelet, precum şi ramurile de semischelet formate pe
ramurile alese anterior. Ceilalţi lăstari se ciupesc sau se răresc lăsând numai pe cei
dispuşi bilateral altern-exterior, cu punctele de inserţie la 15-20 cm. Operaţiile se
continuă până la formarea completă a coroanei.
La soiurile din grupa Tuleu cu lemnul fragil, unghiurile de ramificare vor fi
de 45-55o pentru a evita dezbinarea ramurilor sub greutatea fructelor. Drajonii sau
lăstarii din colet formaţi se vor elimina cât mai devreme, pentru a nu concura
pomul.
Tăierile de întreţinere şi fructificare se bazează pe reducţia şi simplificarea
semischeletului, în scopul stabilirii unui echilibru între formaţiunile de rod şi cele
vegetative, a păstrării volumului iniţial al coroanei, pentru asigurarea de noi
creşteri, pentru o mai bună iluminare a coroanei, pentru evitarea alternanţei de
rodire etc.
127
Tăierile se vor face diferenţiat, în raport cu vârsta pomilor, starea lor
fiziologică, specia şi soiurile. Prin tăieri se vor îndepărta ramurile uscate şi rău
plasate. Ramurile roditoare se vor rări numai în anumite situaţii. La pomii intraţi
în prima perioadă de rodire, unde se manifestă scăderea potenţialului de creştere,
este necesar ca la 3-4 ani să se efectueze tăieri uşoare de reducţie, prin scurtarea
ramurilor de schelet în lemn de 2-3 ani, deasupra unei ramuri de garnisire.
Cu prilejul acestor tăieri se vor păstra ramurile buchet şi ramurile de
garnisire care nu depăşesc lungimea de 30 cm. Dacă sunt prea dese, se înlătură
cele mai slabe. Ramurile de garnisire care nu depăşesc 60 cm şi au unghiul de
ramificare 50-55o se scurtează la 8-10 muguri, iar cele mai lungi cu unghi de
ramificare mic se palisează în poziţie orizontală sau se scurtează la 8-10 muguri,
de asemenea, cele de prelungire se scurtează la 1/3-1/2 din lungimea lor. La prun
se aplică tăieri de corecţie în cazul când pomii nu au fost tăiaţi anual sau la cei
tăiaţi necorespunzător. De asemenea, în perioada de declin se efectuează tăieri de
reîntinerire mai severe la nivelul scheletului.
Întreţinerea solului. În plantaţiile tinere, până la intrarea pe rod solul se
poate cultiva cu legume, mazăre, fasole, cartofi, căpşuni etc., realizându-se culturi
intercalate. De asemenea, un alt mod de întreţinere a solului este cel cu
îngrăşăminte verzi. Pe rândul de pomi, obligatoriu, solul se va menţine ca ogor
lucrat pe o bandă lată de 1,5-2,0 m.
În plantaţiile pe rod solul se va întreţine în funcţie de nivelul precipitaţiilor
şi de panta terenului. Astfel, în zonele de stepă este recomandat ogorul lucrat, în
timp ce în zonele colinare cu precipitaţii suficiente intervalele dintre rânduri pot fi
înierbate, iar iarba cosită de 2-3 ori şi folosită ca mulci. Lucrările solului (arătura)
se va efectua la 12-15 cm, iar discuirea sau cultivarea la 8-10 cm. Un sistem care a
dat rezultate în cultura prunului este erbicidarea pe rândul de pomi. În această
situaţie se vor elimina în prealabil toţi drajonii sau lăstarii din colet. Erbicide
folosite în cultura prunului sunt: Gesatop 50 WP = 6+10 kg/ha, Caragard 450 =6-
8 kg/ha, Gramoxone = 3-5 l/ha, Devrinol 50 W = 7-8 kg/ha, Starone 250 = 5
kg/ha, Roundup 3-4 kg/ha, Fusilade 4 l/ha, Nabu EC = 4-5 l/ha, Focus ultra 3-4
kg/ha, Galant 4-5 kg/ha, Targa 10 BC = 4-5 kg/ha etc.
Fertilizarea plantaţiilor de prun reprezintă o verigă tehnologică
importantă dacă se are în vedere faptul că această specie se amplasează pe terenuri
mai puţin fertile, subţiri, chiar erodate. Nivelul fertilizării se stabileşte în funcţie
128
de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive, textură, regimul de
precipitaţii, producţia planificată etc. Analiza de sol şi diagnoza foliară sunt
principalele determinări ce conduc la date certe privind fertilizarea.
La un hectar de prun cu 500 pomi şi o producţie de 15 tone anual se extrage
din sol: 47 kg N, 12 kg P2O5, 72 kg K2O, 64 kg CaO, 13 kg MgO. Din aceste
cantităţi extrase definitiv din sol se regăsesc numai o parte în substanţele minerale
conţinute în fructe şi lemnul nou, şi anume de: 18 kg N, 6 kg P2O5, 40 kg K2O, 33
kg CaO şi 6 kg MgO la hectar. Diferenţa dintre cele două grupe de cifre ajunge
din nou în sol prin frunzele şi fructele căzute.
După M. Gautier, conţinutul optim al frunzelor în elemente nutritive este de:
N = 2,13-2,40 %; K2O = 1,98-2,82 %; CaO = 1,79-2,25 %; Mg = 0,37-0,43 %;
Mn = 55-80 ppm; B = 33-36 ppm; Zn = 17-21 ppm. Pentru a compensa aceste
cosumuri, o plantaţie matură de prun are nevoie anual de 100-120 kg N/ha, 60-70
kg P/ha, 100-120 kg K/ha şi odată la 3-4 ani 30-40 t gunoi de grajd. Aceste doze
se corelează cu elementele prezentate anterior.În plantaţiile tinere aceste doze se
reduc cu 1/3 până la 1/4
Intensitatea maximă a absorbţiei rădăcinilor prunului are loc când
temperatura solului este de 16-18oC. La temperaturi mai mici absorbţia se reduce
şi se opreşte sub 2oC. De asemenea, activitatea rădăcinilor scade şi pe măsura
creşterii temperaturii solului peste 18-20oC. Umiditatea optimă a solului pentru
activitatea rădăcinilor prunului este de 60-80 % din capacitatea de câmp.
Îngrăşămintele organice şi chimice cu fosfor şi potasiu se aplică într-o
singură repriză, toamna, şi se încorporează în sol. Aceste îngrăşăminte pot fi
administrate şi iarna sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, dar efectul lor
este mult diminuat.
Îngrăşămintele cu azot se vor aplica în 2-3 reprize, în funcţie de
permeabilitatea pentru apă a solului şi regimul pluviometric. Pe solurile greu
permeabile, cu capacitate mare de reţinere a apei, cu un conţinut mai mare de 35
% argilă, 2/3 din îngrăşămintele cu azot se aplică toamna şi 1/3 primăvara înainte
de pornirea în vegetaţie. Pe solurile uşor permeabile, 1/3 din doza de azot se
aplică toamna, iar restul primăvara în două reprize: 1/3 înainte de pornirea în
vegetaţie şi 1/3 la începutul creşterii intense a lăstarilor.
Pe solurile nisipoase se pot folosi cu succes îngrăşămintele verzi semănate
toamna şi încorporate în luna mai.
129
În plantaţiile clasice menţinute înţelenite, în care îngrăşămintele pentru
pomi se aplică local, intervalele dintre pomi care rămân nelucrate se fertilizează
suplimentar cu 50 kg N/ha după fiecare coasă.
Irigarea plantaţiilor de prun este obligatorie în zonele de stepă şi
silvostepă cu mai puţin de 550 mm precipitaţii anuale, precum şi în regiunile
moderat umede (550-650 mm annual), dacă din acestea cel puţin 200-250 mm nu
cad în lunile mai, iunie şi iulie. În aceste situaţii se vor aplica 3-4 udări cu 20-30 l
apă la fiecare pom sau 3-4 udări cu 350-450 m3/ha pentru ca apa să ajungă __________la
20-
60 cm, zona de creştere a majorităţii rădăcinilor absorbante şi să asigure 60-80 %
din capacitatea de câmp.
Perioadele critice în aprovizionarea prunului cu apă sunt: după înflorit, în
faza de întărire a sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă; după recoltare se face
udarea de aprovizionare. Prin irigare creşte cantitatea şi calitatea producţiei şi
previne debilitarea pomilor.
Asigurarea agentului polenizator este o măsură eficientă mai ales în
condiţiile în care prin aplicarea tratamentelor fitosanitare o mare parte din
entomofauna naturală polenizatoare este distrusă.
În aceste condiţii, chiar dacă pomii diferenţiază muguri de rod, înfloresc
abundent, sunt interfertile; însă nu are loc polenizarea din lipsa agentului
polenizator nici fecundarea nu are loc, iar producţiile sunt mici. Asigurarea
agentului polenizator se face prin introducerea în plantaţie a 2-3 stupi cu albine la
hectar.
Normarea producţiei. Din descrierea soiurilor de prun s-a putut constata că
multe dintre acestea au tendinţa de a se supraîncărca cu rod. Acest fenomen
conduce la obţinerea unor producţii foarte mari cantitativ, dar slabe calitativ, cu
efecte negative asupra valorificării. În plus, în anul respectiv, pomii vor diferenţia
puţini muguri de rod pentru anul următor instalându-se astfel periodicitatea de
rodire. De asemenea, la soiurile din grupa Tuleu cu ramuri fragile, acestea –
adesea se rup sub greutatea fructelor compromiţând viitorul pomului.
Evitarea supraîncărcării cu fructe a pomului se poate realiza prin două
măsuri mai importante: efectuarea ritmică şi corectă a tăierilor şi rărirea fructelor.
Referitor la prima măsură precizăm că în anii în care pomii sunt supraîncărcaţi cu
130
rod se vor efectua tăieri severe, dominate în primul rând de scurtări, iar în anii cu
puţini muguri floriferi tăierile vor fi mai reduse, acestea realizându-se prin răriri.
Dacă şi după aplicarea corectă a tăierilor de fructificare pomii rămân cu o
producţie foarte mare, atunci aceste măsuri vor fi completate cu răritul fructelor.
Există mai multe metode de rărit a fructelor, dar singura care se justifică economic
este cea chimică.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Combaterea bolilor şi dăunătorilor - reprezintă un segment vital în
tehnologia de cultură a prunului. Nerespectarea acestei verigi tehnologice poate
compromite total producţia din anul respectiv, dar şi din anii următori.
Dintre bolile care afectează prunului cele mai importante sunt: deformarea
fructelor sau hurlupii, pătarea roşie, monilioza, ciuruirea bacteriană
etc., iar
dintre dăunători: viespea fructelor, viespea sâmburilor, viermele prunelor,
afidele
– care sunt şi vectori ai virozelor etc. Combaterea acestora se face prin 2-3
tratamente în perioada de repaus şi 8-10 tratamente în perioada de vegetaţie
conform tabelului 16.
Tabelul 16
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor prunului
Nr.
crt.
Fenofaza Boli şi dăunători de combătut Pesticidele folosite Observaţii
01234
1 Repaus
vegetativ
Păduchele din San José
(Quadraspidiotus perniciosus):
Păduchii testoşi ai prunului;
Ouă de păianjeni,
Carbetox 37CE (0,8-1,0 %),
Polisulfură de bariu (6,0 %)
Păduchele din San José
(Quadraspidiotus perniciosus),
Ouă de acarieni
2 Umflarea US 1 (1,5 %)
mugurilor
(aprilie I-II)
Monilioză (Monilinia laxa,
Monilinia fructigena),
Ciuruirea frunzelor (Stigmina
carpophila)
Turdacupral (0,5 %)
Captadin 50 PU (0,25 %)
Polibar (1,0 %)
3 Înfoierea
corolei,
buton alb
(aprilie II-III)
Insecte defoliatoare (Orgya sp.,
cotari); Monilioză; (Monilinia
laxa, Monilinia fructigena),
Ciuruirea frunzelor (Stigmina
carpophila bacterioze
Turdacupral (0,5 %)
Captadin 50 PU (0,25 %)
Polibar (1,0 %)
131
Monilioză (Monilinia laxa,
Monilinia fructigena
Ciuruirea frunzelor
(Stigmina carpophila)
Pătarea roşie a fructelor
(Polystigma rubrum)
Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50
WP (0,2 %),; Dithane M 45 (0,2 %);
Captadin 50 PU (0,25 %)
4 Începutul
scuturării
petalelor
(aprilie IIImai
I)
insecte defoliatoare (Orgya
antiqua, Malocosoma neustria,
Chematobia brumata,Hybernia
defoliaria)
Acarieni, păduchi de frunză,
viespea sâmburilor de prun
(Eurytoma schreineri)
Zolone 35 EC (0,2 %); Onefon 80
(0,15%); Sintox 25 EC (0,25%);
Nurelle D (0,075 %); Fastac (0,02%);
Karate (0,02 %) sau Talstar (0,04%)
Ciuruirea frunzelor
(Stigmina carpophila)
Pătarea roşie a fructelor
(Polystigma rubrum)
Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50
WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%);
Captadin 50 PU (0,25%)
viespea sâmburilor de prun
(Eurytoma schreineri)
5 Fructul cu
diametrul de
0,5-1,0 cm
(mai / II-III)
Viermele prunelor, G1
(Cydia funebrana)
Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60
EC (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC
(0,04%),
Decis 2,5 EC (0,03 %); Sintox 25 EC
(0,2%); Carbetox 37 EC (0,5%)
Pătarea roşie a fructelor
(Polystigma rubrum)
Ciuruirea frunzelor
(Stigmina carpophila)
Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50
WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%);
Captadin 50 PU (0,25%); Mancozeb
80 WP (0,2%); Polyram DF (0,2%);
Vondozeb 80 WP (0,2%)
6 Fructul cu
diametrul
1,0-1,5 cm
(15-20 iunie)
Păduchele din San José
(Quadraspidiotus perniciosus),
Ecalux S (0,1%), Reldan 40 EC (0,15
%); Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid
20 EC (0,2%)
Pătarea roşie a fructelor
(Polystigma rubrum)
Ciuruirea frunzelor (Stigmina
carpophila)
Dithane M45 (0,2 %),
Folpan 50 WP (0,2 %), Sancozeb 80
WP (0,2 %)
Monilioză
(Monilinia laxa, Monilinia
fructigena
Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50
WP (0,1%); Topsin M 70 (0,1%);
Dithane M 45 (0,2%)
Viermele prunelor, G2
(Cydia funebrana),
omizi defoliatoare
Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60
EC (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC
(0,04%);
Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC
(0,015%)
7 Fructul cu
diametrul
2,0-2,5 cm
(iulie / I)
Acarieni
(Panonychus ulmi, Tetranychus
urticae, B. rubrioculus)
Neoron 500 EC (0,1 %); Kelthane 18
EC (0,2%); Omite 50 WP (0,2%);
Sanmite 20 WP (0,05%)
132
Monilioză
(Monilinia laxa, Monilinia
fructigena
Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50
WP (0,1%); Topsin M 70 (0,1%);
Dithane M 45 (0,2%)
8 Fructul cu
diametrul
3,0-3,5 cm
(iulie/II-III) Viermele prunelor, G2
(Cydia funebrana),
omizi defoliatoare
Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60
EC (0,15 %); Sumi- alpha 2,5 EC
(0,04 %); Decis 2,5 EC (0,03 %);
Fastac 10 EC (0,015%), Talstar 10
EC (0,04%)
Monilioză
(Monilinia laxa, Monilinia
fructigena
Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50
WP (0,1%); Ronilan 50 WP (0,07%)
9 Fructe intrate
în pârgă (20-
24 august)
Păduchele din San José, G2
(Quadraspidiotus perniciosus),
Ecalux S (0,1%);
Reldan 40 EC (0,15%); Carbetox 37
EC (0,5%); Ultracid 20 EC (0,2%);
Pirinex 48 EC (0,2 %); Imidan 50
WP (0,2%)
Numai la soiurile
timpurii
Particularităţile maturării şi recoltării prunelor
Maturarea prunelor reprezintă faza de dezvoltare în care procesele de
creştere, biochimice şi fiziologice; ajung la un nivel caracteristic care le fac
edibile în momentul recoltării sau după aceea. În această fenofază au loc
modificări ale culorii, fermităţii, gustului şi aromei prunelor.
Ca şi la alte fructe, şi la prune există mai multe grade de maturare: prepârga,
pârga, maturitatea de recoltare, maturitatea de consum, maturitatea fiziologică,
postmaturarea.
Maturitatea de recoltare reprezintă momentul î n care fructele desprinse de
pe plantă îşi continuă maturarea până la atingerea calităţilor organoleptice
maxime. Acum fructele au ajuns la mărimea, forma, pigmentaţia, culoarea şi
gustul caracteristic soiului. La prune, acest moment trebuie să fie cât mai apropiat
de momentul optim de consum. În această fază se recoltează soiurile destinate
exportului sau transportului la mari distanţe.
Soiurile de prun destinate consumului în stare proaspătă au maturitatea de
recoltare cu cel mult 3-4 zile înainte de maturitatea de consum. Dacă sunt
recoltate mai devreme, prunele nu-şi mai desăvârşesc maturarea, iar gustul lor
rămâne deficitar. Recoltate mai târziu prunele devin sensibile la manipulare şi
transport, îşi pierd fermitatea structo-texturală şi sunt uşor atacate de boli sau
deranjamente fiziologice.
133
Maturitatea de consum reprezintă momentul în care prunele realizează un
echilibru biochimic optim, cu un gust, structură, textură şi arome
corespunzăătoare calităţilor gustative maxime. La maturitatea de consum se
recoltează soiurile de prune destinate consumului proaspăt local, precum şi cele
destinate deshidratării şi industrializării inclusiv sub formă de alcool.
Pentru consumul în stare proaspătă, prunele se recoltează manual cu tot cu
peduncul, fără a îndepărta pruina. Fructele se aşază în ambalaje cu capacităţi mici
de 5-6 kg, care se vor aşeza în locuri umbrite. Sortatul se face direct din pom.
Pentru industrializare, prunele se pot recolta şi mecanizat prin scuturarea cu
ajutorul vibratoarelor şi preluare pe prelate. Pentru aceasta, distanţele de plantare
vor fi mărite (7 x 7 m), vor fi alese soiurile cu desprinderea uşoară a fructelor,
eventual se vor aplica tratamente cu produse care să favorizeze desprinderea.
134
CAPITOLUL VI
CULTURA CIREŞULUI
Cerasus avium L. Monch, Fam. Rosaceae
Subfam. Prunoideae
6.1. IMPORTANŢA, ORIGINEA ŞI ARIA DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţă
Cireşul este o specie pomicolă cu deosebită importanţă economică, dată de
însuşirile nutritive, tehnologice şi comerciale ale fructelor, care găseşte în
România condiţii optime de manifestare a potenţialului său agrobiologic.
Cireşele sunt primele fructe proaspete ale anului, iar prin conţinutul ridicat
în vitamine, săruri minerale, zaharuri, aspect atrăgător, fac obiectul uneia dintre
cele mai eficiente activităţi comerciale.
Fructele sunt destinate atât consumului în stare proaspătă, cât şi prelucrării
industriale sub formă de sucuri, siropuri, compoturi, gemuri, dulceţuri, băuturi
alcoolice, produse de cofetărie, patiserie etc.
Cireşele depăşesc toate speciile pomicole în ceea ce priveşte conţinutul
mediu în zahăr total (glucoză, levuloză, zaharoză), iar ca aciditate şi alte
componente ocupă o poziţie intermediară: substanţă uscată 10,79-24,70%, zahăr
total 7,7-16,8%, aciditate totală 0,49-1,36%, substanţe tanoide 0,6-1,3%, substanţe
pectice 0,06-0,36 %, substanţe proteice 0,56-1,63%, substanţe minerale 0,19-
0,62% (după Pomologia României, 1965), vitaminele: C (6,51 mg %), A (0,5 mg
%), B1 0,05 mg %, E 2,24 mg %; săruri minerale: Ca 10,0 mg %, K 170,0 mg %,
P 20,0 mg %, Fe 0,5 mg %.
135
Este o specie relativ precoce (5-6 ani de la plantare), are o tehnologie relativ
simplă, produce mult şi constant.
Se poate cultiva masiv, pe aliniamente sau izolat, începând cu zona litorală
şi până la peste 800 m altitudine.
Este un apreciat element decorativ prin portul înalt, abundenţa şi gingăşia
florilor, longevitate etc., Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria mobilei.
Din pedunculul fructelor se prepară un ceai cu efect puternic depurativ, fiind
folosit cu succes la tratarea unor boli renale, ca preparat fitofarmaceutic etc.
Pe piaţa de fructe proaspete sunt preferate soiurile cu fructe de tip
“bigarreau”, de culoare roşie-strălucitoare sau bicolore, cu peduncul gros, verde,
rezistente la crăpare, transport şi depozitare temporară, cu masa de peste 7-8 g.
Originea şi aria de răspândire
Cele mai multe soiuri cultivate aparţin speciei Cerasus avium L. (2n
=2x=16). Această specie este originară din zona cuprinsă între Marea Neagră şi
Marea Caspică, de unde s-a răspândit în Europa şi Asia. În stare sălbatică se mai
întâlneşte în Iran, China, Rusia, Asia Mică, Asia Centrală, Africa de Nord, sudul
şi estul Europei. După alţi autori (Olden, 1967; Watims, 1976), forma diploidă a
genului Prunus a apărut spontan în Asia Centrală, iar din această specie ancestrală
au derivat ulterior cireşul şi vişinul. Vavilov (1959) susţine că cireşul şi vişinul sau
format în zonele înalte ale Orientului Apropiat. Hedrick (1915) şi Kolesnikov
(1959) consideră că varietatea italică a cireşului prezintă o arie mai largă de
răspândire, având condiţii optime de formare atât în Europa, cât şi în Asia şi chiar
Africa de Nord, cu un maxim de favorabilitate între Marea Neagră şi Marea
Caspică, respectiv Balcani, Asia Mică şi Transcaucazia.
Se apreciază că cireşele erau folosite în alimentaţia omului cu cca 4000-
6000 de ani î.Hr., iar cireşul era cultivat cu aproximativ 2500 de ani în urmă.
Astfel, Teofrast, cu 400 de ani î.Hr., relatează despre această specie, iar
Plinius (23-79 d.Hr.), în “Historia naturalis”, descrie 10 soiuri dintre cele mai
reprezentative: Juniana (cu maturare timpurie), Duriana (fructe pietroase), Juliana,
Tricolor etc.
În prezent, cireşul se cultivă între paralelele de 40-60o latitudine nordică, dar
izolat se întâlneşte pe toate continentele. Dintre acestea, Europa produce cca 65 %
136
din producţia mondială, urmată de Asia, America de Nord, Oceania, Africa şi
America Centrală (tabelul 16.).
Tabelul 16.
Producţia de cireşe la nivel mondial (t)
(Buletin F.A.O., 1999)
Continentul 1997 1998 1999
TOTAL d.c. 1.616.006 1.605.542 1.663.257
Europa 740.422 762.212 816.564
Asia 618.034 597.464 600.993
America de Nord 209.100 194.700 194.700
Oceania 9.000 8.350 8.400
Africa 7.497 10.496 10.280
America Centrală 1.109 600 600
După cum se constată, producţia mondială de cireşe depăşeşte 1,6 milioane
tone, aceasta obţinându-se de pe cca 300.000 ha.
În Europa, mari producătoare de cireşe sunt: Germania, Italia, Franţa,
România, Spania, Grecia ş.a. (tabelul 17.).
Tabelul 17.
Producţia de cireşe la nivel european (t)
(Buletin F.A.O., 1999)
Ţara 1997 1998 1999
TOTAL d.c. 740.422 762.212 816.564
Germania 64.300 122.053 136.800
Italia 114.232 117.184 117.184
Franţa 66.000 35.300 76.500
România 73.835 77.920 63.373
Spania 64.400 52.900 52.500
Grecia 43.048 47.284 47.284
În România se cultivă cca 7.150 ha, cea mai mare parte în sectorul
particular, de pe care se obţine o producţie de 63 mii tone (tabelul 18.).
Principalele judeţe producătoare sunt: Iaşi, Galaţi, Vrancea, Vaslui,
Botoşani, Bacău, Neamţ, Arad. Dinamica producţiei este descrescătoare datorită
137
reducerii suprafeţelor, îmbătrânirii plantaţiilor, replantări puţine, tehnologii
deficitare.
Tabelul 18.
Principalele judeţe producătoare de cireşe din România
(Branişte şi Drăgoi, 1999)
1996
Judeţul 1991
Tone %
TOTAL d.c. 49.600 50.300 100
Iaşi 5.199 7.802 15,5
Galaţi 1.854 6.203 12,3
Vrancea 4.653 5.101 10,1
Vaslui 3.506 4.374 8,7
Botoşani 6.876 4.620 8,2
Bacău 3.144 4.021 8,0
Neamţ 3.211 3.877 7,7
Arad 4.022 3.183 6.3
6.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
SORTIMENTUL DE SOIURI
Cireşul este o specie cu o mare variabilitate genetică, ceea ce a condus la
formarea sau crearea multor soiuri atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră. De
altfel, la cireş, soiul este principalul factor de progres al culturii, deoarece soluţiile
tehnologice cu adevărat noi care imprimă o agroproductivitate superioară sunt
puţine.
Deşi în lume există un număr impresionant de soiuri, 1145 dintre acestea
fiind inventariate de Hedrik încă din anul 1915, puţine dintre ele au o reală valoare
economică şi un larg areal de răspândire.
Analizând sortimentul, se poate constata că alături de soiurile valoroase ca
Van, Stella, Bigarreau, Napoleon, Ulster ş.a., fiecare stat cultivă soiuri specifice
condiţiilor agroecologice şi tradiţiei locale.
138
Privit în ansamblu, sortimentul din ţările mari producătoare este dominat de
soiuri cu fructe de tip “Bigarreau”, destinate consumului în stare proaspătă şi de
tip “Napoleon” pentru prelucrare industrială (Sannier, 1989). Analizând soiurile
nou pătrunse în sortiment, remarcăm orientarea către soiuri cu fructe mari, de
culoare roşie-strălucitoare, cu impact vizual asupra consumatorului.
Se remarcă, de asemenea, soiurile autocompatibile (Stella, Newstar, Lapins,
Sunburst) pentru care există un mare interes.
Absenţa din sortimentul recomandat a soiurilor de tip “compact”, cu volum
mic de coroană, vine să confirme, o dată în plus, că cele obţinute până acum au
deficienţe mari comerciale, chiar dacă pomii au vigoare mică.
În România, până în anul 1965, majoritatea soiurilor erau autohtone, foarte
vechi sau de provenineţă germană. În prezent, sortimentul cuprinde 35 soiuri,
majoritatea noi, din care 22 sunt româneşti şi 13 sunt străine, majoritatea cu fructe
dulci, dar şi amare, destinate industrializării.
Soiurile din sortimentul actual îşi eşalonează maturarea fructelor pe o
perioadă de 60-70 zile, din prima decadă a lunii mai până la mijlocul lunii iulie.
Soiul ideal, care să satisfacă interesele cultivatorilor, tehnologilor,
comercianţilor şi consumatorilor, deopotrivă şi de-a-ntregul, nu a fost creat şi
continuă să fie dezideratul tuturor programelor de ameliorare genetică
(Zwintscher, 1973, V. Cociu, 1990).
SOIURI CU FRUCTE DULCI
1. Rivan – soi suedez (1991), obţinut din Early Rivers x Van, de vigoare
medie spre mare, coroană larg piramidală, bine garnisită cu buchete de mai şi
ramuri mijlocii mai ales spre exterior, mediu rezistent la ger, recomandat mai ales
pentru zonele sudice ale ţării. Fructele sunt mari pentru un soi timpuriu (20/21/18
mm şi 5,5-6,0 g), cordiforme, roşii-deschis, cu pieliţa subţire şi sensibilă la
crăpare. Pulpa este semipietroasă, dulce-acidulată, de culoare roz-deschis, plăcută
la gust. Maturitatea: prima decadă a lunii iunie. Se pretează şi pentru recoltarea în
pârgă, pentru a evita pierderile prin crăpare.
2. Scorospelka – soi ucrainean, obţinut în 1934 prin hibridarea soiurilor
Franz Joseph şi Furheste der Mark, inclus în sortimentul românesc în 1991. Pomul
este de vigoare medie spre mare, cu coroana globuloasă, rodeşte pe buchete de
mai preponderent, este productiv, rezistent la secetă, ger, boli şi dăunători. Fructul
139
este de mărime medie spre mare pentru un soi timpuriu (5,5-6,0 g), dulce-acidulat,
cordiform-alungit, roşu-deschis, sensibil la crăpare în condiţii de precipitaţii în
perioada de pârgă. Pulpa este roză, de consistenţă medie, suculentă. Maturarea:
ultima decadă din luna mai.
3. Bigarreau Burlat – soi francez (1935), de vigoare medie, cu coroana
largă, globuloasă, cu fructificare preponderent pe buchete de mai, sensibil la
Cocomyces şi Monilia. Fructul este mare pentru un soi timpuriu (6-7 g), roşuînchis,
sferic, pulpa pietroasă, cu sucul colorat, foarte plăcută la gust, neaderentă.
Este un soi foarte cunoscut şi considerat în multe ţări europene soi de reper.
Maturarea: ultima decadă a lunii mai.
4. Ponoare – soi românesc (1989), obţinut din Pietroase negre de Odessa şi
Ramon Oliva, de vigoare mijlocie-mare, cu coroana larg piramidală. Produce
abundent şi constant. Fructul de mărime submedie (5,0-6,4 g), de culoare roşie,
pulpa semipietroasă, suculentă, gust dulce, uşor acidulat. Se recomandă pentru
zonele nordice şi vestice ale ţării. Maturarea: prima decadă a lunii iunie.
5. Roşii de Bistriţa – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva), 1978,
semiviguros, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu coroană
piramidală până la globuloasă. Fructul este ovoid, de greutate medie (5,2 g), roşu
închis, lucios. Pulpa este semipietroasă, de culoare roz-roşie, dulce, plăcut
acidulată, cu sucul slab colorat, semiaderentă. Este rezistent la ger, tolerant la
antracnoză şi Monilia. Are o mare plasticitate ecologică. Maturarea: prima
jumătate a lunii iunie.
6. Negre de Bistriţa – soi românesc (1968), obţinut din Hedelfinger şi
Germersdorf, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana globuloasă până la larg
piramidală, cu fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii. Are o bună
plasticitate ecologică şi este tolerant la antracnoză şi monilioză. Fructul este
mediu (5,0 g), ovoid, roşu, turtit lateral, de culoare neagră, peduncul scurt. Pulpa
semipietroasă, suculentă, dulce, roşie-închis. Maturarea: prima jumătate a lunii
iunie.
7. Iva – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva), omologat în 1994,
semiviguros, cu coroana piramidală până la globuloasă, cu fructificare
preponderentă pe buchete de mai, cu rezistenţă ecologică şi toleranţă la antracnoză
şi monilioză. Fructul este mediu spre mare (6,9 g), aplatizat, de culoare roşie
purpurie. Pulpa este semipietroasă, roşie, mediu suculentă, cu sucul colorat în roz.
140
Are afinitate bună la altoire cu cireşul şi vişinul. Maturarea: prima jumătate a lunii
iunie.
8. Izverna – soi românesc (Ramon Oliva x Germersdorf), 1989, de vigoare
medie, coroana piramidală, productiv, intră pe rod în anul V-VI de la plantare.
Fructul este de mărime mare (6,0-7,5 g), sferic, roşu închis. Pulpa este pietroasă,
dulce, slab acidulată, rezistentă la crăpare. Se recomandă mai ales în sudul şi
vestul ţării. Maturarea: decada a doua a lunii iunie.
9. Cerna – soi românesc, obţinut prin hibridarea liberă a soiului Thurn und
Taxis, omologat în 1984, de vigoare mică, coroana globuloasă, unghiuri de
ramificare mari, pletoasă, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, cu
frunziş verde deschis, bogat, se autoumbreşte. Fructul este mare, 7,5-8 g în primii
ani şi 6,5-7 g în plină rodire, tronconic, roşu-aprins, peduncul submijlociu, pulpa
pietroasă, dulce acidulată.
Este foarte sensibil la crăpare, produce moderat dar constant. Maturarea:
prima decadă a lunii iunie.
10. Colina – soi românesc (Pietroase negre de Odessa x Germersdorf,
1989), de vigoare medie, cu coroana larg piramidală, produce abundent şi
constant. Fructul de mărime medie (6,0-6,5 g), este sferic, roşu-închis, pulpa
pietroasă, dulce acidulată. Intră pe rod începând cu anul V de la plantare, se
recomandă pentru zonele de vest şi sud ale ţării. Maturarea: după 15 iunie.
11. Jubileu 30 – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva, 1978), de
vigoare medie, coroană globuloasă, cu fructificare predominantă pe ramuri
mijlocii şi buchete de mai, cu bună rezistenţă ecologică, tolerant la antracnoză şi
monilioză. Fructul este mare (7,4 g), sferic, roşu închis, cu pulpa semipietroasă,
suculentă, cu gust dulce, puţin acidulată, neaderentă. Maturarea: ultima decadă a
lunii iunie.
12. Severin – soi românesc (Thurn und Taxis x Germersdorf, 1993), de
vigoare mijlocie, cu coroana piramidală, fructificare predominantă pe buchete de
mai, tolerant la atacul bolilor (Cocomyces, Monilinia). Fructul este mare (8-10 g),
sferic, uşor alungit, roşu-purpuriu, cu pieliţa elastică. Pulpa este pietroasă,
suculentă, cu gust dulce, plăcută, cu sucul colorat. Produce mult şi constant. Se
recomandă în toate zonele de cultură a cireşului. Maturarea: sfârşitul lunii iunie –
începutul lunii iulie.
13. Van – soi canadian, obţinut prin polenizare liberă a soiului Împărăteasa
Eugenia în anul 1936, de vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, cu
141
creşteri moderate, permeabilă pentru lumină, cu fructificare pe buchete de mai, cu
mare plasticitate ecologică. Este precoce şi productiv. Fructele sunt mari (7-8 g),
globuloase, uşor aplatizate, roşii strălucitoare. Pulpa este pietroasă, roz-roşiatică,
cu sucul slab colorat, gust dulce-acidulat de foarte bună calitate. Peduncului este
scurt (3 cm) şi gros. Fructul este mediu rezistent la crăpare. Maturarea: decada a
doua a lunii iunie.
14. Roze – soi românesc (Hedelfinger x Bigarreau Donissen, 1994), de
vigoare medie, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri
mijlocii şi buchete de mai, cu rezistenţă ecologică bună, tolerant la antracnoză şi
monilioză. Este precoce şi productiv. Fructul este mediu (5,8 g), ovoidal-aplatizat,
roşu-orange. Pulpa este gălbuie, suculentă, cu sucul incolor, fermitate medie. Se
recomandă a se cultiva în N-E şi centrul Transilvaniei. Maturarea: decada a II-a a
lunii iunie.
15. Bing – soi american, obţinut prin polenizarea liberă a soiului Republican
în anul 1875, de vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, bine
garnisită cu buchete de mai. Este sensibil la ger iar fructele sensibile la
crăpare.Produce moderat dar constant. Fructul este mare (7,0-8,5 g), larg
cordiform, armonios, dulce-acidulat. Pedunculul este de lungime şi grosime
medie. Maturitatea de recoltare: decada a doua a lunii iunie.
16. Clasic – soi românesc (Bigarreau Donissen x Hedelfinger, 1996), de
vigoare medie, cu coroana globuloasă şi fructificare predominantă pe buchete de
mai şi ramuri mijlocii. Produce abundent şi constant. Fructul este de mărime
medie (5,5 g), galben, pulpa pietroasă, dulce, destinat în exclusivitate industriei
alimentare pentru compot. Maturarea: decada a doua a lunii iunie.
17. Sam - soi canadian, obţinut prin polenizare liberă a soiului Windsor,
1953, de vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, relativ bine
luminată în interior, bine garnisită cu buchete de mai. Este mediu rezistent la ger.
Fructul este mare (7-8 g), globulos, uşor aplatizat, de culoare roşie, cu rezistenţă
bună la crăpare. Pulpa este pietroasă, roşie, suculentă, foarte plăcută la gust.
Pedunculul este de lungime şi grosime medie. Maturarea: a doua decadă a lunii
iunie.
18. Someşan – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva, 1994),
semiviguros, cu coroana larg piramidală, cu fructificare predominantă pe ramuri
mijlocii şi buchete de mai. Are rezistenţă ecologică bună la factorii de stress
climatic, este tolerant la antracnoză şi monilioză. Fructul are greutate medie (6,5
142
g), alungit, aplatizat ventral, de culoare purpurie, cu puncte subcutanate rare, puţin
vizibile. Pulpa este semipietroasă, roşie, suculentă, dulce, plăcută la gust şi cu
sucul roz. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
19. Simbol – soi românesc (Bigarreau Donissen x Germersdorf, 1996), de
vigoare medie, cu coroana piramidală şi ramuri de schelet groase. Produce
abundent şi constant. Fructul este de mărime medie (6,7 g), galben, pulpa
pietroasă, dulce-acidulat. Se recomandă pentru compot. Maturarea: decada a III-a
a lunii iunie.
20. Stella – soi canadian (Lambert x John Junes Seedling 2420, 1956);
primul soi autofertil cu largă răspândire în toate ţările cultivatoare. Pomul este
viguros. Formează o coroană largă, ramificată, bine garnisită cu ramuri de rod.
Este rezistent la ger. Fructul este mare (7-8 g), cordiform, roşu strălucitor, cu
pulpa de fermitate medie. Este sensibil la crăpare. Pulpa este pietroasă, crocantă,
roşie, dulce-amăruie, plăcută la gust. Maturarea: a II-a decadă a lunii iunie.
21. Compact Stella – soi canadian obţinut prin mutageneză din soiul Stella.
Pomul este semiviguros, de tip spur, precoce, productiv şi autofertil. Fructul este
mare (7,6 g), roşu-închis, cu pulpa pietroasă, foarte bună organoleptic, neaderentă,
cu suc roşu-închis şi sâmbure mic (5 % din greutatea fructului). Maturarea:
sfârşitul lunii iunie.
22. Tentant – soi românesc (Germersdorf x Schneider Spath, 1996),
semiviguros, cu coroana globuloasă, fructificare predominantă pe buchete de mai
şi ramuri mijlocii. Fructul este mediu (6,5 g), cordiform, cu un mucron în punctul
stilar, de culoare roşie-închis, pulpa pietroasă, crocantă, dulce, sâmburele de
mărime medie. Maturarea: jumătatea lunii iunie.
23. Ulster – soi american (Schmidt x Lambert, 1964), de vigoare mare, cu
coroana larg piramidală, mediu ramificată, cu fructificare predominantă pe
buchete de mai. Este rezistent la ger şi boli, produce mult şi constant.
Fructul este mare (7-8 g), roşu-închis, cordiform-obtuz, cu o teşitură
pronunţată spre vârf pe partea ventrală. Pulpa este fermă, gust dulce, uşor acidulat,
plăcută. Maturarea: decada a II-a a lunii iunie.
24. Boambe de Cotnari – soi românesc, valoros, răspândit în toată ţara dar
mai ales în Moldova, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana larg piramidală,
creşteri moderate, luminoasă, bine garnisită cu buchete de mai în interior şi ramuri
mijlocii la periferie. Este rezistent la ger şi tolerant la principalele boli. Intră mai
târziu pe rod, dar produce mult şi constant. Fructul este mare (6,5-8 g), scurt
143
cordiform, bicolor (galben cu roşu). Pulpa este alb gălbuie, pietroasă, dulce, uşor
acidulată, foarte bună la gust. Se pretează atât pentru consum în stare proaspătă
cât şi pentru industrializare. Fructele sunt rezistente la transport şi păstrare, cu o
sensibilitate medie la crăpare. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
25. Daria - soi românesc (Boambe de Cotnari x Thurn und Taxis, 1993), de
vigoare medie, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, coroana larg
piramidală, înfloreşte târziu timp de 10-12 zile. Fructul este mijlociu spre mare
(6,75 g), roşu închis, cu pieliţa subţire şi rezistentă. Pulpa este roz, pietroasă cu
suculenţă medie şi gust bun. Sâmburele mijlociu (8%), neaderent la pulpă. Este
destinat consumului în stare proaspătă dar şi pentru industrializare. Epoca de
maturare semitardivă (sfârşitul lunii iunie).
26. Germersdorf – soi vechi german, cu cea mai largă răspândire în toate
zonele de cultură a cireşului. Pomul este viguros, cu coroana înalt piramidală, cu
fructificare pe buchete de mai. Înfloreşte târziu şi cu intensitate moderată. Fructul
este mare (7,5 g), cordiform-obtuz, uşor turtit dorso-ventral, de culoare roşie, cu
pulpa pietroasă, gust dulce, uşor acidulat. Pedunculul este de lungime medie.
Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. Producţia este
moderată, uneori chiar mică, intrarea pe rod târzie, ceea ce îl face să-şi piardă din
importanţă pentru marea producţie.
27. Hedelfinger – soi vechi, german, mult răspândit în cultură, viguros, cu
coroana larg conică, ramificată, puternică, fructificare pe ramuri lungi şi buchete
de mai; înfloreşte târziu şi abundent. Este bun polenizator. Fructul este mare (6,5-
7,5 g), de culoare roşie rubinie, alungit, cordiform. Pulpa este fermă, gust dulce,
uşor acidulat, sâmbure de mărime medie, semiaderent la pulpă. Epoca de maturare
este târzie. Intră relativ târziu pe rod. Fructele sunt destinate atât consumului în
stare proaspătă, cât mai ales, pentru industrializare.
28. Rubin – soi românesc, 1980 (Hedelfinger x Ramon Oliva), semiviguros,
cu coroana larg piramidală până la globuloasă, cu fructificare preponderentă pe
buchete de mai şi ramuri mijlocii, cu o rezistenţă bună la boli, dăunători şi la alţi
factori de stress. Fructul este mare (7,5 g), sferic-cordiform, bombat pe partea
dorsală, cu vârf rotunjit, terminat cu mucron scurt ascuţit, de culoare roşu-rubiniu,
cu sâmburele mijlociu, neaderent la pulpă. Intră pe rod în anul V de la plantare,
dar este foarte productiv. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie. Fructele
sunt destinate consumului în stare proaspătă şi industrializării.
144
29. Armonia – soi românesc (1972), viguros, cu coroana sferică şi deasă,
productiv. Fructul este mare (6-7 g), cordiform, bicolor (galben-verzui cu roşu
aprins pe cea mai mare parte). Pulpa este pietroasă, gălbuie, potrivit de suculentă,
dulce, armonios acidulată. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie.
30. Pietroase Donissen – soi german, de vigoare mijlocie, cu coroană sferic
turtită, aproape pletoasă, cu fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, cu
înflorire târzie, intră pe rod la 5-6 ani de la plantare, produce mult şi constant, este
longeviv, rezistent la ger, secetă şi boli. Poate fi folosit şi ca portaltoi. Fructul este
mijlociu ca mărime (4,8 g) şi calitate mediocră pentru masă, dar foarte bun pentru
industrializare, cordiform, turtit dorso-ventral, cu pieliţa galben deschis, lucioasă,
elastică. Pulpa este crocantă, suculentă, galben-albicioasă, uşor aromată, dulce,
slab acidulată. Maturitatea de recoltare: începutul lunii iulie.
31. Lambert Compact – soi american, cu fructificare pe buchete de mai, de
vigoare mijlocie, cu coroană rară, cu unghiuri mari de ramificare, pretabil pentru
culturi semiintensive. Fructul este mijlociu spre mare (6-6,5 g), cordiform, roşuînchis.
Pulpa este pietroasă, suculentă, dulce, plăcut acidulată. Maturitatea de
recoltare: târzie – a II-a decadă a lunii iulie.
32. Cristimar – soi obţinut la USAMV Iaşi de către V. Cireaşă, prin
selecţie dintr-o populaţie locală de cireş. Nu este inclus în sortiment. Soiul se
remarcă prin talie foarte redusă (1-2 m), coroana pletoasă, fructe submijlocii (3,5
g), tronconice, roşii-închis spre negre, cu pulpa moale, foarte suculentă, sucul
intens colorat şi foarte dulce. Fructele sunt destinate industrializării în special sub
formă de sucuri. De asemenea, soiul poate fi considerat ca o sursă de
germoplasmă în ameliorarea cireşului. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii mai.
