Sunteți pe pagina 1din 232

Redactor: Cornelia Gârmacea Tehnoredactare computerizată: Liubovi

Grecea Coperta: Ion Barbu

Ţoale drepturile asupra acestei ediţii


suni rezervate Editurii CORINT, parte componentă
a CRUPULUI EDITORIAL CORINT

ISliN 973-653-749-8

Timbrul literar se plăteşte Uniunii Scriitorilor din România Cont:


2511.l-l71.1/ROL BCR, Sector 1

Format 16/54x84; Coli tipo: 14,5


Tipărit la OHIVEBSUL SA

Pentru comenzi şi informaţii adresaţi-vă la:

Editura CORINT Difuzare şi


Clubul Cărţii
Str. Teodosie Rudeanu nr. 21, Sector 1, Bucureşti Tel: 222.19.49,
223.19.28; Fax: 222.71.78 E-mail: vanzari@edituracorint.ro
Magazinul virtual: www.edituracorint.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


ŞTEFĂNESCU, ALEXANDRU
Jurnal secret / Alex. Ştefănescu; - Bucureşti: Corint, 2005
ISBN 973-653-749-8

821.135.l-94
ALEX. STEFÀNESCU
27 februarie. Vizită la Palatul Elisabeta. Pe un perete - două
tablouri de dată recentă, reprezentându-i pe regele Mihai şi regina
Ana. Sunt atât de prost pictate, în culori pământii, încât majestăţile lor
seamănă tu Nicolae şi Elena Ceauşescu. Mi se Spune că pictorul este
italian şi că i s-au plătit bani grei pentru lucrare. Mă enervez şi mă
gândesc că, în replică, un artist de-al nostru ar trebui să-l picteze pe
Silvio Berlusconi ca pe Octavian Cozmâncă.
28 februarie. Aseară, Ion Irimescu, sărbătorit la Academie cu
ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, i-a sărutat mâna lui Ion Iliescu.
I-a ţinut-o strâns, deşi preşedintele încerca să şi-o retragă, s-a aplecat
bătrâneşte asupra ei şi i-a sărutat-o! Am văzut scena în reluare, la
televizor. Ca să salveze situaţia, Ion Iliescu i-a sărutat şi el mâna lui
Ion Irimescu. Dar gestul n-a fost echivalent. Ion Iliescu a procedat
firesc, Ion Irimescu nu. Unui alpinist îi stă bine să escaladeze
Everestul. Everestului nu-i stă bine să-l escaladeze pe alpinist.
1 martie. O vânzătoare de la pâine m-a făcut să aştept minute în
şir, stând întoarsă cu spatele la mine şi vorbind la mobil cu o prietenă.
Iar eu am tăcut. Despre preşedintele ţării scriu articole vehemente, în
care îl fac praf şi pulbere, iar pe o vânzătoare obraznică nu am curaj să
o pun la punct. M-am hotărât să nu mai scriu nimic împotriva lui Ion
Iliescu până când nu voi fi în stare să o chem la ordine pe o
vânzătoare.
îmi vine în minte o întâmplare cu Ion Iliescu (de care el nu ştie!).
La sfârşitul anului trecut, trecând pe la Casa Presei Libere, am primit
cadou de la fostul meu coleg de facultate, în prezent PDG al Grupului
de Publicaţii „Flacăra", George Arion, un ...şiş! E în stilul lui George
Arion să-mi facă daruri de felul ăsta. Am pus şişul în servietă şi, uitând
de el, m-am dus la

5
Casa Vernescu, la lansarea noii serii din BPT, care urma să aibă loc în
prezenţa lui Ion Iliescu. SPP-iştii de la poartă m-au percheziţionat şi
mi-au cerut şi servieta, pe care au deschis-o şi cercetat-o amănunţit.
Am încremenit. Era prea târziu să-i anunţ că am acolo un cuţit fioros,
care se deschide instantaneu, la o apăsare de buton. Mă gândeam cu
groază ce va scrie a doua zi în Evenimentul zilei: „Alex. Ştefănescu,
cunoscut pentru zecile de articole pe care le-a scris împotriva lui Ion
Iliescu, a făcut o tentativă de a pătrunde, la o întâlnire cu acesta, înar-
mat cu un şiş!" Cine ar fi crezut povestea cu cadoul făcut de George
Arion?
Din fericire, SPP-iştii n-au remarcat şişul printre obiectele din
servietă.
3 martie. Ar trebui scris un studiu despre ceea ce îţi poate cădea în
cap când te plimbi prin Bucureşti, pe lângă blocuri cu multe etaje: coji
de banane, mucuri de ţigară aprinse, sticle de bere. Mie mi-a aterizat
cândva pe creştet o pijama, ceea ce mi s-a părut un record de
originalitate. Azi-dimineaţă însă recordul a fost bătut. Aflându-mă pe
Calea Moşilor, mi-a trecut vâjâ-ind pe lângă nas şi a căzut plescăind pe
asfalt un ficat. Un ficat întreg, crud şi însângerat. îmi place să cred că
nu era de om.
19 martie. Fac parte (iar) din juriul care acordă premiile Uniunii
Scriitorilor. Cărţile autorilor dornici să candideze la premii trebuie
depuse la secretariatul Uniunii. Dar... Azi m-a vizitat la România
literară Liviu Ioan Stoiciu şi a încercat să-mi dea ultima lui carte
împotriva voinţei mele. Cu greu l-am convins să şi-o ia înapoi şi să o
ducă unde trebuie. Striga că sunt obligat s-o citesc. Ar fi vrut să o
citesc sub supravegherea lui, ca să fie sigur că nu sar nici un rând.
Avea ochii injectaţi şi venele de la gât umflate.

8
20 martie. Astă-noapte am visat că eram legat de un scaun, cu
frânghii groase, şi că Liviu Ioan Stoiciu îmi turna pe gât, cu ajutorul
unei pâlnii, literele din ultima lui carte.
21 martie. Un poet pe care îl cunosc din vedere, dar nu ştiu cum îl
cheamă, m-a oprit pe stradă şi mi-a citit cu glas tare mai multe poeme
de-ale lui, ca să mă convingă că sunt geniale. Abia părăsisem Piaţa
Amzei şi aveam două sacoşe pline cu salată, ridichi şi ceapă verde.
Transpiram, îmi mutam greutatea corpului de pe un picior pe altul. Iar
el continua să-mi citească. Mă gândeam că am noroc totuşi fiindcă nu
e romancier.
22 martie. Am sărutat-o pe Andreea Marin şi mi-am simţit buzele
electrizate. Fratele meu, profesor la Politehnică, mi-a explicat cauza:
ecranul televizorului este încărcat cu electricitate statică.
24 martie. Doina Uricariu îmi povesteşte la telefon că i s-a furat o
uşă din lemn de stejar, de la intrarea în casă. A doua, tot din lemn de
stejar, a fost abandonată de hoţi (probabil fiindcă intraseră în criză de
timp). La Poliţie, Doinei Uricaru i s-a reproşat că şi-a făcut uşile
tocmai din lemn de stejar, pe care nu rămân amprente. Ar fi trebuit să
şi le facă din sticlă. Şi să agate la intrare o tuşieră.
26 martie. O nouă ediţie a „întâlnirilor României literare", la
Clubul Prometheus. Participă şi Ion Iliescu, însoţit de numeroşi SPP-
işti (mi se spune că unii dintre ei şi-au petrecut două zile şi două nopţi
în clădire, ca să prevină instalarea unor bombe de către teroriştii lui
Saddam Hussein). La un moment dat, în mijlocul dezbaterilor, se
stinge lumina. Ne aflăm în sala de la subsol şi, în plus, afară s-a
întunecat de mult, astfel încât bezna e totală. Nu se vede absolut
nimic. In sinea mea sunt convins că s-a declanşat un atac terorist. Peste
numai câteva

8
secunde însă lumina se aprinde. Ion Iliescu se află la locul lui, nu a
încercat să fugă. Dar doi SPP-işti îl ocrotesc cu trupurile lor. Scena
este înduioşătoare. Dar şi comică... Pentru că până la stingerea luminii
SPP-iştii se prefăcuseră că sunt simpli spectatori, interesaţi de
dezbaterea noastră.
28 martie. Jubileu literar: primesc a 100-a scrisoare de la Pa-vel
Rătundeanu-Ferghete, agent veterinar din comuna Ciubăn-cuţa, judeţul
Cluj, care îmi trimite ca de obicei versuri:
„O, spiritu-mi suferă:/ inspiră, expiră, transpiră şi speră,/ că unul
seamănă, dar altul e cu culesul/ fiindcă o să fie gonit din iubire,/ din
omenire,/ pentru că guvernează universul/ eliminându-şi eul,
perversul./.../ Din mine ce rămâne?/ la ce bun incert, să fii om de
idei?"
Sesizez în aceste versuri o dispoziţie sumbră. Şi mă gândesc cu
îngrijorare la animalele pe care le tratează Pavel Rătundeanu-Ferghete.
17 aprilie. Petrecere organizată de Mircea Dinescu cu prilejul
lansării revistei Aspirina săracului. Ospăţ pantagruelic, în curtea
clădirii cu două etaje de pe strada Constantin Daniel nr. 11. Dinu
Adam mă anunţă că s-a pus la frigare un porc. Mă îngrozesc, crezând
că e vorba de un personaj politic. Porcul însă e chiar porc. Cineva îl
roteşte încet, deasupra jarului, cu ajutorul unei manivele.
20 aprilie. Mă vizitează un prieten şi mă surprinde mâncând. Mă
tachinează, amintindu-mi că sunt pe lume plăceri mai mari decât
mâncarea. De exemplu, amorul. Ii explic, cu friptura în faţă:
- Prefer mâncarea. Uită-te la friptura asta. Vreau să o mănânc şi
chiar o mănânc, nu trebuie s-o conving în prealabil. Apoi, nu e nevoie
să mă ascund cu ea prin unghere întunecoase, o înfulec

io

în văzul lumii. în plus: friptura nu rămâne gravidă; nu îmi cere să o iau


de nevastă; nu are SIDA.
L-am convins. îi pun şi lui o porţie.
21 aprilie. Trec cu maşina pe lângă Palatul Cotroceni şi îmi
amintesc de recepţia la care m-a invitat Emil Constantinescu, imediat
după câştigarea alegerilor din 1996. într-un salon vast şi fastuos, cu
draperii de brocart, cu candelabre, se afla o mare parte din elita
politică şi intelectuală a României. Făceai câţiva paşi şi te întâlneai cu
Ana Blandiana. Făceai alţi câţiva paşi şi îl vedeai pe Dan Grigore.
Totul era frumos şi neverosimil. Parcă visam. I-am spus, în glumă, lui
Emil Constantinescu:
- Dintr-o clipă în alta trebuie să apară şi Ion Iliescu. O să se mire
că ne găseşte aici şi o să ne ceară să părăsim sala: „Gata, copii, jocul s-
a terminat!"
Emil Constantinescu n-a gustat gluma şi a zâmbit strâmb. Ion
Iliescu şi-a făcut apariţia, după patru ani.
24 aprilie. Azi e joi. Mai sunt trei zile până la Paşte. Dar încă de
azi nu se mai lucrează în nici o instituţie de stat. Toată lumea aleargă,
se aprovizionează, se pregăteşte parcă pentru un asediu. Săptămâna
următoare va începe şi ea cu o zi liberă (a doua zi de Paşte). Marţea şi
miercurea ar trebui să se lucreze, urmând ca joia şi vinerea (1 şi 2 Mai)
să fie din nou libere. Dar Guvernul, generos, a hotărât să se facă o
punte între Paşte şi 1 Mai. Deci toată săptămâna viitoare va fi liberă!
Mă gândesc că era mult mai bine să se fi făcut o punte, direct, între
Paşte şi Crăciun. O punte măreaţă, românească, prin care ne-am fi
remarcat în Europa. Puntea dintre Crăciun şi Anul Nou s-a creat,
oricum, încă de anul trecut. Ar mai fi rămas de făcut, apoi, doar puntea
dintre Anul Nou şi Paşte.

10
25 aprilie. Plimbare prin Bucureşti. Mă uit la domnişoarele de pe
stradă şi constat că mi s-a împlinit, în sfârşit, un vis din adolescenţă:
toate îşi arată buricul. Intre bluza prea scurtă şi pantalonii strânşi pe
corp există o zonă neacoperită care mă fascinează, la fel ca zona din
Călăuza lui Tarkovski.
- Bună ziua, domnule Alex Ştefănescu!
Tresar, speriat, şi îl văd pe un cunoscut scriitor venind cu mâna
întinsă spre mine:
- Ce faceţi? Păreţi preocupat de ceva...
- Da... Mă gândesc la Tarkovski... Ce regizor!...
28 aprilie. Scenă surprinsă într-un sat de lângă Bucureşti.
Doi bărbaţi stau în curtea unei case, la o masă, în faţa unei
sticle cu vin. Unul dintre ei vorbeşte la telefonul celular:
- Nae! Nae, tu eşti? Eu sunt Mitică, mă! Ascultă, bre! Calul are
splină? Nu, bă, nu sunt beat! Sunt aici, cu Vasile al lui Pieptene. Şi el
zice că... Da' nu-ti spun ce zice, că te enflucnţez. Am pus pariu, bre!
Spune tu, că ştii, că ai ţinut căruţă cu cal! Calul are, bre, splină ori n-
are?
29 aprilie. Thomas Mann a scris Moartea la Veneţia. Eu am să
scriu Moartea la Bucureşti. La Bucureşti se poate muri în mai
multe feluri decât la Veneţia. Poţi să cazi într-o gură de canal
fără capac. Poţi să deschizi uşa unui lift şi să păşeşti în gol,
fiindcă liftul nu se găseşte acolo. Poţi să te electrocutezi când
umbli la frigider, întrucât priza prevăzută cu borne pentru
legătura cu pământul nu are legătură cu pământul. Poţi să te
otrăveşti bând whisky falsificat. Poţi să te trezeşti cu un cuţit în
stomac, pentru că ai protestat, în autobuz, împotriva unor hoţi
de buzunare. Poţi să treci la semafor, pe verde, şi să fii călcat
de o maşină care are tot verde, din cauză că semaforul e defect.
Poţi să fii răpit de pe stradă şi lichidat, după ce semnezi, sub
ameninţare, un act de cedare a locuinţei. Poţi să mori lent, de silicoză,
respirând zilnic praful oraşului (300 de tone de praf pe kilometrul
pătrat). Poţi să sari în aer, în timp ce te uiţi la televizor, din cauza unei
scurgeri de gaze de la subsolul blocului.
Cel mai ...comic a murit tatăl unui cunoscut al meu: i-a căzut un
porc în cap. Un porc crescut de cineva în balcon, la etajul cinci,
plictisit brusc de captivitate, a sărit peste balustrada balconului exact
în momentul în care bietul om trecea pe acolo.
30 aprilie. II văd pe Ion Cristoiu la televizor şi-mi amintesc de o
întâmplare de acum douăzeci de ani. Lucram împreună cu el la
SLAST. Prin redacţie se perindau mulţi scriitori tineri, dornici să
colaboreze. Intr-o zi, în biroul lui Jack (aşa îi spuneam pe atunci cu
toţii lui Ion Cristoiu) a intrat o tânără prozatoare, Carmen Francesca
Banciu, şi, constatând că el nu se afla acolo, s-a aşezat într-un fotoliu,
în aşteptarea lui. Carmen, o excentrică, obişnuia să-şi poarte copilul
nou-născut cu sine, într-un coş de nuiele împletite. Coşul cu copilul l-a
depus pe biroul lui Jack, deasupra unui teanc de manuscrise. După un
timp, în încăpere a intrat un coleg de-al nostru, seducător de profesie,
şi a invitat-o pe prozatoare la o cafea, la bufet. Carmen a plecat cu el,
lăsând coşul cu copil cu tot pe birou.
Toate acestea, le-am reconstituit ulterior. Atunci, însă, nu ştiam
cum se succedaseră faptele. Mă aflam într-o încăpere alăturată şi l-am
auzit pur şi simplu pe Jack ţipând îngrozit:
- Alex! Alex! Vino repede aici!
Am alergat la el crezând că se întâmplase o nenorocire. Jack, roşu
la faţă, sufocându-se de spaimă, îmi arăta cu degetul spre propriul lui
birou:
- Ce e acolo?!
Am examinat coşul, pedant, şi i-am răspuns:
- Un copil.

Nu de răspunsul ăsta avea nevoie:

12
- Ştiu că e un copil. Dar ce caută acolo?!
Atunci, jucânduTmă, i-am spus:
- Cred că e un copil făcut de tine, în afara căsniciei. Iar tânăra
mamă ţi l-a adus ca să-l cunoşti şi să-ţi aminteşti că ai anumite
obligaţii...
Ion Cristoiu îşi pierduse însă complet umorul:
- Alex, te implor! Ia-l de aici! Ia-l! Să nu-l mai văd! Fă asta pentru
mine!
N-am să uit niciodată panica de atunci a lui Jack. Când s-au
lămurit lucrurile, a fost atât de bucuros, încât i-a publicat prozatoarei
toate textele pe care ni le adusese, fără să le mai citească.
1 mai. Deschid cu o întârziere de patru luni o scrisoare primită de
la un necunoscut: Mircea Socolescu. Surpriză! Expeditorul este
deţinut la penitenciarul din Colibaşi. Ce vrea de la mine? Mă cheamă
să-i ţin tovărăşie? Parcurg febril scrisoarea şi aflu că îşi doreşte
altceva: să citească. O carte, o revistă, orice. Mă roagă insistent să-i
trimit chiar şi nişte tipărituri de care nu mai am nevoie, eventual unele
pe care tocmai mă pregătesc să le arunc. Cererea lui mă înduioşează.
Mă simt vinovat că am deschis scrisoarea atât de târziu (se rătăcise
printre miile de hârtii din camera mea).
Acum, ce să fac? Dacă între timp a fost eliberat? Să-i mai trimit
sau nu pachetul cu cărţi şi reviste? Să i-l trimit aşa, la noroc? Mi-e
teamă să nu cadă în mâna altcuiva. Mircea Socolescu prezintă
încredere: a fost la terminarea liceului - după cum reiese din scrisoarea
lui - şef de promoţie. Alţii însă n-au fost. Mă gândesc, de pildă, că
pachetul ar putea să ajungă la un spărgător de locuinţe. Şi că el ar
considera un cadou nu cărţile şi revistele, ci adresa mea...

14
2 mai. Printr-un mesaj trimis prin e-mail, Măria Dincă mă acuză
că sunt misogin. După un moment de stupoare, îmi aduc aminte cine
este Măria Dincă. O autoare care a publicat o carte de versuri
închinate minerilor. Iar eu am comentat acea carte în următorii
termeni: „Versurile par scrise pentru a fi recitate pe o scenă a
Festivalului Naţional Cântarea României. Stilul lor este bombastic
răsunător, ca muzica de fanfară. Autoarea eroi-zează convenţional
munca minerilor."
Iar autoarea mă acuză acum că sunt misogin. Nu regret. După
logica ei, dacă aş fi făcut greşeala să-i laud versurile, m-ar fi
considerat afemeiat...
7 mai. Traian Băsescu este din nou cercetat penal, în problema
flotei. PSD şi-a propus să fie intransigent şi cu prietenii, şi cu
duşmanii. Deocamdată se ocupă de duşmani.
8 mai. Liderii locali ai PSD din România vor fi instruiţi de membri
ai PSD din Germania. Nu ştiu de ce, îmi vine să râd în hohote. Sunt
aproape sigur că pesediştii noştri nu vor învăţa nimic de la pesediştii
germani. S-ar putea, însă, ca nemţii să înveţe câte ceva de la oamenii
lui Adrian Năstase.
Dacă se întâmplă aşa, se termină şi cu Germania.
9 mai. Un vecin de-al meu de la etajul cinci (eu locuiesc la etajul
trei) îşi renovează complet apartamentul. II reorganizează, îl
reconstruieşte, îl întoarce pe dos, nu ştiu ce-i face, dar de o lună
încheiată huruie, zdrăngăne, ţiuie, bubuie şi râşcâie. Apartamentul
dintre noi, de la etajul patru, nu reuşeşte să mă izoleze de această
revărsare de zgomote.
Ies pe balcon să-mi trag sufletul, dar dau cu privirea peste o
instalaţie frigorifică, aparţinând unei cofetării, Georgy's, deschise de
puţină vreme. Instalaţia trepidează din toate articulaţiile ei metalice şi
scoate un zăngănit înfiorător.
Văd o maşină care tocmai parchează. Un tânăr cu cercei în urechi
deschide geamul şi lasă să se înalţe spre mine, în valuri, din patru boxe

15
de mare putere, vocea gâjâită a unui cântăreţ de cartier: „Hai, bă,/ Hai,
bă,/ Să mă,/ Să mă".
Ce păcat că nu stau la etajul zece! Dacă mă arunc de la etajul trei
doar mă schilodesc. Iar mie sincer îmi vine să mă, să mă.
10 mai. Văd la televizor o emisiune despre Ioan Alexandru,
realizată de Ioana Drăgan. Schiţând biografia poetului, realizatoarea
menţionează că el a fost senator în Parlamentul României. Exact aşa s-
a exprimat: „senator în Parlamentul României", nu senator al PNŢCD
în Parlamentul României, cum ar fi fost corect. Nu este prima dată
când acronimul PNŢCD este evitat cu stricteţe. PNŢCD este tratat ca
un partid aflat în ilegalitate. Mi se întâmplă adeseori ca, înaintea unor
întâlniri cu publicul, organizatorii să mă roage speriaţi: „Vă rugăm
frumos, nu spuneţi că sunteţi membru al PNŢCD! Vă prezentăm ca
scriitor şi atât. Altfel dăm de dracu'!"
Organizatorii care procedează astfel sunt de obicei oameni relativ
în vârstă, cu figuri onctuoase şi viclene, rămaşi în posturi de activişti
culturali încă de pe vremea lui Ceauşescu. Dar Ioana Drăgan?! Să fii
tânără, frumoasă, inteligentă şi să fii totuşi fricoasă, ca un funcţionar
de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste - iată o contradicţie greu
de explicat.
Aştept cu interes o emisiune TV despre Iuliu Maniu care să
înceapă astfel: „Iuliu Maniu a fost preşedinte de partid în România".
13 mai. Mă întâlnesc cu Cristian Tabără (facem parte amândoi din
juriul care acordă premiile Asociaţiei Editorilor din România) şi îl
privesc atent. Se zvoneşte că va intra în curând în PSD. Ştiu că are
pregătire de preot. Când a apărut prima oară la televizor, i-am
remarcat firescul, căldura sufletească, înţelepciunea cu care relata
chiar şi secvenţele cele mai năstruşnice din circul existenţei lumii. Ce
să caute un om ca el în PSD?
Dar... de ce să mă mai mir, după ce Regele însuşi a trecut de partea
LOR? Şi nu numai Regele... ci şi Alexandru Atanasiu, Ceorge
Pruteanu - oameni pe care îi iubeam... O noapte întreagă n-am dormit

16
după ce am aflat că însuşi Emil Hurezeanu, inflexibilul anticomunist
de la „Europa Liberă", a devenit consilierul lui Adrian Năstase. Ce
trădare! Cum aţi putut, domnule Emil Hurezeanu, să faceţi una ca
asta? Un cititor îşi exprimă indignarea în revista 22 în legătură cu
gestul lui Emil Hurezeanu, dar Gabriela Adameşteanu, redactor-şef al
revistei, are grijă să-l contrazică, găsind o justificare sofisticată şi falsă
pentru convertirile de felul ăsta.
Pe de altă parte, mă miră indecenta aviditate de oameni a PSD.
Acest partid are oricum aproape totul. Ce mai vrea? După ce îi va
recruta pe toţi cetăţenii României (cu excepţia celor câţiva care se vor
opune şi care vor fi persecutaţi, ca Traian Bă-sescu), cum se va mai
extinde? Nu-i mai rămâne decât să coopteze şi pădurile, râurile,
păsările cerului, tot ce mişcă-n ţara asta. Ca să nu mai mişte.
18 mai. In magazine încă se află mărfuri româneşti proaste,
inutilizabile, de genul celor produse cândva de industria comunistă.
Câteva exemple: sape, cazmale şi lopeţi făcute parcă din staniol - se
îndoaie la prima atingere cu pământul; roabe mai grele decât
eventualul lor conţinut; chit care nu se întăreşte niciodată; insecticid
care nu omoară insectele.
Despre insecticid s-ar mai putea spune că nu omoară insectele, dar
le ameţeşte. Nu m-aş mira ca ele să-l bea de fapt de plăcere, aşa cum
bem noi ţuică sau vin.