SOIURI CU FRUCTE AMARE
33. Amar de Galata – soi românesc (1994), obţinut dintr-o selecţie locală,
de vigoare medie, coroana globuloasă, cu fructificare predominantă pe buchete de
mai, înflorire timpurie, autosteril. Fructul este mijlociu (4,3 g), sferic, uşor turtit la
bază, de culoare galben-roz, pulpa galben-albicioasă, mediu consistentă şi cu gust
intens amar. Maturitatea de recoltare: prima şi a doua decadă a lunii iunie, fiind
considerat un soi timpuriu.
34. Silva – soi românesc (1983), selecţie locală din flora spontană, viguros,
drept, cu coroana invers piramidală. Fructul este mijlociu (3 g), aproape sferic, de
145
culoare neagră, sucul şi pulpa intens colorate, peduncul lung, gust intens amar.
Maturitatea: a II-a decadă a lunii iunie.
35. Amara – soi românesc (1983), selecţie din populaţiile locale, de vigoare
medie, drept, cu coroana globuloasă, rară. Fructul mare (4,0-4,5 g) pentru un soi
cu fruct amar, de culoare neagră, sucul şi pulpa intens colorate, peduncul de
lungime medie. Este autosteril. Maturarea: a II-a decadă a lunii iunie.
36. Amar de Maxut – soi românesc (1994), provenit dintr-o selecţie locală,
pom de tip standard şi vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, cu fructificare
predominantă pe buchete de mai şi înflorire timpurie. Fructul este mediu spre
mare (4,5 g), cordiform, de culoare neagră, cu pulpa intens colorată, sucul roşu
închis, fermitate medie, cu gust intens amar. Epoca de maturare târzie, prima
jumătate a lunii iulie.
Alte soiuri:Ramon Oliva, Alămâi, Băşicate, Drăgănele de Piteşti, Crăieşti,
Negre zaharoase, Pietroase negre mari, Vârtoase negre, Roşii de Dobra, Mari de
Trăinei etc. Aceste soiuri precum şi multe altele formează un bogat fond de
germoplasmă pentru România.
PORTALTOII CIREŞULUI UTILIZAŢI ÎN ROMÂNIA
În România, cireşul se înmulţeşte în proporţie de cca 80 % pe portaltoi
generativi şi numai 20% pe portaltoi vegetativi, creaţii autohtone relativ recente
(Cireaşă, 1979; Parnia, 1984, 1985, 1986).
Principalii portaltoi folosiţi sunt:
Cireşul sălbatic (Prunus avium L., var. silvestris) - puieţi din biotipuri din
flora spontană, cu bună răsărire, viguroşi; au o bună afinitate cu toate soiurile de
cireş şi cu unele soiuri de vişin. Se recomandă pentru zone cu precipitaţii de peste
500 mm/an, fiind rezistent la putregaiuri şi Agrobacterium tumefaciens. Imprimă
o vigoare mare şi neuniformă soiurilor altoite şi întârzie intrarea pe rod. Se
foloseşte în pepiniere în proporţie de cca 30 %.
Cireşul franc (Prunus avium L.) - puieţi din soiurile Bigarreau Dönissen,
Hedelfinger, Boambe de Cotnari şi alte soiuri cu maturare târzie şi vigoare mare;
se altoiesc uşor şi se recomandă pentru aceleaşi zone ca şi cireşul sălbatic.
Imprimă vigoare mare şi neuniformitate soiurilor altoite. Se foloseşte în
proporţie de cca 40%.
146
Mahalebul (Prunus mahaleb L.) - puieţii viguroşi au afinitate bună cu
majoritatea soiurilor de cireş. Este rezistent la păduchii de frunze şi Coccomyces
hiemalis. Se recomandă pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm/an, fiind
sensibil la asfixia radiculară. Este rezistent la cancerul bacterian şi valorifică bine
terenurile uscate, calcaroase, cu procent mare de schelet. Imprimă o înflorire şi
maturare a fructelor mai timpurie cu 6-8 zile pentru acelaşi soi, comparativ cu
pomii altoiţi pe cireş sălbatic, şi o vigoare mai redusă a pomilor (cu aproximativ
20 %). În practica pepinieristică se foloseşte în proporţie de cca 10 %, datorită
colectării mai dificile a sâmburilor şi a unui procent mai slab de răsărire,
comparativ cu cireşul.
Vişinul franc (Prunus cerasus L.) - puieţii din populaţii locale cu maturare
târzie sau soiuri ca Schattemorelle, Dropia, Mocăneşti 16. Se folosesc în mică
măsură ca portaltoi pentru soiurile de cireş, în special pentru solurile grele, reci şi
umede. Imprimă o vigoare mai mică de creştere, precocitate de rodire şi
longevitate redusă pomilor. Are o pondere de cca 5%.
IPC 1 - portaltoi vegetativ cu origine interspecifică, creat la ICPP Piteşti-
Mărăcineni. Se înmulţeşte prin butăşire în verde sau marcotaj, şi are o bună
înrădăcinare. Se altoieşte uşor şi imprimă soiurilor o vigoare medie şi uniformă,
fiind compatibil cu majoritatea soiurilor de cireş şi vişin. Este rezistent la
Ascospora sp. şi cancerul bacterian. Se recomandă pentru solurile grele, cu regim
aerohidric deficitar. În producţia pepinieristică deţine o pondere de cca 5 %.
C 12 - portaltoi vegetativ creat la SCPP Dolj prin selecţie clonală
individuală dintr-o populaţie locală de cireş. Se înmulţeşte prin marcotaj orizontal
şi are o bună înrădăcinare. Se altoieşte uşor şi este compatibil cu majoritatea
soiurilor de cireş; imprimă altoiului o vigoare medie şi uniformă de creştere.
Se recomandă să fie folosit în aceleaşi zone şi condiţii ca şi cireşul sălbatic,
pe care îl înlocuieşte treptat, fiind rapid înmulţit. Are o pondere în producţie de
cca 10 %.
147
PARTICULARITĂŢI DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE ALE
CIREŞULUI
Sistemul radicular - Creşterea şi dezvoltarea sa este influenţată de mai mulţi
factori, printre care precizăm: portaltoiul, caracteristicile solului, tehnologia de
cultură etc. Astfel, la pomii altoiţi pe cireş sălbatic sau franc, majoritatea
rădăcinilor se află între 20-50 cm adâncime, dar unele rădăcini cu creştere
verticală pot pătrunde până la 3-4 m. Altoit pe portaltoi vegetativ sau vişin, pomii
formează un sistem radicular mai puţin dezvoltat şi mai puţin extins, de 15-40 cm
adâncime.
În ambele situaţii, raza sistemului radicular depăşeşte de 1,5-3 ori proiecţia
coroanei. Pe solurile fertile şi echilibrate hidric, rădăcinile au o ramificare mai
puternică în detrimentul creşterilor în lungime, în timp ce pe soluri
sărace rădăcinile cresc în lungime mai mult dar au o ramificare mai slabă.
Creşterea intensă a rădăcinilor are loc în două valuri, unul primăvara, în apriliemai
şi celălalt toamna, înaintea căderii frunzelor.
Partea epigee. Cireşul este un pom viguros, care în primii ani creşte mai
lent. Trunchiul este de regulă drept, scoarţa prezintă un ritidom concentric, foarte
rezistent, care adesea împiedică creşterea în grosime a trunchiului. Coroana este
piramidală în tinereţe şi invers piramidală la maturitate. Capacitatea de ramificare
şi formarea lăstarilor este în general slabă, rezultând coroane rare, bine luminate şi
cu o vădită tendinţă de etajare. Axul principal al tulpinii şi ramurile de schelet se
îngroaşă mult şi se degarnisesc spre bază, iar după 10-15 ani formaţiunile de
fructificare migrează către exteriorul coroanei. Ramurile de rod la cireş se
formează din muguri axilari sau terminali vegetativi. Acestea sunt: pintenul,
buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura pleată.
Tipuri de fructificare. - După tipul de fructificare, soiurile de cireş pot fi
grupate în:
- soiuri de tip spur, fructifică numai pe buchete de mai (soiul Ferrovia);
- soiuri de tip standard, care rodesc pe ramuri mijlocii, ramuri lungi şi
buchete de mai (Cepoiu N., 2001) şi care, la rândul lor, se pot grupa astfel:
a.-soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai (Stella, Bing, Van,
Germersdorf, Ulster, Cerna, Severin, Bigarreau Burlat, Bigarreau Moreau etc.);
148
b.-soiuri cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii (Hedelfinger,
Boambe de Cotnari, Someşan, Roze, Jubileu 30, Roşii de Bistriţa etc.);
c.-soiuri care rodesc pe ramuri plete: Ramon Oliva.
Vârsta intrării pe rod a soiurilor este corelată cu formarea ramurilor de rod
care poate fi:
- precoce – începând cu anul II de la plantare: Van;
- semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: Negre de Bistriţa, Iva,
Someşan, Clasic, Simbol, Tentant etc.;
- semitardive – fructifică începând cu anul IV de la plantare (Ulster,
Bigarreau Donissen, Rubin, Jubileu 30, Colina şi Ponoare;
- tardive – fructifică începând cu anul V (Germersdorf, Daria, Bigarreau
Moreau).
Diferenţierea mugurilor floriferi are loc în condiţiile din sudul ţării la
sfârşitul lunii iunie, iar în nord la începutul lunii iulie.
Ciclul anual. Cireşul porneşte în vegetaţie şi înfloreşte timpuriu,
concomitent cu piersicul, cu unele soiuri de vişin şi prun. Florile sunt de tip
rozaceu, cu petale mari, albe, bogate în nectar. Din mugurii floriferi se formează
inflorescenţe cu 2-4 flori. Înfloritul poate fi timpuriu (Cea mai timpurie, Timpurie
de Mai, Ramon Oliva, Germersdorf, Pietroase Dönissen) şi durează 10-14 zile.
Înfloritul se suprapune parţial la toate soiurile, ceea ce favorizează
polenizarea încrucişată. Polenizarea este entomofilă, iar majoritatea soiurilor sunt
autosterile, cu unele excepţii (Stella, Stella Compact şi unii hibrizi nou creaţi care
sunt autofertili) şi au nevoie de polenizatori.
Frecvent apare şi fenomenul de intersterilitate între soiuri. Când 25-30 %
din florile unui pom sunt fecundate se obţine o producţie normală. Fructele legate
au trei valuri de cădere fiziologică, din care primele două sunt mai importante
(Ghena şi colab., 1977).
De la înflorire la maturarea fructelor sunt necesare 35-38 zile pentru soiurile
timpurii şi 60-65 zile pentru cele târzii.
Potenţialul productiv al cireşului este de 7-11 t/ha şi este influenţat de soi,
tehnologia de cultură şi condiţiile ecologice.
Durata de viaţă a pomilor este influenţată de tehnologia de cultură,
condiţiile ecologice, portaltoi etc. Astfel, în condiţii normale tehnologice şi
ecologice, longevitatea economică a cireşului altoit pe cireş sălbatec sau franc este
de 35-40 ani, iar a celui altoit pe mahaleb este mai scurtă de 25-30 ani.
149
Factori care influenţează diferenţierea, repartiţia şi calitatea
rodului:
Factorul varietal – soiul influenţează numărul, poziţia şi calitatea mugurilor
de rod.
Vârsta şi vigoarea pomilor influenţează dezvoltarea ramurilor de rod, ceea
ce face ca volumul de recoltă să fie proporţional cu numărul de muguri floriferi
raportaţi la metrul liniar de ramură.
Înclinarea ramurilor – orizontală sau oblică – favorizează fructificarea.
Foliajul - bogat cu frunze mai mari stimulează diferenţierea şi creşterea
fructelor.
Portaltoiul - modifică parametrii de creştere, ramificare, precocitate de
rodire, diferenţiere florală, distribuţia mugurilor şi calitatea fructelor la acelaşi soi.
Rezervele stocate - influenţează în prima parte a perioadei de vegetaţie
procesele de creştere şi fructificare.
Gradul de interceptare a energiei solare - influenţează direct şi pozitiv
intensitatea fotosintezei şi inducţia florală.
CERINŢELE CIREŞULUI FAŢĂ DE FACTORII ECOLOGICI:
Cerinţele faţă de lumină
Intensitatea luminii, cu componentele ei – directă şi difuză – depinde de
factori ca: latitudinea, altitudinea, relieful, nebulozitatea, proprietăţile suprafeţei
solului, vegetaţia etc.
Cireşul este o specie heliofilă, fapt dovedit de răspânderea lui în stare
sălbatică numai în locuri bine luminate, niciodată în locuri umbrite. Producţia de
fructe este determinată de gradul de pătrundere a luminii în interiorul coroanei
pomilor şi crearea pe această cale a unor condiţii optime de creştere şi dezvoltare
a ramurilor fructifere şi a mugurilor florali situaţi în această zonă (Gautier, 1970).
Pentru o bună creştere şi dezvoltare, cireşului îi sunt necesare 2100-2300 ore
de strălucire a soarelui/an, repartizate astfel încât în perioada de primăvară să fie
cât mai mare, iar în perioada de vară şi toamnă să nu depăşească anumite limite.
Pomii tineri, în perioada de creştere cer mai multă lumină decât în perioada de
rodire maximă, precum şi în timpul creşterii intense a lăstarilor şi maturării
150
fructelor, în comparaţie cu perioada dezmuguritului. Indicele foliar al cireşului
este de 0,5-2,6 mai mic decât al mărului, dar mai mare decât al prunului.
Plantarea în masiv a cireşului va avea succes numai în condiţii de iluminare
suficientă, realizată prin schema de plantare, densitate, tăieri, forme de coroană
etc.
Cerinţele faţă de temperatură
Temperatura este un factor limitativ pentru cultura cireşului. Nevoile de
căldură ale cireşului sunt variate şi corespund soiului, stadiului de dezvoltare,
fazei de vegetaţie, nivelului de nutriţie şi sănătate a pomilor etc. (Breton, 1980).
Oscilaţiile destul de mari se înregistrează în interiorul speciei, în funcţie de
originea geografică a soiului. Cele mai favorabile pentru cultura cireşului sunt
zonele cu temperaturi medii anuale de 9-10,5oC şi cu temperatura medie a lunii
mai de +13…+14oC. Soiurile timpurii sunt mai pretenţioase la căldură, necesitând
14-16oC în luna mai. Rezultate bune se onţin şi în zone cu temperatura media
anuală de 8-8,5oC (Bistriţa, Fălticeni etc.). Limitele rezistenţei la ger ale cireşului
sunt mai scăzute decât ale vişinului şi prunului. Astfel, mugurii de rod degeră în
masă sub –24oC, însă lemnul rezistă până la –30oC. Mugurii floriferi în stadiul de
butoni florali rezistă până la -3,9oC, iar florile deschise până la –2,2oC.
Temperaturile critice pentru cultura cireşului sunt prezentate în tabelul 19.
Foarte sensibil este pistilul şi ovarul recent fecundat. Distrugerea acestora,
în timp ce celelalte părţi ale florii rămân intacte, se întâmplă destul de frecvent.
Rezistenţa rădăcinilor la ger depinde de fenofază, grosimea acestora, adâncimea la
care se găsesc în pământ, textura solului, conţinutul în apă, stratul acoperitor etc.
şi este cuprinsă între –11 şi –13oC, mai ridicate toamna târziu şi mai coborâte la
sfârşitul iernii. Rădăcinile de mahaleb degeră la –14…-18oC (Gautier, 1971).
Cireşul nu suportă temperaturile ridicate şi arşiţa din timpul verii.
Pentru maturarea fructelor, la soiurile timpurii este necesară o sumă de
temperatură de 470-670oC de la înflorit, în timp ce la soiurile cu maturare târzie
sunt necesare 1100-1150oC. Cireşul este o specie la care necesarul de frig este
mare, între 1000 şi 1700 ore, ceea ce face ca acesta să aibă un repaus profund mai
mare. Pragul biologic al cireşului este de 9oC (Negrilă, 1971).
Cerinţele faţă de apă
151
Cireşul este o specie cu pretenţii moderate faţă de apă. Nevoia de precipitaţii
este de cca 700 mm/an, iar coeficientul de transpiraţie este cuprins între 2500-
3501. Altoit pe mahaleb, cireşul reuşeşte în zonele de stepă şi silvostepă, cu
precipitaţii anuale sub 550 mm. Cireşul nu suportă perioadele lungi de secetă, de
aceea în zonele respective se impune irigaţia culturii.
Tabelul 19.
Temperaturi critice pentru mugurii floriferi la cireş * (°C)
Stadiuldedezvoltare
Specificare
Mugure
dormind
Începutul
dezmuguritu
-lui
Dezmugurit
Apariţia
butonilor
florali
Deschiderea
completă a
mugurilor
Deschiderea
butonilor
florali
Deschiderea
florilor
Înflorirea
completă
Fructe legate
Standarde vechi - 5.0 - 5.0 - 3.9 - 2.2 - 2.2 - 1.7 - 1.7 - 1.7 - 1.1
Temperatura la care
mor 10% din muguri
- 8.4 - 5.6 - 3.9 - 3.4 - 2.8 - 2.8 - 2.2 - 22 - 2.2
Temperatura la care
mor 90% din muguri
- 15.1 - 12.9 - 10.1 - 8.4 - 6.2 - 4.5 - 3.9 - 3.9 - 3.9
* - temperaturi în °C după “Critical temperatures for blossom buds of cherries”,
1971, Extension circular 371, Washington State University.
Totodată, acestă specie, mai mult decât oarecare altă specie pomicolă, nu
suportă excesul prelungit de umiditate în sol, în special când este altoit pe
mahaleb. Limita de rezistenţă la asfixia radiculară este de câteva zile în perioada
de vegetaţie, până la 95-100 zile în timpul repausului vegetativ pentru Prunus
avium şi de 70-75 zile pentru Prunus mahaleb (Sannier, 1970). Umiditatea relativă
anuală a aerului trebuie să se menţină în jurul valorii de 75% şi să nu scadă sub
60-65% în perioada martie-august. La umiditate ridicată, fructele şi ramurile sunt
atacate de Monilinia, mai ales pe fondul crăpării epidermei.
Apa freatică influenţează prin adâncime oscilaţia multianuală şi sezonieră a
nivelului, mobilitatea şi gradul de mineralizare. Aceasta trebuie să fie la adâncimi
mai mici de 1,5-2 m pentru zonele cu mai puţin de 600 mm şi la 2,5-5 m în zone
cu peste 600 mm precipitaţii. În această situaţie ea poate suplini deficitul de
precipitaţii, dacă are un nivel constant la o astfel de adâncime cum se întâmplă de
fapt în zona Iaşi, unde precipitaţiile sunt în jur de 500 mm.
152
Importanţa apei pentru cireş creşte începând cu luna aprilie şi devine
maximă în perioada creşterii intense a lăstarilor şi fructelor (Roversi, 1993).
Cerinţele faţă de condiţiile edafice
Fertilitatea potenţială a solului se poate determina în funcţie de
caracteristicile morfologice, fizice, chimice şi biologice ale acestuia (Muller,
1963). Pentru fiecare dintre acestea, cireşul are exigenţe specifice, a căror
satisfacere este obligatorie pentru reuşita unor plantaţii comerciale (Aldea, 1989).
Cireşul este o specie cu pretenţii relativ mari faţă de sol, cele mai favorabile fiind
solurile mijlocii sau uşoare, nisipo-lutoase sau nisipo-argiloase, permeabile,
profunde. Nu suportă terenurile argiloase, grele,umede şi reci. Cerinţele sunt
dependente foarte mult de portaltoi.
Parametrii fizici şi chimici optimi ai solurilor pentru cultura cireşului sunt:
adâncimea profilului de sol = 100 cm; textura: argilă=15-25%, praf=15-20%,
permeabilitatea=2-3 mm/oră; reacţia solului (pH) =5,5-7,2; conţinutul în Na
schimbabil mai mic de 12%; humus = 160-200 t/ha; indicele de N = 4-5; calcar
activ maxim 6 % pentru portaltoiul mahaleb şi 3-4% pentru ceilalţi portaltoi.
Cireşul este o specie la care se menaifestă cu destulă pregnanţă fenomenul
de “oboseală biologică a solului” atât la plantarea cireşului după cireş, cât şi la
plantarea după piersic. De aceea, în această situaţie se vor lua măsurile deja
cunoscute.
Capacitatea de producţie a terenurilor pentru cultura cireşului poate fi
îmbunătăţită prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a altor tehnologii
ameliorative.
Cerinţele faţă de aer
Cireşul este o specie puţin adaptată la excesul de apă şi slabă aeraţie a
solului, aceste condiţii determinând diminuări de creştere şi fructificare. Reglarea
regimului de aer în sol se realizează în principal prin sisteme adecvate de lucrare
şi întreţinere, precum şi prin fertilizări cu îngrăşăminte organice. În ceea ce
priveşte pulberile din aer, atunci când nu intră în reacţie chimică cu alte
componente, indiferent că sunt în suspensie sau se depun pe părţile aeriene ale
pomilor şi sol, ecranează radiaţia solară, schimbă proprietăţile fizico-chimicie ale
solului, intră în compoziţia chimică a fructelor cu efecte periculoase pentru
153
sănătatea oamenilor. O situaţie şi mai agravantă este atunci când pulberile sau alte
gaze poluante (oxizi de sulf, azot, plumb, amoniacul, hidrogenul sulfurat etc.)
intră în reacţie cu apa dând naştere la soluţii fitotoxice. Cireşul este o specie cu o
pronunţată sensibilitate faţă de agenţi cu efect toxic din aer, în special la nivelul
frunzelor, datorită probabil vulnerabilităţii sporite a cuticulei.
Vânturile puternice sunt defavorabile, pe când cele uşoare au un efect
benefic deoarece împrăştie aerul îngheţat, usucă fructele şi frunzişul după ploaie,
micşorează efectul dăunător al arşiţelor, primenesc aerul în coroana pomilor. Deşi
este o specie cu înrădăcinare puternică, neexistând practic pericolul
dezrădăcinării, totuşi dominanţa accentuată a unei direcţii din care bate vântul
provoacă creşteri vegetative cu pronunţată asimetrie către direcţia mişcării aerului,
fenomen frecvent întâlnit pe culmile dealurilor, defilee, văile apelor curgătoare
etc.
6.3. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Obţinerea de recolte mari şi fructe de bună calitate, este corelată cu o bună
stare de sănătate a pomilor. În condiţiile din România, prin neglijarea protecţiei
fitosanitare, se poate pierde sau deprecia calitativ între 45-100% din recolta
soiurilor cu epoca mijlocie şi târzie de maturare, (Victoria Şuta, 1976).
Ca toate speciile pomicole, cireşul este atacat (în special când este cultivat
în masiv) de un mare număr de boli şi dăunători, care afectează fructele, frunzele,
lăstarii, florile, trunchiul, ramurile şi sistemul radicular.
Acest lucru determină o proastă stare de vegetaţie a pomilor, calamitează
parţial sau total producţia de fructe ori depreciază calitatea acestora (făcându-le
improprii comercializării), iar în cazuri severe şi repetate, pune în primejdie însăşi
viaţa plantelor.
O simplă consultare a literaturii de specialitate, releva că cireşul este afectat
de boli specifice şi nespecifice, cum ar fi virozele şi micoplasmele (pătarea inelară
- Prunus necrotic ring spot; pătarea ruginie – Rusty mottle groun; răsucirea
frunzelor – Cherry leaf roll; nanismul cireşelor – Little Cherry; compactarea
cireşului – Spur cherry virus; X-disease); bacteriozele (ulceraţia bacteriană a
cireşului Pseudomonas syringae p.v. morsprunorum,; cancerul pomilor –
Agrobacterium tumefaciens) şi micozele (antracnoza frunzelor – Coccomyces
hiemalis; răsucirea frunzelor – Gnomonia erytrostoma, ciuruirea frunzelor –
154
Ascospora beijerinckii; putrezirea şi mumificarea fructelor – Monilinia laxa şi
Monilinia fructigena; băşicarea frunzelor – Taphrina cerasi; boala plumbului -
Stereum purpureumi; pătarea roşie a frunzelor – Mycospherella cerasella;
rapănul
cireşului - Venturia cerasi; uscarea micotică a ramurilor – Dermateia cerasi
ş.a.).
În ceea ce priveşte dăunătorii, aceştia pot fi nematozi (familiile Longidarodae şi
Cricomematidae), paianjeni bruni şi roşii (Bryobia rubioculus şi Panonychus
ulmi) şi insecte ca: păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus),
păduchele negru (Myzus cerasi), musca sau viermele cireşelor (Rhagoletis cerasi),
viespea frunzelor de cireş (Caliroua limacina), omida stejarului (Lymantria
dispar), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), gândacul păros (Epicomites
hirta), gărgăriţa cireşului (Rhychites cupreus), cotarii (Operopthera brumata şi
Hibernia defoliaria), sfredelitorii tulpinilor şi a ramurilor (Cosus cosus şi Zeuzera
pyrina), carii (Capnodis tenebrioides şi Scorylus rugulosus), molia florilor
(Agkyrestia pruniella) şi minatoarele (Caloeaphares nigricela, C. hemerobiella, C.
C. anatipennella) s.a. (Dustan şi Davidson, 1985; Parnia şi colab., 1985; Simeria,
1995).
O schemă de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cireş şi vişin este
prezentată în tabelul 20.
Tabelul 20.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor în plantaţiile de cireş
şi vişin
Nr.
crt.
Fenofaza Boli şi dăunători de combătut Pesticide folosite Observaţii
1.
Repaus
vegetativ
-păduchele din San José şi alţi
păduchi ţestoşi; -ouă hibernante de
afide (Myzus cerasi); -ouă hibernante
de acarieni (Bryobia rubrioculus şi
P. ulmi); -forme de rezistenţă la
majoritatea bolilor
Oleoecalux 3 CE (1,5%)
Oleocarbetox 37 CE (3%)
Se asigură o îmbăiere a
pomului.
Temp. > 4-5OC.
Măsuri de igienă culturală
şi agrotehnice.
2. Dezmugurit
-monilioze (Monilinia laxa şi M.
fructigena); -ciuruirea micotică
(Stigmina carpophilla)
- ulceraţia şi ciuruirea bacteriană
(Pseudomonas spp.); -antracnoză
(Coccomyces hiemalis)
Turdacupral 50 PU
(0,3%)
Zeamă bordeleză (1%)
3. Buton alb
-monilioze
-ciuruirea micotică
-ulceraţia şi ciuruirea bacteriană
-antracnoză
Cuprozis 50 PU (0,3%)
Turdacupral 50 PU
(0,3%)
155
-monilioze
-antracnoză
-ciuruirea micotică şi bacteriană
Sumilex 50 WP (0,1%);
Ronilan 50 WP (0,1%);
Rovral 50 WP (0,1%);
Topsin M 70 (0,07%)
Tratament obligatoriu.
4.
Începutul
scuturării
petalelor -afide, acarieni, gărgăriţele fructelor,
omizi defoliatoare, etc.
Cascade 5 EC (0,05%);
Talstar 10 CE (0,01%);
Sintox 25 EC (0,2%)
-antracnoză
-ciuruirea frunzelor
-monilioze
Derosal 50 WP (0,07%);
Merpan 50 WP (0,2%);
Saprol 19 EC (0,125%)
La avertizare
5.
Fructul cu
Ø 0,5 cm -afide; -insecte defoliatoare,
minatoare etc.
Sumialpha 2,5 CE
(0,015%); Diazol 60 EC
(0,15%)
PED = 10% lăstari infestaţi
-monilioze
-antracnoză
-ciuruirea frunzelor
Sumilex 50 PU (0,1%);
Ronilan 50 WP (0,07%)
Topsin M 70 (0,1%)
6.
Fructul cu
Ø 1 cm
(la
avertizare)
-musca cireşelor (Rhagoletis cerasi); -
afide – PED = 10%, lăstari infestaţi; -
insecte minatoare, defoliatoare
Decis 2,5 EC (0,03%);
Sumicidin 20 EC (0,02%)
Ekalux S (0,075%)
Cu respectarea timpului de
pauză
-monilioze
-ciuruirea bacteriană şi micotică etc.
Dithane M 45 (0,2%);
Merpan 50 WP (0,2%);
Saprol 19 EC (0,125%)
7.
După
recoltat
(la
avertizare)
-păduchele din San José
-acrieni
Reldan 40 CE (0,15%);
Demitan 200 SC (0,07%)
PED > 5 forme mobile pe
frunză.
-antracnoză
-ciuruirea frunzelor
Folpan 50 WP (0,2%);
Turdacupral 50 PU
8. (0,3%)
După
tăierile în
verde (la
avertizare)
-păduchele din San José, afide, etc. Dursban 480 EC (0,2%);
Pyrinex 48 EC (0,2%)
Măsuri de igienă culturală
9.
75%
frunze
căzute
-ulceraţia şi ciuruirea bacteriană; -
boli de scoarţă şi lemn; -ciuruirea
micotică
Turdacupral 50 PU
(0,5%); Zeamă bordeleză
(1%)
Se asigură o îmbăiere a
pomului.
Temp. > 50C.
Particularităţi ale maturării, recoltării, păstrării şi valorificării
fructelor
În perioada de pârgă şi în zilele premergătoare recoltatului, cireşele au o
creştere accentuată atât în volum, cât şi în greutate, desăvârşindu-şi totodată şi
însuşirile gustative. După desprinderea de pe pom, cireşele nu-şi mai continuă
maturarea, rămânând cu un gust amărui, ierbos şi se depreciază în scurt timp. De
aceea stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcut cu mult
discernământ, ţinând cont de mai mulţi indicatori, cum ar fi: mărimea, culoarea,
156
fermitatea, vârsta fructelor (50-60 zile de la înflorirea deplină la recoltare), suma
gradelor de temperatură pentru acelaşi interval (900-1390 ºC) etc.
Cireşele sunt considerate fructe foarte perisabile alăruti de caise, vişine,
piersici, prune etc. (A. Gherghi, 1993).
Recoltarea industrială a cireşelor se face la o singură trecere, deşi maturarea
are loc eşalonat în 5-6 zile. Lucrarea de recoltare este foarte costisitoare şi
reprezintă 70-80 % din necesarul anual de forţă de muncă.
Recoltatul propriu-zis constă în prinderea fructelor dintr-o inflorescenţă
între degetul mare şi arătător, cât mai aproape de ramură, imprimându-i o mişcare
de torsionare, concomitent cu aplecarea în sens invers prinderii de ramură. Nu se
va trage de pedunculii fructelor pentru că odată cu aceştia se vor rupe şi buchetele
de mai.Pentru consum în stare proaspătă, fructele se vor recolta numai cu
peduncul şi numai manual.
Ambalajele cele mai adecvate pentru cireşe sunt cele de capacitate mică, 5-6
kg maxim 10-12 kg.
Pentru industrializare fructele se pot recolta şi mecanizat sau semimecanizat.
Problema păstrării cireşelor se pune, în special, în vederea transportului la distanţe
mari. Pierderile şi deprecierile sunt minime la 0oC şi 85 % umiditate relativă,
păstrarea putând fi 14-16 zile. La 12oC păstrarea se reduce la 12 zile, iar la 18oC la
4 zile. În condiţii de atmosferă controlată (3 % O2 şi 5 % CO2, 0oC, 85 % U.R.),
păstrarea se poate face până la 30 zile.
Tehnologia “View Fresh” patentată de Thomas Bailey la Orchard View
Farms, Oregan, SUA şi comercializată de Teknoterm, Norvegia în Europa,
permite păstrarea cireşelor în stare proaspătă (fără alterări) timp de 90 zile.
Această tehnică constă în ambalarea fructelor în pungi speciale din material
plastic într-o compoziţie de gaze total modificată.(S. Budan, G. Gradinariu, 2000).
157
CAPITOLUL VII
CULTURA VIŞINULUI
Cerasus vulgaris Mill., Fam. Rosaceae
Subfam. Prunoideae
7.1. IMPORTANŢA, ORIGINEA ŞI ARIA DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţă
Vişinul este o specie pomicolă deosebit de importantă, de aceea şi producţia
mondială reprezintă cca 40 % din cea de vişine şi cireşe la un loc. Fructele se
folosesc în special pentru industrializare, dar şi pentru consum în stare proaspătă,
având un conţinut complex, echilibrat, bogat în elemente nutritive, săruri minerale
şi vitamine cum ar fi: substanţă uscată 13,9-23,2%; zaharuri 5-19,4%; acizi
organici 0,9-1,9 mg%; proteine o,8-1,1 mg%; pectine 0,4-1,0 mg%; substanţe
tanoide 0,12-2,35 mg%; K 46-92,5%; P 21-26 mg%; Mg 7-20 mg%; Ca 3,8-19,3
mg%; vitamina PP 0,06-0,52 mg%; E 0,21-1,32 mg%; B1, B2; caroten 0,15-0,95
mg%; acid folic etc. Cura de vişine are efect tonic, contribuind la ameliorarea
afecţiunilor renale, hepatice, cardiovasculare, a anemiei şi stressului. Pedunculii
fructelor sunt foarte bogaţi în potasiu şi se folosesc sub formă de ceai sau infuzie.
Celelalte organe, ramurile tinere, frunzele, florile, fructele au însuşiri antiseptice şi
se folosesc la conservarea produselor alimentare şi în medicina populară.
Vişinul este o specie pomicolă cu o mare plasticitate ecologică, ce poate
valorifica cu succes terenurile în pantă, erodate. De asemenea, această specie se
poate cultiva în zonele de câmpie, cât şi în cele colinare şi premontane. Multe
soiuri au o rezistenţă mare la ger, ceea ce face ca specia să fie cultivată la
altitudini superioare celor destinate culturii cireşului.
158
Este o specie decorativă, dar şi bună meliferă (77-88 kg miere/ha).
Originea şi aria de răspândire
Vişinul este o specie tetraploidă (2n = 32 cromozomi), provenită probabil
din hibridarea naturală dintre Cerasus avium şi Cerasus fructicosa.
Istoria culturii vişinului este strâns legată de cea a cireşului, deşi unele date
din literatură sunt contradictorii. Vişinul comun nu se întâlneşte în stare sălbatică,
însă creşte semispontan în jurul Mării Caspice, în Caucaz, India, Iran, Asia Mică
şi Peninsula Balcanică, care ar fi şi originile sale.
Spre deosebire de cireş, cultura vişinului depăşeşte paralela de 60o latitudine
nordică devansând chiar şi cultura mărului.
Producţia mondială de vişine la nivelul anului 1998 a fost de 560.000 t. Ţări
mari producătoare de vişine sunt: Germania, Italia, Spania, Grecia, SUA, Turcia,
România.
În România, vişinul ocupă cca 6000 ha, cu o producţie de aproximativ
40000 t anual (Anuarul statistic, 1999). Producţia de vişine şi repartiţia ei pe
principalele zone ale României este prezentată în tabelul 21.
Vişinul este întâlnit în majoritatea zonelor ţării, cu precădere în zona
colinară atât în plantaţii industriale, cât şi în suprafeţe mici în jurul gospodăriilor.
Tabelul 21.
Producţia de vişine în principalele judeţe ale României
(după N. Branişte şi D. Drăgoi, 1999), tone
Judeţul/anul 1991 1996 %
Total, d.c. 2.500 39.000 100
Iaşi 3.199 6.239 20,8
Botoşani 3.876 4.361 14,5
Bacău 914 3.161 10,5
Argeş 450 1.945 6,5
Buzău 445 1.764 5,9
Cluj 1.000 1.506 5,0
Mureş 700 1.161 3,8
Dolj 235 937 3,1
Vâlcea 235 741 3,0
159
7.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
SORTIMENTUL DE SOIURI
Din lista oficială (2000) fac parte 21 de soiuri care se pot clasifica astfel: 15
soiuri româneşti şi 6 soiuri străine (USA, Polonia, Anglia, Iugoslavia).
Perioada de maturare a fructelor are o amplitudine de 60-70 zile din prima
decadă a lunii iunie până în prima decadă a lunii august.
După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi:
- autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris,
Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi;
- parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj,
Scuturător;
- autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.;
- perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor.
1. Timpurii de Osoi – soi românesc (1989), obţinut la SCPP Iaşi prin
selecţie naturală dintr-o populaţie locală de vişin. Este viguros, cu coroana
globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, parţial autofertil, cu
fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (5,3 g), sfericturtit,
roşu-închis cu epiderma rezistentă şi pulpa dulce-acidulată. Maturitatea:
prima decadă a lunii iunie.
2. Timpuriu de Piteşti – soi românesc (1982), de vigoare supramijlocie, cu
coroana globuloasă, precoce, semiproductiv, rezistent la ger, autosteril. Fructul
este mijlociu (4,5 g), roşu până la roşu închis, pulpa suculentă, roşie, dulceacidulată.
Maturitatea de recoltare: prima decadă a lunii iunie.
3. Ţarina – soi românesc, 1984 (Engleze timpurii x vişin arbustoid), de
vigoare submijlocie, cu coroana piramidală, semiprecoce, cu producţii moderate,
rezistent la ger, fructifică cu preponderenţă pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu
/4,2 g), sferic-alungit, vişiniu-închis, cu pulpa colorată, suculentă, bună pentru
consum în stare proaspătă. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
4. Sătmărean – soi românesc, 1994 (Engleze timpurii x vişin arbustoid),
semiviguros, cu rezistenţă medie la ger şi bună la Monilinia, cu coroană
160
piramidală, rodeşte atât pe buchete de mai, cât şi pe ramuri mijlocii. Fructul este
mijlociu (4,8-5,2 g), sferic-turtit, vişiniu, negru la supramaturare, pulpa colorată,
mediu consistentă, sucul roz. Maturarea: decada a doua a lunii iunie.
5. Engleze timpurii – soi vechi, englezesc, interspecific (cireş x vişin), cu
caractere intermediare, de vigoare mijlocie, cu coroana invers-piramidală,
semiproductiv, precoce, cu fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul
este mijlociu (3,5-5,5 g), sferic-alungit, de culoare roşie, cu pulpa roz, fin aromată.
Maturitatea de recoltare: eşalonată în decada a II-a şi a III-a a lunii iunie.
6. De Botoşani – soi românesc, 1994, obţinut la SCPP Iaşi din selecţia unui
biotip local, de vigoare medie, cu coroana globuloasă şi fructificare preponderentă
pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (5,5-6 g) spre mare, turtit la bază, roşuvişiniu,
lucios. Pulpa este roşie-vişinie, suculentă, mediu consistentă, cu sucul
colorat. Este asemănător cu soiul Crişane.Maturarea: decada a doua a lunii iunie.
7. Timpurii de Cluj – soi românesc, 1969 (Spaniole x Prunus fructicosa) x
(Engleze timpurii x Prunus fructicosa), de vigoare mijlocie, coroana piramidală în
tinereţe, apoi globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, mediu
rezistent la boli şi secetă, autosteril, bun polenizator, cu intermitenţe de rodire.
Fructul este mijlociu spre mare (5,2 g), sferic turtit, roşu vişiniu, lucios, cu pulpa
colorată, de consistenţă medie, sucul colorat, peduncul lung. Maturarea: sfârşitul
lunii iunie.
8. Crişana 2 – soi românesc, 1975 (Crişana x selecţie locală), de vigoare
mare, coroana piramidală, foarte productiv, înflorire târzie, autosteril, mediu
rezistent la secetă şi boli. Fructul este mare (6,3 g), sferic, roşu-vişiniu, cu pulpa şi
sucul colorate, gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
9. Ilva – soi românesc, 1982, de vigoare submijlocie, cu coroana
semiglobuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri lungi, semiprecoce,
autofertil, productiv, rezistent la ger şi mediu rezistent la secetă. Sensibil la
Coccomyces. Fructul este mijlociu (5,8 g), sferic, roşu-lucios, cu pulpa colorată,
suculentă, acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
10. Nana – soi românesc, 1977, obţinut prin polenizarea liberă a soiului
Crişana, de vigoare mică, autofertil şi cu mare plasticitate ecologică. Fructifică
preponderent pe ramuri plete, este precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă,
sensibil la Coccomyces şi Monilinia. Fructul este mijlociu (5 g), sferic, roşuvişiniu,
pulpa şi sucul colorate. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
161
11. Schattenmorelle – soi german, cu mare plasticitate ecologică, de
vigoare mică, cu coroana sferic-turtită, cu fructificare preponderentă pe ramuri
mijlocii; este autofertil, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul
este mijlociu (4,5-5 g), ovosferic sau larg cordiform, vişiniu-închis până spre
negru la supramaturare, cu pulpa şi sucul colorate. Pedunculul este bine prins de
fruct. Maturitatea de recoltare: decada a doua a lunii iulie.
12. Dropia – soi românesc, 1982, obţinut din polenizarea liberă de soiului
Vladimirskaia, de vigoare submijlocie, cu coroana larg-globuloasă, semiprecoce,
productiv, rezistent la ger şi secetă, autofertil, sensibil la Coccomyces. Fructul este
mijlociu ca mărime (3,5-4 g), sferic, vişiniu-închis cu pulpa şi sucul colorate, bun
pentru industrializare. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie.
13. Mocăneşti 16 – soi românesc, 1975, foarte productiv, de vigoare
mijlocie spre mare, cu coroana piramidală, cu fructificare predominantă pe ramuri
scurte şi mijlocii, semiprecoce, rezistent la ger, mediu rezistent la secetă. Este bun
polenizator. Fructul este mijlociu, sferic sau sferic-turtit, roşu-cărămiziu, cu pulpa
roşie, gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
14. Scuturător – soi românesc, 1985, semiviguros, precoce, productiv, cu
coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, rezistent la
ger şi secetă, autofertil. Fructul este mare (6,5 g), globulos, turtit dorso-ventral,
roşu-închis, pulpa şi sucul colorate. Fructul se desprinde uşor de peduncul.
Maturarea: sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie.
15. Oblacinska – soi iugoslav, 1979, de vigoare mică, cu coroana
piramidală, deasă, foarte productiv, precoce, autofertil, rezistent la ger şi
Coccomyces, drajonează foarte puternic. Fructul este mic (3,5 g), sferic-turtit,
vişiniu-închis, cu pulpa şi sucul intens colorate. Se valorifică prin industrializare,
în special pentru sucuri. Se pretează la recoltarea mecanizată. Maturarea: sfârşitul
lunii iunie.
16. Nefris – soi polonez, 1991, de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana
sferică, este precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger dar sensibil la boli.
Fructul este mare (6 g), sferic, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată, acidulată.
Se valorifică pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: prima
jumătate a lunii iunie.
17. Meteor – soi american, 1979, de vigoare mijlocie, coroana largpiramidală,
cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, precoce, productiv,
autofertil, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sferic,
162
uşor cordiform, roşu-aprins, cu pulpa roşie şi sucul slab colorat. Maturarea:a doua
decadă a lunii iulie.
18. Vrâncean – soi românesc, 1985, de vigoare mică, cu coroana
piramidală, productiv, autofertil, rezistent la ger şi secetă, sensibil la Coccomyces.
Fructul este mijlociu (4,5 g), globulos, uşor alungit, cu pulpa roşie, plăcută la gust,
cu destinaţie mixtă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
19. Northstar – soi american, 1991 (English Morelle x Serbien), de vigoare
mică, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii, este
precoce, productiv, rezistent la ger şi boli, autofertil. Fructul este mijlociu spre
mare (5,5 g), sferic, uşor alungit, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată şi gust
astringent. Maturarea: decada a doua şi a treia a lunii iulie.
20. Bucovina – soi românesc, 1984, de vigoare redusă, coroana globuloasă,
fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, precoce, productiv, autofertil,
rezistent la ger şi Coccomyces. Fructul este mijlociu (4-4,5 g), sferic-turtit, roşuînchis,
lucios, cu pulpa şi sucul colorate, plăcut la gust, cu valorificare mixtă.
Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
21. Pitic de Iaşi – soi românesc, 1985, obţinut prin polenizare liberă a
soiului Plodorodnaia Miciurina, de vigoare foarte redusă, cu coroana globuloasă,
pletoasă, cu ramuri de schelet subţiri, cu fructificare preponderentă pe ramuri
plete, este precoce, productiv, autofertil. Este rezistent la ger, mediu sensibil la
boli. Este pretenţios faţă de tehnologie. Fructul este mijlociu (4,8 g), sferic, uşor
alungit, vişiniu, cu pulpa roşie, suculentă, pronunţat acidă. Se valorifică prin
industrializare. Maturarea: prima decadă a lunii august.