17
19 mai. Remarc, pe Calea Victoriei, o maşină luxoasa. Băl batul
de la volan, cu geamul din dreptul lui deschis, vorbeşte la mobil.
Vorbeşte foarte tare. Vorbeşte atât de tare, încât n a i mai avea nevoie
de mobil ca să se facă auzit de interlocutorul lui, indiferent unde s-ar
afla acesta.
20 mai. Mi-a sosit prin poştă o carte de la Paris. O carte în limba
română, publicată la o editură din România, de un autor român. Şi
atunci, de ce mi-a fost expediată de la Paris? Fiindcă autorul s-a
stabilit de mulţi ani acolo. Nu a reuşit să-şi câştige un loc în viaţa
literară franceză, deşi a încercat, şi acum se străduieşte să-şi recâştige
locul pierdut în viaţa literară de la noi.
Nu este singurul în situaţia asta. Mircea Iorgulescu, stabilit la
Paris, publică săptămânal cronici literare în revista 22 despre cărţi
apărute în România şi reacţionează prompt la ce se scrie în revistele
româneşti (inclusiv în cele din provincie, pe care nu ştiu cum şi le
procură). Dinu Flămând, stabilit şi el la Paris, îşi tipăreşte volumele
de versuri în România şi se zbate apoi să organizeze lansări la
târgurile de carte româneşti. George Asta-loş, alt parizian de origine
română, face emisiuni în limba română la TVR. Ş.a.m.d.
Mi se pare comic să stai la Paris şi să încerci, de acolo, să te afirmi
la Bucureşti, Este ca şi cum eu, stabilit în Bucureşti, aş încerca să mă
afirm la Suceava, oraşul din care provin.
P.S. Mi-aduc aminte cum am făcut cunoştinţă, în 1970, cu Dinu
Flămând:
- Dinu Flămând.
- Alex. Ştefănescu, tot flămând.
21 mai. Am intrat cu Renault-ul meu într-o groapă din as-
falt, adâncă. Am ieşit cu greu de acolo şi mi-am cerut scuze
i
o
Renault-ului (care nu comentează niciodată întâmplările de acest fel,
dar care - simt eu - este tot mai agasat).
Nu-mi fac iluzii că gropile se vor astupa vreodată. Aşa stând
lucrurile, mă gândesc că ar fi bine să se elaboreze hărţi ale gropilor de
pe străzile României, ca să ştim din timp când să frânăm şi să le
ocolim. S-ar putea înfiinţa IRCG (Institutul Român pentru
Cartografierea Gropilor). Ar apărea astfel şi posturi noi pentru
oamenii PSD.
22 mai. Două ţărănci, cu desagi în spinare, se amuză citind
cu glas tare cuvintele scrise cu neon deasupra unui restaurant:
PIZZA HUT. Ele pronunţă ca în limba română, silabisind:
- Piz... za!
Şi râd ruşinate, ascunzându-şi gura cu colţul năframei.
-Hut!
Noi chicote.
După un timp pleacă, făcându-şi cruce discret.
îmi vine în minte, cu acest prilej, comentariul unui bătrân care, pe
firma unui magazin de automobile, a văzut substantivul compus
SHOW ROOM:
- Uite, dom'le, se reînfiinţează SOVROM-urile! P. S. Avea şi
George Pruteanu dreptate...
23 mai. îmi telefonează, de la Mangalia, Gigi Todor, care a
înfiinţat cu ani în urmă primul târg de carte particular din Ro-
mânia. Este poet şi om de afaceri simultan (nu succesiv, ca
Arthur Rimbaud). Discutăm tot felul de chestii şi eu îl previn
că am să relatez discuţia în Aspirina săracului.
- De acord, zice Gigi Todor, dar promite-mi că n-ai să pomeneşti
nimic de aventurile mele amoroase. îmi strici imaginea în familie.
îi promit.
24 mai. Târgul de Carte Bookarest. Trec cu greu printre standurile
editurilor, nu din cauza aglomeraţiei, ci din cauza numeroaselor
„lansări" organizate în acelaşi timp. Fiecare lansare se desfăşoară cam
aşa:
Autorul, de obicei unul de care nu a auzit nimeni, stă în faţa
publicului cu o expresie de falsă modestie. Alături se află directorul
editurii, îmbrăcat într-o scurtă de piele, şi un critic literar lipsit de
imaginaţie (pentru că dacă ar fi avut imaginaţie, ar fi găsit un pretext
ca să nu vină la lansare, aşa cum şi-ar fi dorit de fapt din toată inima).
Publicul este compus din două părţi: una stabilă şi una fluctuantă.
Partea stabilă cuprinde câţiva membri ai familiei autorului, câţiva
prieteni ai lui şi câţiva salariaţi ai editurii. Partea fluctuantă o
constituie vizitatorii târgului, care în secundele în care trec prin faţa
standului în cauză aruncă priviri curioase spre protagoniştii
ceremonialului.
La ora fixată se ia cartea, se bagă pe ţeava tunului apologetic şi
se... lansează. Ea nu ajunge prea departe: urmează o traiectorie de trei-
patru metri şi cade la picioarele asistenţei, care aplaudă entuziast.
26 mai. Din nou se laudă Ion Iliescu că trăieşte exclusiv din
salariul lui şi că nu are proprietăţi. Ce caraghios! Este ca şi cum
cineva s-ar lăuda că nu-şi plăteşte impozitul sau că nu se spală.
A avea o proprietate înseamnă a avea o răspundere, înseamnă a-ţi
îndeplini o obligaţie morală şi socială. Cum să fii mândru că fugi de o
răspundere, că refuzi să-ţi îndeplineşti o obligaţie morală şi socială?
Ion Iliescu nu are proprietăţi, dar trăieşte ca şi cum ar avea. Se
plimbă cu maşini luxoase cărora nu el le schimbă uleiul şi pe care nu
el le păzeşte noaptea, de la fereastră, ca să nu li se fure roţile. îşi
petrece o mare parte din viaţă în palate pe care nu el le-a construit, pe
care nu el le repară şi ale căror uşi nu el le încuie, la lăsarea
întunericului. Se desfată în grădini pe care nu el le-a amenajat şi pe
care nu el le udă, când e secetă. Aşa, să tot n-ai proprietăţi!
28 mai. Raionul de unelte de grădinărit de la Praktiker -Voluntari.
Ce bine gândite şi ce atent lucrate sunt cazmalele, sapele şi lopeţile
germane! Ce frumos stau orânduite în rastelul de sârmă nichelată!
Dar...
In spatele meu se hârjonesc două vânzătoare şi un vânzător. Se
prefac că pun marfă în rafturi, dar se trag de mâini, de halate, se
îmbrâncesc tandru, se fugăresc în jurul motostivuitorului. La un
moment dat, vânzătorul se dezechilibrează şi se reazemă de mine. Aşa
am eu noroc: să se dezechilibreze tocmai vânzătorul şi nu una dintre
vânzătoare! Toţi trei vorbesc tare şi râd deşănţat. Eu şi ceilalţi clienţi
nu contăm, suntem nişte persoane inoportune, mereu prost plasate:
oriunde ne refugiem, vânzătorul şi vânzătoarele se împiedică de noi.
Mă uit la ceas: este ora 17. De aproape b jumătate de oră aştept, în
zadar, să se încheie zgomotosul ritual de împerechere.
Arunc o ultimă privire, de adio, sculelor nemţeşti şi ies repede din
magazin. Casiera pe lângă care trec nu se miră că am căruciorul gol.
Nici nu mă vede. Un coleg de-al ei tocmai o ciupeşte de fund şi ea
chicoteşte flatată.
30 mai. Caut o adresă şi îl întreb pe un trecător.
- Fiţi amabil: aceasta e strada Constantin Brâncoveanu?
In loc să-mi răspundă cu da sau nu, îşi măreşte ochii, uimit, îşi
ridică braţele spre cer, ca şi cum aş fi spus o enormitate, şi exclamă
exasperat:
- Cum o să fie, dom'le, asta, strada Constantin Brâncoveanu?! N-a
fost niciodată.
Şi continuă, pe tonul unui anchetator care a dat de firul unei
afaceri tenebroase:
- Cine v-a spus dumneavoastră că asta e?
In România nu poţi niciodată să obţii o informaţie în stare pură.
Orice informaţie e însoţită de interjecţii, comentarii şi de o
gesticulaţie expresivă. Iar de multe ori constaţi că interjecţiile,
comentariile şi gesturile îţi sunt oferite în locul informaţiei.
Mi s-a întâmplat, altădată, să o întreb pe o doamnă în vârstă:
- Ce troleibuz pot să iau până la Piaţa Romană? Ea s-a mirat:
- Troleibuz?! De ce vă trebuie troleibuz?! Aveţi numai două staţii
până acolo. Mergeţi pe jos! Cu ocazia asta, mai slăbiţi.
-Aveţi dreptate... Dar mă grăbesc...
- Nu e bine să vă grăbiţi. Toată lumea se grăbeşte şi rău face. Nu
vedeţi câţi mor de inimă? Luaţi-o încet că tot acolo ajungeţi!
Altădată am vrut să ştiu unde e administraţia financiară. Pen-
sionarul căruia i-am cerut informaţia, un vecin de-al meu, mi-a spus
ritos:
- Degeaba vă duceţi! Astăzi nu se încasează impozitele.
- Dar nu vreau să-mi plătesc impozitul...
- A, vă vindeţi maşina!
- Nu mi-o vând.
- Şi-atunci, de ce vă duceţi acolo? Exasperat,
i-am dat un răspuns fantezist:
- Am o amantă şi mi-am dat întâlnire cu ea în faţa administraţiei
financiare.
- Nu-i frumos ce faceţi. O cunosc pe soţia dumneavoastră şi e o
femeie cinstită, spală şi găteşte, şi arată şi bine. O să regretaţi!
Dar să revin la discuţia despre strada Constantin Brâncovea-nu.
Necunoscutul care s-a declarat uimit de ignoranţa mea tocmai se
pregăteşte să-mi întoarcă spatele şi să plece. îl opresc disperat:
- O clipă! înteleg că strada pe care ne aflăm nu e Constantin
Brâncoveanu: Dar care e?
- Asta nu mai ştiu! De unde să ştiu eu ?! Că sunt o mie de străzi în
Bucureşti!
31 mai. Vizitez Vidinul, orăşelul bulgar de peste Dunăre, din
dreptul Calafatului, împreună cu încă şase scriitori. Din-tr-un fel de
avânt tineresc regăsit, ne „facem de cap". Avem la noi, pentru întregul
grup, echivalentul a un milion de lei (în jur de treizeci de euro) şi
intrăm prin toate localurile pe care le întâlnim în cale. Dar... nu reuşim
să ne cheltuim banii.
Mai exact:
Bem câte un rachiu mare, fiecare. Cerem, apoi, câte o farfurie cu
mici, cârnaţi, pui „rulat" şi chiftele la grătar (specialitate bulgărească),
la care se adaugă câte un un sfert de pâine şi un castron cu salată.
Dăm gata şi câte o bere, de jumătate de litru. In altă parte, luăm
îngheţate, cafele, apă minerală, sucuri de toate felurile. Iar la sfârşit
constatăm că încă ne-au rămas bani.
Suntem şapte bărbaţi în toată firea şi ne străduim şi nu reuşim să
cheltuim un milion de lei. Ne aflăm însă în Bulgaria.
în România, ţară mult mai dinamică, am reuşi imediat.
16 iunie. Mă uit cu jind după femeile care trec pe stradă. Visul
meu e să o acostez pe una dintr-un cartier în care nu s-a întrerupt apa
caldă (la noi, pe Calea Moşilor, s-a întrerupt) şi să o conving să mă
invite la ea acasă. în timp ce ea m-ar aştepta în pat, eu aş intra în baie
să fac un duş. M-aş spăla îndelung şi minuţios, pe întregul corp, cu
mult săpun, iar apoi m-aş îmbrăca repede şi aş părăsi pe furiş locuinţa.
îmi aduc aminte ce mi s-a întâmplat la Paris, în 1991, când am fost
găzduit de regretatul L.M. Arcade într-o cameră de la subsolul casei
lui, cameră prevăzută cu WC, dar nu şi cu baie. Aflându-mă la Paris
pentru prima dată în viaţa mea, nu mă mai săturam să străbat oraşul pe
jos, la întâmplare, îmbătându-mă de farmecul fiecărei străzi. Mergeam
şi câte douăsprezece ore pe zi, iar seara, năclăit de transpiraţie, nu
aveam unde să mă spăl (mă ştergeam doar, cu un burete înmuiat în
spirt medicinal).
într-o dimineaţă, L.M. Arcade m-a invitat „sus", în apartamentul
spaţios în care locuia, ca să-mi citească un capitol din straniul (şi
plicticosul) lui roman Poveste cu ţigani. M-am conformat (deşi mi se
rupea inima la gândul că-mi amân plimbarea) şi am luat loc într-un
fotoliu, iar L.M. Arcade, aşezat în altul, a început să-mi citească -
răspicat, cu veleităţi de actor -din cartea sa (tipărită în limba română la
Paris).
Trecuse aproape o oră (făceam eforturi supraomeneşti să nu
adorm), când a sunat telefonul. L.M. Arcade a ridicat receptorul, a
schimbat câteva fraze cu un interlocutor agitat, pe care încerca să-l
liniştească, iar apoi mi-a explicat că trebuie să lipsească o jumătate de
oră. Cerându-şi scuze, mi-a pus cartea în braţe şi m-a invitat, insistent,
să continuu lectura de unul singur.
După ce gazda mea a ieşit din încăpere, n-am stat pe gânduri nici o
secundă. Prompt, ca un răufăcător versat, am explorat rapid
apartamentul şi am găsit aproape imediat baia. Şi ce baie! M-am
dezbrăcat în doi timpi şi trei mişcări, am intrat în cadă şi m-am spălat
în grabă, dar temeinic, cu o voluptate nebună. Era un adevărat adulter.
Cu şampoanele, săpunurile şi sărurile frumos mirositoare ale bietului
meu amfitrion am făcut troiene de clăbuci sub care m-am îngropat de
mai multe ori şi din care am ieşit în cele din urmă curat şi cu pielea
roz ca un copil de ţâţă îmbăiat de mama lui. M-am şters la iuţeală cu
prosoapele
2-5

mari şi pufoase ale lui L.M. Arcade, m-am îmbrăcat la loc, am


îndepărtat orice urmă a trecerii mele prin baie şi m-am aruncat în
fotoliul în caret mă lăsase stăpânul casei la plecare.
Exact în clipa aceea,, uşa s-a deschis şi el şi-a făcut apariţia. Am
mai reuşit să înhaţ cartea şi să o deschid la întâmplare.
- A! a făcut L.M. Arcade plăcut surprins. Vă place? Văd că v-a
prins romanul...
- Foarte mult, am spus eu. Sunteţi un mare scriitor.
în clipa aceea, chiar credeam ce spuneam. Mai mult decât atât,
cuprins de entuziasm, m-am ridicat din fotoliu şi l-am îmbrăţişat
pătimaş pe autor, spre uimirea lui de om sobru.
17 iunie. O întreb pe Domniţa (soţia mea - fac precizarea
pentru cititorii mai puţin cultivaţi):
- Toate personalităţile au câte o amantă tânără. Eu de ce nu am?
Ea tratează întrebarea ca pe o problemă de logică. Se gândeşte o
clipă şi îmi răspunde:
- Pentru că nu eşti o personalitate.
18 iunie. Fac un inventar al articolelor mele pe teme politice, în
vederea alcătuirii unei cărţi. Din 1990 şi până în prezent am scris
despre Ion Iliescu de 122 de ori. Ion Iliescu nu a scris niciodată despre
mine.
19 iunie. Mi-am găsit maşina lovită, în parcare. Mai bine îmi tăia
cineva un deget de la o mână. Iar la Poliţie! Iar la service! Iar la
asigurări, unde toţi funcţionarii clefăie sandvişuri sau vorbesc la
telefon!
Cel mai mult îmi displace să stau, de dimineaţa până seara, la
service, încercând să-i pun în mişcare pe mecanicii apatici. Ca să-i
pun în mişcare, trebuie să scot mereu din buzunar câte

25
o bancnotă, ca dresorul de foci de la circ, care le răsplăteşte pe foci
după fiecare număr cu câte un peşte.
20 iunie. Nu reuşesc să aflu cine anume mi-a lovit maşina. Sunt
convins că vinovatul mi-a lăsat o carte de vizită sub ştergă-torul de
parbriz, dar probabil a luat-o vântul (nu suntem în Germania, unde
vântul nu bate niciodată şi nu ia cărţile de vizită de sub ştergătoarele
de parbriz).
încep să examinez maşinile din împrejurimi, să văd dacă pe bara
de protecţie a vreuneia s-a păstrat ceva din vopseaua maşinii mele. De
undeva, de la o fereastră, de la etajul şapte sau opt al blocului alăturat,
cineva mă admonestează:
- Ce faci, bă, iar ai venit să şmangleşti faruri?
23 iunie. M-am întors acasă de la redacţie cu şapte-opt kilograme
de cărţi. In fiecare zi se întâmplă la fel. Unele cărţi îmi sosesc la
România literară, prin poştă. Altele îmi sunt aduse de autorii înşişi, de
editori sau de curieri trimişi de ei. Teancuri de cărţi mă aşteaptă şi la
Uniunea Scriitorilor, la revista Flacăra, la Ziarul de duminică. Mi se
întâmplă să fiu oprit şi pe stradă de diverşi autori - unii, necunoscuţi -
care ţin să-mi încredinţeze producţiile lor. Dacă plec în provincie, mă
întorc cu valiza plină de volume proaspăt tipărite. In plus, cumpăr
cărţi şi din librării (pentru că Soljeniţîn şi Semprun, Llosa şi Kundera
n-au bunul obicei să-mi trimită ce publică).
Pereţii camerei mele de lucru sunt dublaţi, de sus până jos, de
rafturi de bibliotecă, dar aceste rafturi sunt de mult pline de cărţi, până
la refuz. Am cărţi şi pe birou, şi sub birou, şi pe calorifer şi pe
jumătate din pervaz (astfel încât unul dintre geamuri nu-l mai pot
deschide). Cărţile au invadat în ultimii ani şi camera de zi şi au ajuns
şi în dormitor, pe noptieră, până aproape de tavan şi în şifonier, la
concurenţă cu hainele.

2-
7
Cu toate acestea, folosesc orice ocazie ca să-mi procur noi
volume. Nu reuşesc să mă plictisesc niciodată de cărţi. Am mai multe
decât îmi trebuie, dar îmi trebuie mereu altele.
Nu este vorba de o sete de cultură, ci de o „atracţie fatală". La
moartea mea, se va descoperi că locuinţa mi-era integral ocupată de
cărţi şi că ultimele luni din viaţă mi le-am petrecut pe străzi.
24 iunie. Locuiesc temporar (nu contează în ce împreju-
rări) într-una dintre camerele de oaspeţi ale primăriei din
Oneşti. încăperea este mobilată cu bun-gust. Dar nu-ti permite
să citeşti sau să scrii.
în cameră nu există o veioză. Când mă întind seara în pat cu o
carte în mâini, lumina din plafon cade exclusiv pe coperte şi nu pot să
descifrez un rând. Nici masă de scris nu există. Singura măsuţă din
încăpere este atât de joasă, încât ar trebui să stau pe burtă, pe covor, şi
să mă sprijin în coate, ca să lucrez la ea. în poziţia asta n-aş putea să
scriu decât pamflete. Aş ajunge un al doilea Mircea Mihăieş.
Situaţia poate fi întâlnită şi în alte oraşe din ţară. Mă întreb pentru
ce fel de oaspeţi au fost concepute camerele de oaspeţi din România.
P.S. Nicolae Manolescu a publicat o carte intitulată Cititul şi
scrisul. Am să public şi eu una - Cititul şi scrisul în camerele de oas-
peţi. Exact ca într-un manual de sexologie, în paginile ei vor fi
descrise... poziţii.
25 iunie. Suceava. Sărbătoare populară (prilejuită de „Sân-
ziene") în piaţa centrală a oraşului. Un interpret de muzică
populară cântă pe o estradă, la microfon, dar vocea lui este
acoperită de sunetul strident scos de un dispozitiv de alarmă
de la Reiffeisen Bank. Nimeni nu atacă banca, dar dispozitivul,
probabil defect, funcţionează în neştire. Urletul lui subţire, înfiorător,
îţi pătrunde dureros prin urechi până în creier.
Şi totuşi, nimeni nu reacţionează. Poliţiştii şi jandarmii aflaţi la
faţa locului se amuză.

27
Poate că am înţeles greşit situaţia. Poate că în realitate lumea s-a
adunat ca să asculte, de Sânziene, urletul dispozitivului de alarmă, iar
elementul perturbator este interpretul de muzică populară.
26 iunie. Ora 10 şi 15. Pe Calea Moşilor, în Bucureşti, trece în
sunetele muzicii un alai năstruşnic: clovni care fac jonglerii, tineri
îmbrăcaţi în costume populare, personaje pitoreşti pe picioroange,
păpuşari. Urmează un car alegoric, pe care tronează o păpuşă
gigantică, Geamalaua, prezentată ca mascotă a alaiului.
Nicolae Onţanu, primarul sectorului 2, a avut o idee frumoasă: să
relanseze tradiţia Târgului Moşilor. In acest scop a mobilizat multe
forţe: funcţionari de la primărie, artişti, poliţişti. Din nefericire, însă,
trecătorii care s-au oprit din drumul lor ca să asiste la insolitul
spectacol au figuri triste şi nu se contaminează de veselia teatrală a
convoiului. Sunt şi mulţi cerşetori, care îşi întind mâinile văicărindu-
se.
Târgul Moşilor are, din punct de vedere logistic, tot ceea ce-i
trebuie ca să fie o explozie de veselie populară, cum era pe timpul lui
Caragiale. Ii lipseşte însă o populaţie lipsită de griji, care să intre în
atmosferă.
Asta trebuia să facă Nicolae Onţanu: în afară de saltimbanci şi
jongleri să aducă de undeva (bineînţeles, din altă ţară, pentru că în
România ar fi fost imposibil de găsit) o populaţie lipsită de griji.
2 iulie. II vizitez pe un bogat om de afaceri, M.C., la sediul uneia
dintre multele lui firme. Secretara din anticameră este atât de
frumoasă, încât mă zăpăcesc şi nu mai nimeresc uşa. Mă îndrumă ea,
după ce încerc de câteva ori să trec prin zid. Rămas singur, cu M.C., îl
tachinez:
- Aveţi aici o> femeie ca asta şi vă mai arde de afaceri?! Ar merita
să o aşezaţi pe un soclu, ca pe o statuie, şi să o priviţi de dimineaţa
până seara.
M.C. se miră sincer:
- Pe cine, pe nenorocita de Suzy?!
- E o blasfemie să vorbiţi aşa!
- Da? Hai să facem o experienţă!
Decis, M.C. apasă pe un buton şi Suzy apare prompt, ca un cuc
dintr-un ceas cu cuc. Văzând-o, am din nou o senzaţie de leşin.
- Stai jos, Suzy!, spune M.C. Dumnealui e Alex. Ştefănescu,
cunoscut (stilul lui M.C!) critic literar. Ai auzit de el?
Suzy mă măsoară cu privirea (Doamne, cât de mult regret că sunt
gras!) şi răspunde dezinvolt: -Nu.
- Domnul Alex. Ştefănescu a scris o carte despre Nichita
Stănescu. Ştii cine a fost Nichita Stănescu?
-Nu.
- A fost un mare poet. Citeşti poezie? -Nu.
N-ai citit niciodată?
- Ba da, în şcoală. îmi aduc aminte de Eminescu...
- Ştii vreo poezie de-a lui?
- Pe de rost?!
- Nu... Dar ţi-aminteşti măcar despre ce era vorba în vreo poezie
de Eminescu?
- Nu-mi amintesc.
- Dar altceva citeşti? -Nu.