Soiuri din vechiul sortiment întâlnite încă în plantaţii: Mari Timpurii,
Spaniole, Turceşti, Crişana, Mocăneşti, Josika Gabor etc.
PORTALTOII VIŞINULUI
Portaltoii vişinului se pot grupa astfel:
- generativi: vişinul franc, mahalebul, G2;
- vegetativi: Colt, SL64, F12/1, Selecţiile CAB, selecţiile germane Weihroot
(W10, W11, W13), selecţiile româneşti IPC1, VV1, VG1.
Vişinul franc (Cerasus acida) - se utilizează ca portaltoi în regiunea
dealurilor şi în zona de silvostepă cu peste 450 mm precipitaţii. Se folosesc unele
soiuri cu maturare târzie a fructelor: Schattenmorelle, Dropia, Mocăneşti 16,
Meteor. În şcoala de puieţi răsare slab (20-30 %).
163
Mahalebul (Cerasus mahaleb) - este recomandat pentru zona dealurilor
joase din zona de stepă şi silvostepă. Determină o creştere moderată a soiurilor
altoite.
Vişinul vegetativ (V.V.1) - obţinut de M. Movileanu la SCPP Fălticeni
(1980). Se înmulţeşte prin marcotaj şi drajonaj.
PARTICULARITĂŢI DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE ALE
VIŞINULUI
Sistemul radicular - al vişinului este influenţat de portaltoi, de altoi, de
fertilitatea solului şi de sistemul de întreţinere a solului. În general, vişinul altoit
pe vişin are sistemul radicular mai superficial decât cireşul, masa principală a
rădăcinilor aflându-se între 15 şi 40 cm adâncime, iar extinderea laterală depăşeşte
de 1,5-2 ori proiecţia coroanei. Unele rădăcini cu creştere verticală pot ajunge la
adâncimi de 2-2,5 m. În cazul altoirii pe mahaleb, înrădăcinarea vişinului este mai
profundă, masa principală a rădăcinilor aflându-se în stratul de sol de 20-60 cm.
Mahalebul nu drajonează.
Portaltoii vegetativi formează un sistem radicular mai trasant, fiind şi mai
sensibil la ger şi secetă. Creşterea sistemului radicular la vişin are loc în două
etape cu intensităţi maxime: una primăvara şi la începutul verii, care durează până
la încetinirea creşterii lăstarilor, iar alta toamna, în perioada îngălbenirii şi căderii
frunzelor. Rădăcinile îşi încetează creşterea când temperatura solului scade sub
2oC.
Partea epigee. - Vişinul creşte ca pom propriu-zis, de talie mijlocie (4-6 m,
mai rar 7-9 m) sau ca arbustoid. Vişinul are o capacitate de ramificare mai mare
decât cireşul, coroana având tendinţe de îndesire. În schimb, creşterile anuale sunt
mai puţin viguroase decât la cireş. Există soiuri cu o mare capacitate de
ramificare, ce formează coroane mai aglomerate (Crişana, Nana, Vrâncean, Early
Richmond) şi soiuri cu ramificare mai slabă (Engleze timpurii, Ţarina, Timpurii
de Cluj).
După vigoarea pomilor soiurile de vişin se clasifică astfel:
- cu vigoare mare: Crişana, Timpuriu de Osoi, Timpurii de Piteşti;
- cu vigoare mijlocie: Ţarina, Timpurii de Cluj, Dropia, Scuturător, De
Botoşani, Mocăneşti, Nefris, Meteor, Northstar, Sătmărean;
164
- cu vigoare mică: Pitic de Iaşi, Oblacinska, Bucovina, Vrâncean,
Schattenmorelle, Nana, Ilva.
Specificul de fructificare. - Vişinul rodeşte pe buchete de mai care au
longevitatea de 4-5 ani, ramuri plete ce trăiesc 5-7 ani, degarnisindu-se anual în
zona de fructificare şi ramuri mijlocii şi lungi care evoluează în elemente de
semischelet.
După specificul de fructificare, soiurile de vişin se pot clasifica:
- soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai: Timpurii de Osoi,
Engleze timpurii, Timpurii de Cluj, Mocăneşti, Turceşti, Ţarina, de Botoşani,
Bucovina, Meteor;
- soiuri cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai: Northstar,
Sătmărean, Scuturător;
- soiuri care fructifică cu predominanţă pe ramuri plete: Crişana,
Schattenmorelle, Nana, Dropia, Pitic de Iaşi.
După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi:
- autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris,
Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi;
- parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj,
Scuturător;
- autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.;
- perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor.
Anumite cercetări şi observaţii (Calipe Riţiu, 1975) au arătat că unele soiuri
de vişin dau o proporţie mai mare de flori fecundate când sunt polenizate cu
soiurile de cireş Germersdorf, Boambe de Cotnari şi Pietroase Donissen. Proporţia
cea mai mare de flori fecundate (45-61%) se înregistrează la soiurile care
fructifică pe ramurile plete şi înfrunzesc târziu după căderea petalelor.
La soiurile care fructifică în principal pe buchete de mai şi care înfrunzesc
târziu, după înfloritul în masă (Mari timpurii, Mocăneşti, Spanca) proporţia
florilor fecundate este, de asemenea, relativ ridicată (21-37%). În schimb, soiurile
la care înfrunzitul incipient se suprapune cu înfloritul şi fecundarea au o proporţie
mai scăzută de flori fecundate (12-18%). La cele mai multe soiuri de vişin cad
fiziologic 10-30% din fructe (Gr. Mihăescu şi Calipe Riţiu, 1970). Pentru a se
realiza o recoltă normală la vişin, este necesar să fie fecundate cel puţin 20-25%
din flori la soiurile care rodesc în principal pe buchete de mai şi 45-50% la cele
165
care fructifică pe ramuri plete, iar căderea fiziologică să nu afecteze mai mult de
20-25% din fructe.
La vişin, polenizarea este entomofilă şi încrucişată. Polenizarea trebuie să
aibă loc în primele trei zile de la deschiderea florilor, întrucât stigmatul se ofileşte
repede şi devine nereceptiv pentru polen.
Deşi vişinul înfloreşte abundent, legarea florilor este de multe ori
nesatisfăcătoare, căderea fiziologică a fructelor depăşeşte normalul, şi în
consecinţă, fructificarea este slabă. Principalele cauze ar fi următoarele: lipsa
polenizatorilor sau amplasarea necorespunzătoare a acestora, nutriţie deficitară a
pomilor, afecţiuni produse de virusul Stecklenberg, precum şi de Coccomyces
hiemalis; condiţiile climatice deficitare în perioada înfloritului, temperaturi
scăzute în timpul iernii care au produs îngheţarea mugurilor de rod etc.
Vârsta intrării pe rod a soiurilor este diferită şi poate fi:
- precoce – începând cu anul II de la plantare;
- semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: majoritatea soiurilor;
- tardivă – după anul III de la plantare.
Productivitatea este foarte diferită de la un soi la altul, variind de la 20 la
35 kg/pom.
Longevitatea economică – este influenţată de portaltoi şi soi. La soiurile cu
pomi propriu-zişi este de 25-30 ani, iar la cele arbustoide de 18-20 ani.
CERINŢELE VIŞINULUI FAŢĂ DE FACTORII ECOLOGICI
Lumina. - Faţă de acest factor, vişinul are pretenţii mai mici decât cireşul,
dând rezultate bune chiar pe expoziţii nord-estice sau nord-vestice, mai ales în
zonele cu deficit de umiditate. Lipsa luminii conduce la formarea unor ramuri
debile, slab garnisite, cu muguri de rod, cu tendinţă accentuată la degarnisire.
Dintre vişini, sunt mai pretenţioşi la lumină hibrizii naturali cireş-vişin şi mai
puţin pretenţioşi vişinii arbustoizi. Vişinul se situează în grupa speciilor cu
pretenţii moderate faţă de lumină împreună cu părul, mărul şi prunul. Indicele
foliar este cuprins între 0,6-1,5.
Căldura - Vişinul este o specie cu pretenţii modeste faţă de temperatură.
Cultura lui reuşeşte bine atât în zonele de stepă, cât şi în zonele colinare şi chiar
înalte. Rezultate bune se obţin în zone în care temperatura medie anuală este
166
cuprinsă între 8-10,5oC, cu un optim caloric în perioada de vegetaţie de 15-17oC şi
un necesar de zile cu optim caloric de 55-93. Pentru dezmugurit, are nevoie de
135-150oC, pentru înflorit de 295-315oC, iar pentru maturarea fructelor de 1160-
1315oC.
Perioada de vegetaţie a vişinului este lungă, depăşeşte 210 zile, perioadă în
care suma gradelor de temperatură trebuie să depăşească 3600oC.
Este o specie rezistentă la temperaturi scăzute. La -30oC, lemnul rezistă
bine, dar mugurii în faza de umflare îngheaţă la temperaturi mai coborâte de -
12oC, bobocii florali la -5oC, iar florile şi fructele abia legate la -2,2oC.
Rezistenţa la temperaturi scăzute diferă de la un soi la altul şi este corelată
cu agrotehnica aplicată. Pragul biologic al vişinului este de 8oC.
Apa. - Vişinul reuşeşte bine atât în zonele secetoase cu mai puţin de 500
mm apă anual, cât şi în regiunile umede cu peste 700-900 mm anual. Portaltoiul
are o mare importanţă. Mahalebul are o rezistenţă mai mare la secetă comparativ
cu vişinul comun. Excesul de apă din sol şi, în special băltirea sunt dăunătoare
provocând asfixierea rădăcinilor.
Solul. - Cu un sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solurile
subţiri, slab erodate şi chiar uşor alcaline. Plantaţiile intensive, comerciale trebuie
amplasate pe soluri fertile, bine drenate, mecanizabile. Cele mai bune terenuri
pentru cultura intensivă a vişinului sunt cele plane sau cu panta mică (10-12 %),
însă în condiţii de amenajare a terenului se pot folosi şi pantele până la 20-25 %.
Vişinul este una dintre speciile pomicole care valorifică cu rezultate bune
nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei, în condiţii de irigare şi în nordvestul
Transilvaniei. Cultura comercială a vişinului se poate practica până la
altitudinea de 500-650 m.
167
7.3. PARTICULARITĂŢILE TEHNOLOGICE ALE
VIŞINULUI
Specificul producerii materialului săditor
Portaltoii folosiţi pentru vişin au fost prezentaţi în subcapitolul 9.2.4., iar
obţinerea acestora este în general asemănătoare cu cea de la cireş. La înfiinţarea
plantaţiilor comerciale se vor folosi numai pomi altoiţi.Altoirea se face la
începutul campaniei, deoarece vişinul îşi încetează devreme circulaţia sevei.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Alegerea terenului în vederea plantării se va face în funcţie de cerinţele
speciei, iar pregătirea acestuia este asemănătoare cu cea de la cireş.
Plantarea de toamnă este preferabilă celei de primăvară. Pe pantă vişinul se
amplasează în treimea mijlocie sau superioară. Fiind o specie cu probleme la
polenizare este recomandat ca într-o parcelă să se planteze 3-4 soiuri interfertile,
chiar în combinaţie cu cireşul. Distanţa dintre soiul polenizator şi cel polenizat
trebuie să nu fie mai mare de 20-25 m. Polenizatorii principalelor soiuri de vişin
existente în cultură sunt prezentate în tabelul 22.
La stabilirea distanţelor de plantare se va avea în vedere faptul că vişinul
necesită un bun drenaj aerian, în consecinţă se va evita plantarea prea deasă. De
asemenea, se va ţine seama de vigoarea soiului şi de portaltoiul pe care este altoit.
Astfel, soiurile de vigoare mică se conduc sub formă de tufă, fus subţire şi cordon
vertical, cu distanţe de plantare de 4 x 1,5 x 2 m, cele de vigoare mijlocie şi chiar
mare în palmetă etajată cu braţe oblice la distanţe de plantare de 4 x 3-3,5 m.
Pentru soiurile viguroase se mai folosesc piramida mixtă şi vasul ameliorat,
iar distanţa de plantare este de 5 x 4 m. Chiar unii autori recomandă plantarea
vişinului în benzi de câte 2-3 rânduri.
Imediat după plantare se urmăreşte formarea coroanelor. Acest obiectiv se
realizează în special prin operaţii în verde, pentru a nu întârzia intrarea pe rod a
pomilor şi constă în poziţionarea corectă a viitoarelor ramuri de schelet şi
semischelet, înlăturarea celor cu poziţii incorecte, a celor rupte etc.
168
Tabelul 22.
Polenizatorii soiurilor de vişin
Soiul de polenizat Soiuri bune polenizatoare
Timpuriu de Osoi Engleze timpurii, Ţarina
Timpurii de Piteşti Engleze timpurii, Mari timpurii, Mocăneşti 16
Ţarina Timpurii de Cluj, Nana, Crişana
Engleze timpurii Timpurii de Piteşti, Timpurii de Cluj, Mocăneşti 16, Crişana 2
Timpurii de Cluj Engleze timpurii, Mocăneşti 16, Nana, Crişana 2
Crişana 2 Nana, Mocăneşti 16. Engleze timpurii, Meteor, Dropia, Oblacinska
Ilva Nana, Crişana 2, Schattenmorelle
Nana Crişana 2, Meteor, Mocăneşti 16, Oblacinska, Schattenmorelle
Schattenmorelle Meteor, Mocăneşti 16, Crişana 2, Dropia, Nana
Dropia Nana, Crişana 2, Schattenmorelle, Oblacinska, Mocăneşti 16
Scuturător Mocăneşti 1
Mocăneşti 16 Nana, Crişana 2, Timpurii de Cluj, Engleze timpurii
Oblacinska Crişana 2, Nana, Nefris
Nefris Crişana 2, Oblacinska, Mocăneşti 16
Meteor Mocăneşti 16, Crişana 2, Nana, Nefris, Schattenmorelle, Oblacinska
Vrâncean Crişana 2, Mocăneşti 16, Nana, Oblacinska, Schattenmorelle
Northstar Mocăneşti 16, Oblacinska
Bucovina Ilva, Nana
Tăierile de fructificare
Au rolul de a menţine pomul la un nivel de creştere şi de producţie ridicat.
De asemenea, prin aceste operaţiuni se limitează la nivelul volumului proiectat
şarpantele şi subşarpantele, se reîntinereşte semischeletul epuizat, bolnav, rupt, se
asigură o rărire corespunzătoare şi se normează încărcătura de rod. Un alt obiectiv
este acela al menţinerii zonei de fructificare cât mai aproape de baza şi axul
coroanei, cunoscut fiind faptul că la vişin fenomenul de degarnisire este destul de
accentuat.
Reducţiile axului şarpantelor şi subşarpantelor se fac deasupra unor ramuri
laterale, orizontale, suficient de viguroase, care să poată prelua energia de creştere
şi să repartizeze uniform pe formaţiunile de semischelet şi fructifere (N. Cepoiu,
2001).
Reducţia semischeletului se execută la nivelul unei ramuri anuale vegetative
sau de rod cu potenţial ridicat de creştere şi fructificare.
Pentru normarea încărcăturii de rod se fac tăieiri de reducţie a
semischeletului şi de rărire a ramurilor plete şi a ramurilor mijlocii, la distanţa de
15-20 cm una de alta.
169
Particularizând, în continuare precizăm că la soiurile de vişin care fructifică
pe buchete de mai şi ramuri mijlocii (Mocăneşti, Oblacinska, Nefris), tăierile de
întreţinere şi fructificare constau în rărirea ramurilor de semischelet, pentru a crea
o zonă bine iluminată şi aerisită în coroană. Dintre acestea, cele lipsite de creşteri
vor fi regenerate prin scurtarea lor întotdeauna deasupra unei ramificaţii laterale.
În cazul soiurilor care fructifică cu precădere pe ramuri plete
(Schattenmorelle, Crişana, Pitic de Iaşi, Nana etc.) se vor efectua tăieri de
fructificare încă din primii ani de rodire, evitându-se pe cât posibil apariţia
ramurilor plete. În vederea regenerării unei ramuri plete, aceasta se scurtează
deasupra unei ramificaţii apărute la bază.
În ultimele decenii s-au generalizat şi la noi în ţară tăierile în timpul
perioadei de vegetaţie, mai ales după recoltarea fructelor. Aceste tăieri pot începe
în luna mai, când lăstarii viguroşi se ciupesc la 10-15 cm pentru obţinerea
ramurilor de rod bifuncţionale (2-3 ramuri anticipate, 1-2 plete şi 3-4 buchete de
mai sau pinteni), iar lăstarii de prisos se suprimă. Tăierile în verde, după
recoltarea fructelor, se efectuează respectând aceleaşi principii ca şi la tăierile în
timpul perioadei de repaus. Aceste tăieri au avantajul că îmbunătăţesc regimul de
lumină al pomului, fortifică mugurii diferenţiaţi, limitează apariţia gomelor,
productivitatea muncii este mult sporită. Datorită acestor avantaje, aceste tăieri
vor înlocui în totalitate tăierile din timpul perioadei de repaus.
În zonele mai reci şi umede, cu geruri şi îngheţuri de revenire, cum ar fi cele
din nordul ţării, sunt necesare lucrări de tăiere suplimentare pentru eliminarea
ramurilor afectate.
Vişinul suportă tăierea mecanizată (de contur) în verde, efectuată imediat
după recoltarea fructelor, completată cu intervenţii manuale în interiorul coroanei
(V. Cireaşă, 1973, Lidia Rasa, 1986).
Întreţinerea solului
Eeste în general asemănătoare cu cea de la cireş, cu particularitatea că
plantaţiile de vişin au densităţi mult mai mari, portaltoii au o înrădăcinare mai
superficială, iar unii dintre ei drajonează de mult. Sistemul ales trebuie să ţină
seama de precipitaţiile din zonă, de panta terenului, de vârsta plantaţiei etc. În
plantaţiile tinere se pot folosi culturile intercalate pe intervalele dintre rânduri, iar
pe rând se lucrează. Ca specii folosite sunt: căpşunii, leguminoasele, cartofii etc.
În plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii suficiente, pe terenurile în pantă,
170
intervalele dintre rânduri se pot înierba, iar pe rând se întreţin ca ogor lucrat. În
zonele de stepă cu deficit de apă, solul se va întreţine ca ogor lucrat. În zonele de
nisipuri, intervalele dintre rânduri se vor semăna cu îngrăşăminte verzi care de vor
încorpora în sol cu cca o săptămână înainte de începerea creşterii intense a
lăstarilor. Plantaţiile mature de vişin se pot erbicida însă cu discernământ, mai ales
acolo unde portaltoii drajonează.
Fertilizarea
Fertilizarea suplimentară dă rezultate foarte bune, mai ales în ceea ce
priveşte calitatea fructelor. Aceasta trebuie făcută după efectuarea analizelor de
sol şi plantă. Orientativ, se recomandă ca într-o plantaţie tânără să se aplice la 2-3
ani 20-25 t/ha gunoi de grajd, 60-80 kg fosfor şi annual 40-50 kg azot/ha. Într-o
plantaţie pe rod se va dubla cantitatea de azot. În plantaţiile tinere, îngrăşămintele
se vor aplica localizat sub coroană. O soluţie complementară este şi fertilizarea
foliară. Terenurile cu reacţie acidă se vor corecta cu amendamente calcaroase (2-4
t/ha la 2-3 ani).
Irigarea plantaţiilor
Irigarea plantaţiilor - de vişin se impune în zonele deficitare în precipitaţii şi
în zonele nisipoase. Momentele critice pentru apă ale vişinului sunt: la înflorire, în
faza creşterii intense a lăstarilor şi fructelor şi la diferenţierea mugurilor de rod.
De asemenea, dacă toamna este foarte secetoasă, se recomandă o udare de
aprovizionare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Vişinul are în general aceleaşi boli şi aceiaşi dăunători ca şi cireşul, de aceea
şi combaterea este în general asemănătoare (vezi capitolul 8.3.).
Specificul maturării şi recoltării vişinelor
Vişinele sunt fructe perisabile, care se maturează eşalonat în cadrul aceluiaşi
pom, însă se menţin pe ramuri până la maturitatea deplină. De aceea, în plantaţiile
comerciale se recoltează la o singură trecere, iar în cele gospodăreşti în 2-3
reprize. Vişinele cresc considerabil în volum şi greutate până la maturitatea
171
deplină, de aceea se vor recolta în acest moment sau cu maxim 2-3 zile înainte,
deoarece fructele de vişin nu îşi mai continuă maturarea după recoltare.
Pe măsură ce fructele avansează în maturare, forţa lor de reţinere pe
pedunculi se micşorează. Uşurinţa desprinderii de peduncul şi apariţia sucului în
cantitatea pedunculară este o caracteristică de soi.
Pentru consum în stare proaspătă, vişinele se recoltează manual cu tot cu
peduncul, în ambalaje de capacităţi mici (4-5 kg). Imediat după recoltare se vor
transporta din livadă şi se vor introduce la prerăcire şi apoi la răcire.
Pentru industrializare, unele soiuri se pot recolta şi mecanizat prin scuturare
cu vibratorul şi preluare pe prelate şi recipienţi speciali cu apă la 10-12oC.
Uşurarea desprinderii de peduncul se poate face aplicând unele tratamente cu
substanţe stimulatoare (acid 2-cloretilfosforic 500 ppm) cu o săptămână înainte de
recoltare.
Şi la vişin se întâlneşte fenomenul de crăpare a fructelor, însă mult mai
restrâns decât la cireş.
172
CAPITOLUL VIII
CULTURA CAISULUI
Armeniaca vulgaris L. am, Fam. Rosaceae,
Subfam. Prunoideae
8.1. IMPORTANŢĂ, ORIGINE ŞI ARIE DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţă.
Caisele sunt considerate fructe “de lux”, mult solicitate de consumatori, mai
ales ca fructe proaspete, dar şi prelucrate. În prezent există o cerere neacoperită de
caise în majoritatea ţărilor. Mai mult decât atât, în zonele cu climat rece sunt
considerate fructe exotice. Toate acestea sunt determinate de însuşirile lor
calitative şi tehnologice: gustul plăcut, fineţea pulpei, aroma specifică, conţinutul
ridicat în diferite componente biochimice, vitamine etc., foarte utile organismului
uman. Principalele componente ale fructelor sunt: substanţa uscată 10,6-21,71 %;
zahăr 6-15,68 %; aciditate totală 0,34-2,61 %; proteine brute 1,09-1,64 %; pectine
0,55-1,10 %; substanţe minerale: K =75,4-112,0 mg %; P = 21,3-32,0 mg %; Ca =
6,6-16,4 mg %; vitamina A (caroten) = 0,41-3,2 mg %; vitamina C = 8,5-37,0 mg
%; vitamina P = 35-38 mg %; vitamina E = 0,72-1,8 mg %.
Valoarea energetică este de 21-77 calorii/100 g. Caisele au efect benefic
asupra digestiei, contribuie la formarea hemoglobinei etc.
Caisele au o valoare ridicată chiar şi prelucrate. Astfel, compoziţia chimică
a nectarului de caise este foarte apropiată de a fructelor proaspete. De asemenea,
sâmburii de caise au o valoare nutritivă ridicată: 28% substanţe pectice; 29,5-
57,7% grăsimi; 3,1% săruri minerale etc., fiind folosiţi pentru extragerea
amigdalinei sau în cofetărie ca înlocuitori ai migdalelor. Un alt avantaj al caisului
este acela că intră repede pe rod în anul 2-4 de la plantare, produce mult şi relativ
173
constant. Ca dezavantaj este acela că se adaptează mai greu la condiţiile
ecologice, având o rezistenţă scăzută în special la temperaturi scăzute.
În acest sens cercetătorii depun eforturi pentru crearea de noi soiuri, pentru
modernizarea tehnologiilor de cultură, obiective ce vor permite lărgirea ariei de
răspândire a acestei specii.
8.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
SORTIMENTUL DE SOIURI
Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS pentru anul 2000 cuprinde un
număr de 27 soiuri din care 19 soiuri româneşti şi 8 străine. Acestea acoperă cu
fructe proaspete o perioadă de 50-60 zile, începând cu prima decadă a lunii iunie
până în a doua parte a lunii august.
Alte caracteristici importante: calitate superioară a fructelor, producţie mare
şi constantă (15-20 t/ha), rezistenţă mare la ger (-28oC), inclusiv a mugurilor
floriferi la gerurile de revenire, rezistenţă la pieirea prematură, toleranţă la boli
etc.
1. NJA 42 - soi american, extratimpuriu, semiviguros, cu coroana conică,
autosteril, cu înflorire timpurie, mediu productiv, rezistent la gerurile de revenire
din primăvară. Fructul este mijlociu (65 g), ovoidal, portocaliu, cu roşu pe partea
însorită, pulpa consistentă, plăcută. Maturarea: prima decadă a lunii iunie – cel
mai timpuriu soi.
2. NJA 19 – soi american, extratimpuriu, viguros, coroana conică, cu
fructificare preponderentă pe ramuri buchet, înflorire timpurie, productiv (16-20
t/ha), autosteril. Fructul este mare (70-80 g), ovoid, portocaliu cu roşu pe partea
însorită, pulpa portocalie, fadă. Maturarea: decada a III-a a lunii iunie.
3. Traian – soi românesc, 1993 (Viceroy x NJA 2), SCPP Constanţa, de
vigoare mică, coroana invers piramidală, înflorire timpurie, cu fructificare
predominantă pe ramuri buchet, productiv, rezistent la boli. Fruct mijlociu spre
mic (40 g), portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, consistentă,
suculentă, foarte bună la gust, neaderentă. Maturarea: decada II-III a lunii iunie.
174
4. C.R. 2-63 - soi american, viguros, precoce, productiv, timpuriu şi ca
înflorire şi ca maturare, rezistent la ger şi tolerant la Monilinia. Fructifică cu
preponderenţă pe buchete de mai. Fructul este mare (70-80 g), portocaliu, cu
pulpa uniform colorată în galben-limoniu, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii
iunie.
5. Harcot – soi canadian, viguros, coroana globuloasă, productiv, cu mare
plasticitate ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri mijlocii şi scurte. Fructul
este mare (60-70 g), ovoid-turtit, portocaliu deschis cu roşu, pulpa fermă, puţin
aromată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie.
6. Tudor – soi românesc, obţinut la SCPP Constanţa, 1993 (Viceroy NJA
2), viguros, coroana invers-piramidală, înflorire timpurie, mediu productiv,
rezistent la ger, sensibil la boli, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai.
Fructul este mic spre mijlociu (40-42 g), sferic, uşor aplatizat, porotocaliu cu roşucarmin
pe partea însorită, pulpa este portocalie, cu gust dulce-acrişor, fermă,
suculentă, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie.
7. Dana – soi american, de vigoare mică, cu coroana piramidală, cu ramuri
de schelet viguroase dar fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este
mijlociu (40-65 g), globulos, puţin alungit, brăzdat de la vârf la bază, cu epiderma
pubescentă, galbenă-portocalie cu roşu-carmin pe partea însorită. Pulpa este de
culoare portocalie-deschisă, aromată, dulce-acidulată, neaderentă. Maturarea:
prima decadă a lunii iulie.
8. Dacia (B 29/4) – soi românesc, 1989, Băneasa, de vigoare medie,
precoce, foarte productiv, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai,
rezistent la Monilinia şi Clasterosporium. Fructul este mare (70-90 g), sferic,
galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă cu gust plăcut.
Maturarea: prima jumătate a lunii iulie.
9. Neptun (Mărculeşti 42/24) – soi românesc, 1980, de vigoare mică,
coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (45-48 g),
sferic, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă,
plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie.
10. Goldrich – soi american, viguros, productiv, cu fructificare
preponderentă pe ramuri mijlocii, parţial autofertil, mediu rezistent la Monilinia.
Fructul este mare spre foarte mare (80-90 g), oblong-eliptic, portocaliu cu roz pe
partea însorită, pulpa portocalie, de calitate mediocră. Maturarea: prima jumătate a
lunii iulie.
175
11. Saturn (Mărculeşti 23/4) – soi românesc, hibrid între Mărculeşti 40 şi
zarzăr, de vigoare mică, coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe
buchete de mai, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu spre mare
(48-80 g), sferic, uşor asimetric, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă,
slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: decada a II-a a lunii iulie.
12. Cea mai bună de Ungaria – soi vechi cu origine incertă, semiviguros,
cu coroana sferic-turtită, productiv, sensibil la boli, rezistent la ger, cu plasticitate
ecologică bună. Fructul este mijlociu spre mare (45-80 g), ovoid-rotunjit,
galbenportocaliu
cu roşu pe partea însorită, pulpa portocaliu-deschis, fermă, cu gust bun.
Maturarea: jumătatea lunii iulie.
13. Venus (Mărculeşti 19/2) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu
coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv,
rezistent la ger. Fructul este mare (80 g), sferic-turtit, uşor asimetric, portocaliu,
cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: a
doua jumătate a lunii iulie.
14. Calatis (Mărculeşti 5/5) – soi românesc, 1982, de vigoare mijlocie spre
mică, cu plasticitate ecologică ridicată, fructificare pe buchete de mai, productiv,
rezistent la ger. Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, galben-portocaliu cu roşu pe
partea însorită, pulpa fermă, uşor aromată, mediu suculentă. Maturarea: sfârşitul
lunii iulie – începutul lunii august.
15. Sulina – soi românesc (Mărculeşti 1980), de vigoare mică spre mijlocie,
coroana invers-piramidală, precoce, productiv, sensibil la boli, rezistent la ger.
Fructul mijlociu (50-60 g), sferic-alungit, galben-portocaliu, pulpa fină, fermă, cu
gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
16. Mamaia (H 91/8) – soi românesc (Mărculeşti 1975), de vigoare
mijlocie, cu coroana globuloasă-răsfirată, rezistent la ger şi la variaţiile de
temperatură, mediu rezistent la Monilinia, sensibil la Plum-pox.
Fructul este mijlociu spre mare (50-65 g), ovoidal spre tronconic, portocaliu
cu roşu pe partea însorită, pulpa consistentă, fin aromată, dulce, uşor acidulată.
Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
17. Roşii de Băneasa (B 1/3) – soi românesc, 1982 (Cea mai bună de
Ungaria x Paviot), de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, productiv, rezistent
la ger, la Monilinia şi la Clasterosporium. Fructul este mare (70-80 g), ovoidal,
portocaliu cu roşu-aprins pe partea însorită, cu pulpa fermă şi de calitate foarte
bună. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
176
18. Excelsior (B 33/13) – soi românesc (Băneasa, 1987), de vigoare mică
spre mijlocie, coroana sferică, cu înflorire târzie, productiv, rezistent la ger şi boli.
Fructul este mare (70-75 g), sferic-alungit, turtit lateral, galben-portocaliu cu roşu
pe partea însorită, pulpa galbenă, consistentă, slab aromată, cu gust plăcut.
Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
19. Umberto – soi italian, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, înflorire
târzie, productiv, cu plasticitate ecologică bună, sensibil la Clasterosporium.
Fructul este mare (70-75 g), ovoidal, galben-auriu cu roşu pe partea însorită, pulpa
galbenă, mediu consistentă, fadă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii
august.
20. Favorit (Mărculeşti 22/4) –soi românesc, 1987 (Mărculeşti 23-52-50 x
… x Umberto), semiviguros, cu coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger,
mediu rezistent la Monilinia şi Clasterosporium. Fructul mijlociu (55-60 g),
ovoid, de culoare oranj cu roşu, pulpa consistentă cu gust plăcut. Maturarea:
sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
21. Selena (Mărculeşti 12/8) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu
coroana sferică, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, precoce, foarte
productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este mijlociu (50-60 g), ovoidal, roşuturtit
lateral, galben-portocaliu cu puncte şi pete roşii pe partea însorită, pulpa
fină, plăcută la gust, cu aromă de busuioc. Maturarea: jumătatea lunii august.
22. Silvana (Mărculeşti 16/7) – soi românesc, 1982, de vigoare mijlocie, cu
fructificare pe buchete de mai, precoce, foarte productiv, rezistent la ger şi
Clasterosporium. Fructul este mijlociu (40-50 g), ovoidal, galben-portocaliu, roşu
pe partea însorită, cu pulpa fermă, crocantă, suculentă, plăcută la gust. Maturarea:
prima jumătate a lunii august.
23. Sirena (Mărculeşti 18/4) – soi românesc, 1979, de vigoare mijlocie, cu
coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu (60-70
g), globulos spre ovoidal, uşor asimetric, portocaliu, cu roşu pe partea însorită,
pulpa portocalie, fermă, bună la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august.
24. Sulmona (Mărculeşti 8/1) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu
coroana invers piramidală, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, foarte
productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este mijlociu spre mare (65-75 g), ovoid,
uşor turtit, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, cu
gust plăcut. Maturarea: prima jumătate a lunii august.
177
25. Olimp (Mărculeşti 17/2) – soi românesc, 1984, de vigoare mică,
coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv,
rezistent la ger, parţial autofertil. Fructul mijlociu (60-70 g), ovoid, portocaliu, cu
roşu pe partea însorită, pulpa galben-portocalie, aromată, plăcută la gust.
Maturarea: prima jumătate a lunii august.
26. Comandor (Mărculeşti 18/6) – soi românesc, 1983, de vigoare
submijlocie, cu coroana globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger şi boli.
Fructul este mare (70-80 g), sferic, uşor alungit, galben-portocaliu cu roşu pe
partea însorită, pulpa portocalie-deschis, fermă, suculentă, dulce şi aromată.
Maturarea: a doua jumătate a lunii august.
27. Litoral (Mărculeşti 20/6) – soi românesc, 1983, de vigoare mică,
coroană globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (60-
70 g), ovoidal-alungit, galben-limoniu, cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă,
fermă, aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii august.
PORTALTOII CAISULUI
În prezent, caisul se altoieşte pe portaltoi ce provin din 6 specii ale genului
Prunus: P. armeniaca, P. cerasifera, P. domestica, P. insitiţia, P. piersica şi P.
amygdalus.
Alegerea unui portaltoi se face în funcţie de mai mulţi factori, printre care
cei mai importanţi sunt compatibilitatea cu soiul respectiv, condiţiile edafice şi
ecologice.
Zarzărul (Armeniaca vulgaris) - are afinitate bună cu toate soiurile de cais,
fiind recomandat pentru solurile nisipoase, calcaroase, din zonele secetoase. Este
sensibil la Phytophtora, Armillaria şi Verticillium, dar rezistent la nematozii
galicoli (Meloidogyne, Agrobacterium tumefaciens). Nu suportă solurile grele,
umede. Grăbeşte pornirea în vegetaţie cu consecinţe negative cunoscute.
Caisul franc –este unul din cei mai utilizaţi portaltoi datorită afinităţii bune
şi diversităţii genotipurilor. La noi în ţară se folosesc biotipurile locale sau chiar
soiuri (Trandafirii târzii), iar pe plan mondial o serie de selecţii cum ar fi:
Manicot G.F. 1236 – este obţinut în Franţa, creşte uniform, are afinitate cu
toate soiurile, grăbeşte intrarea pe rod, asigură producţii mari însă este sensibil la
asfixiere, la verticilioză, la putrezirea rădăcinilor şi la cancer.
178
Haggith – portaltoi canadian, rezistent la ger, productiv, autofertil, tolerant
la viroze, are afinitate bună cu toate soiurile exceptând cazurile de infecţie cu
virusul CLSV.
Mirobolanul sau Corcoduşul (P. cerasifera) – portaltoi cu multe biotipuri,
ceea ce conduce la diferite grade de compatibilitate, moduri de creştere etc. Dintre
acestea cele mai importante sunt:
Mirobolanul B – este obţinut în Anglia, se înmulţeşte vegetativ relativ uşor,
însă nu are compatibilitate cu toate soiurile.
Mirobolan GF 31 – portaltoi obţinut în Franţa, cu o compatibilitate mai
bună decât precedentul. Este sensibil la bacterioze, la viroze şi la verticilioză. Se
poate folosi pe terenurile fertile şi mai umede.
Mirobolan 29 C – este obţinut în America, se înmulţeşte prin butaşi
lignificaţi. Se adaptează bine pe diferite tipuri de sol. Este rezistent la nematozi şi
la Phytophtora cactorum. Imprimă soiurilor productivitate.
Prunul franc – imprimă soiurilor de cais o vigoare mare, rezistenţă la ger,
secetă şi la exces temporar de umiditate.
Oteşani 8 – portaltoi românesc, imprimă vigoare mică pomilor, grăbeşte
intrarea pe rod, rezistă bine la ger şi dă rezultate bune pe solurile argiloase.
P.F. Renclod verde – portaltoi românesc, drajonează în livadă şi este
sensibil la viroze şi micoplasme.
Selecţia INRA, Renclod 1380 – portaltoi francez, liber de viroze. Este
compatibil cu toate soiurile de cais, însă este sensibil la putrezirea rădăcinilor şi
mediu rezistent la asfixiere şi verticiloză. Conferă calitate şi coloraţie bună
fructelor. Se înmulţeşte greu, prin butaşi. Se recomandă pe solurile profunde,
umede, dar bine drenate.
Mariana 2624, Mariana G.F. 8-1 (P. cerasifera x P. munsoniana) –
sunt
selecţii americane, cu înmulţire acceptabilă, mai uşoară la G.F. 8-1, prin butaşi,
imprimă vigoare medie, precocitate şi productivitate, compatibilitate relativ bună
cu soiurile de cais.. M 2624 are un ancoraj slab şi este sensibil la cancerul
bacterian. G.F. 8-1 imprimă vigoare foarte mare, necesită altoire târzie.
Brompton (P. domestica) – portaltoi englezesc, se înmulţeşte prin butaşi,
creşte viguros, se altoieşte la înălţime, imprimă soiului o vigoare medie, are
afinitate bună dar nu cu toate soiurile. Intră repede pe rod, grăbeşte maturarea
fructelor imprimându-le o coloraţie bună. Este recomandat pe solurile fertile şi
reavene fără exces de umiditate.
179
Prunul Saint-Julien – este puţin folosit ca portaltoi pentru cais. Se
recomandă altoirea la înălţime deoarece trunchiul este rezistent la ger. Prinderea la
altoire este slabă, iar în livadă pomii drajonează puternic.
Saint Julien A – este o selecţie ce se înmulţeşte relativ uşor prin butaşi
lemnificaţi şi prin marcotaj. Are afinitate bună cu soiurile de cais şi este destul de
tolerant la viroze.
Piersicul franc – este folosit ca portaltoi pentru cais pe solurile uşor acide.
Din această specie au fost selecţionate mai multe biotipuri, cele mai importante
sunt: G.F. 305, Lovell şi Nemaguard, Siberiana, Montclair, Rubina, Nemared etc.
Nu toate soiurile au compatibilitate cu piersicul franc. Piersicul franc se poate
folosi pe solurile fertile, relativ subţiri, uscate şi pietroase, bine încălzite. Pomii
intră repede pe rod, la 2-3 ani, dar trăiesc puţin.
Migdalul – nu are afinitate cu toate soiurile de cais, se recomandă pe
solurile uscate, calcaroase, pietroase din zonele secetoase.
Citation – portaltoi american interspecific (5 specii), de vigoare mică,
rezistent la crown gall şi nematozi, cu ancoraj bun.
PARTICULARITĂŢILE DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE
ALE CAISULUI
Sistemul radicular. Dezvoltarea părţii hipogee a pomilor altoiţi de cais este
dependentă de portaltoi, vârsta pomilor, tipul de sol etc. Când este altoit pe zarzăr,
pomul dezvoltă un sistem radicular foarte ramificat şi profund. Marea masă a
rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 10 şi 60 cm, iar cele verticale
pot ajunge până la 3-4 m adâncime, ceea ce imprimă caisului o mare rezistenţă la
secetă. Rădăcinile sunt repartizate relativ uniform sub proiecţia coroanei,
depăşind-o. Rădăcinile de zarzăr şi cais franc au culoarea roşie-vişinie
caracteristică.
Cercetări întreprinse de M. Botez (1959), Fl. Lupescu (1961), N. Ghena
(1962), Gr. Mihăescu (1977) au arătat că:
- cea mai mare cantitate de rădăcini o are prunul Roşior de Voineşti 3739,8
g, urmat de corcoduş –3501,7 g, zarzăr – 3386,9 g şi piersic 2605,5 g;
- prunul Roşior de Voineşti are majoritatea rădăcinilor (80,4 %) situate în
stratul de sol cuprins între 30-60 cm; tot la această adâncime se găsesc 72,5 %
180
rădăcini de zarzăr şi 63,4 % de piersic, în schimb cele de corcoduş (66,1 %) se
găsesc în stratul de sol de 0-30 cm.
Cel mai mare număr de rădăcini se găsesc în apropierea trunchiului pe o
rază de 1 m.
În cazul înţelenirii solului, se constată o deplasare a rădăcinilor spre
suprafaţa solului, cu consecinţe de cele mai multe ori nefaste.
Şi partea epigee influenţează dezvoltarea sistemului radicular. Cu cât
aceasta este mai dezvoltată, cu atât imprimă o creştere mai puternică şi sistemului
radicular.
Partea epigee. În primii ani de viaţă, tulpina caisului are o creştere foarte
viguroasă, greu de dirijat. Ramurile anuale depăşesc frecvent 1-1,5 m, au 2-3
valuri de creştere, formând multe ramuri anticipate.
Caisul formează la maturitate un trunchi destul de puternic, cu scoarţa de
culoare brun-închisă, crăpată longitudinal, uneori şi transversal.
Ramurile de schelet sunt solide, relativ groase; acestea sunt garnisite cu
ramuri de ordinul 2, iar acestea cu ramuri fructifere, care dau coroanei un aspect
compact, îndesat.
Ramurile de rod ale caisului sunt: buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura
lungă şi ramura anticipată. Acestea se formează începând cu anul 2-3 de la
plantare, mai întâi cele lungi, mijlocii şi anticipate, apoi buchetele ramificate şi
alte ramuri mijlocii.
Lăstarii la început au culoarea verde, iar la sfârşitul vegetaţiei au o culoare
roşie-sângerie.
La pomii maturi intensitatea creşterilor se reduce, coroana pomilor se
deschide iar creşterile devin mai mici începând totodată şi fenomenul de entropie.
Capacitatea de regenerare a caişilor din mugurii dorminzi este foarte mare, ceea ce
permite refacerea plantaţiilor prematur îmbătrânite, prin tăieri de regenerare.
Durata de viaţă a ramurilor de rod este de 4-5 ani.
Mugurii sunt grupaţi câte 2-8 la subsuoara unei frunze, mai rar sunt solitari.
În fiecare grup, mugurul central este vegetativ, iar ceilalţi florali. Dintr-un mugure
floral apare o singură floare de tip rozaceu, mare, cu petale albe sau roz, ce se
deschide înaintea înfrunzitului.
Diferenţierea mugurilor floriferi începe odată cu încetinirea şi încetarea
creşterii lăstarilor (iulie-august) şi durează 42-85 zile.
181
Începutul procesului de microsporogeneză corespunde cu fenofaza de
preumflare a mugurilor, adică de îndepărtare uşoară a solzilor de vârf. Formarea
polenului în antere corespunde cu faza umflării mugurilor floriferi, care se
înregistrează din a doua jumătate a lunii februarie până în a doua decadă a lunii
martie. Acest fenomen are loc după acumularea a 40oC peste pragul biologic
(6,5oC), iar înflorirea după acumularea a 170-200oC temperatură activă.
Cunoaşterea dinamicii de diferenţiere a mugurilor floriferi de cais, precum
şi a particularităţilor biologice ale acestora în cursul microsporogenezei şi
îndeosebi aceea a mugurilor floriferi formaţi pe lăstari din valul al doilea de
creştere, care înfloresc cu câteva zile mai târziu decât aceia din valul unu de
creştere, are o importanţă practică deosebită. prin diferite măsuri agrotehnice
(tăieri în verde) se poate întârzia formarea mugurilor floriferi. Mugurii formaţi
mai târziu, pe lăstari crescuţi în a doua jumătate a verii, înfloresc primăvara cu 3-4
zile mai târziu, uneori după trecerea pericolului brumelor.
Durata înfloritului, în cadrul soiului, este de 2-5 zile, iar între soiuri de 2-8
zile.