29
- De ce?
- Nu-mi place să stau nemişcată. Eu sunt om de acţiune.
- Om de acţiune... Şi ce-ţi place să faci cel mai mult?
- Să mi-o trag.
Tresar. Mă uit la delicata unduire a buzelor care pronunţă aceste
cuvinte. Buze de o frumuseţe ameţitoare, sublimă capcană de carne în
care oricine - în necunoştinţă de cauză - s-ar lăsa prins extaziat.
- Să ţi-o tragi? Cu cine?
- Cu bărbaţi cu bani.
Suzy nu mi se mai pare atât de frumoasă. Minunaţii ei ochi rotunzi
seamănă tot mai mult cu ochii unei găini burzuluite, cocoţate pe un
gard. Iar pe năsucul ei cârn descopăr mici stropi de transpiraţie,
dizgraţioşi. Simţind pulsul sentimentelor mele, M.C. mă întreabă:
- Domnule Alex. Ştefănescu, vreţi s-o mai reţinem pe domnişoara
Suzy?
învins, mă grăbesc să răspund:
- Nu, nu. Ea e om de acţiune, n-are rost să mai piardă timpul pe
aici.
3 iulie. Aseară am fost adus acasă de un jeep sofisticat pe care mi
l-a pus la dispoziţie M.C. (după ce mi-a oferit o masă „protocol zero"
la vila lui din Băneasa). în maşină mai erau şi doi body-guarzi,
instruiţi să mă păzească întocmai ca pe un prim-mi-nistru.
După ce am fost depus, intact, în faţa intrării în blocul în care
locuiesc, jeep-u\ a întors val-vârtej şi a dispărut în noapte, cu tot cu
body-guarzi. Eu m-am întors în lumea mea, în care nu mă răsfaţă şi
nu mă apără nimeni. Doi aurolaci înalţi şi slăbănogi, cu figuri de
criminali, aşteptau lângă lift, astfel încât a trebuit să o iau repede pe
scări, înainte ca lor să le vină vreo

31
idee. Urcând, m-am întâlnit cu un zugrav care tocmai cobora, cu o
bidinea mare şi cu o găleată cu vopsea în mâini. M-a atins din
greşeală cu găleata şi mi-a murdărit pantalonii. Tot el m-a înjurat
printre dinţi.
Cu numai câteva minute înainte, fusesem un personaj important,
iar acum nu mai reprezentam nimic. Când am sunat la uşă şi am auzit-
o pe Domniţa întrebând cine e, am răspuns sardonic:
- Nimeni.
6 iulie. Am să mă îmbolnăvesc de schizofrenie! Mi se întâmplă
frecvent ca în cursul aceleiaşi zile să trăiesc şi ca un VIP şi ca un om
obişnuit. M-am dedublat (în afară de faptul că m-am dublat, din cauza
lipsei de mişcare) şi nu mai ştiu cine sunt. Trăiesc o criză de
identitate.
Lucrurile se petrec aşa. Diverşi demnitari şi oameni de afaceri nu
se mai mulţumesc să-şi etaleze vilele, maşinile, hainele şi bijuteriile.
Vor să aibă în preajma lor şi câte un scriitor, actor, cântăreţ sau pictor,
ca pe o dovadă de succes social. Pe lista de scriitori a unora dintre ei,
mă aflu şi eu, şi, drept urmare, sunt invitat la tot felul de recepţii. Deşi
refuz numeroase invitaţii (din lipsă de timp), tot sunt multe cele
cărora le dau curs.
Aşa se face că la ora 19, de exemplu, păşesc pe dale de marmură,
sub policandre cu sute de lumini aprinse, iar la ora 21 stau în zadar în
faţa uşii unui lift hodorogit, care refuză să coboare la comanda mea
repetată, şi citesc, la lumina unui bec chior, inscripţia „fuck you" de
pe pereţi.
Trecerea de la o situaţie la alta mă zăpăceşte. îmi vine foarte greu
ca după ce stau de vorbă cu generali de poliţie emoţionaţi de prezenţa
mea să constat că, în troleibuzul care mă duce acasă, hoţii de
buzunare, deloc emoţionaţi, mă jefuiesc. Aşa cum îmi vine foarte greu
ca, după ce primesc complimente pentru

32.
ceea ce scriu de la un ministru sau secretar de stat, să suport
impoliteţea unui funcţionar de la un ghişeu oarecare.
Ar fi bine să nu mai fiu invitat nicăieri. Sau... să fiu invitat
definitiv.
7 iulie. L-am vizitat azi-dimineaţă pe un prieten care locuieşte în
Colentina. A fost greu să ajung la el. Pe aleea care duce la blocul lui
se juca fotbal. Jucătorii, tineri de 15-l6 ani, erau atât de pasionaţi,
încât umpleau tot spaţiul cu şuturi, bufnituri, urlete şi praf.
Cei mai mulţi dintre bucureşteni au scăpat de o veche dilemă:
unde să meargă vara, la munte sau la mare. In ultima vreme, ei îşi
petrec concediul sau vacanţa invariabil în Bucureşti, în faţa blocului
în care locuiesc.
In decorul cu arbori anemici, prăfuiţi şi maşini ţâfnoase, gata să
vocifereze prin intermediul sistemelor de alarmă, se face grătar şi se
pun în funcţiune casetofoane. în acelaşi decor, tinerii practică diverse
sporturi - fotbal, tenis cu piciorul, mersul pe patine cu rotile etc. -
asistaţi de câinii vagabonzi. Unii fac plajă, întinşi pe câte o maşină
despre al cărei proprietar ştiu că are ferestrele „în partea cealaltă" şi
nu-i poate vedea.
în faţa blocului, pensionarii ies în pijama să joace table, iar
îndrăgostiţii se sărută (fără să-şi scoată, bineînţeles, guma de mestecat
din gură). Mulţi tineri stau ore întregi pe scările de la intrare, cu sticle
de coca-cola în mâini şi vorbesc, vorbesc, până noaptea târziu, spre
disperarea celor din apartamentele de deasupra, care vor să doarmă (şi
care le mai trântesc în cap, drept represalii, câte o pungă de plastic
umplută cu apă).
Pe aleile dintre blocuri şi nu în altă parte, ar trebui să planteze
palmieri Dan Matei Agaton. Totul e să nu instituie şi o „taxă de
staţiune".
17 iulie. Discuţie, la televizor, între Adrian Păunescu şi Ion
Iliescu. Adrian Păunescu, altădată sigur pe el şi autoritar, are
acum o voce piţigăiată, înecată de tandreţe, şi face piruete lin-
gvistice în jurul interlocutorului, atent să nu-l supere. Ion Ilies-
cu, mai zglobiu ca oricând, încurajat de faptul că este aprobat,
se lansează în elogierea CAP-urilor de altădată. Pretinde, cu
aplomb, că agricultura din Germania de Vest este mai prejos
decât agricultura din Germania de Est, unde funcţionează încă
(nu ca la noi!) cooperativele înfiinţate de comunişti.
Cu alte cuvinte, preşedintele ţării face propagandă comunistă, care
este (sau nu este?) interzisă de lege, ca şi propaganda fascistă. Sunt
îngrijorat. Mi-e teamă că CNA va desfiinţa mâine postul TV care
găzduieşte discuţia şi că parchetul îl va pune sub acuzaţie pe Ion
Iliescu. Să sperăm că nimeni în afară de mine n-a urmărit emisiunea.
18 iulie. Foarte mulţi dintre trecătorii de pe stradă vorbesc
la telefoane mobile. Din cauza asta se creează impresia că Bu-
cureştiul este plin de oameni importanţi, care şi pe stradă fiind
încheie afaceri, oferă consultaţii, organizează întruniri politi-
ce. S-a întâmplat însă să aud ce spun aceşti oameni importanţi
la telemobil, din mers, şi mi-am notat câteva fraze.
Un bărbat lătăreţ, cu pantaloni scurţi şi şlapi:
- Da, mami. Castraveţi am luat. Am luat şi pentru Mircică. Da'
roşiile nu-s din alea cum vrei tu. Bine, mami. Şi brânzică, îţi mai
trebuie?
Un tânăr de şaptesprezece-optsprezece ani, cu părul vopsit galben:
- 'Te, bă, în p... mea, nu fi naşpa! Vino, bă, că vine şi aia, cu craci
cu tot. Nu-ţi dă voie, mă-ta, asta e. Ha, ha, ha! M-am prins!
O femeie între două vârste, elegantă:
- Eşti pe plajă? Cât sunt micii, dragă, acolo? Că m-am contrazis
cu Ghighi, care zice că-s douăj-de-mii. Ştiam eu. Vezi, dragă,
miroase-i, să n-aibă samolnela!
21 iulie. îmi atrage atenţia, în parc, o femeie care se repede
la copilul ei, în vârstă de câţiva ani, cu aerul că vrea să-l strângă
de gât. îmi trebuie destul timp ca să-mi dau seama că ăsta e, de
fapt, modul ei de a-l alinta.
După numai câteva minute, văd, pe o bancă, doi îndrăgostiţi care
se joacă prefâcându-se că se strangulează reciproc. Ce se întâmplă?
Bate un vânt de nebunie?
De fapt, dacă mă gândesc bine, foarte mulţi oameni îşi exprimă
afecţiunea prin gesturi brutale. Cum îşi salută un bărbat prietenul pe
care nu l-a văzut de multă vreme? îi dă un pumn în stomac, făcându-l
să icnească. Cum o răsfaţă amantul pe femeia deasupra căreia se află,
în pat? O imobilizează, în glumă, cu braţele în lături, ca la lupte
libere. Cum îl laudă tatăl pe puştiul care a recitat fără greşeală o
poezie? îi arde o palmă după ceafă.
Relaţiile afectuoase dintre semenii mei seamănă cu hârjoa-na
dintre fiarele sălbatice. Mă duc la redacţie obsedat de această idee.
Sesizez orice formă de violenţă. Tresar când cineva trânteşte nervos
telefonul în furcă. Mă cutremur la vederea unei mâini delicate de
femeie care trage de fermoarul poşetei ca şi cum ar vrea s-o sfâşie. Şi
mă îngrozesc văzându-mă pe mine însumi într-o fereastră, ca într-o
oglindă, cum zdrobesc între dinţi un măr.
22 iulie. Mi se întâmplă frecvent (aşa cum mi s-a întâmplat
şi azi) ca diverşi ziarişti care ştiu că sunt vicepreşedinte al
PNŢCD să mă întrebe ironic:
- Ce mai face PNŢCD? Nu se mai aude nimic de el.
Mă gândesc la absurditatea întrebării. PNŢCD face multe, dar
presa îl ignoră (sau îl ridiculizează mecanic). Cu alte cuvinte, ziariştii
nu scriu despre PNŢCD şi după aceea tot ei se miră că nu află nimic
din ziare despre PNŢCD.
23 iulie. Greşeşte cine crede că România e o ţară plină de
umor. După ce am scris în Aspirina săracului că am sărutat ima-
ginea Andreei Marin pe ecranul televizorului şi că m-am curen-
tat la buze, mi s-a recomandat, în diverse publicaţii literare,
să-mi cumpăr o femeie gonflabilă.
In plus, azi am primit prin poştă o scrisoare de la o firmă care
vinde televizoare. In scrisoare se precizează: „Referitor la întâmplarea
cu Andreea Marin, pe care aţi relatat-o în revista Aspirina săracului,
vă asigurăm că ecranele televizoarelor noastre nu curentează."
24 iulie. Azi, când mă întorceam din oraş şi tocmai îmi cău-
tam în servietă cheia de la intrarea în bloc, un vecin, pensio-
nar, m-a întrebat pe neaşteptate, făcându-mă să tresar:
- Ei, cine v-a mai adus azi acasă?
O clipă n-am înţeles la ce se referă, apoi mi-am amintit. Acum
câţiva ani s-a întâmplat să fiu adus acasă cu maşina de Octavian Paler.
Vecinul meu, care îşi petrece o mare parte din timp la televizor şi are
un cult pentru personalităţile pe care le vede la diverse emisiuni, se
afla în momentul acela în curtea blocului. După plecarea maşinii cu
Octavian Paler la volan, s-a apropiat de mine paralizat de respect:
- Domnul care v-a adus era Octavian Paler? -Da?
- Chiar Octavian Paler?
-Da.
- Mi s-a părut şi mie. Dar nu-mi venea să cred...
Printr-o întâmplare, a doua zi după-amiază m-a adus acasă cu
maşina George Pruteanu, care era pe atunci în vogă datorită
captivantei lui emisiuni TV „Doar o vorbă să-ţi mai spun". Pensionarul
a observat, de la fereastră, descinderea mea din maşină şi, în pijama şi
papuci, a ieşit repede să mă întâmpine. M-a atacat exact când voiam să
intru în lift:
- Nu vă supăraţi! Domnul care v-a adus cu maşina nu era cumva
George Pruteanu?
- Ba da.
- George Pruteanu?! Cel cu...
- Da, cel cu „Doar o vorbă să-ţi mai spun".
- Dar...
I-am dat următoarea explicaţie:
- Am renunţat la serviciile lui Octavian Paler. Nu-mi place cum
conduce. De azi încolo o să mă aducă acasă George Pruteanu.
27 iulie. Sunt la ţară, în propria mea grădină, printre pomii pe
care i-am sădit în urmă cu nouă ani. Pe atunci, arătau ca nişte nu-
ieluşe şi mi-era teamă că hoţii îi vor smulge noaptea din pământ.
Acum sunt de două sau chiar de trei ori mai înalţi decât mine şi
n-ar putea fi smulşi din pământ nici cu tractorul. In frunzişul lor
şi-au făcut cuiburi păsările. Mă întind pe spate în iarbă şi contem-
plu cerul printre ramuri. Nu vreau să mai ştiu de nimic.
Dintr-odată sună telemobilul, în iarbă. Un sunet subţire şi voios,
impertinent. Precis e ceva important. II las să sune, fără să mă mişc.
Observ, cu o satisfacţie răutăcioasă, cum se suie pe el o furnică.
28 iuUe. La o farmacie de lângă mine, de pe Calea Moşilor,
se vând sandale. Sunt expuse în vitrină. Odată, când m-am dus
să-mi cumpăr enalapril şi nefrix, am fost tentat să încerc o
pereche, dar am renunţat, neplăcându-mi situaţiile confuze. La
chioşcul cu legume şi fructe se găsesc chibrituri. La florărie - sticle de
whisky. Aşa se face că ori de câte ori trec pe stradă mă zăpăcesc.

37
Ceea ce mi s-a întâmplat însă azi a depăşit în bizarerie tot acest
spectacol al amestecului de mărfuri. Ieşisem din casă cu câteva hârtii
în mână, pe care voiam să le trag la xerox. S-au apropiat de mine un
bărbat şi o femeie cu figuri de asiatici, într-o limbă română stricată,
bărbatul m-a întrebat dacă nu vreau să mă culc cu femeia, care nu era
altcineva decât soţia lui. Pe bani, bineînţeles. I-am privit mai atent şi
mi-am dat seama că sunt flămânzi şi disperaţi. Impresionat, n-am putut
să scot o vorbă. Constatând că ezit şi imaginându-şi că am altă
orientare sexuală, bărbatul mi-a explicat că, la nevoie, pot să mă culc
cu... el.
Nu ştiu ce-am îngăimat. M-am îndepărtat repede de ei şi m-am
întors acasă. Abia în momentul în care descuiam uşa de la intrare mi-
am dat seama că uitasem să merg la xerox.
29 iulie. întâmplarea de ieri mă obsedează. îmi aduc aminte
ce mi-a spus un prieten de-al meu, din Germania, Hans, după
o vizită de o săptămână în România, în momentul când l-am
condus la aeroport:
- Alex, eu n-am înţeles nimic din România, îi
răspund acum, cu întârziere:
- Nici eu.
30 iulie. îmi pare bine că s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu de-
claraţia lui Ion Iliescu despre Holocaust şi cu protestele venite
din partea conducătorilor Israelului. Poate că va înţelege şi Ion
Iliescu cu această ocazie cum trebuie să reacţioneze un preşedin-
te când cineva minimalizează suferinţele trăite de poporul lui.
Din 1945 şi până în 1989, în România s-a petrecut o tragedie.
Civilizaţia românească a fost sistematic şi radical distrusă, iar
populaţia - supusă unui proces de degradare fără precedent în istorie.
Dar I6n Iliescu n-a deplâns niciodată explicit această catastrofă şi nici
nu a luat atitudine împotriva celor care o bagatelizează. A găsit,
dimpotrivă, de cuviinţă să-şi exprime în public simpatia pentru C.A.P.-
urile de altădată, deşi înfiinţarea lor cu forţa, de către partidul
comunist, a însemnat schingiuirea şi împuşcarea a mii de ţărani.
România aşteaptă să primească şi ea - cum a primit Israelul
-explicaţii de la Ion Iliescu.
1 august. Dinu Sâraru e dezamăgit de Andrei Şerban! Spune asta
cu aplomb într-un interviu!
Aproape că nu mă mai mir. Alexandru Mironov s-a declarat
cândva, la televizor, dezamăgit de Gabriel Liiceanu. Răzvan Ră-
dulescu a explicat, într-un faimos număr din „Dilema", că Emi-nescu
nu se ridică la înălţimea aşteptărilor lui. C. V. Tudor a scris despre
deziluzia pe care i-a provocat-o Regele Mihai. Vasi-le Popovici a
povestit cât de mult l-a decepţionat Mircea Eliade.
Nu-mi mai rămâne decât să aflu că o coajă de banană de pe
caldarâmul Căii Victoriei e dezamăgită de Ateneul Român.
4 august. Mi-e dor de Collins.
Collins (botezat aşa de copii) era un câine vagabond zban-ghiu,
lider al grupului de câini vagabonzi pripăşiţi pe lângă blocul nostru.
Blana roşcată de pe spinare şi botul subţire îi dădeau o alură de vulpe.
Avea însă în jurul gâtului o aureolă de păr lung şi zbârlit, care îl făcea
să semene cu o pupăză pe patru picioare. In plus, dacă te uitai la mutra
lui de aproape, descopereai o expresie de înţelept melancolic şi blazat,
cu un licăr de ironie în ochii migdalaţi.

39
Collins inspira şi conducea atacurile haitei de câini ai zonei asupra
femeii de serviciu, o fiinţă harnică şi cumsecade, care suporta cu
stoicism — în timp ce mătura curtea blocului - lătrăturile furioase. Tot
el chema javrele la explorări ale împrejurimilor. După ce îşi lansa
semenii în astfel de acţiuni, îi abandona şi se întorcea amuzat în curte.
Altă plăcere a lui Collins era să-i însoţească pe oameni la
cumpărături. Dacă îl repezeai, dacă îi dădeai de înţeles, indiferent
cum, că n-ai nevoie de companie, se prefăcea că de fapt nu te urmează,
că are treburile lui şi că numai întâmplător merge în aceeaşi direcţie cu
tine. Dacă însă consimţeai să-ţi fie aghiotant, se bucura nespus. Intra o
dată cu tine în magazine, îşi băga curios botul în sacoşele doamnelor
sau se aşeza în fund şi îl privea ironic pe vânzător.
Nu toată lumea s-a lăsat însă cucerită de farmecul lui Collins.
Câţiva bărbaţi, iritaţi de zgomotoasele lui zbenguieli prin curte, au
cumpărat otravă (ca să mi-l omoare, la apus de soare). Eu, mai puţin
bărbat, am complotat cu câteva femei din bloc şi l-am dat pe Collins
unui ţăran care venea în Piaţa Amzei să vândă ardei. Iar ţăranul l-a dus
în satul lui, nu ştiu care. Tocmai asta-i, că nu ştiu care.
Collins, iubitul meu, dacă mai eşti în viaţă şi dacă citeşti numărul
ăsta din Aspirina săracului, dă-mi un semn!
5 august. Sunt la mare. Azi-dimineaţă, când m-am dus să fac baie,
mai era în apă o singură persoană, o femeie tânără, care înota în larg,
acolo unde eu n-aş fi avut curaj să mă aventurez. Totuşi îmi făcea
plăcere să ştiu că, fie şi de la distanţă, o acom-paniez. îmi spuneam că
nu sunt chiar bătrân dacă, dintre toţi bărbaţii de la Neptun, am intrat
primul în apă. Femeia din larg a întors, de altfel, la un moment capul şi
m-a privit - cel puţin aşa mi s-a părut - cu simpatie.

42.
în scurtă vreme, însă, plaja s-a umplut de vilegiaturişti care îşi
instalau cearşafurile şi umbrelele de soare. Inotătoarea solitară a făcut
brusc cale întoarsă şi s-a îndreptat spre mine. Eram flatat şi speriat. Se
apropia vertiginos şi nu ştiam cum să reacţionez. Când a ajuns la un
metru distanţă, mi-a vorbit precipitat, ascunzându-şi cu o mână sânii
goi:
- Vă rog să mă salvaţi. Mi-am lăsat sutienul şi chiloţii pe plajă,
crezând că am să fiu singură. Aduceţi-mi dumneavoastră chestiile
astea, vă rog din suflet.
M-am conformat. Dar în timp ce-i aduceam chestiile alea, mă
gândeam îngrozit că ar putea să apară pe neaşteptate Domniţa.
P.S. Precizez încă o dată, pentru cititorii mai puţin informaţi:
Domniţa e soţia mea.
6 august. Sunt tot la mare, la Neptun. E seara târziu. Urmăresc la
televizor, moţăind, meciul de fotbal Rapid-Anderlecht. Nu l-aş urmări,
dar trebuie să par bărbat. Oricum, sper din toată inima să câştige
românii. Goool! Clipesc somnoros şi nu-mi vine să cred. Ai noştri
chiar au marcat, acum, spre sfârşitul primei reprize. Nici nu mă
dezmeticesc bine, şi ei dau încă un gol. E doi-zero pentru noi! La
scorul ăsta, partida e câştigată. N-are rost să mă mai chinuiesc luptând
cu somnul. Mă întind în pat şi adorm fericit.
7 august. La masă, într-un cerc de prieteni, mă grăbesc să fac
paradă de competenţa mea în materie de fotbal. Vorbesc cu entuziasm
de victoria Rapidului. Dar nu văd înjur decât feţe posomorâte. Aflu
într-un târziu că meciul de aseară s-a terminat cu 3-2 pentru
Anderlecht.
15 august. Sunt în continuare la mare. După două săptămâni de
concediu, mă simt obosit. Timp de o săptămână m-a chinuit muzica
house difuzată de o echipă a MTV, prin intermediul unei staţii de
amplificare amplasate pe plajă, chiar în dreptul Vilei Scriitorilor.
Zidurile filtrau melodia şi în cameră nu pătrundea decât sunetul grav şi
monoton al tobei: bum-bum, bun>bum, bum-bum - şi tot aşa, la
nesfârşit. Apoi, timp de încă o săptămână, am suferit din cauza
absenţei bum-bum-ului. Cei de la MTV şi-au strâns pe neaşteptate in-
strumentele de tortură acustică şi au plecat, dar eu devenisem între
timp dependent de bubuitul lor.
16 august. îmi mai lipseşte ceva: avionul-jucărie care se rotea
deasupra vilei lui Adrian Năstase. Un bărbat în vârstă de pe plajă mi-a
spus că e vorba de fapt de un aparat de supraveghere, dotat cu o
minusculă cameră de luat vederi, care transmite imagini grupului de
SPP-işti însărcinaţi cu paza pri-mului-ministru. Aflând asta, am făcut
către aparat semne cordiale cu mâna, de pe plajă. îmi plăcea să ştiu că
acolo, sus, cineva veghează. Acum cerul e gol. Trece doar o musculiţă
şi îi fac şi ei semne; pentru orice eventualitate. Poate că ea transmite
imagini celor ce se ocupă cu paza lui Ion Iliescu.
17 august. Ultima dimineaţă petrecută pe plajă. Relativ mulţi
vilegiaturişti citesc Aspirina săracului. Chiar lângă mine, o blondă
fără sutien, sprijinită în coate, întârzie asupra primei pagini a revistei.
Se foieşte puţin şi atinge cu un sân editorialul lui Mircea Dinescu. Mă
gândesc, emoţionat, că ar putea ajunge la un moment şi la pagina 32.
Sunt hotărât să aştept oricât. Dar ea, capricioasă, abandonează pe
neaşteptate revista şi intră în apă.
18 august. Din nou la Bucureşti. în drum spre redacţie, îl văd pe
celălalt trotuar pe un tânăr scriitor, care a scris exact când trebuia o
lungă serie de articole împotriva CDR şi care, drept răsplată, a fost
angajat nu demult ca funcţionar la un minister. înalt şi brunet, cu o
figură de fotbalist brazilian, peste care stăruie acum o gravitate de înalt
demnitar, străbate sigur pe el mulţimea. Nu pare să-i fie ruşine că a
trecut de partea PSD.
A făcut - la figurat vorbind - pe el, are pantalonii uzi în faţă, dar
păşeşte solemn.
19 august. Azi am plătit scump obiceiul de a mă uita după femeile
de pe stradă cu minibluze. Am văzut o burtă lăbărţată, revărsată peste
pantaloni (mersi, aşa ceva am şi eu!). în calitate de cetăţean, mă simt
indignat. Ar trebui o lege care să stabilească cine şi în ce condiţii are
dreptul să-şi expună buricul.
21 august. Planeta Marte se va afla în curând aproape de Pă-
mânt. Nu din cauza unui accident cosmic, ci pur şi simplu
pentru că ăsta e drumul ei. La Antena 1, crainica, Alessandra
Stoicescu, l-a consultat în această problemă pe un cunoscut
astronom, Harald Alexandrescu. Apoi, cu tot atâta respect, a ce-
rut şi părerea unui... astrolog! Pe ecran a apărut o doamnă cu
o expresie gravă, sub a cărei imagine scria: „Tina Rizea - astro-
log". Ea a explicat că în actuala conjunctură a planetelor cel
mai rău le va merge „vărsătorilor".
Nu este pentru prima dată când la televizor sunt aduşi - şi trataţi ca
oameni de ştiinţă - diverşi specialişti în nimic, despre care credeam că
au existat numai în evul mediu: cititori în stele, vraci, clarvăzători,
vrăjitoare, scoţători de argint viu din organism, exorcişti. Când îi văd,
devin şi eu „vărsător" (în sensul că mi se face greaţă).
22 august. Tot la Antena 1, dar şi la alte televiziuni, ca şi în
unele ziare, a fost sărbătorită ieşirea din închisoare, înainte de
termen, prin graţiere, a unei poştăriţe dintr-un sat, mamă a
şase copii, vinovată de delapidarea a un milion şi trei sute de
mii de lei. Bineînţeles că suma este mică, bineînţeles că o mamă a şase
copii merita clemenţă, dar este de neînţeles de ce au privit-o ziariştii
pe o hoaţă ca pe o eroină şi de ce diverse instituţii şi firme i-au făcut
cadouri. Mai lipsea să se deschidă, la întoarcerea ei acasă, o sticlă de
şampanie.
22 august. La New York e simplu să iei un taxi. II opreşti, te sui în
el şi îi spui taximetristului unde vrei să mergi. La Bucureşti e mai
complicat. Taximetristul nu-ţi dă voie să urci în maşină, ci îţi face
semn să vii întâi la geamul deschis din dreptul lui, ca la un ghişeu. Şi
începe un dialog de genul:
- Unde vreţi să mergeţi?
- Pe Calea Plevnei.
- E prea aproape.
- Acolo am nevoie.
- N-am ce să vă fac.
Alt taximetrist cu care duci tratative are alt motiv de nemulţumire:
- Nu trec eu prin Piaţa Romană la ora asta. E prea mare
aglomeraţie.
Al treilea îţi face o mărturisire:
- Dom'le, eu vreau să ajung în Pantelimon, să-mi cumpăr o
anvelopă. Dacă mergeţi acolo, vă duc.
Visez o grevă a clienţilor de taxiuri. Aş avea o satisfacţie
răutăcioasă să-i văd pe taximetrişti oprind pe lângă pietoni şi oferindu-
şi în zadar serviciile. îmi imaginez următorul dialog:
- E păcat să mergeţi pe jos, cu bagajul pe care îl aveţi. Nu vreţi să
vă duc eu? Nu costă mult...
- Vreau, dar trebuie să închideţi întâi casetofonul. Nu-mi plac
manelele.
- îl închid.
- Şi să nu vă pronunţaţi în probleme politice în timpul drumului.
Nu aveţi competenţa necesară.
- Am să tac,
l
- Şi să vă daţi, înainte de a mă sui eu în maşină, cu un deo-dorant.
- N-am, dar am să-mi cumpăr chiar acum unul. Dacă mă aşteptaţi
o clipă.
- Sunt grăbit, nu pot. La revedere!
24 august. II caut la telefon pe Tudor Călin Zarqjanu. Pudic
receptorul, formez numărul şi îmi răspunde o voce de femeie:
„Numărul solicitat este inexistent." Cum „inexistent"?! Acum câteva
luni era existent.
Mai mult de jumătate din numerele de telefon din agenda mea s-au
schimbat în ultimii doi-trei ani. In plus, s-au schimbat şi prefixele, la
localităţi, la reţelele de telefonie mobilă. Trăim într-o realitate fluidă.
Se schimbă, de la o zi la alta, numele străzilor. Se schimbă sensul
circulaţiei pe diferite artere. Se schimbă codul poştal. Se schimbă
formularele care trebuie completate la bancă. Se schimbă numele
partidelor. Se schimbă apartenenţa politică a politicienilor.
Mulţi dintre prietenii mei şi-au schimbat nevestele. Chiar zilele
trecute l-am întâlnit pe unul dintre ei, pe stradă, însoţit de o femeie
care părea să-i fie colegă de serviciu, şi l-am întrebat, din politeţe:
- Ce mai face Neli?
El s-a fâstâcit:
- Nu mai sunt cu Neli...
- Dar cu cine?
- Cu Ani.
- Care Ani?
- O ai în faţă. Să te prezint...
25 august. Din cauza Gianinei Corondan, am îmbătrânit cu
câţiva ani în câteva săptămâni. Nu pentru că aş fi fost îndrăgos-
tit de ea fără speranţă (aşa cum i s-a întâmplat nu demult lui
Adrian Păunescu, cu altă tânără), ci pentru că m-a enervat, m-a