Majoritatea soiurilor europene de cais sunt autofertile, însă polenizarea
încrucişată influenţează pozitiv procentul de legare uneori până la 50 %.
Există şi soiuri parţial autofertile sau chiar autosterile. Cauza procentului
scăzut de fructe legate, la unele soiuri, este determinată de numărul mare de flori
cu pistilul defect sau incomplet dezvoltat. Deşi florile par normale, iar înflorirea
este bogată, fructele nou legate cad repede.
Ciclul anual al caisului
Perioada de vegetaţie a caisului este lungă, începând cu înflorirea foarte
timpurie şi terminând cu căderea frunzelor, care are loc toamna târziu. Repausul
de iarnă este scurt. De aceste particularităţi se va ţine seama la zonarea culturii şi
la aplicarea unor măsuri agrotehnice.
Potenţialul productiv al caisului este mare. La vârsta de 4-5 ani, caişii
produc până la 10-15 kg de fructe, iar în plină producţie câte 30-70 kg/pom.
Producţia la hectar variază de la 8 la 15 tone.
Longevitatea economică a pomilor este de 15-20 ani, dar pomii pot trăi 30-
40 ani. În Asia centrală caişii trăiesc şi produc până la 80 ani.
182
CERINŢELE CAISULUI FAŢĂ DE FACTORII
ECOLOGICI
Cerinţele faţă de temperatură - ale caisului sunt mari, aceasta constituind
un factor limitativ decisiv în extinderea culturii. Caisul reuşeşte bine în zone cu
temperaturi medii anuale de 9,6-11oC şi cu temperatura medie a lunilor iunie de
peste 19oC şi iulie de peste 21oC. Optimul caloric în perioada de vegetaţie este de
18-20oC, iar necesarul de zile cu optim caloric este de 88-115. În cursul perioadei
de vegetaţie insolaţia trebuie să fie de cca 1900 ore (V. Cociu, 1993). Pomii
pornesc în vegetaţie după o perioadă de 7-10 zile cu temperaturi peste pragul
biologic (6,5oC), iar înflorirea şi legarea fructelor se realizează dacă sunt asigurate
10-12oC.
Important este faptul că această specie rezistă mai bine la temperaturi
scăzute decât piersicul, migdalul şi chiar unele soiuri de măr şi păr. Lemnul bine
maturizat rezistă până la –25oC, chiar –27oC. Ramurile anuale şi mugurii
vegetativi degeră la –28oC. Mugurii floriferi sunt cei mai sensibili la ger. Astfel,
în fenofaza de umflare sunt distruşi în cea mai mare parte de temperaturi de –
12…-14oC. La apariţia petalelor, puţine soiuri suportă –6oC, iar florile complet
deschise sunt distruse la –2…-3oC, în timp ce ovarele, după scuturarea petalelor,
sunt distruse la -1…-2oC.
Referitor la rezistenţa florilor de cais, unii autori (V. Cociu, 1993)
precizează că temperaturile scăzute, dar nu negative, nu împiedică polenizarea şi
fecundarea ca la alte specii la care temperaturi de 0-15oC şi lipsa albinelor
compromit legarea fructelor. În asemenea condiţii, caisul poate lega bine chiar şi
fără zborul albinelor datorită conformaţiei florilor. Aceasta, înainte de a se
deschide, “ţine pistilul strâns” între stamine, a căror antere pot crăpa şi arunca
polen pe stigmat asigurând astfel autopolenizarea chiar înainte de fenofaza optimă
a înfloritului.
Cerinţele faţă de lumină. Caisul face parte din grupa speciilor de climat
temperat cu pretenţii mari faţă de lumină. Acest fapt face ca plantaţiile să fie
amplasate pe terenuri cu expoziţie favorabilă, iar densităţile şi formele de coroană
183
să permită o iluminare cât mai bună. O mare atenţie se va acorda distanţelor de
plantare, ştiind faptul că această specie are creşteri viguroase.
Indicele foliar al caisului este destul de ridicat (2,2-6,1) comparativ cu al
majorităţii speciilor pomicole, însă indicele luminat este mai redus. De asemenea,
indicele de reflexie al frunzelor este destul de ridicat, mult mai mare decât al
mărului şi asemănător cu al majorităţii soiurilor de păr.
Pentru parcurgerea în condiţii normale a fenofazelor de vegetaţie, caisul are
nevoie de minim 1900 ore de insolaţie, din care 250 ore în luna iunie şi 280 ore în
luna iulie, fiind considerat o plantă de zi scurtă.
Suprafaţa medie a unei frunze de cais este de 31,1 cm2, superioară prunului
şi mărului (16,7 respectiv 25,0 cm2), ceea ce semnifică o bună receptare a luminii
la suprafaţa coroanei, dar o slabă pătrundere în coroană. Penetrarea slabă a luminii
în coroană se datorează şi dispunerii frunzelor pe verticală, la cais fiind aproape
perpendicular. Datorită acestor elemente, autoumbrirea la cais este mare, în mod
deosebit pe durata de timp cât soarele este mai sus de 45o faţă de orizont.
În concluzie, precizăm că orice încercare de îndesire a plantaţiilor de cais a
condus la rezultate slabe, chiar la pieirea acestuia.
Cerinţele faţă de umiditate
Caisul este o specie cu cerinţe mici faţă de apă, rezistent la secetă, deoarece
s-a format în zone secetoase şi este mai bine adaptat la zonele de climat uscat.
Totuşi, cerinţele faţă de apă variază destul de mult de la o grupă de soiuri la alta.
Astfel, soiurile originare din Asia centrală sunt mai rezistente la secetă comparativ
cu cele din Europa şi America de Nord.
Rezultate bune se obţin în zone cu 450-550 mm precipitaţii anuale. Cu toate
acestea, precizăm că secetele prelungite din vară (iulie-septembrie) sunt suportate
greu de cais, având consecinţe negative asupra creşterii şi fructificării acestuia.
Această specie reacţionează bine la irigaţie, formând lăstari noi, care de cele
mai multe ori diferenţiază muguri de rod. De asemenea, cantitatea şi calitatea
producţiei este influenţată pozitiv de un regim optim de umiditate.
Umiditatea ridicată din sol şi aer din primăvară, precum şi în perioada de
maturare a fructelor, are implicaţii negative asupra producţiei, a calităţii fructelor
etc. Caisul nu suportă excesul de umiditate din sol nici chiar temporar (2-3 zile),
acestea conducând la pieirea în masă a pomilor datorită asfixierii rădăcinilor.
184
Cerinţele faţă de sol
Caisul are pretenţii moderate faţă de sol, reuşind bine pe solurile adânci,
ferile, bine aprovizionate cu fosfor şi potasiu, permeabile pentru aer şi apă, cum ar
fi solurile bălane şi cernoziomurile. Sunt favorabile terenurile fără schelet sau cu
până la 5 % schelet, volum edafic de 100 %, cu pH de 7,3-8,4. Orizontul de
carbonaţi să fie sub 100 cm, cu un conţinut de calciu activ de până la 8 %. Preferă
solurile nesalinizate, nealcalizate şi fără caractere vertice. Terenurile să fie
neinundabile şi să aibă un volum de sol negleizat de minimum 91 %, cu o
porozitate de 23-30 %.
Pentru cais sunt preferate terenurile plane sau înclinate, dar nu mai mult de
15 %, uniforme, fără denivelări, cu expoziţie SV, SE sau V, neerodate la suprafaţă
sau în profunzime. Trebuie excluse de la cultura caisului solurile grele, reci, cu
slabă permeabilitate pentru aer şi apă, precum şi cele pietroase, sărăturoase, cu
pânza de apă freatică la mai puţin de 2-3 m adâncime.
Zonarea agroclimatică a culturii caisului în România
În funcţie de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, diferiţi
cercetători (Roman Ana Maria, 1982; Ichim M., 1981; V. Cociu, 1978, 1993 etc.)
au stabilit şi delimitat cinci zone de cultură pe grade de favorabilitate, astfel:
Zona I de favorabilitate – cuprinde terenurile din imediata apropiere a
Dunării, precum şi pe litoralul Mării Negre, la o distanţă mai mare de 3-5 km.
Zona a II a de favorabilitate – cuprinde terasele mai depărtate ale Dunării,
fâşia de 3-5 km de litoral în vecinătatea Mării Negre şi o parte a Câmpiei
Timişului din vestul ţării.
Zona a III a de favorabilitate – cuprinde sudul Câmpiei Moldovei, Podişul
Central Moldovenesc, vestul Câmpiei Siretului, Câmpia Râmnicului, latura
exterioară a Subcarpaţilor de Curbură, partea centrală şi sudică a Podişului
Dobrogean, arealul limitrof, cea mai mare parte a Câmpiei Române şi a Podişului
Getic. În vestul ţării, această zonă include partea centrală a Câmpiei Crişurilor, o
mare parte a Câmpiei Transilvaniei şi Culuarului Mureşului.
Zona a IV a de favorabilitate – cuprinde Valea Siretului cu latura
interioară a Subcarpaţilor de Curbură, nordul Câmpiei Române şi al Podişului
getic. De asemenea, mai cuprinde Câmpia Someşului şi pantele domoale ale
185
piemontului vestic, precum şi extremitatea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a
Aradului.
Zona a V a de favorabilitate – se situează în afara celor precizate, dar în
cadrul cerinţelor minime cerute de cais. În general, această zonă se reduce din sud
înspre nord.
8.3. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Specificul producerii materialului săditor
Principalii portaltoi ai caisului au fost prezentaţi la cap. 10.2.4.. Aceştia se
înmulţesc în special pe cale generativă, dar şi vegetativă. La noi în ţară se folosesc
în procent foarte mare portaltoii generativi, dar în lucrările de cercetare se folosesc
şi cei vegetativi.
Câmpul I se poate înfiinţa cu puieţi portaltoi sau prin semănare direct în
câmp. Puieţii au o tendinţă de creştere exagerată, peste limita de altoire, de aceea
fertilizarea şi irigarea vor fi moderate. Caisul se altoieşte devreme, la începutul
epocii de altoire, deoarece îşi reduce devreme circulaţia intensă a sevei. După
prinderea altoilor, irigarea se va sista pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi
în vegetaţie. În cazul când înfiinţarea câmpului I s-a făcut prin semănare directă,
se va tăia pivotul rădăcinii în luna octombrie pentru a stimula ramificarea.
Creşterea pomilor în pepinieră este în general viguroasă, indiferent de
portaltoi, pomii prezintă mulţi lăstari anticipaţi încât se poate proiecta coroana în
câmpul II (P. Parnia şi colab., 1992).
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Înfiinţarea plantaţiilor de cais se face după o pregătire corectă a terenului
prin lucrări de: alegerea terenului, nivelarea, parcelarea, amplasarea perdelelor de
protecţie, desfundarea, fertilizarea de bază, săpatul gropilor, lucrări, de altfel,
specifice oricărei specii de pomi.
La alegerea terenului, factorul esenţial este expoziţia, având în vedere
pretenţiile deosebite ale acestei specii faţă de lumină. Trebuie respectate şi
celelalte cerinţe faţă de căldură, umiditate, sol, prezentate anterior.
186
Distanţele de plantare sunt influenţate de portaltoi, soi, formă de coroană şi
fertilitatea solului.
Astfel, pentru coroanele de tip vas, distanţele dintre rânduri vor fi de 5-6 m,
iar pe rând de 4-5 m. Pentru formele de coroană aplatizate, pomii se vor planta la
4-5 m între rânduri şi la 3-4 m pe rând. Pentru suprafeţe mici, bine expuse, pentru
aliniamente etc., distanţele de plantare se pot reduce. Nu este recomandată
reducerea distanţei dintre rânduri sub 4 m.
La densităţi mai mari, sporuri de producţie comparativ cu livezile clasice se
constată numai în primii ani. Începând cu anul al II-lea de la plantare, producţii
mai mari se obţin în plantaţiile extensive sau semiintensive.
Ca forme de coroană recomandate precizăm: vasul ameliorat, vasul întârziat,
vasul întârziat aplatizat, vasul californian, fusul tufă ameliorat, piramida neetajată
modificată, palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă.
O formă de coroană care a dat rezultate bune la cais este tufa liberă
(spindelbuch), deoarece se formează uşor.
Fiecare din formele de coroană enumerate se vor aplica în funcţie de
vigoarea soiului.
Plantarea de toamnă este recomandată celei de primăvară. Dacă se va planta
primăvara, aceasta se va face foarte devreme.
La plantare se va ţine seama de comportarea soiurilor în procesul polenizării
şi fecundării, ştiind faptul că nu toate soiurile sunt autofertile. Într-o parcelă se vor
planta 2-3 soiuri interfertile şi cu o perioadă de maturare a fructelor apropiată.
Pentru suprafeţe mari se recomandă o eşalonare a soiurilor în funcţie de perioada
de maturare.
Tăierile de formare - la cais încep chiar din pepinieră şi se continuă în
primii 3-4 ani după plantare. Acestea se recomandă a fi făcute mai ales în perioada
de vegetaţie şi se vor limita la maxim pentru a nu întârzia intrarea pe rod. La
soiurile cu creşteri viguroase şi unghiuri mici de ramificare, se vor efectua tăieri
de transfer pe ramificaţiile laterale. Celelalte măsuri de formare a coroanelor sunt
specifice fiecărei forme.
Tăierile din timpul perioadei productive au mai multe scopuri:
- întreţinerea coroanei formate;
- tăieri de fructificare în perioada de repaus şi în verde;
- tăieri de reîntinerire;
- tăieri de corectare.
187
Tăierile de întreţinere au ca scop asigurarea unei bune luminări şi aerisiri a
coroanei, prin menţinerea elementelor structurale ale coroanei la caracteristicile
formate. Aceasta se realizează prin:
- reechilibrarea şarpantelor şi subşarpantelor prin scurtări sau transferuri de
creştere;
- subordonarea subşarpantelor cu 10-15 cm faţă de şarpante;
- substituirea axului precum şi a ramurilor cu tendinţă de creştere verticală
cu o ramură subterminală la soiurile viguroase;
- suprimarea ramurilor concurente, lacome, deficitar plasate, bolnave etc.
Tăierile de fructificare le completează pe cele de întreţinere şi se aplică în
special ramurilor de rod şi a celor de semischelet.
La începutul perioadei de rodire, la soiurile cu fructificare dominantă pe
ramuri mixte-mijlocii, tăierile constau în:
- rărirea acestor ramuri la 12-15 cm prin îndepărtarea celor prea viguroase
de pe partea superioară sau prea slabe de pe partea inferioară a ramurei de
semischelet;
- scurtarea ramurilor mixte la 60-65 cm.
La soiurile ce fructifică preponderent pe buchete, ramurile mixte se vor
scurta la 40-45 cm dacă sunt mai lungi pentru ramificare şi se vor rări la 15-20
cm; buchetele de mai se vor rărări la 8-10 cm.
În perioada de mare producţie, la ambele categorii de soiuri se includ la
tăiere şi ramurile de semischelet, astfel:
- cele de 4-5 ani se vor scurta cu 1/3 până la lemn de 2-3 ani;
- 1/3 din ramurile de semischelet de 4-5 ani se vor suprima, înlocuindu-se cu
altele tinere;
- ramurile mixte-mijlocii se vor rări la 12-15 cm şi se vor scurta dacă
depăşesc 70 cm la 60-65 cm;
- buchetele se vor scurta la primele ramificaţii şi se vor rări la 10-12 cm.
Pentru soiurile cu fructificare dominantă pe buchete:
- 1/5 din ramurile de peste 5-6 ani se suprimă înlocuindu-se cu creşteri
tinere;
- buchetele de mai ramificate se scurtează la prima ramificaţie şi se vor rări
la 8-10 cm;
- ramurile mixte de 30-50 cm se vor rări la 15-20 cm.
188
Dacă tăierile nu s-au realizat în perioada de vegetaţie, atunci acestea se vor
efectua la pornirea în vegetaţie pentru a permite eliminarea ramurilor afectate de
îngheţ.
Tăierile “în verde” (perioada de vegetaţie) pot înlocui într-o mare măsură
tăierile din perioada de repaus. Se utilizează foarte mult în timpul formării
coroanelor, dar şi în perioada de rodire.
Tăierile în perioada de vegetaţie se pot efectua înainte de recoltarea
fructelor şi după recoltarea acestora.
Tăierile în verde înainte de recoltatul fructelor conduc la formarea a două
chiar trei valuri de creştere. Mugurii de rod de pe lăstarii anticipaţi, diferenţiaţi
mai târziu, vor înflori cu 5-6 zile în urma celorlalţi, scăpând de brumele
târzii.Lăstarii se vor scurta la 35-40 cm, când au 40-45 cm.În urma scurtării vor
rezulta 4-5 lăstari ce vor creşte 50-60 cm şi vor diferenţia muguri de rod.
Tăierea se poate efectua şi asupra ramurilor de semischelet, imediat după
legatul fructelor, când se scurtează cu 1/2-1/3 din lungime, 50 % din ramurile de
semischelet, dar nepurtătoare de rod. Cele 50 % din ramurile de semischelet
purtătoare de rod se vor scurta după recoltarea fructelor (N. Cepoiu, 1980).
Tăierile în verde după recoltatul fructelor tind să înlocuiască tăierile din
perioada de repaus. Au, în general, aceleaşi scopuri şi se realizează după aceleaşi
metode. În schimb, au multe avantaje deja cunoscute. Ca perioadă de executare,
cercetările au demonstrat că cea mai favorabilă este prima decadă a lunii august.
Pentru o bună reuşită a tăierilor în timpul perioadei de vegetaţie, este
necesar ca după fiecare intervenţie să se fertilizeze şi să se irige, iar volumul
tăierilor să nu depăşească 30 % din cel al coroanei.
Tăierile de reîntinerire sunt necesare în perioada de declin a pomilor, când
creşterile vegetative sunt sub 15-20 cm iar producţia în scădere. Aceste tăieri
trebuie corelate cu măsuri agrotehnice suplimentare (fertilizări, irigări etc.).
Tăierile se efectuează prin scurtări energice în lemn bătrân şi transfer pe lemn de
4-5 ani, chiar pe lăstari lacomi, diametrul ramurilor scurtate să nu depăşească 5-6
cm.
Efectul tăierilor de reîntinerire este şi mai evident când se reîntinereşte şi
sistemul radicular (Cornelia Parnia, Şt. Coman, Niculina Burlui, 1989).
Tăierile de corectare se efectuează la pomii neglijaţi sau la cei la care s-au
aplicat tăieri defectuoase. Ele au ca scop aducerea formelor de coroană existente
189
la cele corespunzătoare unui echilibru între creştere şi rodire, precum şi a unei
bune luminări (V. Cociu, 1993).
Întreţinerea solului
Sistemul de întreţinere a solului poate influenţa producţia, calitatea acesteia
şi longevitatea plantaţiei de cais. Cel mai bun sistem de întreţinere a solului în ţara
noastră pentru cultura caisului este ogorul lucrat, fertilizat cu îngrăşăminte
organo-minerale (Niculina Burlui, 1958; A. Bunea, 1989; Pr. Ionescu, 1975).
Acest sistem are multe avantaje dar şi dezavantaje.
În plantaţiile tinere, terenul poate fi cultivat prin alternarea intervalelor
lucrate cu cele cultivate cu legume (ceapă, mazăre, morcov, pepeni etc.) şi
căpşuni.
Un alt sistem de întreţinere a solului este sub formă de ţelină, cu precizarea
că trebuie fertilizat şi irigat suplimentar. Iarba dintre rânduri se va cosi repetat şi
se va folosi ca mulci. Producţia de fructe este mai scăzută decât în cazul ogorului
lucrat.
Rezultate bune s-au obţinut şi în cazul folosirii îngrăşămintelor verzi (lupin,
mazăre etc.), care s-au încorporat în sol în perioada înfloririi plantelor respective,
după care solul se menţine ca ogor lucrat.
O metodă eficientă şi economică de întreţinere a solului este şi erbicidarea.
În acest sistem, producţiile şi calitatea acestora au fost sensibil egale cu variantele
martor întreţinute ca ogor lucrat.
Fertilizarea plantaţiilor
Este o verigă tehnologică foarte importantă pentru cais, având în vedere
pretenţiile ridicate ale acestei specii faţă de minerale.
O formulă de fertilizare cât mai apropiată de optim se realizează funcţie de
fertilitatea solului, de portaltoi, soi, vârstă, sistemul de întreţinere a solului etc.
Datele din literatura de specialitate arată că un hectar plantat cu cais pe rod
consumă în cursul perioadei de vegetaţie următoarele cantităţi de elemente: N=47-
147 kg, P=12-31 kg, K=72-121 kg, precum şi importante cantităţi de calciu,
magneziu, sulf, microelemente etc.
Funcţie de conţinutul macroelementelor din trunchi, şarpante, ramuri şi
fructe, la pomii de 5 ani, C. Huget (1980) a stabilit consumul de îngrăşăminte la
190
hectar, respectiv: 236,5 kg azot; 24,5 kg fosfor; 182,4 kg potasiu; 134,7 kg calciu;
14,0 kg magneziu; 1,4 kg fier; 0,2 kg mangan; 0,8 kg zinc; 0,3 kg bor.
Fekete (1971), citat de Nyuto-Suranyi (1981), consideră că pentru fiecare
100 kg de fructe se extrag din sol 0,40 kg N; 0,13 kg P2O5 şi 0,60 kg K2O, date
apropiate şi în literatura italiană.
Pe un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive se recomandă
încorporarea anuală a 120 kg/ha N; 80-100 kg/ha P şi 80-100 kg/ha K, la care ase
adaugă o dată la 3-4 ani 40 t/ha gunoi de grajd.
Pe terenurile cu un conţinut redus de humus şi slab aprovizionate cu fosfor
şi potasiu mobil, dozele recomandate sunt de 160 kg azot, 100 kg fosfor şi 200 kg
potasiu substanţă activă la hectar (V. Cociu şi colab., 1993).
Fertilizarea cu azot trebuie făcută moderat deoarece acest element
prelungeşte maturarea fructelor şi a lemnului, cu consecinţe negative.
Îngrăşămintele cu fosfor, potasiu şi 1/3 din azot se administrează după
recoltat. Celelalte 2/3 de azot se aplică înainte de înflorit (1/3) şi după căderea
fiziologică a fructelor (1/3).
Irigarea plantaţiilor
Fiind o specie rezistentă la secetă, dar pretenţioasă faţă de căldură şi lumină,
caisul se cultivă cu predilecţie în zone de stepă deficitare în apă.
Se constată că în zonele recomandate culturii caisului, precipitaţiile medii
anuale sunt reduse, înregistrându-se deficite de umiditate atât în sol cât şi în aer,
mai ales în perioada de vegetaţie activă.
O consecinţă a lipsei apei este fructificarea neregulată şi nesatisfăcătoare,
uneori chiar oprirea proceselor de creştere şi diferenţiere (Docev, 1968). În cazul
unui deficit accentuat de umiditate, frunzele de cais acumulează o serie de
inhibitori ai creşterii (Pustovoitova, 1981). Lipsa de umiditate din perioada de
vegetaţie afectează pomii şi în afara acestei perioade, reducând-le rezistenţa la ger.
Având în vedere toate aceste considerente şi pentru a se obţine producţii
mari, constante şi de calitate, se impune irigarea caisului mai ales în fazele critice:
înainte de înflorit, la întărirea endocarpului, la creşterea intensă a lăstarilor, la
diferenţierea mugurilor, după recoltarea fructelor.
191
Normele de udare vor fi de 400-500 m3 apă la hectar în plantaţiile tinere şi
pe soluri uşoare (nisipuri), respectiv până la 600-700 m3 la hectar în cazul
plantaţiilor pe rod. Se poate utiliza orice metodă de irigat.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Principalele boli specifice caisului sunt: ciuruirea frunzelor (Coryneum
bejerinckii), Monilioza (Monilinia laxa, M. fructigena), făinarea (Phodosphaera
tridactyla), cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens), boala plumbului
(Stereum purpureum) etc.
Dintre dăunători, cei mai reprezentativi sunt: gândacul negru al puieţilor
(Copnodis tenebroides), Păduchele din San-Jose (Quadraspidiotus perniciosus),
gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus), acarianul roşu al pomilor (Panonychus
ulmi) etc.
Tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se efectuează la
avertizare, conform tabelului 23.
Tabelul 23.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cais
Nr.
tr.
Fenofaza Bolile şi dăunătorii de combătut
Produsul recomandat şi
concentraţia
Observaţii
1. Repaus
vegetativ
Coccideae; Ouă de afide, acarieni, insecte
defoliatoare etc. Forme de rezistenţă la
majoritatea bolilor
Oleoecalux 3 CE (1,5%)
Oleocarbotox (3%)
Polibar 45 PU (6%)
Se asigură o îmbăiere
a pomului temp >6ºC
2. Umflarea
mugurilor
-Monilioze (Monilinia laxa); -Ciuruirera
frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea
ramurilor (Cytospora cincta); -Ciuruirea
bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni)
Cuprazin 50 PU (0,3%)
Turdacupral 50 PU (0,4%)
3. Buton alb -Monilioze (Monilinia laxa)
-Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor
(Stigmina carpophilla)
-Uscarea ramurilor; -Rapăn
Captadin 50 PU (0,25%)
Merpan 50 WP (0,2%)
Topsin M70 (0,07%)
4. 10 – 15 %
din flori au
început săşi
scuture
-Monilioze; -Ciuruirea micotică şi bacteriană
a frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea
ramurilor
Sumilex 50 WP (0,1%)
Rovral 50WP (0,1%)
Ronilan 50 WP (0,1%)
Konker (0,125%)
192
petalele -Insecte defoliatoare, minatoare
-Molia piersicului
(Anarsia lineatella)
Konate 2,5 EC (0,02%)
Fastac 10 EC (0,015)
Zolone 35 EC (0,2%)
Sumi – Alpha 2,5 EC
(0,04%)
-Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor
(Stigmina carpophilla)
-Monilioze; -Uscarea ramurilor
-Rapăn etc.
Merpan 50WP (0,2%);
Captadin 50 PU (0,25%);
Systane 12,5 CE (0,04%);
Trifmine 30 WP (0,03%)
5. Fructul cu
∅ de 1cm
(la
avertizare)
-Afide; Insecte defoliatoare şi minatoare etc. Fastac 10 EC (0,015%)
Nurelle D (0,075%)
Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor,
(Stigmina carpophilla); Uscarea ramurilor;
Alternaria, rapăn etc.
Ditahane M45 (0,2%)
Folpan 50 WP (0,2%)
Perozin 75 (0,5%)
Vondozeb 80 PU (0,2%)
6. Fructul cu
∅ de 1,5 –
2 cm (la
avertizare)
Molia orientală a fructelor (Grapholita
molesta),
Molia piersicului (Anarsia lineatella), Afide
etc.
Decis 2,5 EC (0,03%)
Talstar 10EC (0,04%)
Reldanm 40 EC (0,1%)
Carbetox 37 EC (0,5%)
Monilioze,
Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor
etc.
Sumilex 50 WP (0,1%)
Topsin M 70 (0,07%)
Ronilan 50 WP (0,1%)
7. Fructul de
mărime
normală (la
avertizare) Păduchele din San José,
molii, insecte defoliatoare etc.
Ekalux S (0,075%)
Nurell D (0,075%)
Se respectă timpul
de pauză
Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor;
Boala petelor de plumb (Stereum
purpureum) Rugina, Alternaria etc.
Merpan 50 WP (0,25%)
Ziram 75 PU (0,2%)
Befran 25 EC (0,4%)
8. După
recoltarea
fructelor şi
tăierea în
verde
Păduchele din San José, Molii, afide etc. Dursban 480 EC (0,2%)
Carbetox 37 EC (0,5%)
Măsuri de igienă
culturală şi
agrotehnică
9. 75% din
frunze au
căzut
Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor,
Monilioze;
Boala de plumb (Stereum purpureum)
Cuprozin 50 PU (0,3%)
Turdacupral 50 PU (0,5%);
Zeama bordoleză (1%)
Se asigură o
îmbăiere a pomului.
Temp. > 5°C
Pieirea prematură a caisului
Pieirea prematură a caisului sau apoplexia caisului sau declinul caisului etc.
este un fenomen complex ce se manifestă la început printr-o vegetaţie mai slabă,
frunzele şi fructele sunt mai mici, pe ramuri se observă brunificări sub formă de
fâşii. Toate acestea conduc în final la o uscare bruscă a pomilor (5-7 zile) sau mai
lentă (câteva săptămâni).
Cauzele care favorizează apariţia acestui fenomen nu sunt încă pe deplin
elucidate. Se cunosc însă unii factori favorizanţi:
- acţiunea unor fitoparaziţi care produc cancerul şi necrozarea;
193
- factorii de natură biologică: portaltoiul, soiul, incompatibilitatea etc.;
- factorii de natură agropedologică: solul, fertilizarea, irigarea etc.;
- factorii de natură climatică: temperatura, precipitaţiile, grindina etc.
- suprarecoltele etc.
Măsurile de prevenire sunt singura cale pentru evitarea apariţiei apoplexiei
caisului, deoarece odată declanşat acest fenomen nu mai poate fi oprit. La aplicarea
măsurilor de profilaxie trebuie avut în vedere înl ăturarea tuturor condi ţiilor care
favorizează declinul pomilor.
Măsurile preventive se referă la:
- amplasarea plantaţiilor de cais pe terenuri u şoare, drenate şi în zone cu
microclimat favorabil;
- folosirea unui material săditor garantat din punct de vedere fitosanitar;
- asigurarea unei compatibilităţi cât mai aproape de optim între portaltoi şi altoi şi
plantarea acestor soiuri în zonele cele mai favorabile;
- asigurarea unui regim optim de fertilizare şi irigare;
- efectuarea tăierilor în perioada de minim ă ac ţiune a unor patogeni şi dezinfec ţia
rănilor şi a uneltelor;
- evitarea rănirii rădăcinilor prin lucrările mecanice;
- protejarea trunchiului de orice vătămări mecanice;
- metode chimice care au totuşi un efect destul de redus şi numai la anumite boli
(Monilinia);
- tratamente biologice etc.;
- distrugerea prin ardere a pomilor atacaţi, precum şi a plantelor-gazd ă pentru boli
şi dăunători.
Particularităţile maturării caiselor şi recoltarea
Caisele fac parte din categoria fructelor perisabile, având la maturitatea deplină
epicarpul subţire şi fermitatea pulpei foarte mic ă. Un alt aspect este acela c ă fructele de
cais nu-şi mai continuă maturarea după recoltare, ci doar o înmuiere a pulpei.
Caisele au un ritm destul de rapid şi grupat de maturare în cadrul aceluia şi
soi.Maturarea durează aproximativ 6-7 zile. Un alt fapt de care trebuie ţinut cont este
acela că la multe soiuri fructele cad din pom când ajung la maturitate. De aceea stabilirea
momentului optim de recoltare trebuie făcut cu mult discern ământ, în func ţie de destina ţia
producţiei.
În plantaţiile mici sau în grădinile populaţiei, recoltarea se face în 2-3 reprize la
intervale de 2-3 zile, dar în cele industriale recoltatul se va face printr-o singur ă trecere.
194
Pentru consumul în stare proaspătă, compoturi şi dulceţuri, fructele se recolteaz ă
manual în faza de pârgă avansată, când pulpa este înc ă ferm ă, iar nuan ţa verde vireaz ă
către galben sau roz, specifică soiului.
Caisele destinate deshidratării, preparării gemului, pastei, nectarului sau
marmeladei se recoltează la maturitatea deplin ă, manual sau mecanizat.
Durata menţinerii calităţii caiselor depinde de condi ţiile de p ăstrare, parametrii
optimi realizându-se la 0…0,5oC şi umiditatea relativă de 90 %. Aceste valori variaz ă în
funcţie de soi, condiţii ecologice şi tehnologice sau a celor premerg ătoare recolt ării.
În general, durata de păstrare a caiselor este de dou ă s ăpt ămâni, perioad ă în care
pierderile totale ajung la 3,5-5 %.
În cazul soiurilor tardive, cu capacitate de p ăstrare mai mare şi prin respectarea
tehnologiei de valorificare, durata de păstrare se poate prelungi la cca 4 s ăpt ămâni.
Recoltarea se face în ambalaje de capacit ăţi mici, 6-10 kg, iar transportul se
efectuează cu mijloace auto frigorifice.
Pentru a se evita formarea condensului şi accelerarea deprecierilor calitative, dup ă
scoaterea din spaţiile frigorifice fructele se reînc ălzesc pregresiv. În acest caz, se are în
vedere ca între temperatura fructelor şi temperatura aerului exterior s ă nu fie o diferen ţă
mai mare de 6-8oC (V. Cociu, 1993).
195
CAPITOLUL IX
CULTURA PIERSICULUI
Piersica vulgaris, Fam. Rosaceae,
Subfam. Prunoideae
9.1. IMPORTANŢĂ, ORIGINE ŞI ARIE DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţă
Cultura piersicului are o deosebită importanţă în economia pomicolă
mondială, unde ocupă locul al III-lea după măr şi păr, dar şi în economia
românească, unde ocupă locul VI după măr, prun, cireş, cais şi păr. Această
importanţă deosebită reiese din calitatea fructelor, rentabilităţii culturii în zonele
favorabile, precocităţii speciei, productivităţii ridicate etc.
Valoarea alimentară a piersicelor rezultă din compoziţia lor complexă şi
echilibrată: apă 82,6-91,4 g; substanţă uscată 10,0-21,5 g; zahăr total 6,38-14,7 g;
aciditate 0,22-0,95 g; taninuri 0,015-0,34 g; substanţe proteice 0,35-1,37 g;
substanţe pectice 0,26-1,26 g; substanţe minerale (P, K, Mg, Fe, etc.) 0,3-0,65;
celuloză 0,32-0,86 g; vitamina C 5,28-32,0 g şi alte vitamine: P, PP, E, B1, B2, B9
etc., valori raportate la 100 g substanţă proaspătă (V. Cociu, 1993).
Valoarea energetică a fructelor este de 34-76 %, mai redusă decât a prunelor
sau caiselor. În stare proaspătă, piersicile stimulează secreţia gastrică, uşurează
digestia, normalizează peristaltismul intestinal şi reglează tranzitul alimentelor.
Valoarea terapeutică a piersicilor mai reiese şi din faptul că sunt indicate în bolile
infecţioase acute, hipertensive şi arteroscleroză, în litiaza renală etc. De asemenea,
piersicile au rolul de a reduce conţinutul de colesterol din sânge, facilitează
eliminarea lichidelor din organism, sunt folosite în profilaxia bolilor
cardiovasculare, renale şi a anemiilor.
196
Fructele sunt foarte apreciate de către consumatori, atât pentru consum în
stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă de dulceaţă, gem, compot, nectar,
suc, fructe deshidratate, congelate, distilate etc.
Datorită sortimentului bogat de soiuri existent, consumul de fructe proaspete
se eşalonează pe o perioadă lungă de cca 4 luni (iunie-octombrie).
Referitor la precocitate, precizăm că piersicul intră pe rod în anii 2-3 de la
plantare, iar ca productivitate piersicul produce mult, 20-30 t/ha.
Ţara noastră se situează aproape de limita nordică de cultură eficientă a
piersicului, având totuşi şi zone favorabile pentru această cultură. Totuşi,
extinderea trebuie să se facă cu prudenţă datorită cerinţelor mari faţă de
temperatură, însă calităţile acestei specii motivează extinderea ei în mai multe
zone din România.
9.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
SORTIMENTUL DE SOIURI
Pe plan mondial există peste 4000 de soiuri majoritatea aparţinând speciei P.
vulgaris Mill.
În ţara noastră ISTIS a aprobat pentru înmulţire în anul 2000 un număr de
29 de soiuri dintre care: 9 sunt româneşti, 19 americane şi unul italian.
Dintre acestea cele mai multe sunt destinate consumului în stare proaspătă
(16), unele (9) sunt nectarine şi pot avea utilizare mixtă, iar celelalte (4) sunt pavii
şi sunt destinate în special industrializării.
Aceste soiuri asigură un consum în stare proaspătă de cca 80-90 zile, de la
jumătatea lunii iunie până la jumătatea lunii septembrie.
După tipul florilor există două varietăţi, precizate anterior cu flori de tip
rozaceu, cu petale mari din care fac parte soiurile: Triumf, Nectared 4, Springold,
Springcrest, Southland, Congres, Suncrest, Redskin, Independence, Flavortop,
Fantasia etc; cea de a doua varietate o reprezintă soiurile cu flori de tip
campanulat, cu petale mici, roze cum ar fi: Victoria, Flacăra, Cardinal, Superbă de
toamnă, Collins, Jerseyland, Redhaven etc.
197
Toate soiurile din sortiment au pulpa galbenă însă în cultură se mai întâlnesc
şi soiuri cu pulpa albă (Madeleine Pouyet, Springtime, May Flawer, John Rivers,
Silver Lade etc.
Pe plan mondial se cultivă patru grupe de soiuri de piersic:
-piersici propriu-zise (freestone) - fin pubescente, cu pulpa neaderentă cu
excepţia soiurilor extratimpurii care au pulpa semiaderentă;
-pavii (clingstone) - pubescente, cu pulpa aderentă;
-nectarine - fructe glabre cu pulpa neaderentă;
-piersici brugnone - fructe glabre, cu pulpa aderentă. Nu se cultivă în ţara
noastră.
A. Soiuri de piersic propriu-zis
1. Springold - soi american, viguros, productiv, de tip rosaceu, sensibil la
Taphrina şi Fusicladium; fructul este mijlociu (120 g), sferic, simetric, galbenoranj,
acoperit 70-80% cu roşu, cu pulpa galbenă, suculentă, fermă semiaderentă
la sâmbure, dulce, aromată. Sâmburele crapă uşor. Maturarea: VI/2-VII/1.
2. Springcrest - soi american, viguros, rustic, productiv, de tip rosaceu,
sensibil la Taphrina; fructul este mijlociu (120 g), sferic, roşu, striat pe partea
însorită, pulpa galbenă, fină, suculentă uşor aderentă. Maturarea: VI/3-VII/2.
3. Cardinal - soi american (autopolenizator soiului Halehaven), cu
plasticitate ecologică, semiviguros, productiv, cu flori campanulate, sensibil la ger
şi Taphrina; fructul este mijlociu (140 g), Sferic, asimetric, galben-portocaliu
acoperit cu roşu-carmin; pulpa este galbenă, cu slabe infiltraţii roşii sub epidermă,
semiconsistentă, fin aromată, aderentă la sâmbure. Formează multe fructe gemene.
Maturarea: VII/1.
4. Collins - soi american de vigoare mijlocie spre mare, productiv, rezistent
la ger şi Taphrina, mediu rezistent la făinare, cu flori campanulate; fructul este
mijlociu (140 g), oblong, roşu marmorat, cu pulpa galbenă, fermă, dulce aromată,
semiaderentă. Maturarea: VII/2.
5. Jerseyland - soi american, cu plansticitate ecologică, semiviguros, foarte
productiv, rezistent la boli şi ger, cu flori campanulate; fructul este mare (180 g),
uşor eliptic, galben-portocaliu, cu roşu pe partea însorită (80%), pulpa galbenă,
mediu suculentă, semiaderentă, placută la gust. Maturarea: VII/1-2.
198
6. Redhaven - soi american, cu plasticitate ecologică mare, semiviguros,
foarte productiv, sensibil la ger şi Taphrina, rezistent la bacterioză; fructul este
mijlociu spre mare (160 g), sferic uneori uşor mamelonat, galben portocaliu,
acoperit 3/4 cu roşu; pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, placută
la gust, semiaderentă. Maturarea: VII/1-3.
7. Splendid - soi românesc (J.H. Hale x Peen-Too, 1982), de vigoare
mijlocie, foarte productiv, rezistent la ger, cu flori campanulate; fructul este mare
(200 g), sferic, alb-gălbui, cu roşu dungat pe partea însorită; pulpa este albgălbuie,
cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, neaderentă, forte bună la gust.
Maturarea: VII/3.
8. Southland - soi american (autopolenizarea soiului Halehaven), viguros,
productiv, cu plasticitate ecologică ridicată, flori de tip rozaceu ce înfloresc
timpuriu; fructul mijlociu (160 g), sferic, galben, acoperit 3/4 cu roşu-viu; pulpa
galbenă cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, suculentă, neaderentă.
Maturarea: VII/3.
9. Congres, soi românesc (Flacăra x Splendid, 1985), semiviguros, coroană
globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger şi boli, înfloreşte
târziu; fructul este mare (200 g), sferic alb-gălbui, acoperit cu roşu pe partea
însorită, pulpa gălbuie, suculentă, fin aromată, foarte bună, neaderentă. Maturarea:
VII/3-VIII/1.
10. Suncrest - soi american, de vigoare mare, cu plasticitate ecologică
ridicată, foarte productiv, flori de tip rozaceu, înflorire semitimpurie, rezistent la
ger, sensibil la Taphrina; fructul este mare (200 g), sferic, simetric, uşor aplatizat
galben-portocaliu, acoperit 2/3 cu roşu; pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul
sâmburelui, suculentă, plăcută la gust, neaderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1.
11. Jerseyglo (NJ 224) - soi american, semiviguros, precoce, productiv,
mediu rezistent la ger şi boli; fructul supramijlociu (170 g), sferic, galben cu roşu
pe partea însorită; pulpa fermă, fină, suculentă neaderentă. Maturarea: VIII/1.
12. Triumf - soi românesc (Floare de mai x Elberta, 1984), semiviguros,
coroana globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger; fructul
foarte mare (230-250), sferic, uşor turtit lateral, galben-auriu, acoperit 3/4 cu roşu;
pulpa galbenă-portocalie, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fin aromată, gust
dulce-acidulat, neaderentă. Maturarea: VIII/2.
13. Victoria - soi românesc (J.H. Hale x Rază de soare, 1985), semiviguros,
coroană globuloasă, flori campanulate, foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi
199
boli; fructul este mare (200 g), sferic, aspectos, galben, acoperit 3/4 cu roşu şi
dungi roşii-carmin; pulpa galbenă, mediu suculentă, fin aromată, neaderentă.
Maturarea: VIII/2.
14. Redschin - soi american, semiviguros, productiv, cu flori de tip rozaceu;
fructul supramijlociu (165 g), sferic, galben cu roşu; pulpa galbenă, neaderentă,
plăcută la gust. Maturarea: VIII/2-3.
15. Flacăra - soi românesc (J.H. Hale x Elberta, 1970), de vigoare mijlocie,
coroana globuloasă, flori campanulate, foarte productiv, sensibil la ger, pretenţios
faţă de sol, rezistent la boli; fructul este foarte mare (300 g), sferic, galben
portocaliu, cu roşu pe panta însorită; pulpa este galbenă cu infiltraţii roşii în jurul
sâmburelui, fermă, plăcut aromată, neaderentă. Maturarea: IX/2.
16. Superbă de toamnă - soi românesc (Elberta x Floare de mai, 1982),
semiviguros, coroana invers-piramidală, flori campanulate, foarte productiv,
rezistent la ger, secetă şi boli; fructul este mare (200 g), sferic, alb-gălbui cu roşu,
pulpa alb-gălbuie, cu slabe infiltraţii în jurul sâmburelui; pulpa este fermă,
neaderentă plăcută la gust. Maturarea IX/1-2.
B. Soiuri nectarine
1. Cora - soi românesc, (1991), de vigoare supramijlocie, productiv, mediu
rezistent la ger şi boli; fructul este mic (60-65 g), sferic, cu epiderma subţire,
lucioasă, galbenă-verzuie, acoperită 2/3 cu roşu-rubiniu; pulpa galbenă suculentă,
aromată, neaderentă. Maturarea: VI/3-VII/1.
2. Delta - soi românesc (1991), viguros, cu coroana globuloasă, productiv,
sensibil la ger şi boli. Fructul este mic (65-95 g), sferic-alungit, lucios, galben
acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, aderentă, suculentă. Maturarea:
VI/3-VII/1.
3. Romamer -2 - soi românesc (1984), semiviguros, productiv, flori
campanulate ce înfloresc timpuriu, rezistent la boli, mediu rezistent la ger; fructul
este mic (60-80 g), sferic, galben acoperit cu roşu pe toată suprafaţa, pulpa
galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, aromată, plăcută la gust,
aderentă. Maturarea: VI/3-VII/1.
4. Crimsongold - soi american, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă,
flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la făinare; fructul
supramijlociu (90-110 g), sferic, uşor turtit, galben, acoperit pe cca 1/2 din
200
suprafaţă cu roşu; pulpa este galbenă, fermă, suculentă, semiaderentă. Maturarea:
VII/2.
5. Nectared-2 - soi american, viguros, precoce, productiv, cu flori de tip
rozaceu sensibil la făinare, fructul este mic (60-80 g), sferic, roşu pe toată
suprafaţa; pulpa galbenă, aromată, plăcută, semiaderentă. Maturarea: VII/2.
6. Independence - soi american, viguros, productiv, flori de tip rozaceu, cu
o plasticitate ecologică bună; fructul este mijlociu (150 g), sferic, uşor asimetric,
roşu; pulpa galbenă, cu vinişoare roşii, neaderentă, suculentă de calitate bună.
Maturarea: VII/2-3.
7. Nectared-4 - soi american, viguros, foarte productiv, cu flori de tip
rozaceu, sensibil la făinare, fructul mijlociu (130 g), sferic, lucios, galben acoperit
cu roşu pe întreaga suprafaţă, pulpa galbenă, neaderentă, de calitate bună.
Maturarea: VII/3.
8. Flavortop - soi american, viguros, productiv, flori de tip rozaceu, mediu
rezistent la ger şi făinare; fructul supramijlociu (130-170 g), sferic, asimetric, roşu
pe cca 2/3 din suprafaţă; pulpa galbenă, fermă, neaderentă. Maturarea: VIII/2.
9. Fantasia - soi american, viguros, foarte productiv, flori de tip rozaceu,
mediu rezistent la ger şi boli; fructul este mare (175-200 g), sferic, galben,
acoperit cu roşu pe 2/3 din suprafaţă; pulpa galbenă, fermă, uşor fibroasă,
neaderentă. Maturarea: VIII/2-3.
C. Soiuri de pavii
1. N.J.C. 108 - soi american, de vigoare mică spre mijlocie, productiv,
sensibil la ger, Taphrina şi Sphaerotheca; fructul este supramijlociu (80-120 g),
sferic, galben acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, neaderentă: VI/3-
VII/1.
2. Loring - soi american, viguros, cu coroană globuloasă, rezistent la ger,
mediu rezistent la Taphrina; fructul supramijlociu (110-125 g), sferic-turtit,
asimetric, galben cu roşu pe cca 1/2 din suprafaţă; pulpa este galbenă, fermă,
dulce, aderentă. Maturarea: VII/2-3.
3. Vesuvio - soi italian, viguros, productiv, rezistent la ger şi boli, flori de
tip rozaceu; fructul este supramijlociu (130 g), oblong, galben, cu roşu pe partea
însorită, pulpa galbenă, fermă, aderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1.
201
4. Veteran - soi american, semiviguros, precoce, productiv, fructul
supramijlociu (120 g), sferic, cu pulpa galbenă, fermă, aderentă.
Maturarea: IX/1-2.
PORTALTOII PIERSICULUI
Pentru piersic se folosesc portaltoi generativi dar şi vegetativi. Cei mai
importanţi sunt:
Piersicul franc (P. vulgaris L.) - manifestă o bună compatibilitate cu
majoritatea soiurilor cultivate, formează un sistem radicular puternic, imprimă
pomilor vigoare mare şi longevitate mijlocie. Preferă soluri bine drenate, uscate,
calde. Nu suportă soluri grele, reci, umede cu apă stagnantă. Se folosesc pomi pe
rădăcini proprii verificaţi, soiuri tardive (Ex. Elberta) sau unele selecţii cum ar fi:
PSB2, PSA5, PSA6 în Italia; Rubina în Franţa, etc.
Mirobolanul sau corcoduşul (Prunus cerasifera Ehrh.) - este folosit
uneori ca portaltoi, mai ales pe solurile grele, compacte şi umede. Prinderea la
altoire este bună, dar durata de viaţă a pomilor în livadă este mai scurtă (10-15
ani). Rezultatele sunt de multe ori contradictorii, datorită diversităţii materialului.
Migdalul (Amigdalus communis L.) - este un portaltoi mai puţin utilizat
ca urmare a unei insuficienţe compatibilităţi cu unele soiuri. Se poate utiliza în
zone secetoase, cu conţinut ridicat de calcar. Bune rezultate pe aceste terenuri se
obţin cu hibrizi interspecifici (piersici x migdal) G.F. 557, G.F. 667 care se
înmulţesc vegetativ.
G.F. 305 - este un portaltoi selecţionat în Franţa dintr-o variaţie mugurală
de piersic. Are bună germinare şi compatibilitate.
Oradea 1 - portaltoi generativ selecţionat de I. Ştefan din soiul de piersic
Bonami. Formează un sistem radicular bine dezvoltat, necesită soluri bine aerate,
prezintă rezistenţă la ger şi secetă.
De Balc - portaltoi generativ, românesc selecţionat dintr-o populaţie de
piersic comun. Este viguros, rezistent la ger, rezistent la sol, cu prindere bună de
altoire.
T16 - portaltoi, românesc, rezistent la calcar, nu suportă solurile reci, grele,
umede şi cu conţinut ridicat de argilă.
202
Prunul franc (Prunus domestica L.) - este folosit puţin în România
datorită prinderii reduse la altoire, creşte neuniformă, tendinţă de drajonare etc.
Există însă şi soiuri de prun la care aceste inconveniente sunt minime. Cei mai
importanţi portaltoi sunt: MSR 5/2, Prunul de Damasc, Saint Julien A, Brompton.
Saint Julien A şi Brompton - au afinitate bună cu majoritatea soiurilor şi
pot fi folosiţi pe soluri mai grele şi mai umede.
Nemaguardul - este un portaltoi generativ obţinut în seră în S.U.A. prin
încrucişarea speciilor P. Persica şi P. Davidiana, formează un sistem radicular
puternic dar sensibil la cloroză.
Alţi portaltoi româneşti de perspectivă mai sunt Tomis 1 şi Tomis 79
introduşi recent în cultură.
PARTICULARITĂŢI DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE ALE
PIERSICULUI
Sistemul radicular - Piersicul dezvoltă un sistem radicular deosebit în
funcţie de tipul portaltoiului. În cazul altoirii pe piersic franc pomii dezvoltă un
sistem radicular amplu, bine ramificat cu dezvoltare în plan orizontal şi oblic dar
şi pe verticală. Cele mai multe dintre rădăcini (70-80%) se află amplasate în
stratul de sol de 20-40 cm, dar cele cu creştere verticală pot pătrunde în sol până la
3-4 m. Proiecţia orizontală a sistemului radicular depăşeşte de 1,7-2 ori pe cea a
părţii epigee (Gh. Mihăiescu, 1979). Rădăcinile pomilor vecini se evită, acestea
dezvoltându-se pe intervale în cazul măririi densităţii.
Piersicul altoit pe prun franc sau mirobolan dezvoltă un sistem radicular mai
superficial şi de o amplitudine mai redusă.
La piersicul altoit pe migdal sistemul radicular este mai profund dar mai
slab dezvoltat pe orizontală.
Perioada de creştere a rădăcinilor este foarte lungă. Acestea încep să crească
la 2-4ºC, cu 3-4 săptămâni înainte de înflorit şi prezintă două maxime: sfârşitul
primăverii şi începutul toamnei. Dacă temperatura din sol nu scade sub 2ºC
creşterea poate continua în tot timpul anului.
Partea epigee
203
Piersicul poate ajunge la maturitate la un volum mediu al coroanei cu
înălţimi cuprinse între 4-5 m. Există în cultură şi piersic pitic genetic (prezintă
gena dwarf) cu un volum al coroanei foarte mic (1-2 m înălţime) ce poate fi
cultivat şi în vase de vegetaţie în spaţii închise. În acest sens există rezultate la
Facultatea de Horticultură Bucureşti (N. Cepoiu) şi la S.C.P.P. Constanţa.
În tinereţe piersicul are o creştere luxuriantă şi rapidă formând una sau două
serii de lăstari anticipaţi ce permit formarea uşoară a coroanei mai ales prin
operaţii în verde.
În condiţiile unei creşteri libere (fără tăieri) piersicul lăstăreşte puternic şi
formează o coroană sub formă de tufă deasă cu ramuri multe şi subţiri care se rup
sau se dezbină uşor ce conduce la o rodire excesivă a bazei şi interiorului
coroanei. În mod natural coroana piersicului poate fi: globulos alungită (Cardinal,
Elberta), invers piramidală (Madeleine Pouyet), sferic turtită (Redhaven,
Southand).
Trunchiul - este în general scurt, gros, cu ritidonul exfoliat, sensibil la ger,
gomoze şi lovituri mecanice.
Ramurile de rod (fructificarea) ale piersicului sunt: buchetul de mai, ramura
mixtă, ramura lungă, ramura anticipată şi ramura salbă.
În tinereţe piersicul fructifică pe ramuri mixte şi anticipate apoi şi pe salbe.
Mugurii piersicului sunt aşezaţi solitar pe buchete şi salbe şi grupaţi pe
ramura mixtă. Dintr-un mugure florifer se formează o singură floare.
Piersicul este specia care necesită obligatoriu tăieri anuale, în caz contrar
ramurile de rod se epuizează şi se degarnisesc, cu implicaţii majore asupra
producţiei şi calităţii acesteia. Această specie are capacitatea de a emite lăstari din
zona bazală a coroanei (bazitonie) precum şi lăstari lacomi care uneori pot fi
folosiţi la refacerea scheletului rupt, etc.
După cum am precizat piersicul are un habitus mediu sau mic, în comparaţie
cu alte specii pomicole. Totuşi în acest cadru se pot distinge mai multe grupe de
soiuri:
- de vigoare foarte mare: Aurelia, Earligold;
- de vigoare mare: Springcrest, Springold, Suncrest, Halehaven, Flavorcrest,
Jerseyland, Nectared-4, etc;
- de vigoare mijlocie: Redhaven, Cardinal, Victoria, Triumf, Congres,
Splendid, Redschin etc.;
- de vigoare mică: N.J.C. - 108, Red Loudy, Fillette etc;
204
- dwarf: Bonanza, Floria, Garden Beauty, Silverade, Late Red.
Piersicul este o specie precoce, înfloreşte chiar în pepinieră, dar fructifică
normal începând cu anii 2-3 de la plantare.
Aşa după cum s-a mai arătat, soiurile de piersic pot avea flori de tip rozaceu
sau, altele, de tip campanulat.
Toate soiurile incluse în sortimentul din ţara noastră sunt autofertile dar
există soiuri şi autosterile (J.H. Hale, Halberta Giant).
După gradul de polenizare liberă soiurile pot fi: cu polenizare mijlocie
(20-50% din flori) şi cu polenizare bună (peste 50% din flori) (D. Hoza, 2000).
Ciclul anual al piersicului
Repausul obligatoriu al piersicului este foarte, scurt. Necesarul de frig este
realizat până în luna ianuarie, (800-1000 ore), când se definitizează micro şi
macrosperogeneza. Pornirea în vegetaţie are loc primăvara devreme (martieaprilie),
iar creşterea intensă a lăstarilor în mai-iunie. Diferenţierea mugurilor de
rod începe în ultima decadă a lunii iunie şi prima jumătate a lunii iulie când suma
gradelor de temperatură ajunge la 1570-1900ºC, (V. Sonea, Elena Voica).
Înfloritul are loc în aprilie-mai, concomitent cu migdalul şi durează 10-14
zile, iar maturarea fructelor este o caracteristică de soi (70-80 zile de la înflorit
pentru siurile timpurii şi 130-140 zile pentru cele târzii).
Căderea fiziologică normală are loc la 4-6 săptămâni de la înflorit, dar
aceasta poate avea loc imediat după înflorit sau chiar înainte de recoltat.
Potenţialul productiv - este puternic influenţat de condiţiile ecologice,
tehnologice, soi, portaltoi etc. Producţia poate oscila de la 10 la 25 t/ha.
Longevitatea economică a plantaţiilor - este destul de redusă, fiind
înfluenţată, ca şi potenţialul productiv, de mai mulţi factori. În medie aceasta este
de 14-16 ani, însă pomii pe rădăcini proprii pot trăi mai mult.
CERINŢELE PIERSICULUI FAŢĂ DE FACTORII
ECOLOGICI
Cerinţele faţă de lumină - ale piersicului sunt foarte ridicate, comparabile
cu ale migdalului şi smochinului. Indicele foliar al piersicului este de 0,5-0,9 cel
205
mai scăzut dintre speciile pomicole, asemănător cu al părului. În cursul perioadei
de vegetaţie această specie necesită peste 1500 ore de insolaţie pentru soiurile
timpurii şi peste 1800 ore pentru cele cu maturare târzie. Plantat în zone cu deficit
de insolaţie, diferenţierea este slabă, lăstarii au creşteri slabe şi sunt subţiri,
fructele rămân mici, slab colorate, de calitate inferioară. În aceste condiţii pomii
devin sensibili la ger, se degarnisesc mai uşor etc. Cunoscându-se toate aceste
consecinţe ale lipsei de lumină se vor lua măsuri de plantare a acestei specii numai
pe pantele bine expuse, sudice, sud-vestice sau sud-estice; se vor alege cele mai
adecvate forme de coroană care valorifică la maximum lumina (vas, palmete,
ypsilon etc); distanţele de plantare vor fi corelate cu vigoarea soiului şi cu
portaltoiul; prin tăieri se vor menţine pomii în volumul de coroană proiectat;
respectarea cu stricteţe a tehnologiei de cultură etc.
Cerinţele faţă de temperatură - sunt, de asemenea, foarte mari, acest
factor fiind limitativ în cultura piersicului, de aceea şi extinderea sa în România se
face cu mare prudenţă. Piersicul creşte şi fructifică bine în zone cu temperatura
medie anuală de 10-11,5ºC, respectiv 13-16ºC în timpul înfloritului. Suportă bine
temperaturile excesive din timpul verii dacă nu sunt însoţite de insuficienţa apei în
sol. Partea epigee rezistă în perioada de repaus până la -23 ... -25ºC în cazul în
care pomii au intrat bine pregătiţi în iarnă.
Amplitudinile mari de temperatură mai ales din a doua parte a iernii pot
produce pierderi mari de muguri chiar la -10 ... -12ºC. Mugurii floriferi în stare de
boboc rezistă până la -3,9ºC, florile deschise până la -2,8ºC, iar fructele tinere
până la -1,1ºC.
Sistemul radicular rezistă până la -10 ... -14ºC, funcţie de portaltoi, optimul
de creştere fiind de 24ºC, minimul 6-7ºC, iar maximum 35ºC.
Pragul biologic este de 6,7-7ºC, optimul caloric în perioada de vegetaţie este
de 18-20ºC, iar necesarul de zile cu optim caloric de 85-101. Pentru maturarea
fructelor este necesară acumularea a 900-1100ºC la soiurile extratimpurii, 1600-
2000ºC pentru cele cu perioada de maturare medie şi 2800-3000ºC pentru cele cu
perioada de maturare târzie.
Microclimatul are o influenţă importantă asupra culturii piersicului. Astfel,
altitudinea, văile, umiditatea ridicată, vânturile pot amplifica acţiunea distructivă a
temperaturilor scăzute. De aceea, zonarea şi microzonarea culturii piersicului se
va face cu mare rigurozitate.
206
Cerinţele faţă de apă - sunt reduse, mai ales, când este altoit pe piersic sau
migdal. În aceste condiţii reuşeşte bine în zone cu 500-600 mm precipitaţii anuale.
În situaţia când este altoit pe corcoduş sau prun franc cerinţele faţă de apă sunt
mai mari.
În regiunile cu mai puţin de 500 mm anual precipitaţii cultura industrială a
piersicului devine rentabilă numai în condiţii de irigare. Lipsa apei are influenţe
negative asupra producţiei şi calităţii fructelor dar şi asupra metabolismului
pomilor în general.
Fructele rămân mici, asimetrice, cu pubescenţă grosieră, sunt fade, raportul
pulpă/sâmbure este anormal, diferenţierea mugurilor slabă, creşterea lăstarilor
mică, etc. Soiurile timpurii suportă mai uşor seceta, comparativ cu cele cu
maturare tardivă la care fructele rămân mici şi cad înaintea maturării depline.
Excesul de umiditate din sol şi aer este deosebit de dăunător piersicului. Cel
din sol provoacă asfixierea rapidă a rădăcinilor iar umiditatea relativă ridicată
favorizează atacul bolilor criptogamice şi întârzierea maturării lemnului. Alte
forme ale apei (ceaţa, chiciura, poleiul) sunt dăunătoare culturii piersicului.
Cerinţele faţă de sol - ale piersicului sunt destul de reduse, acesta dă
producţii mari şi pe soluri relativ sărace, pietroase, nisipoase cu condiţia să i se
asigure apa necesară şi substanţele nutritive. Nu suporta solurile reci, grele,
compacte, argiloase, impermeabile, cu exces de umiditate. Concentraţia în calcar
activ al solului nu trebuie să depăşească 7% dacă portaltoiul este franc sau 15%
când este altoit pe migdal iar pH-ul să fie cuprins între 5,5-7,5, conţinutul în
substanţă organică să fie de 2-3%, iar în humus de 1-1,5%. Pânza de apă freatică
să fie situată la minim 2,5 m. Solurile cele mai favorabile pentru cultura
piersicului sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate de pădure, brune de luncă,
nisipurile.
Piersicul este o specie deosebit de sensibilă la fenomenul de "oboseală
biologică a solului", de aceea nu se va replanta după el însuşi decât după o
perioadă de 4-6 ani.
Pentru cultura piersicului un rol deosebit îl are aerul prin compoziţia
mişcările sale, relieful, altitudinea, latitudinea.
Toate aceste elemente alături de ceilalţi factori crează microclimatul necesar
creşterii şi dezvoltării piersicului.
207
9.3. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Specificul producerii materialului săditor
Principalii portaltoi ai piersicului folosiţi în ţara noastră şi pe plan mondial
au fost prezentaţi în subcapitolul 11.2..4. Marea majoritate a acestor portaltoi se
înmulţesc pe cale generativă. O parte dintre aceştia se pot înmulţi şi prin metode
vegetative sau in vitro.
În cazul înmulţirii generative semănatul se poate face şi direct în câmpul I,
deoarece puieţii răsar şi cresc relativ uşor. Tehnologia a fost prezentată şi la
celelalte drupaceae. În situaţia în care portaltoii se obţin în şcoala de puieţi se
adoptă densităţi mari (1-2 cm între puieţi pe rând), pentru a rezulta puieţi cu
dimensiuni optime pentru plantare în câmpul de altoire.
În câmpurile de formare se va fertiliza moderat pentru a se evita îngroşarea
exagerată a puieţilor până la altoire.
Piersicul se altoieşte în prima parte a epocii de altoire, iar după prindere se
sistează irigarea pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie.
La piersic compatibilitatea este foarte bună când este altoit pe piersicul
franc; în cazul folosirii corcoduşului sau prunului ca portaltoi o serie de soiuri
(Babygold, Springold etc) manifestă încă din pepinieră fenomene de
incompatibilitate, care nu este totală, dar permite conveţuirea în livadă un număr
mic de ani (M. Popescu, 1989).
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Înfiinţarea plantaţiilor
Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de piersic trebuie să aibă în
vedere cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici şi în special faţă de
temperatură, lumină şi sol. Cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici au fost
prezentaţi în subcapitolul 11.2.6.
Piersicul va fi amplasat în locuri mai adăpostite, pe terenuri plane sau cu
panta de 10-12% sau chiar mai mari dar amenajate în terase.
Sunt recomandate terasele late de 8-12 m pe care se plantează trei rânduri de
pomi. Pe pante, piersicul va ocupa treimea mijlocie a versantului, evitându-se
208
treimea inferioară unde pericolul îngheţurilor şi a brumelor târzii este mai mare.
Ca altitudine piersicul nu poate depăşi înălţimile de 300-400m.
Deşi marea majoritate a soiurilor sunt autofertile, totuşi pentru un spor de
producţie se recomandă asocierea într-o parcelă a 2-3 soiuri.
S-a constatat că procentul de germinare diferă mult de la un soi la altul (de
la 90% la Cardinal la cca 70% la Redhaven şi Dixired).
Soiurile cu flori campanulate au o mai mare predispoziţie la autopolenizare
comparativ cu cele cu flori rozaceae, care preferă polenizarea încrucişată.
Pregătirea terenului se face prin aceleaşi lucrări ca şi la cais şi se referă la:
desfundat, fertilizat, dezinfectat. Desfundatul se face la 50-60 cm, iar fertilizarea
cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, la care se adaugă, în funcţie de fertilitatea solului,
îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu. O atenţie deosebită se va acorda
dezinfecţiei solului şi combaterii nematozilor şi viermilor sârmă.
În cultura piersicului sunt utilizate toate cele trei tipuri de plantaţii, extensiv,
intensiv şi superintensiv. Pentru fiecare sistem se vor folosi soiuri, forme de
coroană şi distanţe de plantare specifice după cum urmează:
- pentru sistemul extensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mare şi foarte
mare, conduse sub formă de vas ameliorat sau vas întârziat şi plantate la 6 x5; 6 x
4 sau 5 x 4 m;
- pentru sistemul intensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mijlocie şi mare;
ca forme de coroană se recomandă; vasul aplatizat, palmeta etajată, palmeta
neetajată, palmeta liberă sau palmeta simplă; distanţele de plantare recomandate
sunt: 4 x 3,5 m; 4 x 2-2,5 m;
- pentru sistemul superintensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mică;
formele de coroană vor fi: fusul subţire, cordonul vertical, coroana pillar; distanţe
de plantare: 4 x 1-1,5 m. Soiurile pitice (dwarf) pot fi plantate la distanţe şi mai
mici, dar acestea nu se recomandă decât în grădinile familiale, atât pentru
producţie cât şi ca plante ornamentale.
Perioada de plantare cea mai potrivită pentru piersic este toamna, cu 3-4
săptămâni înainte de venirea îngheţurilor, primăvara foarte devreme înainte de
dezmugurit; pomii sunt sensibili la deshidratare.
Odată cu plantarea, axul pomului se scurtează la 60-70 cm, iar ramurile
anticipate se vor scurta la 3-4 muguri, alegându-se cele cu poziţia cea mai
favorabilă pentru viitoarea formă de coroană. Tăierile mai mari de 10-15 mm se
vor unge cu mastic.
209
Tăierile de formare - a coroanelor la piersic, încep odată cu plantarea.
Coroanele se formează relativ uşor şi repede mai ales prin operaţii în verde.
Lucrările în verde se fac de două ori pe an, prima când lăstarii au 10-15 cm
şi constă în suprimarea lăstarilor de prisos, lăsându-se intacţi cei necesari pentru
formarea scheletului coroanei, a doua intervenţie în verde vizează, în primul rând
lăstarii anticipaţi din care unii se suprimă, iar alţii se lasă intacţi pentru a deveni
ramuri de rod (Gr. Mihăiescu, 1996).
La formarea coroanelor, ramurile de schelet şi semischelet vor fi conduse
astfel încât să realizeze cu axul unghiuri mai mici sau egale cu 45º.
Tăierile de întreţinere şi fructificare - Se aplică cu scopul normării
producţiei din anul în curs şi asigurarea lemnului de rod pentru anul următor. Prin
tăierile de fructificare, care la piersic sunt obligatorii să se realizeze în fiecare an,
este diminuat sau stopat procesul de degarnisire, iar potenţialul productiv al
pomilor se menţine la un nivel ridicat.
Ramurile de rod ale piersicului după o fructificare se epuizează şi trebuie
înlocuite cu altele tinere de un an. Ramura mixtă este principala formaţiune de rod
în fructificarea piersicului. Buchetele de mai şi ramurile salbe sunt slab productive
şi de regulă se suprimă dacă rodul este asigurat de ramurile mixte.
Prin tăierile de fructificare sunt suprimate, în primul rând, ramurile care au
rodit, cele de prisos, astfel încât între ramurile rămase să fie o distanţă de 20-25
cm. La un piersic viguros, condus sub formă se palmetă cu braţe oblice, se lasă
100-150 de ramuri mixte, în cazul palmetei libere 60-70 de ramuri mixte, iar la
cordonul vertical 30-50; la formele de vas numărul ramurilor mixte rămase în
urma tăierilor trebuie să depăşească 150. Tăierile se vor face diferenţiat în funcţie
de starea pomului. Când în coroana pomilor predomină buchetele de mai şi
ramurile salbe, aceasta constituie un indiciu că pomii sunt debilitaţi şi se impun
tăieri mai energice asociate cu celelalte lucrări agrotehnice.
Dimpotrivă când predomină ramurile anuale prea viguroase (peste 70 cm) şi
multe ramuri anticipate, rezultă că pomii au avut o recoltă de fructe slabă. În
această situaţie se vor evita scurtările exagerate iar reglarea încărcăturii se va face
prin răriri.
În practica pomicolă tăierea piersicului se poate efectua după mai multe
curente sau metode: clasică, modernă, mixtă.
Tăierea clasică - este o tăiere severă şi are în vedere rărirea ramurilor mixte
la 25-30 cm, scurtarea a 2/3 din ele de la 6-8 grupe de muguri (35-40 cm) iar
210
cealaltă treime se va scurta la 2-3 muguri vegetativi (cepi). Dacă producţia este
asigurată de ramurile mixte, celelalte ramuri se înlătură.
Metoda este deficitară prin faptul că: nu valorifică suficient potenţialul
soiului, mai ales în tinereţe; se elimină o mare cantitate de lemn; produce multe
răni pomilor; necesită multă forţă de muncă. Metoda se recomandă doar la pomii
îmbătrâniţi, în declin.
Tăirea modernă (lungă) - constă în menţinerea ramurilor mixte de vigoare
mijlocie (40-60 cm), cu poziţie corectă, distanţate la 20-30 cm. Sunt preferate cele
cu poziţie laterală. Ramurile mixte mai lungi de 70 cm se vor scurta. Deoarece în
pom rămâne un număr mare de ramuri mixte şi muguri se impune normarea
încărcăturii de rod prin rărirea fructelor. Această metodă este preferată în
perioadele de tinereţe ale pomilor.
Tăierea mixtă - îmbină cele două metode şi contă în scurtarea deferenţiată a
ramurilor mixte pe lumgimea şarpantelor şi subşarpantelor. Astfel ramurile mixte
din zona bazală se scurtează în cepi (2-4 grupe de muguri), în zona mediană la 35-
40 cm (6-10 grupe de muguri), iar cele din partea superioară vor rămâne întregi
sau se vor scurta la 40-60 cm.
Rezultate bune s-au obţinut prin tăierile "în verde" mai ales după recoltatul
fructelor. Acestea se fac după aceleaşi principii ca şi la tăierile din perioada de
repaus. De altfel, la piersic există o complementaritate între aceste tăieri.
În iernile geroase multe ramuri şi muguri degeră. În consecinţă trebuie ca
tăierile să compenseze acest fenomen. Se vor reţine în coroană pentru fructificare
toate ramurile rămase viabile. Aceste se află situate, de regulă, în partea
superioară a coroanei. Ramurile afectate se vor elimina iar cele sănătoase (dar cu
muguri floriferi distruşi) se vor scurta în cepi de 2-3 muguri. Când este afectată şi
structura de bază a coroanei, atunci se va interveni pe lemn vechi, de 4-6 ani,
pentru regenerarea scheletului.
Întreţinerea solului
În plantaţiile de piersic solul se poate întreţine în diferite sisteme în funcţie
de condiţiile ecologice, densitate, vârsta plantaţiei etc. Având în vedere că această
specie se cultivă cu preponderenţă în zone mai secetoase cel mai recomandat
sistem este ogorul lucrat. Acest sistem constă în menţinerea solului fără buruieni
şi crustă prin lucrări repetate (4-5) printre rândurile de pomi cât şi pe rând. În
211
acest fel sunt distruse buruienile care concurează pomii, cât şi crusta, conservând
mai bine apa.
În plantaţiile mature se poate erbicida pe rândul de pomi cu Simazin 5-10
kg/ha, preemergent sau Roundup 7 l/ha postemergent.
Pe rândul de pomi solul poate fi întreţinut ca mulcit mai ales în plantaţiile
intensive şi superintensive. Mulcirea se poate realiza cu resturi vegetale rumeguş,
ramuri măcinate, materiale textile speciale sau folie plastică.
În plantaţiile fără deficit de umiditate sau cu posibilităţi de irigare solul se
poate înierba printre rânduri, alternând o bandă lucrată cu una nelucrată, iar pe
rând se va lucra sau se va erbicida.
În zonele bine echilibrate hidric se pot folosi culturile intercalate sau
îngrăşămintele verzi. Pentru culturile intercalate cele mai recomandate sunt
leguminoasele pentru boabe (fasolea, soia, mazărea), legumele (ceapa, cartofi
timpurii, pepeni verzi etc.). Rezultatele bune s-au obţinut mai ales în plantaţiile
tinere, dacă s-au luat măsuri tehnologice suplimentare (fertilizat, irigat).
Îngrăşămintele verzi (ovăz, hrişcă, facelie, măzăriche, borceag etc), prezintă
avantajul că măresc cantitatea de materie organică din sol şi îmbunătăţesc
structura şi activitatea microbiană din sol.
Fertilizarea plantaţiilor
Piersicul este o specie foarte productivă, dar şi cu consum specific mare de
elemente nutritive din sol, situându-se alături de prun şi cais din acest punct de
vedere.
După S.Trocme şi R. Gras, consumul anual de elemente nutritive este de:
144 kg/ha N; 32 kg/ha P; 31 kg/ha K, 152 kg/ha Ca şi 31 kg/ha Mg, la acestea
adăugându-se o serie întreagă de microelemente, mai importante fiind Bo, Mn şi
Fe.
Pe un sol mediu aprovizionat în elemente nutritive M. Popescu şi colab.,
1992, recomandă ca într-o plantaţie tânără să se administreze 5 kg gunoi de
grajd/m2, 16 g N/m2, 12 P2O5/m2 şi 8 g K2O/m2.
Într-o plantaţie pe rod, aceeaşi autori, recomandă administrarea a 30-40 t/ha
gunoi de grajd, odată la 3-4 ani, iar anual 120-150 kg/ha N, 50-60 kg/ha P2O5 şi
90-120 kg/ha K2O.
Aceste îngrăşăminte se vor administra astfel: gunoiul de garjd, cele cu fosfor
şi potasiu şi o treime din azot se vor aplica toamna, iar restul de azot în două
212
reprize, înainte de înflorit şi respectiv la începutul lunii iunie când are loc întărirea
endocarpului şi creşterea intensă a lăstarilor.
Fertilizarea foliară şi irigaţia fertilizantă au dat rezultate bune în cultura
piersicului mai ales în momentele critice pentru hrană.
Irigarea plantaţiilor - constituie o verigă tehnologică importantă în marea
producţie mai ales în zonele deficitare în apă. Piersicul consumă între 4000 şi
6000 m3/ha din care cca 4000 m3 numai în procesul de transpiraţie. Când rezerva
de apă din sol scade sub 40% din I.U.A. plantele încep să sufere, iar acest deficit
corelat cu temperaturi ridicate de peste 24-26ºC conduce la formarea în sol a unor
substanţe fitotoxice (ex. acid cianhidric).
Umiditatea optimă a solului pentru piersic trebuie să fie cuprinsă între 60-
70% din I.U.A. Pentru realizarea acestui optim în zonele cu precipitaţii sub 500
mm sunt necesare 4-5 udări cu norme de 400-600 m3/ha.
Momentele critice pentru apă ale piersicului sunt: primăvara înainte de
înflorit, la întărirea endocarpului, la intrarea fructelor în pârgă, toamna după
căderea frunzelor ca udare de aprovizionare.
Metodele de irigare se vor adapta condiţiilor locale de sol şi materiale.
Normarea producţiei
Este o verigă tehnologică importantă în cultura piersicului şi se realizează
prin tăieri şi prin rărirea fructelor care poate fi: manuală, mecanică sau chimică.
Normarea producţiei numai prin tăieri nu rezolvă în totalitate această problemă.
Piersicul este o specie cu tendinţă de supraîncărcare cu rod. Un pom, în
condiţii optime ecologice şi tehnologice, leagă 2000-3000 fructe, în timp ce
capacitatea sa de hrană este pentru 500-600 de fructe.
Rărirea manuală a fructelor începe la 25-30 zile după înflorire şi se încheie
odată cu întărirea endocarpului. La soiurile de piersic cu fructe mici şi mijlocii
(Springold, Springcrest) fructele se răresc la 8-10 cm, la cele cu fructe
supramijlocii (Cardinal, Collins) la 10-15 cm, iar la cele cu fructe mari
(Redhaven, Suncrest, Redsckin) sau foarte mari (Flacăra) distanţa va fi de 15-20
cm.
Rărirea manuală necesită un volum mare de manoperă.
213
Rărirea mecanizată se efectuează prin scuturare folosind vibratorul în
perioada când începe căderea fiziologică a fructelor şi până la întărirea
endocarpului.
Rărirea chimică este de perspectivă. Aceasta se poate aplica florilor sau
fructelor folosindu-se deferite substanţe: Ethrel, 360 ppm, în perioada maximă de
înflorire, amida acidului 2-3 clorfenoxipropionic, 150-300 mg/l, acidul naftilacetic
120-180 mg/l, sevinul, 1500-2000 mg/l, în perioada de început a citochinezei
endospermului, respectiv la 15-30 zile de la înflorit.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Piersicul este o specie relativ sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor, care
netrataţi corespunzător pot compromite producţia sau chiar plantaţia. Ca la
majoritatea speciilor pomicole şi la piersic sunt necesare minimum două
tratamente în perioada de repaus şi mai multe în perioada de vegetaţie.
Principalele boli ale piersicului sunt: băşicarea frunzelor, ciuruirea
frunzelor, făinarea, monilioza, iar dintre dăunători precizăm: molia lăstarilor,
molia fructelor, păduchii de frunze etc. Tratamentele şi perioadele de aplicare sunt
prezentate în tabelul 24.
Tabelul 24.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la piersic
(după Elisabeta Stoian 1999)
Nr.
trat.
Fenofaza Bolile şi dăunătorii de combătut
Produsul recomandat şi
concentraţia
Observaţii
01234
1. Repaus
vegetativ
Coccideae; Ouă de afide, acarieni,
insecte defoliatoare etc. Forme de
rezistenţă la majoritatea bolilor
Oleoecalux 3 CE (1,5%)
Oleocarbotox (3%)
Polibar 45 PU (6%)
Se asigură o
îmbăiere a pomului
temp >6ºC
2. Umflarea
mugurilor
-Deformarea frunzelor
(Taphrina deformans)
-Monilioze (Monilinia laxa)
-Ciuruirera frunzelor (Stigmina
carpophilla)
Cuprazin 50 PU (0,3%)
Turdacupral 50 PU (0,4%)
214
-Uscarea ramurilor
(Cytospora cincta)
-Rapăn (Venturia cerasi)
-Ciuruirea bacteriană a frunzelor
(Xanthomonas pruni)
-Deformarea frunzelor
(Taphrina deformans)
-Ciuruirea bacteriană a frunzelor
(Xanthomonas pruni); -Uscarea
ramurilor (Cytospora cincta)
-Rapăn (Venturia cerasi)
Cuprazin 50 PU (0,3%)
Turdacupral 50 PU (0,4%)
3 Dezmugurit
(buton
verde)
Ouă de acarieni U.S1 (!,5%) La avertizare
-Deformarea frunzelor
(Taphrina deformans)
-Monilioze (Monilinia laxa)
-Ciuruirea micotică şi bacteriană a
frunzelor
-Uscarea ramurilor
-Rapăn
Ziradin 75 PU (0,4%)
Sumilex 50 WP (0,1%)
4 Buton roz
-Molia piersicului
(Anarsia lineatella
Talstar 10 EC (0,04%)
Sumithion 50EC (0,%)
La avertizare
-Monilioze (M. laxa ,M. fructigena)
-Ciuruirea micotică şi bacteriană a
frunzelor (Stigmina carpophilla)
-Deformarea frunzelor
(Taphrina deformans) -Făinarea
(Sphaerotheca pannosa var. persicae)
Ditahane M45 (0,2%)
Folpan 50 WP (0,2%)
Merpan 50WP (0,2%)
Ziram 75 PU (0,2%)
5 10 – 15 %
din flori au
început săşi
scuture
petalele
-Insecte defoliatoare, minatoare;
-Molia piersicului
(Anarsia lineatella)
Casacade 5 EC (0,05%);
Fastac 10 EC (0,015)
La avertizare
-Deformarea frunzelor
(Taphrina deformans)
- Ciuruirea micotică şi bacteriană a
frunzelor -Uscarea ramurilor
-Rapăn
Ditahane M45 (0,2%)
Folpan 50 WP (0,2%)
Merpan 50WP (0,2%)
Ziram 75 PU (0,2%)
6. Fructul cu
∅ de 0,5-
1cm (la
avertizare)
Molii, afide, insecte defoliatoare Sonet 100 EC (0,05%)
Ekalux S (0,075%)
-Deformarea frunzelor (Taphrina
deformans Ciuruirea micotică şi
bacteriană a frunzelor,
(Stigmina carpophilla)
Alternaria, rapăn etc.
Systhane 12,5 CE (0,04%)
Score TOP 20 WG
(0,025%)
Punch 40 EC (0,05%9
7 Fructul cu
∅ de 1,5 –
2 cm (la
avertizare)
Păduchele din San José,
molii, insecte defoliatoare etc.
Ekalux S (0,075%)
Reldan 40 EC (0,1%)
8 Fructul cu -Făinarea
(Sphaerotheca pannosa var. persicae)
Bumper 250 EC (0,03%)
Karathane LC (0,05%)
215
Ciuruirea micotică şi bacteriană a
frunzelor etc.
Folpan 50 WP (0,2%)
Merpan 50WP (0,2%)
Păduchele din San José,
molii, insecte defoliatoare etc.
Actellic 5 EC (0,2%)
Decis 2,5 EC (0,05%)
∅ de 2,5-3
cm (la
avertizare)
Acarieni Mitac EC (0,2%);
Demitan 200 CE (0,05%);
Nissorun 10 WP (0,03%)
Ciuruirea micotică şi bacteriană a
frunzelor etc.
Sumilex 50 WP (0,1%);
Rovral 50 PU (0,1%)
-Făinarea (Sphaerotheca pannosa var.
persicae)
Microthiol special (0,4%)
Saprol 190 CE (0,125%)
9 Fructul de
mărime
normală
Molia orientală Dimilin 2555 WP (0,03%)
Măsuri de igienă
culturală şi
agrotehnică
10 După
căderea
frunzelor
-Deformarea frunzelor (Taphrina
deformans); - Ciuruirea micotică şi
bacteriană a frunzelor; -Uscarea
ramurilor
Cuprozin 50 PU (0,3%)
Turdacupral 50 PU (0,5%)
Zeama bordoleză (1%)
Se asigură o
îmbăiere a pomului.
Maturarea şi recoltarea fructelor
La piersic fructele se maturează eşalonat (7-10 zile), recoltatul efectuânduse
în 2-3 reprize.
Momentul optim de recoltare se consideră atunci când fructele au ajuns la
mărimea, forma şi pigmentaţia caracteristică soiului. Recoltate înainte, piersicele
nu realizează însuşirile caracteristice soiului, iar cele cu grad de maturare avansat
se depreciază uşor.
Piersicele sunt fructe perisabile, de aceea recoltatul, ambalatul, transportul şi
valorificarea trebuie să se facă cu mare atenţie în ambalaje specifice, de capacităţi
mici, alveolare etc. Recoltatul se face manual.
Păstrarea temporară a fructelor se face în spaţii frigorifice sau cu atmosferă
controlată. Temperatura în aceste spaţii trebuie să fie de 1-2ºC, iar umiditatea
relativă de 80%. Durata de păstrare este de 2-4 săptămâni în condiţii frigorifice şi
6-8 săptămâni în condiţii de atmosferă controlată.
La sfârşitul perioadei de păstrare, se va realiza o maturare complementară
prin păstrarea acestora la temperatura de 18-20ºC timp de 1-3 zile (A. Gherghi,
1994).
216
CAPITOLUL X
CULTURA NUCULUI
Juglans regia Fam. Juglandaceae
10.1. IMPORTANŢĂ, ORIGINE ŞI ARIE DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţă
Nucul este una din cele mai valoroase specii pomicole, datorită fructelor,
lemnului şi a capacităţii de adaptare ecologică.
Miezul de nucă este un aliment complet, complex şi concentrat datorită
conţinutului în grăsimi (52-77,5%); substanţe proteice (11-25%), zaharuri (5-
24%); substanţe minerale Cu, Zn, K, Mg, P, S, Fe, Ca, etc. (1,3-2,5%), vitaminele
A, B1, B2, vitamina C (40-50mg/100 g). Valoarea energetică este de 6500-7000
cal/kg, valoarea echivalentă cu a următoarelor alimente: 1 kg pâine + 0,5 kg
carene + 0,5 kg cartofi + 0,5 kg peşte + 0,5 kg pune uscate + 1kg pere, (V. Cociu
şi colab., 1983). Miezul de nucă se consumă în stare proaspătă, dar mai ales
prelucrat în cofetării sau patiserii. Uleiul de nucă este foarte valoros fiind folosit
în industria alimentară, în pictură, în cosmetică, în industria chimică, etc.
Produsele secundare rezultate de la prelucrarea miezului sunt, de asemenea,
foarte valoroase pentru prelucrarea unor alimente sau furaje.
Nucile verzi - au un conţinut foarte ridicat de vitamina C şi sunt utilizate la
prepararea dulceţei, şi a unor băuturi alcoolice sau nealcoolice.
Lemnul de nuc este foarte apreciat în industria mobilei, în sculptură şi
artizanat.
Endocarpul – este folosit pentru obţinerea cărbunelui activ, a
linolemnurilor, a amestecurilor abrazive etc.
217
Din fructele verzi şi din frunze se obţin diferite produse farmaceutice,
folosite în tratarea unor afecţiuni (dispepsii, avitaminoze, conjuctivite, rahitism
etc.).
Nucul este şi o valoroasă plantă decorativă datorită frunzişului său bogat de
culoare verde intens sau alte nuanţe; este folosit pentru aliniamente, solitar sau în
grupuri. Umbra acestei specii este deosebit de odihnitoare şi relaxantă datorită
ionilor negativi pe care îi emană.
Originea şi aria de răspândire
Nucul este originar din Asia Centrală. Aria de origine este foarte extinsă din
Caucaz până în Iran şi Turkestan apoi în Himalaia, China de Est, Asia Mică şi
Balcani. Se mai întâlneşte încă în stare sălbatică în masive silvice în estul Turciei,
în Caucaz, Irak, Iran, Afganistan, Pakistan, India, Nepal, Tibet, China.
Nucul a fost cultivat mai întâi în China, Japonia şi India (înainte erei
creştine) apoi în Europa.
Din Europa Centrală cultura nucului s-a extins în Anglia, Portugalia, Ţările
Scandinavice, Africa de Nord, cele două Americi. O dezvoltare importantă a
căpătat această cultură în secolul XX în California.
În prezent specia Juglas Regia se cultivă în toate zonele de climat temperat
între paralelele de 10 şi 50° (Bergougnoux şi Grospiere, 1975). În unele zone
(China) cultura nucului se întâlneşte chiar la altitudinea de 800-1000 m. Printre
ţările mari producătoare de nuci se numără: China , SUA, Iran, Turcia, România,
Franţa (tabelul 25). Până în deceniul al şaselea şi al şaptelea al secolului XX –
România era între primele trei ţări mari producătoare de nuci.
Tabelul 25
Ţări mari producătoare de nuci (t)
(Buletin FAO, 1999)
Ţara 1992 1998 1999
Total d.c. 11.001.101 1.122.802 1.184.549
China 249.834 2.651.121 275.000
SUA 244.000 205.900 254.000
Iran 124.870 145.820 145.820
Turcia 115.000 120.000 120.000
România 32.880 32.493 32.493
Franţa 23.461 24.682 23.000
218
În Europa, România este ţara cu cea mai mare producţie. Dinamica
suprafeţelor şi producţiilor a fost foarte oscilantă în timp.
Multe dovezi arată că nucul este o specie cultivată încă din vechime pe
teritoriul ţării ocupând cele mai mari suprafeţe pomicole.