47
scos din sărite, m-a făcut aproape să-mi pierd minţile. Era pe
vremea când prezenta buletinul meteorologic la un post de te-
leviziune, iar eu, pasionat de grădinărit, o urmăream cu atenţie
în fiecare seară. Voiam să aflu, în mod special, dacă a doua zi
va ploua. Dar era imposibil. Gianina sărea într-un picior pe
harta României, îşi lăsa capul pe un umăr, răsfăţându-se, im-
proviza versuri. „Norii s-au dus, s-au duuus/ spre apus, apuuus./
Totuşi, luaţi-vă umbrela la dumneavoastră/ altfel situaţia e al-
bastră." Ceva în genul ăsta.
Au apărut acum alte prezentatoare, cu alte moduri de-a te face să
nu înţelegi cum va fi vremea a doua zi. Una, nu ştiu (şi nici nu vreau
să ştiu) cum o cheamă, succesoarea Gianinei, crede că are talent literar
şi îşi colorează prezentarea cu expresii populare, hiperbole şi
metafore. „Canicula asta ne-a scos sufletul. Să sperăm totuşi că ploaia
se milostiveşte de noi. Deocamdată, norii şi-au luat catrafusele şi ne-
au lăsat cu ochii în soare. Mâine însă s-ar putea să le vină mintea la
cap." Şi aşa mai departe.
26 august. Mă obsedează fetefe care prezintă ininteligibil
buletinul meteorologic, din dorinţa de a fi originale. Nu pot să
le las să scape atât de uşor, cu o simplă menţionare ironică.
Simt nevoia să le blestem.
Vă blestem, fetelor, ca atunci când veţi ajunge în faţa ofiţerului
stării civile şi mirele vostru va fi întrebat dacă de bună voie şi nesilit
de nimeni vrea să vă ia de nevastă, el să înceapă să ţopăie şi, în loc de
banalul da, să spună:
- Căsătoria e sarea vieţii, dar sarea nu face totdeauna bine, rămâne
de văzut cum stă fiecare cu inima, inima mea bate pentru ea, problema
e cât o să mai bată...
Am să fiu şi eu acolo, fetelor, la primărie, într-un ungher şi am să
zâmbesc sardonic.
1 septembrie. Aştept troleibuzul 86, la Foişorul de Foc. Trece un
camion plin de saci cu îngrăşăminte chimice care urmează să fie
distribuiţi ţăranilor. Pe fiecare sac scrie, cu tuş negru: DIN
FONDURILE GUVERNULUI ROMÂNIEI. Sunt stupefiat. Guvernul
are fonduri proprii? Vreau să mă aşez pe o bancă din apropiere, ca să
analizez situaţia, dar renunţ în ultima clipă: şi pe bancă există o
inscripţie: PRIMĂRIA SECTORULUI 2.
Ce înseamnă asta? înseamnă că ţăranul, când primeşte sacul cu
îngrăşăminte, trebuie să spună „Mulţumesc din inimă, Guvernului
României!". Şi că eu, când mă aşez pe bancă, trebuie să spun, la
rândul meu, „Mulţumesc din inimă Primăriei sectorului 2!"
2 septembrie. Astă-noapte am avut un coşmar. Am visat că eram
tot în staţie la Foişor şi că a venit, în sfârşit, troleibuzul 86. Pe
geamurile lui scria cu litere mari: DIN PARTEA LUI ADRIAN
NÂSTASE. N-am mai urcat. M-am resemnat să merg pe jos. Numai că
şi pe asfalt scria, din doi în doi metri: DIN PARTEA LUI MIRON
MITREA. Am oftat adânc. Aerul pe care l-am tras în piept purta şi el o
inscripţie, aburoasă şi luminis-centă: DIN PARTEA LUI
HILDEGARD PUWAK.
M-am uitat disperat înjur. Treceau multe femei frumoase, dintre
acelea cu bluze foarte scurte, cum îmi plac mie. Speram că vederea lor
o să-mi redea buna dispoziţie. Eroare! Pe fâşiile de burţi rămase
neacoperite scria DIN PARTEA GUVERNULUI ROMÂNIEI.

49
M-am trezit îngrozit, cu fruntea acoperită de transpiraţie. Aveam
buzele uscate. N-am îndrăznit însă să mă scol şi să beau ceva rece de
la frigider. Bănuiam ce-aş putea găsi scris pe frigider.
3 septembrie. O bătrână, exasperată de zgomotul făcut de copiii
care jucau fotbal în faţa blocului, a aruncat cu o piatră de la balcon şi
l-a omorât pe unul dintre ei. Reportera TV care a relatat nefericita
întâmplare a considerat că are dreptul - şi capacitatea intelectuală - să
comenteze cazul. Ea a calificat-o pe bătrână, cu vehemenţă, drept o
criminală odioasă. Nu s-a gândit nici o clipă că, într-un fel, şi bătrâna
este o victimă. Drept urmare, urletele copiilor din România care joacă
fotbal sub ferestrele bătrânilor se vor înteţi în următoarele zile.
Sunt pline televiziunile de ziariste tinere şi frumoase, care se cred
Dostoievski. Deşi n-au auzit de el...
4 septembrie. Americanii dau din cap, încurajator, ori de câte ori
stau de vorbă cu cineva. Am constatat asta la faţa locului, în Statele
Unite. Dar şi în filmele lor se vede că au obiceiul ăsta. Personajele
angajate într-o discuţie mişcă mereu capul afirmativ, de sus în jos (nu
de la stânga la dreapta, ca bulgarii), şi când vorbesc, şi când ascultă.
Pe mine gestul ăsta a ajuns să mă obsedeze. Când văd un film
american, în loc să mă las cucerit de valoarea lui artistică, nu văd
decât mişcări de capete, cu sens aprobator şi optimist.
Dar altceva voiam să spun. Poate că toată povestea cu integrarea
noastră în NATO pleacă de la o neînţelegere. Poate că Ion Iliescu,
stând de vorbă cu George Bush, l-a văzut mereu dând din cap, în stilul
lui americănesc şi a înţeles în mod greşit că gata, s-a făcut, vom intra
în NATO.