Suprafeţele şi producţiile au crescut până în deceniul şapte după care au
cunoscut o dinamică descendentă accentuată. În prezent, este reconsiderată cultura
acestei specii fiind deja create premizele unei relansări. Cea mai mare parte din
producţie se obţine în sectorul privat.
Tabelul 26
Principalele judeţe producătoare de nuci
Total d.c. Sector privat
Judeţul
tone % tone %
Total d.c. 34080 100 33528 100
Vrancea 3311 10,0 3296 10,1
Bacău 2161 6,5 2160 6,6
Vâlcea 1789 5,4 1789 5,5
Iaşi 1800 5,7 1780 5,5
Bihor 1795 5,4 1785 5,5
Hunedoara 1414 4,3 1408 4,3
Neamţ 1383 4,2 1361 4,1
Gorj 1305 3,9 1280 3,8
Arad 1266 3,8 1262 3,8
Ală__________turi de pomicultori, şi silvicultorii derulează programe de ameliorare a
speciei atât pentru lemn cât şi pentru fructe.
10.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
SORTIMENTUL DE SOIURI
Datorită particularităţilor sale, specia nuc, are foarte multe biotipuri. Prin
programele de ameliorare desfăşurate în Franţa, SUA, România, Ungaria,
219
Republica Moldova etc. s-au obţinut multe soiuri dar nici unul nu întruneşte toate
condiţiile cerute. Mai mult, în România au fost create peste 25 soiuri, toate selecţii
din flora cultivată dar care sunt deficitare în special la productivitate.
Sortimentul actual este alcătuit din 14 soiuri, toate româneşti, cu perioada de
recoltare în perioada septembrie-octombrie.
1. Jupâneşti – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul
este mijlociu (12 g), oval-alungit, cu endocarpul cafeniu-gălbui, 52% miez şi 62%
substanţe grase. Maturarea: IX/1-2.
2. Argeşan – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul
mijlociu (13 g), sferic, galben-cafeniu cu 51% miez şi 60% lipide. Maturare: IX/2.
3. Bratia – soi viguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul mare
(14 g), ovoidal, cu endocarpul cafeniu-deschis, 49% miez şi 64% lipide.
Maturarea: IX/2.
4. Geoagiu 65 – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger;
fructul este mare (14 g), elipsoidal, endocarpul cafeniu deschis, 50% miez şi 60%
lipide. Maturarea: IX/2.
5. Miroslava – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul
este mare (14 g), elipsoidal, 52% miez, 60% lipide. Maturarea: IX/2.
6. Muscelean – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger şi
boli; fructul este mare (14 g), rotund-alungit, 51% miez, 61% lipide. Maturarea:
IX/2.
7. Sarmis – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul
este mijlociu ovoidal (12 g), 50% miez, 68% lipide. Maturarea: IX/2.
8. Velniţa – soi semiviguros, protogin, foarte productiv, rezistent la ger şi
boli; fructul este mijlociu (13,5 g), rotund-ovoid, 50% miez, 60% lipide.
Maturarea: IX/2.
9. Germisara – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger;
fructul este mare (14 g), ovoid, cu 52% miez, 69% lipide. Maturarea: IX/2-3.
10. Mihaela – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructe
mijlocii (10 g), ovoidal-alungite, cu 49% miez. Maturarea: IX/2-3.
11. Roxana – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul
mijlociu (11 g), ovoid, endocarp semifragil, neted cu 52% miez, 63% lipide, 19%
proteine. Maturarea: IX/2-3.
12. Sibişel-44 – soi viguros, homogam, productiv, foarte rezistent la ger;
fruct eilpsoidal mare (14 g), cu 50% miez, 65% lipide. Maturarea: IX/2-3.
220
13. Novaci – soi semiviguros, relativ homogam spre protogin, foarte
productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu (11,7 g), sferic endocarp cenuşiugălbui,
cu 44% miez, 71% lipide. Maturarea: X/3.
14. Suşiţa – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul
este mijlociu (12,5 g), ovoid, cu 44% miez, 69% lipide. Maturarea: X/3.
În cultură se mai întâlnesc o serie de soiuri româneşti: De Mărculeşti,
Victoria, Sibişel precoce, De Târgu Jiu, Piteştean, Peştişani, Orăştie, Geoagiu 67,
Productiv de Geoagiu, Dumitra, De Baia de Aramă, Fălticeni 12, Valcor, Valrex,
etc., sau străine: Maytte, Franquette, Parisiene, Sorrento.
PORTALTOII NUCULUI
În România cât şi pe plan mondial sunt foarte puţini portaltoi pentru nuc
majoritatea aparţinând speciei Junglans regia. La prezentarea anterioară (13.2.1.),
adăugăm că în prezent în majoritatea ţărilor se utilizează ca portaltoi hibrizii cu
fructe de mărime mijlocie şi procent mare de răsărire (Ex. Tg. Jiu 1; secundar RM)
au afinitate bună cu toate soiurile de nuc.
Junglans nigra – este din ce în ce mai puţin folosit ca portaltoi chiar în ţări
ca SUA şi Franţa unde se folosea mult. Alături de caracteristicile prezentate
anterior, mai precizăm că Junglans nigra nu are afinitate bună cu toate soiurile de
nuc.
În unele ţări (SUA, Franţa, Iran) s-a încercat folosirea ca portaltoi a speciilor
J. sieboldiana, J. hindsii, J. cinerea etc. dar cu rezultate foarte slabe şi fără
perspectivă.
PARTICULARITĂŢI DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE
ALE NUCULUI
Sistemul radicular
Nucul dezvoltă un sistem radicular puternic atât în plan vertical (6-7m) cât
şi orizontal, situaţie în care depăşeşte de 3-4 ori raza coroanei. Dezvoltarea
sistemului radicular este influenţată de tipul de sol, vârsta pomilor şi soi.
Majoritatea soiurilor au o înrădăcinare trasantă. Marea masă a rădăcinilor se află
221
în stratul de sol cuprins între 10 şi 40 cm în şcoala de puieţi, între 15 şi 60 cm în
câmpurile de formare şi între 10 şi 50 cm la pomi maturi. În plan orizontal masa
principală a rădăcinilor se întâlneşte la 3-4 m de trunchi.
Creşterea rădăcinilor începe la 5oC şi prezintă 3 vârfuri de creştere:
decembrie-ianuarie, dacă temperatura este de 4oC, aprilie-iulie şi septembrieoctombrie.
Spre deosebire de alte specii rădăcinile pomilor vecini se întrepătrund.
Un element pozitiv în absorbţie îl reprezintă micorizele ce se formează pe
rădăcinile active.
Partea epigee
Nucul formează destul de repede un trunchi puternic, înalt de 1-2 m şi gros
de 50-60 cm diametru, acoperit la început cu un ritidom tare, neted, alb-cenuşiu,
care odată cu înaintarea în vârstă crapă longitudinal şi capătă o culoare
cenuşienegricioasă.
Coroana naturală a nucului depăşeşte ca volum toate celelalte specii
pomicole. În general aceasta este globuloasă pentru o receptare maximă a luminii
cu un diametru de 20-30 cm. Înălţimea pomilor poate ajunge la 20-25 m. Ramurile
principale sunt puternice, cilindrice, cu ritidomul alb-cenuşiu. Lăstarii sunt
viguroşi, cilindrici, cu mult ţesut medular. Nucul manifestă o mare capacitate de
lăstărire, ceea ce permite o regenerare activă după accidente climatice sau după
tăieri severe.
Ritmul de creştere a lăstarilor este lent în primii ani după plantare dar se
accentuează foarte mult în următorii ani.
În cadrul ciclului anual lăstarii nucului au un ritm rapid de creştere: cei
fertili îşi încheie creşterea în lungime odată cu apariţia florilor (în mai), iar la cei
vegetativi ritmul de creştere este maxim în luna mai şi încetează în a doua
jumătate a lunii iunie.
Mugurii
Nucul este specie unisexuat monoică la care se întâlnesc muguri vegetativi,
muguri masculi şi micşti (bifuncţionali femeli).
Mugurii vegetativi se află pe toată lungimea ramurilor anuale la pomii tineri
şi numai în treimea superioară la cei intraţi pe rod. Specific pentru nuc este
dispunerea serială a mugurilor. La noduri se întâlnesc frecvent 2 muguri dispuşi
serial, astfel pot exista: 2 muguri masculi, un mugure mascul şi unul femel sau,
uneori un mugur mascul şi unul vegetativ.
222
Din mugurii masculi, diferenţiaţi în anul anterior, se formează amenţi, iar
din cei micşti apar lăstari fertili care poartă terminal 1-3 flori unisexuat femele.
La marea majoritate a soiurilor şi hibrizilor de nuc, lăstarii fertili apar numai
din mugurii micşti cu poziţie terminală pe ramurile anuale. Pe plan mondial şi mai
recent şi în ţara noastră se selecţionează soiuri care diferenţiază lăstari fertili şi din
mugurii laterali şi care au o mare capacitate productivă.
Nucul fructifică pe ramuri anuale mijlocii. Acestea sunt creşteri anuale cu
lungimea de 10-30 cm şi grosimea de 6-10 mm. Terminal, ramura anuală prezintă
un mugur mixt, iar pe toată lungimea sa poartă 2-3 muguri masculi. În unele
cazuri se pot întâlni 1-3 muguri subterminali femeli.
Florile mascule sunt pendule, grupate câte 70-150 în amenţi. Fiecare floare
are 6-30 stamine. Înflorirea are loc de la bază spre vârful acestora când amenţii au
atins 6-10 cm, iar florile devin vizibile. Un nuc matur eliberează 5-20 miliarde
grăunciori de polen timp de 4-6 zile.
Florile femele apar la vârful lăstarilor fertili. Înfloritul are loc târziu, în luna
mai, durează 2-3 săptămâni după formarea frunzelor, de aceea florile nucului
scapă, în general, de brumele târzii. După apariţia florilor, se formează stigmatul
dublu cu lobii paraleli care ulterior se curbează progresiv până devin opuşi şi
capătă o culoare galben-rozie, fază ce corespunde receptivităţii maxime pentru
polen.
La nuc se întâlneşte frecvent fenomenul de dichogamie, (florile femele
înfloresc în momente diferite faţă de cele mascule). Soiurile de nuc la care
înfloresc mai întâi florile femele se numesc protogine, iar cele la care florile
mascule înfloresc primele sunt denumite protandre. Există şi o a treia grupă de
soiuri de nuc, la care înflorirea are loc simultan (soiuri homogame). La primele
două grupe de soiuri sunt necesari polenizatori cu aceeaşi epocă de înflorit. La
descrierea soiurilor s-a precizat pentru fiecare tipul de înflorire.
Polenizarea nucului este aproape în exclusivitate anemofilă. Vânturile slabe,
umiditatea relativă mai redusă şi temperatura de 14-18oC favorizează polenizarea
şi fecundarea. Pentru o polenizare bună rândurile se vor orienta perpendicular pe
direcţia vântului dominant, iar distanţa dintre soiul de bază şi cel polenizator să fie
de 80-100 m.
Fructul nucului este un “fruct fals”, deoarece acesta provine din ovar şi din
unele componente ale periantului. Acesta poate fi considerat o pseudodrupă
223
dehiscentă, deoarece la maturitate epicarpul şi mezocarpul crapă lăsând liberă
sămânţa protejată de un endocarp sclerenchimatos (coaja).
Sunt considerate valoroase soiurile cu fructul mare (peste 10 g), de formă
regulată, cu endocarpul neted, de grosime medie, colorat în galben-pal, cu valvele
bine sudate, cu peste 50% miez plăcut la gust.
Ciclul anual - Nucul are o perioadă de repaus lungă, porneşte în vegetaţie
primăvara târziu (aprilie) când temperatura medie zilincă devine constantă peste
10oC. Frunzele cad relativ timpuriu (octombrie).
Intrarea pe rod - Nucul pe rădăcini proprii (nealtoit) fructifică la 10-12 ani
de la plantare şi produce economic începând cu anul 14-15. Altoit pe nuc comun
începe fructificarea la 6-8 ani iar pe nuc negru la 5-6 ani. Nucul nu prezintă,
genetic, periodicitate de rodire.
Potenţialul productiv al nucului este destul de scăzut la majoritatea soiurilor
(2-3,5 t/ha) ceea ce corespunde la 10-40 kg fructe/pom.
În ultimele decenii au fost create soiuri în special în Asia (Iran, China) la
care producţiile au ajuns la 6-8 t/ha.
Longevitatea - Nucul este una din cele mai longevive specii pomicole.
Durata economică a unei plantaţii durează 50-60 ani, dar frecvent nucul trăieşte
peste 100 ani. Când este altoit pe nuc negru, durata de viaţă se reduce foarte mult,
la numai 20-30 ani.
CERINŢELE FAŢĂ DE FACTORII ECOLOGICI
Cerinţele faţă de lumină ale nucului sunt mari, de aceea, se coportă foarte
bine ca pom solitar sau la distanţe mari de plantare; coroanele pomilor vecini nu
se întrepătrund. Când lumina este insuficientă apare fenomenul de elagare, adică
tulpinile cresc foarte înalte, ramurile de schelet se alungesc şi se degarnisesc,
fructificând numai la periferia coroanei. De asemenea, creşterile ramurilor de rod
sunt reduse, diferenţierea mugurilor femeli deficitară, iar producţiile sunt mici.
Cerinţele nucului faţă de lumină sunt satisfăcute în zonele în care durata
insolaţiei este 800-1000 ore în perioada 20-VI-15-IX şi, respectiv, 1100-1800 ore
în perioada 30-IV-10-X- (I. Godeanu, 1975).
Majoritatea zonelor pomicole ale României satisfac aceste cerinţe cu
condiţia ca nucul să fie plantat pe expoziţii sudice, sud-vestice sau sud-estice. În
224
zonele sudice, de şes, cu exces de căldură nucul se poate planta chiar pe versanţi
nord-vestici, estici sau chiar nordici.
O mare importanţă o au distanţele de plantare.
Cerinţele faţă de căldură ale nucului sunt mari. Această specie creşte şi
rodeşte bine în zonele cu temperatura medie anuală de 9-10,5oC, cu ierni blânde şi
veri călduroase.
În perioada repausului profund pomii suportă temperaturi de -25oC ..-30oC.
La -36oC pomii tineri şi ramurile de 3-4 ani sunt distruse în întregime.
Amplitudinile mari de temperatură de la sfârşitul perioadei de vegetaţie şi mai ales
cele din primăvară provoacă mari pierderi nucului.
Sensibilitatea maximă la temperaturi scăzute se înregistrează în perioada
înfloritului şi a legatului fructelor. Astfel, amenţii şi mai ales stigmatele sunt
distruse la -1oC, fructele nou formate la -2oC, iar la -3oC frunzele şi lăstarii.
Temperaturile ridicate (peste 35oC), din timpul verii, corelate cu seceta
prelungită sunt foarte dăunătoare culturii nucului.
Pragul biologic al nucului este de 10oC, iar necesarul de zile cu optim
caloric (18-20oC) este de 110-145.
Cerinţele faţă de apă. Nucul are pretenţii relativ mari faţă de apă datorită
sistemului radicular trasant şi a procesului de evapotranspiraţie mare. Cele mai
nefavorabile sunt situaţiile extreme, de exces sau lipsă prelungită de umiditate.
Specia reuşeşte bine în zone cu 550-600 mm precipitaţii anuale dar şi în zone cu
900-1000 mm (ex. Baia Mare, Gorj etc), şi 60-80% umiditate relativă. În zonele
cu precipitaţii puţine cultura nucului reuşeşte numai în condiţii de irigare.
Umiditatea relativă ridicată favorizează atacul bolilor criptogamice. Necesarul
maxim de apă se înregistrează în prima parte a perioadei de vegetaţie şi în special
în timpul creşterii intense a lăstarilor (mai-iunie). Excesul de umiditate din timpul
maturării fructelor are influenţe negative asupra calităţii fructelor.
De asemenea, excesul de apă din sol conduce la asfixierea rădăcinilor în 3-4
zile.
Cerinţele faţă de sol. Deşi mult timp s-a considerat că nucul ar fi o specie
cu pretenţii mici faţă de sol, precizăm că rezultatele bune se obţin numai pe soluri
225
fertile, profunde, permeabile pentru apă şi aer, cu textură uşoară sau mijlocie cu
subsol profund, pH slab acid (6,0-7,0) şi pânza de apă freatică la minim 2,5-3 m.
Dacă terenul este amenajat nucul se poate planta, chiar pe soluri frământate,
cu pantă mare, chiar parţial erodate.
În condiţii de irigare şi fertilizare corespunzătoare, nucul se poate cultiva cu
eficienţă şi pe nisipuri.
Se evită plantarea nucului pe soluri grele, umede şi reci, de asemenea, pe
solurile scheletice (regosolurile, grohotişuri etc).
10.3. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Producerea materialului săditor
Producerea portaltoilor la nuc se face pe cale generativă. În vederea
înfiinţării plantaţiilor se va folosi numai nuc altoit. Există mai multe metode de
altoire, care deşi au încă un randament scăzut, permit înmulţirea soiurilor
valoroase.
Scoaterea puieţilor de nuc din şcoala de pieţi se va face cu rădăcinile cât mai
intacte, deoarece au o putere de refacere greoaie.
În ţara noastră se mai practică producerea pomilor direct din sămânţă în
special a soiurilor valoroase. Se pot înmulţi soiurile care corespund obiectivelor
de ameliorare.
Câmpul I se poate realiza prin semănare direct, toamna, sau cu puieţi
obţinuţi la ghivece sau cu puieţi produşi în şcoala de puieţi.
Plantarea se face la distanţele de: 1 : 0,40 m sau 1 : 0,50 m.
Producerea nucului altoit. – Datorită unor particularităţi morfologice şi
fiziologice la nuc există greutăţi la altoire (mărimea măduvei, fluxul mare al sevei
în timpul altoirii, care îngreunează sudura, grosimea şi tăria fibrelor liberolemnoase,
oxidarea rapidă a ţesuturilor etc).
Altoirile în câmp nu dau rezultate satisfăcătoare aceasta depinzând mult de
evoluţia temperaturii şi a umidităţii relative.
Ca metodă de altoire se folosesc: altoirea în oculaţie, cu ferestruică, în
fluier, cu rumară detaşată în despicătură etc. O metodă care a dat rezultate bune
este cea în oculaţie cu scutişor (chip budding).
226
Momentul altoirii este când portaltoiul se află în faza de umflare a mugurilor
iar temperatura în timpul altoirii şi calusării este constantă şi peste 18ºC (Lefter şi
colab., 1988).
Pe plan mondial şi mai nou la noi în ţară se utilizează cu succes altoirea la
masă a nucului. Aceasta se realizează cu maşini de altoit care efectuiază tăieturi în
“scăriţă” sau în omega. Înainte de altoire puieţii şi ramurile altoi se stratifică iar
după altoire se preforţează în camere speciale la temperatura de 27-28ºC şi 80-
90% umiditate relativă timp de 10-14 zile. Imediat după altoire zona se
parafinează. După prindere materialul astfel obţinut se va planta în câmp atunci
când condiţiile climatice o permit. Atât puieţii cât şi ramurile altoi trebuie să aibă
originea cunoscută şi să fie libere de boli şi dăunători.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiei
Înfiinţarea plantaţiilor – se face cu materialul altoit şi numai accidental cu
pomi pe rădăcini proprii. Se pot înfiinţa plantaţii pure (specializate) dar şi asociat
cu alte specii pomicole de vigoare redusă şi precocitate de rodire (gutui, vişin,
cais, piersic, coacăz, agriş etc).
Plantarea nucului se va face în sistem clasic (10-12 m / 10-12 m) sau
semiintensiv (8/6) m în funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului. Astfel,
soiurile viguroase cu fructificare terminală altoite pe Juglans regia se vor planta la
distanţe mai mari comparativ cu soiurile cu fructificare laterală altoite pe Juglans
nigra sau chiar Juglans regia. Întrucât nucul suportă greu stratificarea şi
transplantarea se recomandă plantarea din toamnă sau primăvara devreme direct
din pepinieră. Fasonarea rădăcinilor va fi foarte sumară iar mocirlirea foarte bună.
Într-o parcelă se vor planta 2-3 soiuri în benzi de maxim 6-8 rânduri.
Formarea şi întreţinerea coroanelor
Nucul poate fi condus sub formă de vas ameliorat, vas întârziat aplatizat şi
piramidă neetajată întreruptă cu 4-5 şarpante.
După plantare, varga se scurtează la 1,7-1,8 m (înălţime necesară pentru
formarea unui trunchi de 100-120 cm şi a unui număr de 2-3 şarpante distanţate la
35-40 cm). Odată cu scurtarea vergii, se orbesc 3-4 muguri principali situaţi spre
vârful acesteia pentru a forma şarpantele superioare din muguri stipelari, cu
unghiuri de ramificare mai mari. În anul II de la plantare se aleg 2-3 ramuri
227
anuale, necesare pentru a forma şarpantele (distanţate pe ax la 15-30 cm) care se
scurtează la 80-90 cm pentru a favoriza ramificarea lor.
Celelalte ramuri se suprimă. În primăvara anului III pe fiecare şarpantă se
lasă câte o subşarpantă situată la 60-80 cm de la baza ei, iar prelungirea anuală a
şarpantelor se scurtează tot la 60-80 cm de la bază în vederea obţinerii
subşarpantei următoare.
Tăierile de fructificare au în vedere eliminarea zonelor degarnisite,
reîntinerirea semischeletului şi a ramurilor de rod, menţinerea coroanei la volumul
proiectat. Şarpantele şi subşarpantele se vor scurta la lemn de 4-6 ani
semischeletul se răreşte, se reduce, sau se elimină dacă este degarnisit, lung,
subţire, debil. Pentru a se evita unele uscări, reducţia şi scurtarea ramurilor se face
întotdeauna în cepi de 15-20 cm, deasupra ramurii de înlocuire sau a unei ramuri
lacome. La pomii puternic degarnisiţi se vor efectua tăieri de regenerare a
scheletului şi a ramurilor de rod. De regulă, nucul se regenerează uşor în urma
accedentelor climatice sau a tăierilor.
Tăierile se vor executa primăvara, în faza de umflare a mugurilor când
calusarea rănilor se face mai repede şi mai complet. Rănile mai mari de 4-5 cm se
vor netezi şi se vor acoperi cu substanţe cicatrizante sau vopsea. Prin tăieri, se va
avea în vedere o bună iluminare a coroanei.
Întreţinerea solului - Distanţele mari de plantare şi creşterea lentă a
pomilor în tinereţe permit înfiinţarea culturilor intercalate. În această situaţie se
va fertiliza şi iriga suplimentar mai ales în lunile iulie şi august când consumul
nucului este maxim. Se pot cultiva plante leguminoase sau alte specii pomicole
precoce şi de vigoare mică. Odată cu intrarea pe rod solul se poate întreţine ca
ogor lucrat pe rândul de pomi şi înierbat printre rânduri. O atenţie deosebită se va
acorda adâncimii de lucru a solului care nu trebuie să depăşească 15-16 cm în
perioada de repaus sau 10-12 cm în perioada de vegetaţie. Pe terenurile în pantă,
în zonele cu suficiente precipitaţii, pentru a preveni eroziunea, terenului dintre
rânduri se înierbează, iar iarba se coseşte repetat şi se foloseşte ca mulci.
Fertilizarea plantaţiilor – de nuc este necesară atât în tinereţe când pomii
au o creştere slabă cât şi după intrarea pe rod datorită consumurilor mari. În
perioada de tinereţe se vor aplica în special îngrăşăminte cu azot pentru stimularea
228
creşterilor (100-300 g/pom), dacă s-a făcut o fertilizare corectă la înfiinţare.
Îngrăşămintele se vor aplica sub coroană.
După intrarea pe rod se vor aplica 100-120 kg/ha azot în trei reprize: înainte
de pornirea în vegetaţie (martie-aprilie), după legarea fructelor şi în timpul
creşterii intense a fructelor. Se vor aplica 60-80 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu,
aplicate toamna, precum şi unele microelemente indispensabile nucului (Ca, Bo,
Zn, Mg).
Odată la 3-4 ani se recomandă fertilizarea cu 40-50 t/ha gunoi de grajd
situaţie în care nu se va mai fertiliza mineral.
Irigarea plantaţiilor este o secvenţă tehnologică deosebit de importantă
pentru reuşita culturii nucului mai ales în zonele cu precipitaţii sub 500 mm din
care 100 mm în luna mai. La pomii tineri se aplică 1-2 udări cu 700-800 m3 apă/ha
astfel încât apa să umecteze solul din zona majorităţii rădăcinilor.
Ca metode de irigare se poate folosi: irigarea prin picurare, prin brazde, prin
aspersiune cu microjet sub coroană, etc. Este bine să se evite udarea în exces a
părţii epigee având în vedere sensibilitatea acesteia la unele boli.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Faţă de alte specii pomicole, nucul
este atacat de mai puţine boli şi dăunători. Cele mai periculoase boli sunt:
antracnoza (Gnomonia juglandis), care produce brunificarea frunzelor, a fructelor
şi chiar a lăstarilor; arsura bacteriană (Xanthomonas juglandis), care atacă lăstarii,
frunzele, florile, fructele şi ramurile tinere.
Dintre dăunători, pagubele cele mai mari le produce viermele nucilor
(Carpocapsa amplona), păduchii ţestoşi (Eulecanium corni), păduchi de frunze
(Callaphis juglandis, Cromophis juglandicola), omizile şi insectele defoliatoare
(Operophtera brumata, Hibernia defoliaria, Cetonia aurata, Hyphantria cunea,),
insectele xilofage (Zeuzera sp. şi Cossus sp.), acarienii (Aceria trestiata).
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se aplică un număr de 6-7
tratamente în perioada de repaus şi vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare pe
baza datelor furnizate de staţiile de prognoză.
229
Maturarea şi recoltarea nucilor
Recoltarea nucilor se face când mezocarpul lor (coaja verde) prezintă
crăpături de 10-15 mm şi fructele încep să cadă din pom.
Pentru a stabili momentul optim de recoltare se iau periodic cca 100 nuci şi
se ţin în apă 12-24 ore. Dacă la 80-90% din fructe decojirea se face uşor, poate să
se efectueze recoltarea lor.
Aceasta se face prin scuturare, cu ajutorul unei prăjini prevăzute cu cârlige.
Operaţia se execută de obicei în două reprize, pentru a avea o maturare mai
uniformă a fructelor.
După detaşarea de pe pom, nucile se separă în două grupe: cu mezocarp şi
fără mezocarp. Pentru a înlătura mezocarpul, nucile se aşază în lădiţe şi se
introduc în bazine cu apă la temperatura 15-18oC timp de 12-24 ore.
După îndepărtarea mezocarpului, nucile se spală pentru a îndepărta resturile
care ar putea produce pătarea lor, iar apoi se usucă în curent de aer cald, la
temperatura de 40-45oC, cu o viteză de 2-3 m/s. Uscarea se poate face şi în poduri
sau în camere, pe rafturi. Periodic nucile sunt amestecate pentru grăbirea uscării.
Pentru obţinerea unui produs cât mai atrăgător, nucile la care sudura
carpelară este bună şi locul de inserţie a pedunculului bine astupat se pot înălbi.
(V. Cociu şi colab., 1983). Această operaţie se execută în instalaţii speciale prin
tratarea lor cu amestecul a două soluţii de bază:
- prima soluţie se prepară din 5,8 kg hipoclorit de calciu şi 1,36 kg carbonat
de sodiu cristalizat, care se solubilizează în 100 l apă:
- soluţia a doua se prepară din 125 cm3 acid sulfuric concentrat care se
amestecă cu 100 litri apă.
Cele două soluţii se amestecă înainte de a fi utilizate în următoarele
proporţii: 15 părţi soluţie I şi o parte soluţia a II-a, durata tratamentului fiind 2-4
minute (G. Grădinariu, 1992).
Păstrarea nucilor în coajă se face la temperatura de 0...+3°C, la umiditatea
relativă a aerului de 75%. Nucile pot fi ambalate în saci, lăzi sau pot fi întinse întrun
strat de 15-22 cm grosime.
230
CAPITOLUL XI
CULTURA CĂPŞUNULUI
Fragaria grandiflora Ehrh Fam. Rosaceae
Subfam. Rosideae
11.1. IMPORTANŢĂ, ORIGINE ŞI ARIA DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţa
Primele fructe proaspete care apar în ţara noastră sunt căpşunile, de aceea,
dar şi datorită calităţii şi compoziţiei lor sunt foarte apreciate de toţi consumatorii.
Soiurile remontante dau mai multe recolte pe parcursul verii până în toamnă.
Fructele conţin: 6,7-13,9% substanţă uscată totală, 5-12% zaharuri, 0,6-1,6%
acizi, 40-106% vitamina C, 0,94-1,74% săruri minerale, 0,1-0,51% proteine,
vitaminele A,B1,B2,PP, acid pantotenic etc.
Căpşunele se consumă în stare proaspătă cât şi industrializate sub diferite
forme: sucuri, dulceţuri, gemuri etc. Prin conţinutul ridicat de mangan şi vitamine
în special din grupa B, fructele au un rol important în buna funcţionare a
sistemului nervos, în anemie etc.
Căpşunul este una din cele mai rentabile specii pomicole, dacă întruneşte
condiţiile tehnologice şi ecologice. Producţia la soiurile nou create pe plan
mondial poate ajunge la 40-50 t/ha. Productivitatea, plasticitatea ecologică,
calitatea fructelor, rezistenţa la boli şi tehnologia relativ simplă, au făcut ca
această specie să capete o extindere deosebită.
Ameliorarea şi crearea de soiuri este uşurată datorită multor resurse de gene
de care dispune genul Fragaria.
231
Originea şi aria de răspândire
Majoritatea soiurilor de căpşun provin din speciile americane (Fragaria
virginiana, F. chiloensis şi F. grandiflora); din speciile europene de fragi (F. vesca
L.) şi de căpşun (F. elatior sin moschata) s-au obţinut soiuri cu o valoare mult mai
scăzută. Deci, originea acestor specii este americană şi europeană.
În prezent, datorită calităţilor prezentate, căpşunul este răspândit şi se
cultivă pe tot globul, datorită şi multiplelor posibilităţi de cultivare.
Producţia mondială de căpşuni este în continuă creştere, situându-se în anul
2000 la cca. 3 mil tone, din care peste 1.200.000 t se obţin în Europa, urmată de
America de Nord, Asia, America Centrală etc. (tabelul 27)
Tabelul 27.
Producţia de căpşun la nivel mondial (t)
(Buletin FAO 2000)
Continentul 1997 1998 1999
Total d.c. 2683365 2701470 2796011
Europa 1155935 1131434 1207215
America de Nord 765825 794200 813300
Asia 518394 526961 526701
America Centrală 99398 111000 111000
America de Sud 63039 63365 63365
Africa 60774 54510 54430
În România cultura căpşunului se întâlneşte aproape în toate zonele, dar
producţia comercială este concentrată în câteva zone de maximă favorabilitate:
Satu Mare, Botoşani, Suceava, Vâlcea, Ilfov, Dolj, Olt, Constanţa, Galaţi, Brăila,
Ialomiţa.
Producţia de căpşuni din ţara noastră până în anul 2000 a fost într-o
continuă scădere. Ultimele date arată că după anul 2000 tendinţa este de revigoare
a culturii căpşunului. Astfel, dacă în anul 1989 în ţara noastră s-au obţinut peste
30000 t căpşuni, în anul 1999 producţia a fost de cca. 14000 t, ceea ce reprezintă o
scădere la mai puţin de jumătate. (tabelul 28).
232
Tabelul 28.
Producţia de căpşun din principalele judeţe cultivatoare (t)
(Anuarul statistic al României)
1998
Judeţul 1991 1996
Total d.c. Sector privat
Total d.c. 22500 28400 13499 13029
Satu Mare 9648 8665 9474 9353
Giurgiu 380 927 1082 1079
Arad 440 472 696 678
Vâlcea 545 328 609 307
Gorj 428 280 285 285
Suceava 282 200 285 285
Ilfov 129 50 162 162
După cum se constată din tabelul 28. aproape întreaga producţie se obţine în
sectorul particular, acesta fiind cel ce va relansa această cultură.
11.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
SORTIMENTUL DE SOIURI
Deşi există o mare diversitate genetică în cadrul genului Fragaria, numărul
de soiuri la nivel mondial este relativ scăzut, aceasta deoarece prin metodele
clasice de ameliorare apare o depresie de consangvinizare, iar metodele noi încă
nu au dat rezultate spectaculoase. În consecinţă, sortimentul este destul de
restrâns, iar soiurile vechi rezistă încă în cultură. Ciclul de viaţă scurt al
căpşunului nu conduce obligatoriu la obţinerea facilă de noi soiuri.
Sortimentul actual aprobat pentru România cuprinde 13 soiuri.
Aceste soiuri asigură un consum de fructe proaspete o perioadă de 30-40
zile, din ultima decadă a lunii mai, până la sfârşitul lunii iulie.
233
Pentru cultura anuală şi cultura în spaţii protejate sunt preferate soiurile cu
maturarea grupată a fructelor (Pocahontas, Red Gauntlet, Gorella, Coral etc).
După direcţiile de valorificare a fructelor soiurile pot fi:
- pentru consum în stare proaspătă, toate soiurile;
- pentru congelare: Senga Sengana, Gorella, Pocahontas etc.;
- pentru suc, sirop, dulceaţă, gem: Coral, Gorella, Senga Sengana,
Pocahontas, Red Gauntlet.
Soiuri neremontante
1. Premial, (Timpurii de Piteşti) - soi românesc, obţinut prin selecţie dintro
populaţie hibridă americană (1989), timpuriu, rezistă la ger, brume, boli,
productiv (18 t/ha); planta creşte sub formă de tufă semiviguroasă, răsfirată.
Florile înfloresc simultan cu celelalte soiuri din sortiment; fructele sunt mijlocii
(8-9g), sfero-conice, colorate uniform în roşu-aprins, lucioase, pulpa este roşie cu
striaţiuni mai deschise în zona centrală, consistentă, suculentă, plăcută la gust.
Maturarea: V/4-VI/1.
2. Sunrise (Răsărit de soare) - soi american, rezistent la ger şi secetă,
mediu productiv (10-12 t/ha); planta este foarte viguroasă, semierectă, cu frunze
mari rotunde, fructele sunt mijlocii, conice, uşor alungite spre caliciu, roşii
strălucitoare; pulpa este roşie la periferie şi albicioasă în zona centrală,
consistentă, intens aromată, bună la gust. Maturarea: VI/1-2.
3. Coral - soi românesc (1992), mediu productiv (10-15 t/ha), rezistent la
ger şi făinare, sensibil la pătarea albă a frunzelor; planta este viguroasă, formează
tufe sferic-alungite, cu forme erecte; fructele sunt mijlocii ca mărime, conicalungite,
roşii-aprins, lucioase, pulpa este roşie, fermă cu gust dulce-acidulat,
aromată. Maturarea: VI/1-3.
4. Real - soi românesc, (1998), rezistent la ger, sensibil la Mycosphaerella.
Planta este viguroasă, cu înflorire tardivă; fructul este mare (14-15 g), conic, de
culoare roşie, uniformă, lucioasă; pulpa este uniform colorată în roşu sau
roşuportocaliu,
gustul dulce-acidulat, fără aromă intensă. Producţia: 19-29 t/ha;
Maturarea: VI/1.
5. Aiko - soi american, productiv (18-22 t/ha); Planta este semiviguroasă,
laxă, produce stoloni viguroşi. Are tendinţa de a fructifica de două ori pe parcursul
unei perioade de vegetaţie. Este rezistent la boli. Fructele de mărime medie spre
234
mare (10-12 g), sunt conice, roşii, aspectuoase; pulpa este fermă, bună la gust.
Maturarea: VI/2-3.
6. Gorella - soi olandez, productiv, rezistent la boli, dar sensibil la
Rizoctonia şi Verticillium. Planta este viguroasă, cu port dresat, formează un
număr moderat de stoloni. Fructele sunt de mărime medie (10-19 g), neuniforme,
conic-alungite, cu suprafaţa uşor vălurată, roşii, lucioase; pulpa este roşie, uniform
colorată, consistentă, mediu aromată, bună pentru masă, industrializare şi
congelare. Maturarea: VI/1.
7. Magic - soi românesc (1998), cu tufa globuloasă mijlociu de viguroasă şi
densă, rezistent la temperaturi scăzute şi chiar la secetă. Faţă de boli are o
rezistenţă superioară soiului Gorella. Formează un număr mijlociu de stoloni.
Fructul este conic, mijlociu spre mare (14-15 g), roşu uniform, lucios,
desprinderea de caliciu groaie. Pulpa este uniform colorată în roşu, este fermă şi
rezistentă la transport, bună pentru masă. Producţia: 16-25 t/ha. Maturitatea:
VI/1-2.
8. Pocahontas - soi american, productiv (20 t/ha), rezistent la ger, secetă, şi
principalele boli, sensibil la pătarea roşie a frunzelor. Planta este viguroasă,
răsfirată, formează numeroşi stoloni. Fructul este mare (14-16 g), conic, alungit
spre caliciu, roşu-închis, lucios. Pulpa este roşie, uniform colorată, fermă,
suculentă, slab aromată, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: VI/2.
9. Red Gauntlet - soi american, cu mare plasticitate ecologică, rezistent la
ger, secetă şi făinare, foarte productiv (25 t/ha), cu caracter de remontanţă. Planta
este semiviguroasă, produce stoloni mulţi. Fructul este mijlociu (10-12 g), scurtconic,
uşor turtit lateral şi costat, roşu închis. Pulpa colorată în roşu intens către
exterior şi mai deschis spre interior, fermă, mediu suculentă, aromată, bună la gust
dar şi la industrializare. Maturarea: VI/2-3.
10. Răzvan - soi românesc (1998), cu tufa semiviguroasă, globulosaplatizată,
de densitate medie, formează mulţi stoloni, rezistent la temperaturi
scăzute, sensibil la secetă dar mai rezistent la boli decât soiul martor Red
Gaunthlet. Fructul este mijlociu ca mărime (10-12 g), conic, de culoare roşie,
lucios, desprinderea de caliciu se face uşor. Pulpa este roşie, uniformă, fermă,
rezistentă la transport. Producţia mare 30-37 t/ha. Maturarea: VI/2-3.
11. Benton - soi american (1992), productiv (25-30 t/ha), mediu rezistent la
principalele boli ale căpşunului, rezistent la ger. Planta este viguroasă, erectă.
Fructele sunt mari, roşii-intens, cu luciu, de calitate superioară.Maturarea: VI/2-3.
235
12. Sătmărean - soi românesc (1998). Planta este de vigoare medie, tufa
globulos-aplatizată şi densă. Este rezistent la temperaturi scăzute, mediu rezistent
la secetă şi la atacul bolilor specifice. Fructul este mijlociu ca mărime (10-11 g)
globulos, roşu-închis, fără luciu, se desprinde uşor de caliciu. Pulpa are o
fermitate mijlocie, uniform colorată în roşu închis. Producţia 20-30 t. Destinaţia:
în principal pentru industrializare. Maturarea: VI/4.
13. Senga Sengana - soi german, productiv (25-30 t/ha), rezistent lager,
secetă, făinare şi sensibil la Mycosphaerella. Are o mare plasticitate ecologică.
Planta este viguroasă, are port dresat, frunziş bogat, formează stoloni puţini şi
scurţi. Fructul este mijlociu spre mare (10-12 g), scurt-conic, roşu închis, cu pulpa
consistentă, colorată roşu-intens, acidulată, puternic aromată, bună pentru masă şi
industrializare. Maturarea: VI/2-3.
Soiuri remontante
14. Profunzion - soi francez, viguros, formează mulţi stoloni; fructele sunt
mijlocii ca mărime, globuloase, scurt-conice, roşii cu pulpa semiconsistentă, roză
spre periferie şi albă în centru, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea
fructelor începe la sfârşitul lunii mai.
15. Red Rich - soi american, semiviguros, cu fructe de mărime mijlocie,
sfero-conice, roşii-închis, cu pulpa roşie, fermă, consistentă, bună pentru
industrializare. Maturarea este tardivă, prima recoltă se realizează la sfârşitul lunii
iunie.
PARTICULARITĂŢILE DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE
ALE CĂPŞUNULUI
Partea hipogee, a căpşunului este reprezentată de o porţiune de tulpină
scurtă (rizom de 0,5-2 cm) care formează în partea inferioară o rădăcină iar în
partea superioară o rozetă de frunze. Sistemul radicular este superficial, alcătuit
dintr-un număr mare de rădăcini fibroase. Majoritatea se întâlnesc în stratul de sol
de 10-15 m, dar unele pot ajunge la adâncimea de 40-50 cm. După 3-4 ani de
fructificare a plantei rădăcinile profunde încep să se usuce iar cele de la suprafaţa
solului se ramifică dar sunt supuse stresului hidric şi nu au capacitatea de a
aproviziona planta cu hrană şi apă, producându-se un dezechilibru între partea
236
hipogee şi cea epigee cu implicaţii negative asupra producţiei. De aceea, o cultură
de căpşun nu poate fi rentabilă mai mult de 4-5 ani.
Partea epigee este alcătuită din ultimele ramificaţii ale rizomului, precum şi
din lăstarii scurţi (1-2 cm), din frunze şi din stoloni.
Frunzele căpşunului sunt trifoliate şi lung peţiolate. Acestea se formează
succesiv, trăiesc 60-70 zile şi apoi se usucă eşalonat dând impresia de plantă,
verde perpetuum. Frunzele formate spre toamnă au peţiolii mai scurţi şi rămân
verzi până primăvara dacă nu îngheaţă
Stolonii reprezintă organe de înmulţire ale căpşunului şi sunt formaţi din
filamente prevăzute cu noduri de unde vor lua naştere frunze iar pe filamente se
vor forma rădăcini, moment în care devin plante de sine stătătoare şi se pot separa
de planta mamă. Numărul de stoloni formaţi este o caracteristică de soi şi variază
de la 8 la 25.
Diferenţierea mugurilor de rod începe în cursul lunii iulie.
Florile sunt de tip rozaceu şi sunt grupate în inflorescenţe, 2-5 la începutul
fructificării şi 5-10 în anii 2-3. Într-o inflorescenţă sunt în medie 8-10 flori, care se
deschid şi leagă în serii de la baza inflorescenţei spre vârf.
Primele flori formează fructe mari iar ultimele foarte mici sau chiar nu
leagă. Fiecare floare rămâne deschisă 3-4 zile, iar perioada de înflorire durează
21-55 zile în funcţie de soi. Majoritatea soiurilor de căpşun sunt autofertile şi
formează flori hermafrodite. Polenizarea este entomofilă (albine, furnici etc.) rar
anemofilă.
Sortimentul cuprinde şi soiuri cu flori unisexuat femele care necesită
obligatoriu polenizatori. Acestea se folosesc mai ales în activitatea de ameliorare.
Fructele căpşunului sunt nucule (poliachene), diseminate în pulpa fructului
fals (cărnos) provenit din îngroşarea receptaculului florii.
După specificul fructificării, soiurile de căpşun se împart în:
- soiuri cu o recoltă pe an (mai-iulie)-majoritatea soiurilor
- soiuri remontante, fructifică practic din mai până în octombrie, dar cu
două maxime (mai-iunie şi septembrie). Sunt puţine astfel de soiuri şi prezintă
importanţă doar pentru grădinile mici.
Ciclul anual. Căpşunul porneşte în vegetaţie primăvara foarte devreme.
Întâi apar frunzele şi apoi florile. Perioada de la dezmugurit şi până la apariţia
237
primei flori este de 26-40 zile iar de la înflorit la maturarea primelor fructe de 40-
53 zile.
Potenţialul productiv al căpşunului este ridicat fiind în medie de 10-12
t/ha, dar sunt soiuri nou create cu un potenţial productiv de 20-30 tone. În spaţii
protejate aceste producţii se pot chiar dubla.
CERINŢELE CĂPŞUNULUI FAŢĂ DE FACTORII
ECOLOGICI
Temperatura. Căpşunul are cerinţe moderate faţă de acest factor, deoarece
sub stratul de zăpadă este protejat. În lipsa zăpezii şi în condiţiile unei temperaturi
sub –18oC o mare parte din plante (40-60%) degeră. Sistemul radicular rezistă
doar până la –8oC.
În timpul perioadei de vegetaţie căpşunul necesită 800-1000oC. Primăvara,
porneşte în vegetaţie când temperatura medie a aerului depăşeşte 5oC. Florile
încep să se deschidă mai târziu, după parcurgerea unei perioade de 8-10 zile
consecutive cu temperaturi medii de 14-18oC. Temperaturile de peste 35oC
stânjenesc desfăşurarea proceselor metabolice, diferenţierea şi fructificarea.
Necesarul de frig al căpşunului este satisfăcut dacă timp de o lună
temperaturile medii zilnice sunt sub 5oC.
Apa este un factor limitativ în cultura căpşunului. Aceasta datorită
sistemului radicular superficial şi al originii sale din zone umede. Cultura
căpşunului poate fi rentabilă în zone cu 600-900 mm precipitaţii anuale, bine
repartizate. Perioadele critice pentru apă sunt: înfloritul, legarea fructelor şi
diferenţierea mugurilor de rod.
În condiţii de umiditate insuficientă, durata înfloritului se reduce, o parte din
flori avortează, fructele nu realizează mărimea şi însuşirile calitative specifice
soiului.
Excesul de umiditate, mai ales din perioada de maturare şi recoltare a
fructelor produce multe pagube prin favorizarea atacului de boli (Botrytis cinerea)
şi a recoltării greoaie. Totodată, calitatea fructelor, în aceste condiţii, este mai
deficitară.
Lumina. Faţă de acest factor, căpşunul are cerinţe moderate, suportând
chiar semiumbra. Totuşi, rezultatele cele mai bune se obţin atunci când plantele
238
primesc lumina solară direct, fructele având calităţi superioare. De asemenea,
lumina favorizează diferenţierea mugurilor şi dezvoltarea stolonilor. În condiţii de
semiumbră, producţia este mai mică, fructele au o calitate mai slabă şi sunt mai
sensibile la boli.
Solul. Potenţialul productiv ridicat şi sistemul radicular superficial
recomandă pentru căpşun soluri fertile, uşoare, bine drenate, cu un pH slab acid
sau neutru (5,5-7), cu apa freatică la minim 1 m şi conţinutul în calciu activ sub
75%.
Sunt recomandate solurile aluvionare, cernoziomuri cenuşii sau chiar brun
roşcate dacă se asigură o fertilizare echilibrată. În condiţii de irigare se obţin
rezultate bune şi pe solurile nisipoase din sud şi sud-vestul ţării. De asemenea, se
recomandă solurile bine expuse, care se zvântă şi se încălzesc mai repede după
ploi.
Vor fi evitate de la plantare solurile argiloase, grele, umede reci, sărăturate,
mlăştinoase.
11.3. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Specificul producerii materialului săditor (stolonilor)
Căpşunul se înmulţeşte pe cale vegetativă prin stoloni. Materialul săditor se
produce numai din verigi superioare prin culturi de ţesuturi “in vitro” după
următoarea schemă (fig.2).
Fig. 2.
Producerea stolonilor LTV
Plantaţii de
producţie
Selecţie clonală
Autenticitate; soiuri
productive şi calitatea
superioară
Înmulţire
“in vitro”
Eliberare de virusuri şi de alţi
agenţi patogeni
Complex de
înmulţire prin
meristeme Micropropagare
“in vitro”
Obţinerea în vitro de plante
iniţiale
239
Aclimatizare
Trecerea în vitro şi
aclimatizarea pl. iniţiale.
Testare virologică.
Izolator
Înmulţirea plantelor
iniţiale (PL)
Obţinerea plantelor superelită
(B.S.E.)
Câmp superelită
(unitate specializată)
Înmulţirea plantelor
(baza superelită)
Obţinerea plantelor
superelită (SS)
Câmp elită
(forme de prod. ant.)
Înmulţirea plantelor
superelită (SS)
Obţinerea plantelor
elită (S)
Plantaţii comerciale
Fiecare din verigile prezentate în schemă necesită o dotare specială întâlnită
numai în unităţile autorizate.
O altă metodă pentru producerea materialului săditor “liber de viroze” este
şi termoterapia. Metoda este mai greoaie şi mai nesigură, acţionând numai asupra
virusurilor termolabile.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de căpşun
Căpşunul poate fi cultivat după mai multe tehnologii şi sisteme atât în câmp
cât şi în spaţii protejate (sere, răsadniţe, solarii). În câmp această specie poate fi
cultivată în cultură anuală sau multianuală.
Cultura anuală a căpşunului
Această metodă de cultură este mai recentă decât cea clasică având unele
avantaje economice. Cultura se realizează numai în condiţii de irigare şi numai cu
stoloni “liberi de virusuri”. În acest sens alegerea terenului se va face cu grijă.
Acesta trebuie să fie pe plan sau uşor înclinat cu posibilităţi de irigare şi conform
cerinţelor acestei specii.
240
Pregătirea terenului se face prin: nivelare, desfundare, dezinfectare
împotriva nematozilor, modelare, fertilizare de bază cu 40 t/ha gunoi de grajd bine
descompus, 150-200 kg fosfor şi 80-120 kg potasiu la hectar.
Parcelarea terenului se va face în aşa fel încât rândurile să nu fie mai lungi
de 100-120 m pentru a creşte productivitatea la recoltatul manual. De asemenea,
se recomandă ca o fermă să nu fie mai mare de 10-30 ha având în vedere cerinţa
foarte mare de forţă de muncă pentru recoltare (80-100 kg/zi/om).
Plantarea se poate face pe teren modelat sau nemodelat. Stolonii se vor
fasona uşor şi se vor mocirli. Plantarea se poate face manual sau mecanizat, cu
maşina de plantat legume.
Distanţele de plantare sunt:70-80 cm între rânduri şi 15-25 cm pe rând în
cazul rândurilor echidistante.
Pe brazde înălţate se plantează câte două benzi de câte două rânduri la 25
cm între rânduri. Se realizează astfel o densitate de 80-100 mii plante la hectar.
Adâncimea de plantare trebuie să respecte adâncimea din stolonieră.
Plantarea prea adâncă conduce la oprirea din creştere a plantelor şi chiar
putrezirea mugurelui central. Stolonii plantaţi superficial se descalţă (rămân cu
rădăcinile la suprafaţă) fiind expuşi la ger şi secetă.
Perioada de plantare este în iunie-iulie în majoritatea zonelor ţării şi
începutul lui august pentru zona sudică pentru ca până la venirea îngheţului
mugurii de rod să fie diferenţiaţi.
Într-o parcelă se vor planta mai multe soiuri cu perioade diferite de maturare
pentru evitarea vârfurilor de recoltă. După plantare stolonii se vor uda obligatoriu,
iar plantele neprinse se vor înlocui după o săptămână cu stoloni din acelaşi soi.
Până toamna, terenul se va menţine curat de buruieni prin praşile repetate
sau prin erbicidare şi periodic se va uda. În aceste condiţii plantele diferenţiază
suficienţi muguri de rod iar în anul următor vor rodi abundent.
Toamna, cultura se mulceşte pentru protejare în timpul iernii. Primăvara se
scoate mulciul şi frunzele uscate, se fertilizează cu 150 kg azotat de amoniu şi se
întreţine solul uscat.
Imediat după legarea fructelor solul se mulceşte cu paie curate (mărunte,
negrosiere), cu fâşii de plastic sau material sintetic, aşezate pe sol pe o lăţime de
20-25 cm de ambele părţi ale rândului. Lucrarea are ca scop evitarea contactului
dintre sol şi fructe. Materialul folosit ca mulci (pentru acoperirea intervalului
241
dintre rânduri) este foarte diferit şi ales funcţie de posibilităţile financiare ale
producătorului. O altă metodă este de acoperire a întregii suprafeţe cu material
special, sintetic, prevăzut cu orificii, conform schemei de plantare, în care se vor
planta stoloni.
Recoltarea se poate face manual pentru consunul în stare proaspătă sau
mecanizat pentru industrializare. Producţia este de 15-25 t/ha. După recoltare
cultura se defrişează, prin arătură, iar până în toamnă pe acel teren se pot înfiinţa
culturi succesive de legume.
Cultura multianuală (clasică). Prin această metodă se pot obţine 2-3 recolte
rentabile. Se poate înfiinţa şi fără sistem de irigaţie permanent dac ă nivelul precipita ţiilor
din zonă este suficient.
Alegerea şi pregătirea terenului se face la fel ca la cultura anual ă. Diferen ţa const ă
în momentul plantării şi a lucrărilor de întreţinere.
Plantarea se efectuează în perioada 15 august-15octombrie în func ţie de zon ă, în
aşa fel încât până la venirea îngheţului plantele să se înr ăd ăcineze şi s ă se fortifice. În
cazul întârzierii plantării, procentul de prindere se reduce, de asemenea, produc ţia anului
următor este mică. Plantarea se poate realiza şi în prim ăvar ă (martie-aprilie), dar în aceste
condiţii primul an este fără recoltă. La plantarea de var ă-toamn ă se vor folosi stoloni
direct din stolonieră, iar la cea de primăvar ă stoloni refrigen ţi. Şi la aceast ă cultur ă se
poate planta vara (iunie-iulie), dacă se poate asigura o udare ritmic ă pân ă în toamn ă.
Terenul se menţine curat de buruieni şi se irigă. Ca lucrare suplimentar ă este cea de
suprimare a stolonilor dintre rânduri, concomitent cu pra şila.
Fertilizarea se face, de asemenea, diferen ţiat. Gunoiul de grajd se aplic ă la
înfiinţarea plantaţiei, iar îngrăşămintele chimice cu fosfor (150-200 kg/ha) şi cu potasiu
(120-180 kg/ha) se administrează în două reprize: toamna, odat ă cu lucrarea solului şi
vara după recoltarea fructelor. Îngrăşămintele cu azot se aplic ă în trei etape: toamna odat ă
cu fosforul şi potasiul, primăvara cu 12-15 zile înainte de înflorit şi vara dup ă recoltatul
fructelor (100-120 kg azot s.a./ha).
Dacă în plantaţiile cu vârsta de peste 2 ani apare atac de boli, dup ă recoltarea
fructelor se recomandă cositul frunzelor, după care se va fertiliza suplimentar cu 40-50 kg
azot s.a./ha, se va afâna solul şi se va iriga.
La căpşun, îngrăşămintele chimice se vor alege atent deoarece aceast ă specie este
sensibilă la cloruri.
Perioada de exploatare economică a unei astfel de culturi este de 3-4 ani cu un
maxim de producţie în anii 2 şi 3.
Producţia este înmedie de 6-8 t/ha.
Cultura protejată a căpşunului, se practică în adăposturi temporare sau
permanente cum sunt: tunelele din folii de plastic, solarii bloc, r ăsadni ţe etc.
242
Distanţele de plantare se vor alege în aşa fel încât s ă se realizeze densit ăţi de peste
100 mii plante/ha.
Acoperirea se ralizează la sfârşitul lunii februarie, începutul lunii martie.
Acoperirea mai târzie în spaţiile de cultur ă nu se mai justific ă economic.
Pregătirea terenului şi plantatul sunt identice cu cele de la culturile din câmp. Dup ă
încălzirea solului, când temperatura în adăpost trece de 18-20 oC începe aerisirea culturii.
O lucrare importantă este asigurarea poleniz ării prin introducerea unor stupi cu albine.
Celelalte lucrări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura în câmp. Maturarea
fructelor se face mai repede cu 20-30 zile.
Cultura forţată a căpşunului se realizează în sere industriale încălzite, în care
producţia se obţine cu 1-2 luni mai devreme. Pentru realizarea unei astfel de culturi se
parcurg două etape: fortificarea stolonilor şi for ţarea plantelor.
Fortificarea stolonilor. Se plantează în câmp, în luna iunie stoloni refrigeraţi, care
până în iarnă vor forma 3-5 ramificaţii purtătoare de muguri floriferi. Toamna dup ă prima
brumă (-1…-3oC) plantele se scot şi se păstrează în pungi perforate de plastic în camere
frigorifice până la plantare care se realizeaz ă la sfâr şitul lunii noiembrie. Tehnica plant ării
şi densităţile sunt ca şi cele de la celelalte culturi. Înainte de plantare stolonii se vor
dezinfecta pentru distrugerea sporilor de Botrytis.
Temperatura în sere se va conduce astfel: după plantare timp de o lun ă se men ţine
la 1-5oC, apoi se ridică zilinc cu un grad până la 15-18oC.
La începutul înfloritului temperatura trebuie să fie de 18-20 oC iar la maturarea
fructelor de 22-24oC ziua şi 14-16oC noaptea. Umiditatea solului se va menţine la 70-72%
din capacitatea de câmp, iar cea atmosferic ă la 60-70%. În cazul dep ăşirii acestor valori
se va proceda la aerisirea serelor. O alt ă lucrare obligatorie este iluminatul în timpul
înfloritului la un nivel de 13-25 mii de lucşi. Polenizarea se va face cu ajutorul albinelor
introduse cu stupii în seră. Celelalte lucrări sunt asem ănătoare culturilor prezentate
anterior. Recoltatul începe la sfârşitul lunii februarie-începutul lunii martie. Produc ţia este
în medie de 0,8-1 kg/m2 la soiurile timpurii şi de 2-4 kg/m2 la soiurile productive.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Principalele boli care pot influenţa economic produc ţia sunt: p ătarea alb ă a
frunzelor (Mycosphaerella fragariae), pătarea roşie şi brună a frunzelor (Phytophthora
cactorum), mana căpşunului (Phytophthora fragariae), făinarea (Sphaerotheca
macularis), putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), arsura bacteriană a frunzelor
(Xanthomonas fragariae) (tabelul 29).
Principalii dăunători ai căpşunului sunt: păianjenul roşu comun (Tetranychus
urticae), gărgăriţa neagră (Anthonomus rubra); păianjenul căpşunului (Tarsonemus
fragariae), viermii albi ai rădăcinilor (Melolontha) etc.
243
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la căpşun se realizeaz ă prin 5-6 tratamente, din
care 2-3 înainte de recoltare şi 2-3 după recoltare. Primul tratament se face la apari ţia
inflorescenţelor, cu produse pe bază de cupru în amestec cu un insecticid. Al doilea
tratament se realizează împotriva dăunătorilor, iar al treilea se va aplica pentru protec ţia
fructelor împotriva putregaiului cenuşiu, a făinării, a afidelor şi acarienilor. Tratamentele
vor fi mixte cu fungicide şi insecticide. La cultura multianual ă se vor aplica 2-3
tratamente mixte după recoltarea fructelor.
Tabelul 29
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la căpşun
(după N Branişte, 2000)
Nr trat. Fenofaza Boala sau dăunătorul Produse pesticide folosite
1 După grebalarea
culturii, la apariţia
primelor frunze
Pătarea albă şi brună a
frunzelor, putrezirea coletului,
defoliatoare, acarieni etc.
Fungicid: Turdacupral 50 PU (0,3%) sau zeamă
bordeleză (0,5%) + Insecticid: Sintox 25 (0,2%)
sau Sinoratox R 35 (0,1%)
2 La apariţia şi
înălţarea
inflorescenţelor
Putregaiul fructelor, făinare,
pătarea albă şi brună a frunzelor,
gărgăriţa florilor, molia
căpşunului, acarieni etc.
Fungicide: Captadin 50 PU (0,2%9, Dithane M
45 (0,2%) sau Vondozeb 80 WP (0,2%) +
Insecticide: Thiodan 35 EC (0,2%), Sintox 25
CE (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%)
3 3-5 % din
inflorescenţe sunt
“buton alb”
Putregaiul fructelor, făinare,
pătarea albă şi brună a frunzelor,
gărgăriţa florilor, molia
căpşunului, acarieni etc.
Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%), Konker
(0,15%) sau Sevinal 50 WP (0,15%) + Aliette 80
PU (0,2%) + Derosal WP (0,07), Benlate 50 WP
(0,05%) sau Bayleton 25 WP (0,05%),
Insecticide: Thiodan 35 EC (0,2%), Thionex 35
CE (0,2%)
4 La începutul
scuturării
petalelor
Idem tratamentul 3 Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50
WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Aliette
80 PU (0,2%) + Topas 100 EC (0,08%);
Insecticide: Zolone 35 Ec (0,2%), Karate 2,5 Ec
(0,02%) sau Fastac 10 Ec (0,08%)
5 La intrarea în
pârgă a fructelor
Putregaiul fructelor, făinare,
pătarea albă şi brună a frunzelor,
gărgăriţa florilor, molia
căpşunului; etc.
Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50
WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)
Insecticide: Bactospeine PM (0,!%), Dipel WP
(0,1%) sau Foray-Biobit (0,05%)
Recoltarea fructelor
Pentru consumul în stare proaspătă recoltarea se efectuează în faza de
colorare completă, când s-au realizat gustul şi aroma caracteristice soiului.
Fructele ce se vor transporta la distanţe mari se vor recolta mai în pârgă,
atunci când pigmentaţia acoperă 50-75% din suprafaţa fructelor. Recoltarea se va
244
face cu caliciu pentru consum în stare proaspătă şi fără caliciu pentru
industrializare, în ambalaje mici de 0,5-3 kg până la 5 kg.
Căpşunile fac parte din grupa fructelor foarte perisabile. Păstrarea o
perioadă scurtă (1-2 săptămâni) se realizează la temperatura de 0oC şi umiditatea
relativă de 85-90%.
245
CAPITOLUL XII
CULTURA COACĂZULUI
Ribes nigrum L.-coacăz negru, casis Familia Saxifragaceae,
Ribes rubrum L.-coacăz roşu Subfam. Ribesoideae
Ribes sp.L.-coacăz alb
12.1. IMPORTANŢĂ, ORIGINE ŞI ARIA DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţă
Coacăzul are o deosebită importanţă datorită faptului că:
- intră repede pe rod;
- se înmulţeşte relativ uşor;
- se regenerează repede şi trăieşte 15-20 ani;
- are un potenţial biologic ridicat;
- este o specie cu o plasticitate ecologică ridicată;
- se poate cultiva pe suprafeţe întinse, dar şi pe suprafeţe restrânse în
gospodăriile populaţiei;
- fructele au o valoare alimentară ridicată; coacăzele negre conţin: 9,5%
zaharuri, 2,1% acizi; 0,9% proteine, elemente minerale, vitamine, vitamina C-150-
300 mg% etc.;
- fructele se pot consuma în stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă
de suc, sirop, compot, marmeladă, gem, jeleu, lichior etc.;
- din anumite porţiuni de plantă (frunze, fructe, lăstari etc.) se prepară
medicamente şi ceaiuri pentru diferite afecţiuni (gastro-intestinale, hepato-biliare,
renale, cardio-vasculare etc.).
246
Originea şi aria de răspândire
Deşi localizarea originii coacăzului negru nu se cunoaşte exact se presupune
că zona de origine este Europa, Asia şi America, unde se găseşte şi azi în flora
spontană a zonelor temperate mai umede şi mai răcoroase.
În Europa, şi mai ales în ţările apropiate Mării Baltice (Olanda, Danemarca,
Germania, Ţările Scandinavice) această specie se cultiva cu peste 400 ani în urmă.
În Anglia a ajuns ceva mai târziu, iar în America de Nord în jurul anului 1630.
În prezent, coacăzul se întâlneşte în cultură pe toate continentele, dar cu
preponderenţă în zona temperată a emisferei nordice, obţinându-se cca. 590 mii t
fructe anual din care în Europa se realizează cca 80% (375000 t).
În Rusia şi celelalte ţări limitrofe se obţin peste 180.000 t. În Europa cele
mai mari cultivatoare sunt: Polonia 162.000 t, Germania 90.000 t, Cehia 25.000 t,
Anglia 19.000 t, Norvegia 18.000 t, Austria 16.000 t, Franţa 13.000 t.
La noi în ţară existau în 1989 peste 2500 ha de coacăz în cultură pură şi
peste 700 ha intercalat. În prezent, mai există cca 1000 ha cultură pură şi 300 ha
intercalat. Producţia comercială este în jur de 3000 t.
În zonele submontane ale ţării noastre se găsesc principalele centre de
cultură a coacăzului: Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung-Muscel, Suceava, Bistriţa
Năsăud, Baia-Mare, Mureş Argeş, Mehedinţi, Sălaj, Dâmboviţa.
Coacăzul se cultivă la noi în ţară cu rezultate bune până la altitudinea de
1020 m (Mioarele).
12.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
SORTIMENTUL DE SOIURI
Lista oficială a soiurilor pentru anul 2000 cuprinde 14 soiuri din care 8 cu
fructe negre, 5 cu fructe roşii şi unul cu fructe albe.
Soiuri cu fructe negre:
1. Record – soi românesc (Resenthal Schwarze x Amintirea lui Miciurin,
1972), productiv (5-6 t/ha), cu înflorire timpurie, sensibil la îngheţurile târzii şi la
făinare, cu bace (8-10), rare, mari (10-11 g), uniforme, sferic turtite, aspectuase,
247
negre, lucioase, cu pulpa verzuie, aromată, foxată, bună pentru consum în stare
proaspătă şi industrializare. Maturarea VII/3-4.
2. Joseni 17 – soi românesc (1991), rezistent la ger şi făinare, de vigoare
mare, tufa răsfirată, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi scurte, este practic
autosteril. Ciorchinii au 5-6 cm lungime, cu 5-10 bace de mărime mijlocie,
rotunde, negre, cu pieliţa subţire, neuniforme. Pulpa este verde, moale, suculentă,
cu gust nefoxat, aromată. Maturarea: VII/2-3.
3. Tsema – soi olandez (1993), productiv, mediu rezistent la ger, cu
înflorire semitimpurie, sensibil la antracnoză şi rugină. Tufa este de vigoare
medie, sferic turtită, răsfirată, cu tendinţă de aplecare a tulpinilor sub greutatea
rodului. Ciorchinii sunt mijlocii (5,5 g), lacşi, cu bace de mărime medie (18 g),
sferice, negre-albăstrui, lucioase, cu bune calităţi organoleptice, destinate
consumului în stare proaspătă şi industrializării. Maturarea: VII/1.
4. Blackdown – soi englezesc (1993), rezistent la ger şi secetă, foarte
rezistent la făinare, tolerant la rugină şi antracnoză. Tufa este de vigoare mijlocie,
sferic-turtită, cu tulpini semierecte. Ciorchinii sunt mijlocii spre mari (6-7 cm),
alcătuiţi din bace mari (0,8-0,9 g), sferic alungite, cu epiderma neagră-maronie,
fermă şi strălucitoare. Maturarea: VII/2-3.
5. Tenah – soi olandez (1993), mediu rezistent la ger, cu înflorire
semitimpurie, este productiv (4,2 kg/tufă), dar sensibil la rugină. Tufa este
semiviguroasă, sferic-turtită, răsfirată, tulpinile se curbează sub greutatea rodului.
Ciorchinii sunt mijlocii ca lungime (7 cm), sunt lacşi, uşor detaşabili de pe ramuri;
bacele sunt mari (1 g), negre-albăstrui, lucitoare, plăcute la gust. Maturarea:
VII/2-3.
6. Cotswold Cros – soi englezesc, vechi (1958), sensibil la secetă,
productiv (6-10 t/ha), rezistent la ger. Tufa este semiviguroasă, rară, cu tulpini
semierecte. Ciorchinii sunt scurţi şi grupaţi câte 2-3, cu bace mari, sferice, uşor
turtite, lucioase, dulci-acrişoare, slab foxate, bune pentru consum în stare
proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/3-4.
7. Bogatâr – soi rusesc (1970), parţial autofertil, recomandat pentru zonele
înalte, bogate în precipitaţii, este productiv (8-10 t/ha), rezistent la ger şi cu
înflorire târzie. Tufa este semiviguroasă, globuloasă, răsfirată. Ciochinii sunt de
lungime medie, cu bace mari (0,9 g), sferic-turtite, negre-albăstrui, lucioase, foarte
bune pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/4,
neuniformă.
248
8. Tinker – soi englezesc (1970), cu tufe mari, viguroase, sferice cu tulpini
semierecte. Este foarte productiv şi cu mare siguranţă în fructificare, parţial
autofertil. Ciorchinele este lung, cu bace mijlocii, neuniforme, răsfirate, de calitate
mediocră, cu gust puternic foxat şi aciditate ridicată. Maturarea: VII/4,
neuniformă.
Soiuri de coacăz roşu
1. Roşu timpuriu – soi românesc 1974, (Heros x Roşii de Versailles), cu
tufe viguroase, semierecte, cu înflorire timpurie, este foarte productiv (10-12 t/ha),
rezistent la ger, făinare, rugină şi semirezistent la antracnoză. Ciorchinii sunt
lungi, compacţi, cu bace de mărime mijlocie, roşii-intens, lucitoare, cu pieliţa
subţire, transparentă, pulpa zemoasă, aromată, foarte plăcută la gust, bun pentru
consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Maturarea: VI/2.
2. Red Lacke – soi american (1920), mediu productiv (6-8 t/ha), mediu
rezistent la ger şi secetă, sensibil la făinare şi rugină, mediu rezistent la
antracnoză. Tufa este viguroasă, sferică, uşor turtită, cu tulpinele semierecte.
Ciorchinii sunt lungi, cu bacele răsfirate, de culoare roşie-lucioasă, este destinat
consumului în stare proaspătă şi industrializare (peste 57% randament în suc).
Maturarea: VII/3-4.
3. Jonkleer van Tets – soi olandez, (1967), cu tufa de vigoare mijlocie, cu
tulpini erecte, lungi relativ subţiri, înfloreşte timpuriu, este productiv (4-9
kg/tufă), autofertil, rezistent la ger, făinare şi rapăn. Ciorchinii sunt lungi (6-9
cm), cu bacele supramijlocii, roşii-aprins, cu pulpa zemoasă, aromată, plăcută la
gust, bună pentru consumul în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/2-
3.
4. Abundent – soi românesc (Roşu timpuriu x (Roşii de Versailles x Fays)),
cu tufa semiviguroasă, globuloasă, uşor turtită, înfloreşte timpuriu, are ciorchinii
compacţi, medii ca lungime (7-8 cm) cu câte 10-12 bace roşii, lucioase, cu pieliţa
subţire şi transparentă, pulpa este zemoasă, acidulată, răcoritoare şi cu gust foarte
plăcut. Soiul produce mult şi constant. Maturarea: VI/2-3.
5. Houghton Castle – soi englezesc, foarte vechi, foarte productiv (6
kg/tufă), se cultivă din anul 1800. Planta este viguroasă, cu tufe mari şi dese,
înfloreşte şi se maturează târziu, este rezistent la ger şi boli. Ciorchinii sunt
mijlocii, compacţi, cu 10-12 bace de mărime mijlocie, uşor piriforme, roşii-închis,
249
lucioase, cu pulpa zemoasă, cu aciditate pronunţată şi cu multe seminţe.
Maturarea: VII/4.
Coacăz alb
1. Mărgăritar – soi românesc (Heros x Red Dutch, 1972), foarte productiv
(10-12 t/ha), rezistent la ger şi boli, pretenţios faţă de sol. Tufa este de vigoare
medie, uşor turtită, deasă, cu tulpinile erecte. Ciorchinii sunt mijlocii ca lungime,
compacţi, cu bace de mărime medie, de culoare galbenă-pai, cu epiderma subţire,
transparentă, pulpa suculentă bună pentru consum în stare proaspătă şi pentru
industrializare.
În producţie se mai întâlnesc şi alte soiuri de coacăz negru cum ar fi: Negre
Lee, Negre mari, Mendip Cross, Consort, Coronatium, Negre Rosenthal, Daniel
de Septembrie etc, de coacăz roşu: Piaţa Londrei, Roşu de Olanda, Heros, Red
Dutch, Productivul lui Fay, Roşii de Versailles etc.; sau de coacăz alb: Albe de
Versailles, Albe mari etc.
PARTICULARITĂŢI DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE
Sistemul radicular este pivotant la plantele înmulţite pe cale generativă şi
adventiv la plantele înmulţite pe cale vegetativă. Acesta este puternic ramificat şi
dispus între 10-40 cm adâncime, iar pe orizontală până la 80 cm de centrul tufei.
Coacăzul roşu şi alb înrădăcinează mai profund decât cel negru.
Partea epigee este formată din tulpini de diferite vârste, care cresc de
regulă, din zona coletului. Tulpinile sunt, în general, viguroase, în primii ani
atingând înălţimea de 70-100 cm, după care intensitatea de creştere se reduce
ajungând totuşi la maturitate la 1,5-2 m, ceva mai redusă la coacăzul roşu şi alb.
Pe aceste tulpini cresc ramuri laterale, care le depăşesc în creştere pe cele iniţiale.
În contact cu solul ramurile emit uşor rădăcini adventive.
Ramurile de rod se aseamănă cu ţepuşele de la pomaceae, la coacăzul negru
şi cu buchetele de mai de la drepaceae, la coacăzul roşu şi alb. Din mugurii
terminali ai tulpinilor de 1 an se formează lăstarii vegetativi lungi şi erecţi, iar o
parte a celor axilari se transformă în ramuri de rod. Acestea îşi menţin capacitatea
250
de rodire timp de 5-8 ani, cu un maxim de producţie în anii 2-4. Ramurile de rod
sunt grupate mai ales la limita dintre creşterile de 1-2 ani.
Mugurii pot fi vegetativi (de obicei, aşezaţi la baza tulpinilor) din care cresc
lăstari viguroşi, floriferi, care formează câte o singură inflorescenţă şi micşti, din
care se formează o inflorescenţă şi un lăstar scurt (sau o rozetă de frunze).
Mugurele terminal este vegetativ la ramurile viguroase şi mixt la creşterile de
vigoare slabă (fig. 3).
Fig. 3. – Lăstari şi inflorescenţe de coacăz negru apărute din muguri micşti
Inflorescenţa este un racem, mai scurt la coacăzul negru (5-15 flori) şi mai
lung la coacăzul roşu şi alb (5-25 flori).
Florile sunt campanulate (la coacăzul negru), mici, de culoare verzuie cu
nuanţe roşietice, hermafrodite şi se deschid eşalonat de la baza inflorescenţei spre
vârf.
La coacăzul roşu şi alb sunt de forma unei farfurii mai mult sau mai puţin
plate.
Coacăzul înfloreşte aproximativ concomitent cu prunul, unele soiuri de păr,
cu 8-10 zile înaintea mărului şi cu circa o lună înaintea afinului şi zmeurului.
Durata înfloritului la coacăz este de 10-18 zile, dar perioada de polenizare şi
fecundare a florilor este numai de 1-3 zile.
Între epocile de înflorire a soiurilor sunt diferenţe mici (2-4 zile).
Soiurile de coacăz roşu şi alb sunt autofertile, iar cele de coacăz negru pot
fi: autofertile, parţial autofertile sau autosterile.
Pentru asigurarea polenizării se vor planta grupat 2-3 soiuri, iar în perioada
înfloritului se introduc în plantaţie 3-4 colonii de albine la ha, măsuri ce contribuie
la creşterea producţiei şi la obţinerea unor fructe mai mari.
251
În zonele înalte maturarea fructelor are loc la 50-70 zile de la înflorit,
funcţie de soi şi condiţiile anului. Soiurile de coacăz negru se maturează cu 10-20
zile mai devreme.
Fructul este o bacă de diferite mărimi (0,5-1,5 g) şi forme cel mai des
globuloase, de culoare neagră, roşie sau albă. În masa pulpei se găsesc 10-30
seminţe.
Potenţialul productiv. Coacăzul rodeşte în anul al doilea de la plantare.
Începând din anul al V-lea producţia la soiurile de coacăz negru este de 4-9
tone/ha, iar la cele de coacăz roşu şi alb 10-15 tone/ha.
Durata economică a unei plantaţii de coacăz este de 12-15 ani, chiar mai
mult dacă se respectă agrotehnica specifică.
CERINŢELE FAŢĂ DE FACTORII ECOLOGICI
Cerinţele faţă de lumină. Coacăzul negru are pretenţii mici pentru lumină,
suportă parţial umbrirea, dar cel roşu este mai pretenţios faţă de lumină. Coacăzul
negru poate fi cultivat intercalat în livezile pomicole. Coacăzul reacţionează
favorabil şi dă rezultate foarte bune în condiţii de lumină deplină.
Cerinţe faţă de căldură. Coacăzul are pretenţii moderate faţă de căldură,
reuşind bine în zonele cu intervale cuprinse între 7,5...8,5°C. În perioada
repausului coacăzul rezistă până la -20°C...-25°C. Această specie suportă mai greu
temperaturile ridicate din timpul verii.
Porneşte în vegetaţie la 5°C, legarea fructelor este optimă între 18 şi 20°C.
Temperaturi sub 12°C care se menţin mai multe zile produc perturbări în
procesul de legare, urmată de căderea în masă a florilor.
Gerurile de revenire (-5°C) pot distruge în totalitate florile deschise.
Cerinţe faţă de apă. Coacăzul este o specie iubitoare de umiditate.
Coacăzul negru dă rezultate bune în zonele cu peste 700 mm precipitaţii, iar
coacăzul roşu şi alb chiar şi în zonele cu peste 550 mm dacă în perioada de
vegetaţie cad cel puţin 350 mm din care peste 150 mm în lunile mai-iunie.
Datorită înrădăcinării superficiale, coacăzul este sensibil la excesul chiar
temporar de umiditate.
252
Cerinţe faţă de sol. Coacăzul se dezvoltă bine şi fructifică abundent pe
solurile fertile, aluvionare, argilo-nisipoase, argilo-lutoase şi chiar argiloase,
bogate în humus şi cu drenaj acvatic satisfăcător.
Sunt nepotrivite solurile sărace, nisipoase, precum şi cele acide, sărăturoase
sau cu exces de umiditate.
La plantare se vor evita locurile bântuite de vînturi puternice, curenţi reci în
timpul iernii, care intensifică procesul de evaporare, stânjenesc zborul albinelor şi
provoacă scuturarea fructelor.
12.3. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Producerea materialului săditor
Coacăzul se înmulţeşte prin butăşire, marcotaj, despărţirea tufelor, altoiri şi
culturi de ţesuturi şi numai în scop de cercetare prin seminţe. În mod curent se
înmulţeşte prin butaşi lignificaţi (18-20 cm), recoltaţi toamna şi plantaţi toamna
sau primăvara la 90 cm între rânduri şi 5-6 cm pe rând. Pe 10 m2 se pot obţine
100-150 butaşi înrădăcinaţi de coacăz negru şi 60-100 butaşi înrădăcinaţi de
coacăz roşu şi alb.
Coacăzul se poate înmulţi şi prin microbutaşi lignificaţi scurţi de 1-2
muguri. Butăşirea, în această situaţie, se face în spaţii speciale pe suporturi
speciale.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de coacăz
Plantaţiile de coacăz se vor amplasa pe versanţi uniformi, mecanizabili cu
panta până la 15-20%.
Desfundatul se va face la 45-50 cm, pe curbele de nivel cu subsolaj la
adâncimea de 60-70 cm.
În prealabil se face o fertilizare de bază cu 60-80 t/ha gunoi de grajd
completată cu 600-800 kg superfosfat şi 400-500 kg sare potasică /ha.
Distanţele de plantare trebuie să fie de 2,3-3 m între rânduri şi 1-1,2 m între
plante pe rând. Pentru mecanizarea recoltării fructelor distanţele pe rând vor fi de
0,7-0,8 m.
253
În teren desfundat, plantarea se face în gropi cu dimensiunile de 30 x 30 x
30 cm. În teren nedesfundat dimensiunile gropilor pot fi de 50 x 50 x50 cm.
Epoca de plantare optimă este toamna şi numai în cazuri obligate primăvara
foarte devreme.
Plantarea se face cu 5-6 cm mai adânc decât în pepinieră.
După plantare, plantele se udă cu 6-8 litri apă, se muşuroiesc şi se formează
la nivelul bilonului.
Întreţinerea plantaţiilor de coacăz
Sisteme de conducere. Cele mai folosite sunt tufa obişnuită şi tufa aplatizată.
Se mai practică conducerea plantelor sub formă de gard fructifer vertical sau în
"V". Există şi alte sisteme de conducere, dar care nu se justifică economic.
Tăierile de formare. La soiurile cu capacitate mare de lăstărire (Tinker ş.a.)
în primăvara anului al doilea de la plantare se aleg trei-patru tulpini care se
scurtează de la 2-3 muguri de la bază. În timpul vegetaţiei se reţin 4-6 lăstari bine
amplasaţi, iar ceilalţi se suprimă. În următorii trei ani se adaugă similar câte 4-5
tulpini în aşa fel încât în anul 5 planta să aibă 15-20 tulpini crescute din zona
coletului.
La soiurile cu capacitate mai redusă de ramificare (Costwold Cross,
Baldwin etc.), în anii II-IV, din tulpinile reţinute în fiecare an, jumătate se taie în
cepi, iar jumătate rămân intacte (fig. 4).
Fig. 4. – Formarea tufelor la coacăz
254
Tăieri de întreţinere şi de fructificare. Efectuarea tăierilor şi reînnoirea
elementelor de schelet vor fi determinate de specificul biologic al fiecărui soi,
precum şi de vigoarea plantei. Prin tăieri se va urmări un echilibru între creştere şi
rodire, înlăturându-se anual tulpinile mai vechi de 5-7 ani. Tototdată, se vor
elimina ramurile ce îndesesc exagerat tufa, rupte, atacate de boli şi dăunători etc.
Ramificaţiile şi prelungirile anuale ale tulpinilor de bază nu se scurtează,
deoarece se înlătură mugurii de rod.
Tăierile mai au ca scop şi întreţinerea tufei, care se realizează prin
eliminarea de la colet a tulpinilor îmbătrânite, îndepărtarea a 1/3, 1/2 sau 2/3 din
lungimea tulpinilor de 2-4 ani, deasupra unei ramuri anuale viguroase (fig. 5).
Fig. 5. – Tăierea plantelor la coacăz
Întreţinerea solului. Coacăzul nu suportă concurenţa buruienilor. De aceea,
în primii ani după plantare solul se menţine curat de buruieni prin praşile repetate.
Pe terenurile cu pericol de eroziune, intervalele pot fi cultivate alternativ cu plante
agroalimentare cu partea comestibilă în sol.
În zonele cu precipitaţii de peste 750 mm intervalele pot fi înierbate, iar pe
rândul de plante se poate face erbicidarea.
255
Fertilizarea plantaţiilor. Se face o dată la trei ani cu 40-60 t/ha gunoi de
grajd, 400-600 kg superfosfat şi 300-400 kg sare potasică.
Anual, se aplică 300 kg azotat de amoniu la ha, în două reprize, prima cu 2-
3 săptămâni înainte de înflorire şi a doua după legarea fructelor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Cele mai frecvente boli sunt antracnoza coacăzului (Pseudopeziza ribis),
făinarea (Spheroteca mass-mae), rugina coacăzului (Cronatium ribicole).
Acestea
se combat la avertizare, cu ajutorul fungicidelor Dithane M 45 (0,2%), Captadin
50 (0,2%), zeamă sulfocalcică (20%) în perioada de repaus şi 2% în perioada de
vegetaţie, zeamă bordeleză 1% şi alte fungicide existente în comerţ.
Principalii dăunători ai coacăzului sunt: Sfredelitorul ramurilor (Sesia
tipuliformis), păduchi ţestoşi, afide şi păianjeni (tabelul 30).
Aceştia se combat atât în perioada de vegetaţie, cât şi în perioada de repaus
cu diferite insecticide. Reducerea rezervei biologice de boli şi dăunători se
realizează şi prin măsuri de igienă culturală şi agrotehnică.
Tabelul 30.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la coacăz şi agriş
(după N Branişte, 2000)
Nr
trat.
Fenofaza Boala sau dăunătorul Produse pesticide folosite
1 Repaus
vegetativ
Păduchele din San José,
ouă de afide, acarieni,
defoliatoare etc.
Oleoeekalux (1,5%), Polisulfură de bariu (6,0%) sau zeamă
sulfocalcică (20%)
2 La umflarea
mugurilor
Acarieni, afide (ouă),
făinare
Polisulfură de bariu (1,0%) sau zeamă sulfocalcică (2%)
3 La infrunzire (3
frunze detaşate)
Antracnoză, făinare,
acarieni afide etc.
Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%),
Captadin 50 PU (0,25%); Acaricide: Neoron 500 EC (0,1%)
+US1 (1,5%)
4 La apariţia
inflorescenţelor
Antracnoza şi făinarea
frunzelor, sfredelitorul
tulpinilor (G1),
defoliatoare etc.
Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%),
Karathane NF 57 (0,2%), Bayleton 25 WP (0,05 %), Saprol 19
EC (0,125%) sau Rubigan 12 EC (0,04%); Insecticide: Sintox
25 EC (0,2%), Nurelle D (0,075%) sau Primor 50 WP (0,1%)
5 Când toţi
butonii florali
sunt liberi
Idem tratamentul 4 Idem tratamentul 4 . Se recomandă alte produse decât la
tratamentul precedent
6 La înflorire Antracnoza, făinarea şi
rugină,
Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil
5 SC (0,04%) sau Dithane M 45 (0,2%) + Afugan (0,1%) sau
256
sfredelitorul tulpinilor
(G2), defoliatoare etc.
Nissorun (0,05%); Insecticide: Zolone 35 EC (0,2%), Karate
2,5 EC (0,02%) sau Fastac EC (0,08%)
7 Când fructele au
mărimea
naturală
Idem tratamentul 4 +
Păduchele din San
José(G1)
Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil
5 SC (0,04%) sau Topas C (0,1%)
Insecticide: Actellic 50 (0,2%) sau Decis 2,5 EC (0,05%)
8 Imediat după
recoltarea
fructelor
Antracnoza, făinarea şi
rugină; sfredelitorul
tulpinilor (G2),
defoliatoare păduchele din
San José(G1) etc.
Fungicide: Captadin 50 PU (0,25%) sau Ziram 75 PU (0,4%);
Insecticide: Carbetox 37 Ec (0,5%)
Acaricide: Neoron 500 Ec (0,1%), Mitac 20 (0,2%), Peropal
(0,1%) sau Omite 57 CE (0,1%)
Particularităţile maturării şi recoltării fructelor
Maturarea fructelor are loc eşalonat în ciorchine, dar diferenţele sunt de
numai câteva zile. Alegerea momentului optim de recoltare se face în funcţie de
specie şi destinaţia producţiei.
Recoltarea se poate face manual sau mecanizat. În general recoltatul manual
se efectuează atunci când fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă.
Recoltarea se face cu rahis, pe timp răcoros, în ambalaje de capacitate mică (0,5 -
1,0 kg) sau maxim (5-6 kg).
Recoltatul mecanizat se realizează cu ajutorul unei combine speciale care au
o productivitate de 8-16 t/schimb.
Pentru uniformizarea maturării şi uşurarea desprinderii bacelor se
recomandă stropirea plantelor cu ETHREL (300-500 ppm), cu circa 5 zile înainte
de data recoltării, sau cu alte substanţe biostimulatoare.
Coacăzele fac parte din grupa fructelor foarte perisabile, de aceea, imediat
după recoltare se recomandă păstrarea acestora în condiţii optime (T=0°C, U.R.=
90-95% etc.).
257
CAPITOLUL XIII
CULTURA ZMEURULUI
Rubus ideaus L. Fam. Rosaceae
Subfam. Rosoideae
13.1. IMPORTANŢĂ, ORIGINE ŞI ARIE DE
RĂSPÂNDIRE
Importanţa culturii
Zmeurul se cultivă pentru fructele sale deosebit de apreciate atât pentru
consumul în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare sub formă de dulceaţă,
compot, gem, sirop, suc, îngheţată etc. Această valoare ridicată este dată de
conţinutul complex al fructelor: 4,5-10,6% zaharuri, 1,1-2,3% acizi organici, 0,5-
2,8% pectine, 1,2% proteine, săruri de K, P, Ca, Mg, Mn, Na, Zn, Cu, Fe, etc.,
vitamina B1,B2,D,P,C (25mg/100g).
Fructele, lăstarii şi frunzele tinere se folosesc în industria farmaceutică
pentru prepararea unor medicamente sau ceaiuri împotriva, anginei, amigdalite,
diareei etc. Specia are o mare plasticitate ecologică, fiind cultivată în diferite
condiţii de la şes până la altitudini foarte mari (peste 1000 m). Datorită drajonării
puternice şi a sistemului radicular ramificat şi destul de profund, zmeurul este şi o
plantă care combate eroziunea solului, valorificând în acelaşi timp solurile subţiri,
sărace şi improprii altor culturi.
Plantaţia de zmeur intră repede pe rod şi permite recuperarea investiţiilor în
timp scurt.
Originea şi arealul de cultură
Cercetările au demonstrat că majoritatea speciilor de zmeur s-au format în
estul Asiei, de unde apoi s-au răspândit în toată zona temperată, în special în
258
emisfera nordică (Europa, Asia, America de Nord), unde se întâlneşte şi în prezent
în stare sălbatică.
De asemenea, se întâlneşte mai rar şi în vegetaţia zonelor înalte tropicale din
emisfera sudică precum şi în Oceania.
Pe plan mondial cultura zmeurului este în creştere, obţinându-se în prezent
peste 300.000 t din care peste 50% se obţin în Europa. Dintre ţările mari
producătoare sunt: Rusia (90.000 t), ex. Iugoslavia (40.000 t), Polonia (40.000 t),
Germania (20.000 t), Anglia (11.000 t), etc.
În ţara noastră această cultură este răspândită în special în zonele înalte,
bogate în precipitaţii. Există în prezent în ţara noastră peste 1500 ha plantate cu
zmeur din care cca. 110 ha se întâlnesc în gospodăriile individuale din judeţele
Argeş, Vâlcea, Harghita, Covasna, Cluj, Suceava, Mureş, etc.
Cultura zmeurului la noi în ţară a cunoscut o dezvoltare importantă până în
anii ’90, după care a înregistrat o decădere foarte mare. În prezent, există tendinţa
reconsiderării acestei culturi. Cele peste 1000 t ce se obţin şi comercializează în
prezent în România provin în cea mai mare parte din flora spontană.
13.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI
ECOLOGICE
Specii care au contribuit la formarea soiurilor
Pe plan mondial există peste 3000 de specii ce aparţin genului Rubus şi
subgenului Idaeobatus, dintre care numai în ţara noastră se întâlnesc peste 180
specii în flora spontană (I. Nyaradi). Din această multitudine de specii doar câteva
prezintă importanţă deosebită în crearea de soiuri.
Rubus idaeus L. – zmeurul comun cu două varietăţi:
Rubus idaeus L. – var. vulgatus Arheu – zmeurul roşu european, din care
au
rezultat soiurile europene;
Rubus idaeus L. – var. strigosus – zmeurul roşu pufos american, din care
au
rezultat soiurile americane.
Din încrucişarea celor două subspecii au rezultat majoritatea soiurilor de
zmeur roşu.
259
Rubus Occidentalis – zmeurul negru american, nu drajonează, formează
fructe negre, pe tulpini subţiri, lungi şi arcuite. A contribuit la obţinerea soiurilor
americane.
În Europa, America şi Asia în programele de ameliorare se mai folosesc şi
alte specii cum ar fi: R. articus, R. odoratus, R. spectabilis (din America de
Nord),
R. iasiostylus (din Asia), etc.
Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea
zmeurului
Programele de ameliorare din principalele centre au ca obictive următoarele:
- creşterea plasticităţii ecologice reprezentată prin: rezistenţa la temperaturi
scăzute, în zonele nordice, rezistenţă la amplitudinile mari de temperatură din
zonele temperate continentale, rezistenţă la arşiţă şi secetă, necesar redus de frig
pentru zonele mediteraniene;
-îmbunătăţirea unor însuşiri şi caractere ale plantei: port erect şi rigid,
vigoarea mai slabă, spinozitatea redusă, productivitate ridicată, rezistenţă la boli şi
dăunători, maturare grupată a fructelor în cadrul inflorescenţei şi a soiului,
drajonare modestă;
-extinderea sezonului de maturare a fructelor prin crearea de soiuri
extratimpurii sau tardive;
-calitatea superioară a fructelor: culoare intensă, fermitate, suculenţă, aromă,
gust, conţinut ridicat în elemente nutritive, absenţa sarmenţilor şi a perilor stacei
etc.
Pentru fiecare din aceste obiective există suficiente surse de gene.
Ca metode de ameliorare se folosesc cele clasice (hibridările intra şi
interspecifice). Compatibilitatea la încrucişare dintre diferite soiuri de zmeur
depinde de apartenenţa genitorilor şi de constituţia lor genetică.
În general hibrizii sunt fertili sau parţial fertili. Hibridările dintre zmeur
(diploid) şi mur (hexaploid) au reuşit numai în cazul când soiurile de mur au avut
în constituţia lor genetică şi genoame de zmeur.
Lipsa spinilor este dată în general de genitorii materni iar remontanţa se
obţine numai dacă ambii genitori sunt remontanţi.
260
SORTIMENTUL DE SOIURI
Deşi există foarte multe specii de genuri Rubus, totuşi numărul de soiuri
valoroase este destul de restrâns. În România, pentru anul 2000 au fost admise la
înmulţire un număr de 8 soiuri dintre care 2 româneşti şi 6 străine.
1. Citria – soi românesc (Cayuga x Ors Seedling, 1996), productiv (9-11
t/ha), tulpini viguroase (1,5-2 m) şi erecte, cu spinozitate redusă, rezistent la ger şi
boli. Fuctele sunt mijlocii (2,5-3 g), scurt conice, galbene portocalii. Maturarea:
VI/4.
2. Cayuga – soi american, foarte vechi (1911), viguros (1,5-2 m),
drajonează puternic, este rezistent la ger (-25 ºC) şi la temperaturile ridicate din
timpul verii, este rustic, tolerant la boli, mediu productiv (5-6 t/ha). Fructul este
ferm, mijlociu ca mărime (2-4 g), sferic sau ovo-sferic, de culoare roşie-cărămizie,
pulpa este gustoasă, plăcut acidulată şi aromată. Maturarea: VI/4.
3. Englezesc A1 – soi originar din Anglia, de vigoare medie (1,5 m),
rezistent la ger, şi secetă, sensibil la boli, productiv (8-9 t/ha). Fructele sunt mari
sau foarte mari, conice, roşii, suculente, plăcute la gust. Se pretează pentru
consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturare: VII/1-2.
4. Malling Expoit – soi englezesc, cu tulpini viguroase (2 m), cu tendinţă
de ramificare, sensibil atât la gerurile din timpul iernii cât şi la căldurile excesive.
Fructele sunt alungite sau tronconice, de culoare roşie deschis, cu pulpa fermă,
gustoasă. Maturarea: VII/1-2.
5. Newburg – soi american, semiviguros, productiv, drajonează mult.
Fructele sunt mijlocii (2-3 g), conic-alungite, colorate în roşu-intens, mate, cu
pulpa suculentă, dulce, plăcut acidulată, aromată. Maturarea: VII/2-3.
6. Rubin bulgăresc – soi originar din Bulgaria, vechi şi mult răspândit în
cultură şi în ţara noastră, productiv (7-11 t/ha), de vigoare medie, cu tulpini lungi
şi groase, puţine la număr, cu capacitate slabă de drajonare, mediu rezistent la ger,
sensibil la boli. Fructul este mare, conic, rubiniu, cu pulpa compactă, mediu
suculentă, slab aromată, gustoasă, cu seminţe mari. Bun şi pentru congelare.
Maturare: VII/4.
7. Ruvi – soi românesc (Rubin bulgăresc x Viking, 1996), viguros, cu
tulpini erecte, lungi (1,8-2 m), productiv (7-9 t/ha), rezistent la ger, mediu
261
rezistent la boli. Fructele sunt mari (3-4 g), de calitate bună, conic-trunchiate,
roşii-violaceu. Maturarea: VII/4.
8. The Latham – soi american, vechi, viguros, drajonează puternic,
rezistent la ger secetă, sensibil la făinare şi putregaiul fructelor. Fructele sunt
mijlocii (2-3 g), sferice, sau conico-sferice, roşii-carmin cu luciu alb; pulpa este
suculentă, mediu consistentă, slab aromată, de calitate medie. Este destinat în
special industrializării. Maturarea: VII/4.
Soiuri remontante
Romy – soi elveţian, semiviguros, drajonează puternic, productiv (8-10
t/ha), sensibil la viroze şi ger. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), roşii-violaceu,
aromate plăcute la gust. Maturarea: începând din iunie până în septembrie, cu
două vârfuri (VI şi IX).
Lloyd George – soi englezesc, viguros, cu fructe mari, roşii intens, conicalungite,
de calitate bună.
September – soi american, semiviguros, rezistent la ger şi secetă, productiv,
sensibil la boli. Fructul este mijlociu, conic sau trunchiat-alungit, carmin-vişiniu.
Maturarea: prima recoltă în iunie, a II-a recoltă în septembrie-octombrie.
Alte soiuri existente în cultură: Taylor, Malling Jewel, June, Indian
Summer, Malling promise, Golden Queen etc.
PARTICULARITĂŢI DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE
Zmeurul este un semiarbust, ce creşte spontan sau cultivat şi are
caracteristici specifice.
Partea hipogee - este reprezentată de un rizom (tulpina subterană), din care
pornesc rădăcini adventive, fibroase, situate în stratul de sol de 10-30 cm. Unele
rădăcini pot pătrunde în sol până la 80-100 cm. Pe toată lungimea rădăcinilor se
diferenţiază încă din luna iunie muguri adventivi, care vor da naştere drajonilor în
anul următor. Aceştia au rolul de a înlocui tulpinile care au fructificat, reînnoind
anual organele aeriene ale plantei.
Drajonii îşi formează sistem radicular propriu, devenind independenţi de
planta mamă.
262
Partea epigee este formată din mai multe tulpini de 1-2 m, cilindrice, de
aceeaşi grosime, cu o durată de viaţă de 2 ani, în primul an cresc, iar în anul al IIlea
rodesc, apoi se usucă. Majoritatea soiurilor au tulpinile erecte, destul de
rezistente dar necesită sistem de susţinere, sunt acoperite cu ghimpi aciculari. Sunt
şi soiuri fără ghimpi. Lăstarii sunt fără gimpi la ambele tipuri de soiuri.
Mugurii – se formează la baza peţiolului, grupat din care creşte numai unul.
La baza tulpinii se formează muguri vegetativi, în treimea mijlocie micşti, iar în
treimea superioară de rod.
Inflorescenţele - sunt alcătuite din 4-15 flori hermafrodite autofertile şi
nectarifere. Polenizarea este entomofilă. Zmeurul înfloreşte la 50-60 zile de la
umflarea mugurului de rod, începând din vârful lăstarului şi progresează bazipetal,
având o durată de 3-4 săptămâni.
Fructul – este fals, compus din mai multe drupeole aşezate în jurul unui
receptacol, poate avea diferite culori şi forme.
În cultură se întâlnesc soiuri neremontante (care dau o singură recoltă pe an)
şi soiuri remontante (cu două recolte pe an). Acestea din urmă sunt foarte puţine şi
nu dau rezultate în zonele mai reci, deoarece a doua recoltă nu ajunge la
maturitate.
Ciclul anual
Perioada de repaus este destul de profundă, începe după căderea fiziologică
a frunzelor şi se continuă până primăvara târziu. Perioada de vegetaţie se
desfăşoară pe parcursul a 180-200 zile.
Zmeurul înfloreşte de regulă în cursul lunii mai (în funcţie de zonă),
scăpând de îngheţurile târzii de primăvară.
Creşterea şi maturarea fructelor se face într-un ritm intens 30-35 zile.
Potenţialul productiv.
Durata de exploatare economică a unei plantaţii este de 10-12 ani, cu o
producţie medie de 6-12 t/ha, la început mai mică, maximă la 4-10 ani, apoi
descrescătoare.
263
CERINŢELE ZMEURULUI FAŢĂ DE FACTORII
ECOLOGICI
Lumina - influenţează pozitiv calitatea fructelor. Este o specie exigentă faţă
de lumină. De aceea zmeurul se va planta pe versanţii cu expoziţie favorabilă. De
asemenea, direcţia rândurilor se va orienta în aşa fel încât să valorifice la
maximum lumina, mai ales în zonele înalte.
Temperatura - poate fi un factor limitativ pentru cultura zmeurului. Acesta
nu suportă temperaturi excesiv de scăzute (-20 … -25°C) în perioada de repaus,
dar nici extrem de ridicate în perioada de vegetaţie. Cultura reuşeşte bine în zone
cu ierni blânde şi veri în care temperatura medie nu depăşeşte 16-17°C. Pentru
desfăşurarea normală a înfloritului necesită 580-600ºC.
Temperatura solului nu trebuie să depăşească 16ºC. Dacă, toamna este rece
şi umedă, lignificarea tulpinilor este deficitară iar rezistenţa la ger scade până la -
15ºC.
Umiditatea reprezintă unul din factorii principali de care depinde reuşita
culturii zmeurului. Este o specie cu pretenţii mari faţă de umiditate. Se recomandă
a se cultiva în zone cu 700-1000 mm precipitaţii anuale, bine repartizate în
perioada de vegetaţie (iunie-august). În caz contrar, este absolut obligatorie
irigarea.
Excesul de apă (băltirea) este, de asemenea, dăunător putând provoca
asfixierea rădăcinilor.
Pânza de apă freactică trebuie să fie la peste 80 cm.
Zmeurul creşte şi se dezvoltă bine în zone în care umiditatea relativă este
mai mare.
Solul cel mai recomandat pentru cultura zmeurului este cel nisipo-lutos,
bogat în humus, cu bună capacitate de reţinere a apei şi bine aerisit, cu pH = 5,6-
6,5, cu subsol permeabil şi cu o grosime de cel puţin 50 cm, bogat în azot şi
proteine. Este sensibil la deficitul în Fe şi Mn. Nu sunt recomandate solurile
sărace, foarte grele, reci, sau uscate şi calcaroase.
264
Curenţii de aer, iarna pot mări pagubele prin îngheţ, vara măresc seceta
atmosferică etc. Totuşi lipsa totală a acestora favorizează apariţia bolilor şi
măreşte pericolul îngheţurilor târzii de primăvară.
13.3.PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Specificul producerii materialului săditor
Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, butaşi de rădăcină şi despărţirea tufelor.
Drajonii se obţin în plantaţiile specializate (10.000 – 14.000 plante/ha), înfiinţate
şi întreţinute corespunzător unor plantaţii elită. După doi ani dintr-o astfel de
plantaţie se obţin 150.000 – 200.000 de drajoni înrădăcinaţi bine.
Înmulţirea prin butaşi de rădăcină - se practică mai ales la soiurile care nu
drajonează sau drajonează foarte puţin. Butaşii se recoltează toamna (10-12 cm) şi
se plantează primăvara în rigole adânci (8-10 cm).
Înmulţirea prin despărţirea tufelor – se foloseşte rar, în cazul plantelor,
valoroase, în grădinile individuale. Prinderea la plantare este slabă iar plantele
sunt în general debile.
Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor
Pentru eşalonarea maturării şi a perioadei de recoltatare, într-o parcelă se
vor planta 3-4 soiuri cu diferite perioade de maturare.
La pregătirea terenului se va fertiliza intens cu îngrăşăminte organice şi
minerale, deoarece după intrarea pe rod lucrarea se efectuează cu greutate datorită
drajonării puternice. Funcţie de nivelul de aprovizionare a solului se vor efectua
fertilizarea cu 60-80 t gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat şi 400-500 kg sare
potasică/ha. Desfundatul se face la 40-50 cm, cu subsolaj.
Pe terenurile cu panta peste 20%, se amenajează terase pe care se vor planta
minimum două rânduri, iar pe cele cu panta sub 20%, zmeurul se plantează sub
formă de gard fructifer, pe direcţia curbelor de nivel.
Distanţele de plantare sunt de 2,5-3 m între rânduri şi 0,5 m pe rând.
Plantarea drajonilor se efectuează toamna sau primăvara foarte timpuriu în
gropi de 40 x 40 x 40 cm sau în şanţuri astfel încât coletul să fie la suprafaţa
solului. În prealabil drajonii se fasonează la 20-25 cm şi se mocirlesc.
265
După plantare, drajonii se muşuroiesc şi se scurtează la nivelul muşuroiului
sau bilonului.
Sistemul de conducere. Majoritatea soiurilor de zmeur necesită sistem de
susţinere (fig. 6 - 7).
Fig. 6. – Susţinerea zmeurului pe spalier cu un cuplu de sârme duble
Cel mai utilizat sistem este spalierul cu două sau trei sârme duble, fixate de
stâlpi din beton sau lemn. Primul rând de sârme se aşază la 60 cm faţă de sol, iar
cel de-al II-lea la 1,2 m de sol. Pentru soiurile cu port înalt se foloseşte spalierul
cu trei rânduri de sârme distanţate la 50 cm una de alta.
În acest sistem se realizează benzi continui cu grosimea de 40-50 cm.
Cultura sub formă de gard fructifer se realizează fără sistem de susţinere. Se
folosesc soiuri cu tulpini erecte groase (The Lathan, June, Indian Summer etc.
care se autosusţin. Densităţile mari, în ambele cazuri, conduc la producţii calitativ
inferioare.
Fig. 7. – Susţinerea zmeurului pe spalier cu două cupluri de sârme duble
266
Fig. 8. – Susţinerea zmeurului prin legare pe un singur arac
Conducerea sub formă de evantai pe spalier sau araci (fig. 8). Tulpinile se
palisează în poziţie aproape orizontală, jumătate într-o parte jumătate în cealaltă.
Cultura pe araci (fig. 9) - se foloseşte pe suprafeţe mici în grădinile
individuale.
Fig. 9. – Susţinerea zmeurului pe araci, în evantai
Cultura cu spalier de tip olandez – se folosesc două rânduri de spalier cu
câte o sârmă Tulpinile se arcuiesc şi se leagă jumătate de o sârmă jumătate de
cealaltă.
Întreţinerea solului
În plantaţiile de zmeur se recomandă ogorul lucrat, iar începând din anul al
II-lea se poate şi erbicida însă cu precauţie. Aceasta, deoarece sistemul radicular
al zmeurului este puternic ramificat şi superficial şi nu suportă nici un fel de
concurenţă.
Doar în primul an după plantare se pot folosi culturi intercalate de talie mică
şi care se recoltează timpuriu (fasole, mazăre, cartofi, spanac, salată).
267
Fertilizarea de bază se efectuează la planta premergătoare.
Fertilizarea plantaţiilor de zmeur se efectuează o dată la 3-4 ani cu 20-40 t
gunoi de grajd/ha şi anual cu 300-400 kg superfosfat cu 200-300 kg sare potasică.
Îngrăşămintele cu azot se aplică în două reprize: primăvara devreme după
dezgheţarea solului şi imediat după înflorit. În primii doi ani, pe un teren fertil nu
este necesar să se fertilizeze.
Irigarea plantaţiilor – Lipsa apei din sol are consecinţe negative asupra
drajonării, asupra diferenţierii mugurilor de rod, asupra înfloritului şi legării
fructelor şi în final asupra producţiei şi calităţii acesteia. Zmeurul are nevoie de
apă în cantităţi moderate pe tot parcursul vegetaţiei, mai puţin toamna. De aceea,
zmeurul se va uda de 4-6 ori cu câte 300-400 m3/ha. Irigarea de toamnă
prelungeşte vegetaţia şi împiedică maturarea corespunzătoare a lemnului.
Tăierile. - În primăvara anului următor plantării, tulpinile se scurtează la
0,8-1 m lungime, se îndepărtează şi ramurile purtătoare de rod pentru fortificarea
sistemului radicular şi stimularea drajonării.
Începând cu anul al II-lea, se vor înlătura tulpinile de 2 ani care au rodit
(imediat după recoltare). Totodată, se înlătură şi tulpinile anuale de vigoare slabă.
Primăvara, după trecerea pericolului de îngheţ, tulpinile se răresc (12-16
buc/m liniar) şi se scurtează la 1,5-1,7 m. Tulpinile soiurilor din grupa Malling, la
care mugurii de rod se formează, în general, pe treimea superioară nu se scurtează.
La soiurile remontante tăierile se fac după aceleaşi criterii ca şi la cele
obişnuite, cu deosebirea că după maturarea fructelor din prima recoltă se înlătură
vârful care a rodit.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Bolile care provoacă cele mai mari pierderi sunt:
- pătarea brună a lăstarilor (Didynella applanta), antracnoza (Elsinoe
nelleta) şi putregaiul cenuşiu al fructelor (Botrytis cinerea). Combaterea acestor
boli se realizează prin măsuri de igienă culturală şi tratamente fitosanitare (tabelul
31).
268
Tabelul 31.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la zmeur
(după N Branişte, 2000)
Nr
trat.
Fenofaza Boala sau dăunătorul Produse pesticide folosite
0123
1 Repaus vegetativ Păduchele din San José, ouă de
afide, acarieni etc.
Oleoekalux (1,5%) sau Polisulfură de bariu
(6,0%)
2 La umflarea
mugurilor
Antracnoza zmeurului, pătarea
brun-violacee a ramurilor,
acarieni, insecte defoliatoare,
afide.
Fungicid : un produs cupric. Turdacupral 50
PU (0,2%), zeamă bordeleză (0,5%)+
Insecticid: Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R
35 (0,1%)
3 La înfrunzire Pătarea brună a ramurilor,
pătarea albă a frunzelor, acarieni,
gărgăriţa florilor, afide etc.
Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75
(0,¤%) +
Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%), Sintox 25
(0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%
4 La înălţarea
inflorescenţelor
Făinare, pătarea brună a
ramurilor, antracnoză, gărgăriţa
florilor, gândacul zmeurului etc.
Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75
(0,¤%) sau Captadin 50 PU (0,2%) + Metoben
70 (0.1%) + Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%),
Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%
5 La începutul
înfloritului
Putregaiul fructelor, pătarea albă
a frunzelor, rugina, făinare,
gândacul zmeurului, etc.
Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50
WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+
Metoben 70 (0,1%) sau Topsin M 70 (0,1%) +
Insecticid: Decis 2,5 EC (0,025%)
6 La începutul
scuturării petalelor
Idem tratamentul 5 Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50
WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Topas
100 EC (0,08%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Tilt
250 EC (0,02%) + Insecticide: Zolone 35 Ec
(0,2%), Karate 2,5 Ec (0,02%) sau Fastac 10
Ec (0,08%)
7 La mărimea
normală a fructelor
Putrgaiul fructelor, făinare,
rugină, pătarea albă a frunzelor,
pătarea brună a ramurilor etc.
Fungicide :Ronilan 50 WP (0,1%), Sumilex
50 WP (0,1%) sau Rovral 50 WP (0,1%) +
Anvil 5 SC (0,04%) sau Tilt 250 EC (0,02%)
8-9 După recoltarea
fructelor ( la
avertizare)
Antracnoza ramurilor, pătarea
brun-violacee a ramurilor,
Păduchele din San José,
Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4 %), Ziram75
(0,¤%)sau Captadin 50 PU (0,2%) +
Insecticid: Carbetox 37 CE (0,5%)
Dăunătorii cei mai periculoşi sunt: gărgăriţa mugurilor de zmeur
(Anthonomus rubi-idaei), gândacul mic al florilor de zmeur (Byturus
tomentosus),
acarienii etc. Combaterea acestora se face la avertizare cu insecticide specifice
existente în comerţ.
269
Recoltarea fructelor. Zmeura se recoltează la maturitatea de consum,
deoarece această specie nu are perioadă de postmaturaţie.
Recoltarea fructelor se face manual, fără receptacul sau cu tot cu receptacul,
în ambalaj de capacităţi mici (0,1-0,5 kg), care se aşază în lădiţe. Zmeura este un
fruct excesiv de perisabil, de aceea se va manipula, transporta şi depozita cu mare
precauţie. Când este destinată industrializării, recoltarea se poate face şi în găleţi,
iar depozitarea în butoaie închise ermetic.
Totuşi, 3-5 zile se poate păstra în depozite frigorifice la temperatura de 0°C
şi U.R. de 80-90%.
Pe plan mondial există preocupări pentru recoltarea mecanizată a zmeurii.
270
BIBLIOGRAFIE
1. Andrieş N. - Euras - soi nou de pere de iarnă. Revista Hortinform nr. 1/22, 1996.
2. Babuc, V. - Realizări şi perspective în sporirea productivităţii plantaţiilor
intensive de
măr, Lucrări şt., Seria Horticultură, vol 38/1995.
3. Balan V., Cimpoieş Gh., Barbăroşie M. - Pomicultura, Editura Museum
Chişinău.
4. Balan, V., Peştean, A. - Contribuţii la stabilirea distanţelor de plantare la
măr,
Lucrări şt. U.A.I., Seria Horticultură, vol 38/1995.
5. Balan Viorica, Ivaşcu Antonia - Soiuri timpurii de cais, piersic şi
nectarin. Revista
Hortinform nr. 7/16; 8/16, 1993.
6. Barbăroşie M., Banu, V. - Particularităţile culturii coacăzului negru în
Moldova,
Lucrări şt. U.A.I., Seria Horticultură, vol 38/1995.
7. Bădescu, Gh. - Perspectivele culturii arbuştilor fructiferi în zona
premontană a ţării,
Rev. Horticultura nr.4/1978.
8. Bădescu Cristina şi colab. - Afinul de cultură, un arbust valoros pentru
zonele
colinare şi submontane din România. Rev. Hortinform nr. 2/16, 1998.
9. Bodi, I., Istrate, M., - Comportarea în livadă intensivă a unor soiuri de
cais altoite pe
zarzăr şi piersic, Cercetări Agronomice în Moldova, vol. 3 1987.
10. Bodi, I., Istrate, M. - Influenţa portaltoiului asupra creşterii pomilor şi a
producţiei
de fructe la unele soiuri de vişin, Cercetări Agronomice în Moldova, vol. 3, 1987.
11. Bodi, I., - Rezultate preliminare obţinute în livezi superintensive de măr,
Cercetări
Agronomice în Moldova, 2/1975.
12. Botez, M., Bădescu, Gh., Botan, A. - Cultura arbuştilor fructiferi,
Bucureşti, Editura
Ceres, 1984.
13. Botu, I. - Cultura intentivă a alunului, S.C.P.P. Vâlcea, Redacţia de Propagandă
Tehnică Agricolă, Bucureşti, 1987.
14. Botu M., Achim Gh. - Realizări şi perspective în cultura nucului. Revista
Hortinform nr. 6/106, 2001.
15. Branişte N. - Polenizatorii recomandaţi pentru soiurile zonate de păr şi
măr, Rev. de
Horticultură nr.3/1984.
16. Branişte, N. - Realizări privind obţinerea de noi soiuri de măr şi păr
rezistente la
făinare, Rev. de Horticultură, nr. 2/1981.
17. Branişte N. - Ameliorarea mărului în România. Revista Hortinform nr. 6/33,
1995.
18. Branişte N. - Sortimentul de măr şi păr - perspective. Revista Hortinform nr.
6/18,
2000.
19. Branişte N. - Probleme actuale ale ameliorării plantelor horticole, cu
referire la
aspcte specifice plantelor pomicole. Revista Hortinform nr. 3/103, 2001.
271
20. Budan S., Grădinariu G. - Cireşul. Editura "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi.
21. Butură V. - Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică Bucureşti, 1979.
22. Burzo, I. - Fiziologia şi tehnologia păstrării produselor horticole, Editura
tehnică,
Bucureşti, 1986.
23. Butuam Galia şi colab. - Smochinul, în decorul peisagistic timişorean.
Revista
Hortinform nr. 1/15, 1998.
24. Butuc Mădălina - Ameliorarea prunului - realizări şi perspective. Revista
Hortinform nr. 9/109, 2001.
25. Candela, A. - L’irigation fertilisante, L’arboriculture fruitiere, nr. 433/1990.
26. Cârdei, E. - Contribuţii privind fitoprotecţia speciilor seminţoase, Cercetări
Agronomice în Moldova, Vol.2/1992.
27. Ceauşescu, I., Negrilă, A., Isac, Il., Lazăr, A. - Pomicultură, Bucureşti,
Editura
Ceres, 1986.
28. Cepoiu, N. - Înfiinţarea unei plantaţii pomicole, Editura. Ceres, Bucureşti,
1994.
29. Cepoiu, N., Monica Murvai - Pomicultură lucrări practice, Lito. Univ. de
Ştiinţe
Agricole Bucureşti, 1991.
30. Cimpoieş, Gh. - Desăvârşirea tăierii mecanizate a pomilor de măr, Lucrări
şt.
U.A.I., Seria Horticultură, vol 38/1995.
31. Cimpoieş Gh., Bucarciuc V., Caimacan I. - Soiuri de măr. Edirura Ştiinţa
Chişinău.
32. Cimpoieş Gh. - Conducerea şi tăierea pomilor. Editura Ştiinţa Chişinău.
33. Cireaşă, V., Drobotă, Gh., Drobotă Mari-Ann - Pomicultură generală
îndrumător
de lucrări practice, Lito. U.A.I., 1990.
34. Cireaşă, V. - Pomicultură generală-curs lito. U.A. Iaşi, 1995.
35. Cociu, V. - Cultura piersicului în gospodărie, Editura Ceres, Bucureşti, 1993.
36. Cociu, V. - Caisul, Editura Ceres, Bucureşti, 1993.
37. Cociu, V. - Nectarinele, Editura Ceres, Bucureşti, 1974.
38. Cociu, V. - Soiurile noi - factor de progres în pomicultură, Editura Ceres,
Bucureşti,
1990.
39. Cociu V., Oprea Şt. - Metode de cercetare în ameliorarea plantelor
Pomicole,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
40. Cociu V. şi colab. - Prunul, Editura Comphys, 1997.
41. Cociu V. şi colab. - Progrese în ameliorarea plantelor horticole,vol. I,
Pomicultura,
Editura Ceres, Bucureşti, 1999.
42. Cepoiu N. - Pomicultură aplicată, Editura Ştiinţelor Agricole, Bucureşti, 2001.
43. Cocucci, S. et colab., - Fruit developement, calcium level and Bitter pit
in apple,
Adv. Hort. nr.3/1990.
272
44. Constantinescu, N., Negrilă, A., Ghena, N. - Pomicultură, Editura Agro
Silvică,
Bucuresti, 1967.
45. Corelli e Sansavini, S. - Tipoologia ed Efficienza productiva degli
impianti frutticoli,
Rivista di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, vol.50/1988.
46. Cornelia, Parnia, Coman, S., Niculina, Burloi, - Conducerea creşterii
şi rodirii
speciilor pomicole sâmburoase, Bucuresti, Editura Ceres, 1989.
47. Cotorobai M. - Lămâiul cultivat în locuinţe. Revista Hortinform nr. 12/19, 1996.
48. Darbellay, C. et colab. - Influence de la Charge sur la croissance
vegetative et sur
l’alternance, Revue Suisse Vitic. Arboric. Hortic. vol 27/1995.
49. Davidescu, D., Velicica, Davidescu, - Agrochimie Horticolă, Editura
Academiei,
Bucureşti, 1992.
50. Dascălu, M., Dominte Tatiana - Studiul unor arbuişti ornamentali ale
căror fructe
pot fi valorificate: Sorbus aucuparia L. var. edulis Dieck. şi Rosa canina L. var
inermis, Lucr. şt., Seria Agronomie, vol. 38, 1996.
51. Drăgănescu E. - Pomologie, Editura Mirton Timişoara, 1996.
52. Drobotă Mari-Ann - Cultura smochinului în gospodărie, Editura Ceres,
Bucureşti,
1986.
53. Drobotă, Gh. şi colab. - Cultura Prunului, Editura Ceres, Bucureşti, 1991.
54. Drobotă, Mari-Ann - Pomicultură, curs, lito., U.A.M.V. Iaşi, 1996.
55. Duţu, I., Parnia, P., Mazilu, C. - Realizări şi perspective în domeniul
ameliorării
portaltoilor, Mapa documentară I.C.P.P. Piteşti nr. 15/1988.
56. Dumitru Liana Melania - Cercetări privind sortimentul de piersic la
S.C.P.P.
Constanţa. Revista Hortinform nr. 10/98, 2000.
57. Evenquez, M. et colab. - Incidences des tailles en vert sur le pommier,
Revue Suisse
Vitic., Arboric., Hortic., vol. 20/1988.
58. Filiberto Loreti - Attuali conoscenze sui principali portimesti degli da
frutto, Revista
di Frutticoltura e di ortofloricoltura, vol. LVI No. 9.
59. Gautier, M. - La culture fruitiere, volum 1 L’arbre fruitier, Technique et
Documentation (Lavoisier)., 1987.
60. Gautier, M. - Le control de nutrition par diagnostic foliare, L’arboriculture
fruitiere,
nr. 433/1990.
61. Ghena, N. şi colab. - Pomicultură generală şi specială, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1977.
62. Gherghi, A. şi colab. - Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor,
Editura.
Academiei, Bucureşti, 1983.
63. Gherghi, A. - Tehnologia valorificării produselor horticole vol I, II, Editura
Paideia,
Bucureşti, 1994.
64Gherman N. - Afinul - Vaccinium mirtillus L. Revista Hortinform nr. 4/35.
273
65. Glăman, Gh. - Cercetări privind stabilirea direcţiilor de sporire a
eficienţei
economice în producţia pomicolă din România, Mapa documentară I.C.P.P. Piteşti
nr. 39/1994.
66. Godeanu, I., Popescu, M. - Influenţa factorilor asupra rodirii nucului,
Analele Univ.
din Craiova, Seria Horticultură, vol. IX, 1978.
67. Grădinariu, G. şi colab. - Cercetări privind relaţia existentă între
diferite variante
de fertilizare şi creşterea fructelor, Analele U.A.I., seria Horticultură 38-1995.
68. Grădinariu, G. şi colab. - Cercetări privind răritul chimic al merelor,
Analele
U.A.I., seria Horticultură 38-1995.
69. Grădinariu, G. şi colab. - Cercetări privind stabilirea procesului
tehnologic de
valorificare superioară a nucilor. Cerecetări Agronomice în Moldova, vol 2/1992.
70. Grădinariu, G. şi colab. - The influence of some macro and
microelements of the
quality and crops of the main apple varieties in Moldova, Revue Romanian Society
of Biominerals, vol 1, 1992.
71. Grădinariu, G., Cireaşă, V., Istrate, M. - Cercetări privind
comportarea unor
soiuri de măr rezistente la boli în condiţiile din N-E României, Analele
Universităţii Agrare Chişinău, Rep. Moldova, 1995.
72. Grădinariu, G., Istrate, M. - Cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, curs
lito.,
U.A.M.V. Iaşi, 1996.
73. Grădinariu G., Istrate M., Dascălu M. - Pomicultura, Edituta Moldova Iaşi,
1998.
74. Hoza D. - Pomologie, Editura Prahova, 2000.
75. Iancu, M. şi colab. - Unele particularităţi ale fertilizării la măr, Creşterea
şi
fructificarea pomilor, Lucrări ştiinţifice I.C.P.P. Piteşti, vol XVII/1994.
76. Iftimie, D. - Studiul în colecţie a unor soiuri de coacăz negru în condiţiile
din zona
subcarpatică a Moldovei, Lucr. şt. I.C.P.P. Piteşti, vol V/1977.
77. Istrate, M., Rominger, E. - Comportarea unor soiuri de măr cu
rezistenţă la rapăn
şi făinare în condiţiile din N-E Moldovei, Cercetări Agronomice în Moldova,
vol.2/1992.
78. Istrate, M., Rominger, E. - Contribuţii la îmbunătăţirea sortimentului de
cais pentru
zona de N-E a Moldovei. Cercetări Agronomice în Moldova, vol.1-2/1995.
79. Ivan, I. şi colab. - Selecţii de perspectivă la măr obţinute la
S.C.P.P.Bistriţa, Lucrări
ştiinţifice ale I.C.P.P. Piteşti vol XV 1992.
80. Lazăr, Gh. şi colab. - Întreţinerea solului în livezile intensive de măr,
situate pe
terenurile în pantă, în condiţiile din N Moldovei, Cercetări Agronomice în
Moldova, nr. 3/1984.
81. Lazăr, A., Popa, I., Gallov, A. - Particularităţile tehnologiei de cultură a
castanului
comestibil, Redacţia de propagandă tehnică agricolă, A.S.A.S., 1989.
274
82. Lemaine, F. et colab. - Teneurs foliaires est N, P, K, Ca, Mg,
B,recontrees dans le
neyes de pommieres Golden delicious du Maine et Loire, L’arboriculture fruitiere,
nr.2/1989.
83. Lespinasse, J.M., Delart J.F. - Le verger de pommieres, conduire ou
tailler?, Revue
Suisse Vitic. Arboric. Hortic. 26/1994.
84. Lespinasse, J.M. - La conduite du pommier. Centre Technique interprofessional
des
fruits et legummes, Paris, 1980.
85. Liacu, A. - Pomicultură generală (partea I şi II), lito. U.A. Iaşi, 1974.
86. Loretti, F. - Presente e futuro dei portimmesti degli alberi da frutto,
Rivista di
Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, vol. 1-2/1988.
87. Maxim Janoslava Olga - Socul. Revista Hortinform nr. 4/36, 1999.
88. Mladin, Gh., Paula, Mladin. - Cultura arbuştilor fructiferi pe spaţii
restrânse,
Editura Ceres, Bucureşti, 1992.
89. Mladin Paulina şi colab. - Soiuri româneşti de zmeur. Revista Hortinform
nr. 8/20,
1997.
90. Maria Elena, Ceauşescu, Vieru, R., Teodorescu, Al. - Cultura şi
valorificarea
căpşunului, Editura Ceres, Bucureşti, 1982.
91. Mihăiescu, G. - Pomicultură specială, Editura Ceres, Bucureşti, 1977.
92. Mihăiescu, G., Bădescu, Gh. - Pomicultura zonelor înalte, Editura Ceres,
Bucureşti,
1985.
93. Mihăiescu, G. - Zonarea speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi,
Lito. U.A.
Bucureşti, 1980.
94. Mihăiescu, G. - Ghid pentru meseria de pomicultor, Editura Ceres, Bucureşti,
1986.
95Mihăiescu Gr. - Zmeurul şi murul fără ghimpi. Revista Hortinform nr. 6/15, 1999.
96. Miliţiu, I. - Ecologia speciilor fructifere în plantaţiile intensive şi
superintensive -
Lumina, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, B.A. Documentare curent ă,
Bucureşti, 1980.
97. Milică, C. I. - Substanţe bioactive în horticultură, Editura Ceres, Bucuresti,
1983.
98. Movileanu, M. - Crearea şi selecţia de portaltoi vegetativi pentru cireş şi
vişin,
Lucrări şt. I.C.P.P. vol XIII, 1989.
99. Movileanu M. - M.F. 10 - Un nou portaltoi vegetativ de măr de vigoare
mică cu
ancorare bună în sol. Revista Hortinform nr. 11/111, 2001.
100. Neagu, Tr.şi colab. - Cu privire la mecanizarea lucrărilor în cultura
intensivă şi
superintensivă a pomilor, Lucrări şt., U.A.I., vol 23/1979.
101. Negrilă, A şi colab. - Pomicultură şi viticultură, Editura didactică şi
pedagogică,
Bucuresti, 1980.
102. Ortiz, C. şi colab. - Influiencia del tiempo del recolencion sobre la
conservacion
frigorifica de manzana, Analele I.N.J.A., nr. 2/1975.
275
103. Parnia, P. şi colab. - Pepiniera pomicolă, Editura Ceres, Bucuresti, 1984.
104. Parnia, P., Mladin, Gh., Duţu, I., Wagner, St. - Producerea,
păstrarea şi
valorificarea materialului săditor pomicol şi dendrologic, Editura Ceres,
Bucuresti, 1992.
105. Petre L. şi colab. - Soiul nou de vişin - De Botoşani. Revista Hortinform
9/23, 2000.
106. Platon I. şi colab. - Tehnologia de cultură a cireşului cu referire
specială la soiurile
create la S.C.P.P. Bistriţa. Revista Hortinform nr. 8/39, 1995.
107. Popa, V. - Două soiuri valoroase de trandafir pentru dulceaţă, Rev. de
Horticultură,
nr. 11/1967.
108. Popescu, M. şi colab. - Pomicultură generală şi specială, Editura
didactică şi
pedagogică, Bucuresti, 1982.
109. Popescu, M. şi colab. - Pomicultură generală şi specială, Editura
didactică şi
pedagogică, Bucuresti, 1992.
110. Raţi, V. - Contribuţii la îmbunătăţirea sortimentului de măr pentru zona
Bacău,
Lucrări ştiinţifice I.C.P.P. Piteşti, 1992.
111. Raţi V. - Mărul pasiune şi afacere, Editura Moldavia Bacău, 2001.
112. Roman, R. - Structura sortimentelor pomicole admise la înmulţire în
anul 1994,
Mapa documentară I.C.P.P. Piteşti, nr.38/1994.
113. Roman R. - Sortimentul de prun cultivat în România şi particularităţile
lui privind
polenizatorii. Revista Hortinform nr. 1/20, 1996.
114. Roversi, A., Mezzandri, G. - Caractterizzatione di mele di diversa
provenienza. La
coltura del melo verso gli anni ‘90, Roma, 1986.
115. Sansavini, S. şi colab. - Le Mele "Golden-Simili", Indagine Monografica,
Bologna,
1977.
116. Sansavini, S. şi colab. - Confronto fra portimmesti nanizzanti e alberi
micropropagati di pero, Rivista di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, nr.
1/1986.Gilino,
117. Sansavini, S. et colab. - Soluzionii agrochimiche e construttive per
una frutticoltura
protetta, Colture protette,12/1974.
118. Schumacher, R. - Die Fruchtbarkeit der Obstgehälze, Ulmer Fachbuch,
Stuttgart,
1989.
119. Stanciu N. - Tehnologia de cultură a trandafirului de dulceaţă. Revista
Hortinform
nr. 3/27, 1997.
120. Şandru, I. - Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor,
Timişoara,
Editura Helicon, 1996.
121. Şchean V. - Soiuri de Migdal. Revista Hortinform nr. 11/35, 1999.
122. Şerbein Luca şi colab. - Ciprian - soi nou de măr la S.C.P.P. Voineşti.
Revista
Hortinform nr. 11/26, 1998.
276
123. Tănăsescu, N. - Consideraţii generale privind metoda de irigare prin
picurare şi
unele realizări în acest domeniu în pomicultura din România, Mapa documentară,
I.C.P.P. Piteşti nr. 36/1993.
124. Teaci, D. şi colab. - Fundamentarea pedologică a alegerii terenurilor
pentru
înfiinţarea plantaţiilor pomicole. Rev. Horticultura nr.11/1976.
125. Toma, C. - Căldura, factor de vegetaţie limitativ în zonarea culturilor
agricole,
Rev. de Horticultură nr.9/1970.
126. Topor, D. - Contribuţii la problema culturii măceşului în R.S.R., Rev
Pădurilor
nr.3/1962.
127. Trillot, M., Lavoissire, Ch. - La taille du pommier, L’Arboriculture fruitiere,
nr.
465/1993.
128. Trocme, S. et Gras, R. - Sol et fertilisation en arboriculture frutiere,
Paris, Edit
Penin, 1968.
129. Turcu, E. şi colab. - Comportarea unor selecţii de soc în cultură
intensivă, Lucrări
ştiinţifice I.C.P.P. Piteşti Mărăcineni 1983.
130. Ţurcan, I. - Perspectivele culturii cornului (Cornus mas L.) în Republica
Moldova,
Lucr. şt., Seria Horticultură, vol 38/1996.
131. Ţurcanu I. - Cornul, situaţia actuală şi perspectivele cultivării lui. Revista
Hortinform nr.4/104, 2001.
132. Voiculescu, N. - Resursele minerale ale solului cu rol major în nutriţia
speciilor
pomicole, Revista Pomicultura, A.S.A.S. nr.1/1990.
133. Vasilescu V. - Extinderea în cultură a castanului comestibil. Revista Hortinform
4/25, 1996.
134. Vasilescu V. - Sortimentul de nuc în România. Revista Hortinform nr. 9/20,
1993.
135. Wertheim, S.J. - Indizzi teecnici della coltura del melo e del pero in
Europa,
Rivista di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, nr.8/1987.
136. *** - Lucrări ştiinţifice U.A.Iaşi.1980-2001.
137. *** - Lucrări ştiinţifice I.C.P.P. Piteşti 1980-2001.
138. *** - Lucrări ştiinţifice I.C.D.V.P.H. I-XXVII.
139. *** - Buletine A.S.A.S. 1980-2000.
140. *** - Cercetări agronomice în Moldova 1980-2001.
141. *** - L’Arboriculture fruitieres, 1975-2000.
142. *** - Pomicultura, viticultura şi vinificaţia Moldovei, 1980-2000.