5i
12 septembrie. Aflu de la Cornel Nistorescu ce am simţit, alături
de toţi românii, în seara zilei de 10 septembrie, când echipa de fotbal a
României a făcut 2-2 cu echipa Danemarcei. „La cinci minute după
meci - îmi explică Cornel Nistorescu în editorialul din Evenimentul
zilei - România era o enormă groapă întunecată... Nimic şi niciodată n-
a adus ţara într-o stare de asemenea prăbuşire psihică... Nici începutul
războiului, nici venirea trupelor sovietice... Meciul acesta va rămâne
în sufletele noastre ca o rană pentru treizeci de ani..." etc.
Este curios cum a reuşit Cornel Nistorescu, în numai 24 de ore, să
stea de vorbă cu douăzeci şi două de milioane de români, pentru a
ajunge la concluzia că un eşec recent al echipei naţionale de fotbal i-a
demoralizat PE TOŢI mai mult decât intrarea ţării sub ocupaţie
sovietică în 1944. Judecând după afirmaţiile sale, trebuie să
presupunem că a făcut o anchetă şi pe lumea cealaltă, întrucât mulţi
dintre participanţii la evenimentele de acum aproape 60 de ani sunt
astăzi morţi. Asta da, gazetărie!
Pe mine, totuşi, nu m-a consultat. Poate pentru că nu-mi ştia
numărul de telefon. Oricum, nu mă recunosc în aprecierile pe care le
face în numele tuturor românilor. Corect din partea lui ar fi să-şi
publice încă o dată editorialul, cu următoarele rectificări:
„La cinci minute după meci, România, cu excepţia lui Alex.
Ştefănescu, era o enormă groapă întunecată... Meciul acesta va rămâne
în sufletele noastre, nu şi în sufletul lui Alex. Ştefănescu, ca o rană
pentru treizeci de ani..." etc.
In acelaşi număr din Evenimentul zilei, un discipol al lui Cornel
Nistorescu, Costi Rogozanu, se erijează şi el, cu aceeaşi impoliteţe
involuntară (ceea ce înseamnă intrată în sânge) în purtător de cuvânt
al TUTUROR românilor:

5:1

„Miercuri seara, în minutul 95, s-a trezit în noi tot ce era mai rău:
s-a trezit câte un mic Vădim în sufletul fiecăruia. Un păgubos
sentiment al ciobanului mioritic, al plăieşului nedreptăţit de mai-marii
din Vest." etc.
Şi Costi Rogozanu are obligaţia morală să revină asupra afir-
maţiilor sale. Textul revizuit ar putea arăta astfel:
„Miercuri seara, în minutul 95, s-a trezit în noi, cu excepţia lui
Alex. Ştefănescu, tot ce era mai rău: s-a trezit câte un mic Vădim în
sufletul fiecăruia, nu şi în acela al lui Alex. Ştefănescu."
13 septembrie. Mi-ar plăcea să fiu ţigan. Ţigan fiind, nici un
taximetrist n-ar mai îndrăzni să refuze să mă ia cu maşina, întrucât aş
invoca legea care interzice (şi pedepseşte) discriminarea rasială în
România. Ca român, însă, sunt pentru taxime-trişti o victimă sigură.
Dacă am bagaje, mi se face semn cu degetul, să mă îndepărtez, ca un
personaj indezirabil. Dacă locul unde vreau să ajung se află la numai
câţiva kilometri distanţă, sunt respins cu acelaşi dispreţ. Dacă până la
destinaţie ar trebui să trecem printr-o zonă aglomerată, taximetristul -
care în timp ce vorbeşte cu mine dezleagă intégrame - mă refuză
interjecţional: „Nţ!".
Abia aştept următorul recensământ. Ştiu de pe acum ce voi scrie la
rubrica „Naţionalitatea".
15 septembrie. Mă întâlnesc, în faţa unei florării, cu M., o femeie
încă tânără şi frumoasă, însoţită de băiatul ei, în vârstă de nouă ani. Ea
este emoţionată: începe şcoala! El mestecă gumă, impasibil. Ea ţine în
mâini un buchet de flori, pe care tocmai l-a cumpărat pentru
învăţătoare. El examinează un BMW parcat pe trotuar.
O salut cu simpatie pe mamă şi, cuprins de nostalgia copilăriei, mă
adresez copilului, uitându-mă fix la sacoşa informă pe care o poartă în
spate, drept ghiozdan:
- Ai acolo cărţi şi caiete noi... Te invidiez. Când eram de vârsta ta,
îmi plăcea să învelesc caietele în hârtie albastră. Şi îmi plăcea să
răsfoiesc cărţile: miroseau a cerneală de tipar.
Copilul tace, studiind prin parbriz bordul BMW-ului.
- Cum e învăţătoarea ta? Pentru ea sunt florile? Ai să i le dai chiar
tu? Sau nu îndrăzneşti...
Copilul tace în continuare. M. intervine:
- Răspunde-i domnului! De ce nu-i răspunzi? La
care copilul izbucneşte:
- Dacă mă ia cu vrăjeli!
17 septembrie. Ion Iliescu se opune celui mai bun proiect de lege
elaborat până în prezent de actualul guvern: impozitarea veniturilor cu
o cotă invariabilă de 23 la sută. Ca de obicei, fostul activist al PCR îi
instigă pe cei care nu muncesc împotriva celor care muncesc. El
socoteşte, în mod greşit, cu cât rămân cetăţenii după ce-şi plătesc
impozitul, şi strigă indignat: „Unii rămân cu prea mult şi alţii cu prea
puţin!" Corect ar fi să socotească invers, cu cât contribuie fiecare la
bugetul statului, şi să strige la fel de indignat: „Unii contribuie cu prea
mult şi alţii cu prea puţin!"
După logica lui Ion Iliescu, oamenii ar trebui ajustaţi cu foarfecă,
pentru a deveni riguros egali, ca plantele dintr-un gard viu. Celor
inteligenţi ar trebui să li se mai reteze din inteligenţă, fiindcă au mai
multă decât alţii, celor talentaţi - să li se ia o parte din talent, ca să nu-i
facă să se simtă prost pe semenii lor netalentaţi, iar celor frumoşi - să
li lipească pe faţă o mască de oameni banali.
19 septembrie. în timp ce mănânc, reflectez (fără să ţin un deget
la tâmplă). Ce caraghios îşi fac rost oamenii de mâncare! Le trag pe
vaci de ţâţe ca să le extragă laptele (la concurenţă cu viţeii), pândesc
fundurile găinilor, în aşteptarea momentului când ies pe acolo ouăle,
le deposedează pe albine de mica lor agoniseală. îmi dau seama cât ne
dispreţuiesc toate vieţuitoarele astea.
20 septembrie. O cititoare a revistei Aspirina săracului mă în-
treabă, printr-o scrisoare, cine sunt de fapt eu. Iată cartea mea de
vizită:
Sunt bucovinean (deşi m-am născut la Lugoj, unde părinţii mei s-
au aflat temporar). Sunt sentimental şi delicat (deşi am 1,87 m
înălţime şi cu mult peste 100 de kilograme). Sunt neco-munist, din
naştere şi irevocabil (deşi am fost membru al PCR). Am mulţi prieteni
(deşi iubesc singurătatea). Am mulţi duşmani (deşi sunt o fire
generoasă şi îngăduitoare). Muncesc cu seriozitate şi mă ţin
întotdeauna de cuvânt (deşi trăiesc în România). O iubesc exclusiv pe
soţia mea, Domniţa (deşi îmi plac toate femeile).
21 septembrie. Vizită acasă la N., cu prilejul zilei lui de naş-
tere. Muzică antrenantă, mâncare bună, musafiri simpatici, cu
umor. Totul ar fi frumos dacă N. nu ar insista, patetic, să mân-
căm tot ce ne pune în farfurie. Iar după ce mâncăm, să
acceptăm şi câte un supliment.
- Alex, tu din piftie nici n-ai gustat!
- Ba da, e foarte bună!
- Mai ia o porţie, te rog eu!
Tonul cu care rosteşte aceste cuvinte este dramatic, ca şi cum dacă
n-aş lua piftie l-aş nenoroci. Iau.
- Aşa. La asta merge şi puţin mujdei.
- Mulţumesc, mi-am pus muştar.
- Nu contează. Trebuie să guşti şi din mujdei. E făcut cu smântână.
Iau şi mujdei.'. Mă uit la ceilalţi musafiri. Nu mai glumeşte nimeni.
Mâncăm cu toţii în tăcere, roşii la faţă şi transpiraţi. Trecem de pateul
de ficat, de ouăle umplute cu brânză, de salata de boeuf, cu greu, dar
fără incidente. La sarmale însă nu mai rezist.
- Alex, nu mănânci sarmale?
- Nu, eu mă opresc aici.
- Nu se poate! Sunt făcute din carne de porc amestecată cu carne
de viţel.
- Mă bucur. Dar m-am săturat.
- Numai două! Atât, două, şi după aia ai să vezi că mai vrei. Sunt
în frunze de viţă.
In timp ce-mi vorbeşte, cu un glas implorator-disperat, N. încearcă
să-mi ia farfuria din faţă ca să-mi pună în ea sarmale. Eu ţin de
farfurie, strâns, dar el mi-o ia cu forţa. După ce mă învinge la acest
original concurs, mă ridic şi plec, provocând un moment de stupefacţie
generală. Pe stradă alerg. Mi-e teamă că am să-l văd pe N. apărând la
fereastră şi strigând:
- Numai două, Alex! Numai două!
23 septembrie. Fac greşeala şi cumpăr o carte despre îngrijirea
gazonului, cu gândul la iarba din grădina mea, devastată de secetă. Din
carte reiese că, dacă vrei să ai un gazon frumos, trebuie să-l tunzi de
două-trei ori pe săptămână, cu maşini de tuns iarba electrice sau cu
motor cu explozie, să-l uzi cu stropitori fine, să-l greblezi, să afânezi
pământul cu furca, să reîn-sămânţezi porţiunile dezgolite, folosind
seminţe selectate de specialişti, să identifici buruienile (după numele
lor latinesc) şi să le distrugi cu erbicide, să duci lupte interminabile cu
iepurii, cârtiţele, furnicile şi râmele, să presari toamna pe tot terenul
îngrăşăminte chimice sau naturale, cu ajutorul unor dispozitive
sofisticate, să eviţi să calci iarba prea des, dar nici să nu o laşi
necălcată.
îmi dau seama că numai dacă m-aş ocupa de iarbă zilnic aş putea
spera să am un gazon aşa cum îmi doresc. Sunt dezolat, îi explic lui A.
ce mă frământă. El face un semn de bagatelizare a suferinţei mele şi
îmi spune:
- Iarba ca iarba. Dar ce ne facem cu dinţii?
Şi îmi arată, descurajat, o broşură despre îngrijirea dinţilor, luată de
la un cabinet de stomatologie. Are 160 de pagini.
28 septembrie. Imagini la televizor de la o întrunire a membrilor
PSD cu funcţii din întreaga ţară. Sunt în total 5000, nici nu încap în
Sala Palatului (care e imensă). îl aplaudă pe Ion Iliescu în picioare,
frenetic, ca pe Nicolae Ceauşescu. Totuşi asta nu mă miră cel mai mult.
Cel mai mult mă miră faptul că, în loc să stea cu privirea în
pământ, arată voioşi, mulţumiţi de ei înşişi. Nu le e ruşine că sunt
membri ai PSD.
30 septembrie. Pe Calea Victoriei, îmi atrage atenţia o maşină
luxoasă care staţionează lângă trotuar, cu motorul în funcţiune şi cu
uşile deschise. Motorul are ceva defect; se aud pocnituri ritmice,
probabil îi bat tacheţii.
în maşină stă un tânăr singur şi trist. Mă gândesc că e dezolat din
cauza problemelor pe care le are cu motorul şi mă apropii de el ca să-l
încurajez. Şi mie mi s-a întâmplat ceva asemănător la maşină, dar a
fost simplu de reparat.
Noroc că mă opresc la timp. Tânărul nu e trist. Ascultă muzică la
casetofon. Iar motorul maşinii nu e defect. Zgomotul sacadat nu vine
de la tacheţi, e chiar muzica pe care o ascultă tânărul.

3 octombrie. Destinul, ironic, mă obligă să ascult numai muzică


preferată de tineri. îmi petrec seara la Clubul „Prome-theus", unde

56
cântă formaţia „Sarmalele reci". Numele formaţiei nu mă şochează.
Sarmalele, îndeosebi cele făcute din carne de viţel, merg şi reci. Mult
mai mult mi-ar fi displăcut ideea de „piftie caldă".
Toba, chitara electrică, acordeonul răsună asurzitor în eleganta sală
de la subsol a clubului. Cineva îmi strigă în ureche că textele
cântecelor sunt trăznite, merită să le urmăresc. Sunt convins că aşa e,
dar cuvintele nu se aud. în sfârşit, desluşesc o propoziţie, „Ana are
mere". E simpatică, într-adevăr. Seamănă - intenţionat, prin simplitate -
cu propoziţiile din abecedare. Şi, repetată pe un ton insinuant, dă o
sugestie de sexualitate. Ana are mere... Şi un băiat, bineînţeles, i le
cere... Devin visător, îmi imaginez merele Anei. Iată însă că mai prind
din zbor un vers: „Gina are pere". Chestia asta mă zăpăceşte. Există şi
femei care au altceva decât mere? Dacă eram eu autorul versurilor, aş
fi scris „Gina are peri."
P.S. Gândindu-mă, desigur, la perii care fac pere.
4 octombrie. în troleibuzul 86 un hoţ de buzunare mi-a furat un
carneţel care seamănă cu un portofel (are o învelitoare din piele). Dacă
aş fi ştiut că o să se întâmple aşa, aş fi scris pe prima pagină a
carneţelului: „Ha! Ha! Te-am păcălit!"
De mulţi ani mă gândesc ce s-ar putea face pentru a lupta cu hoţii
de buzunare. îmi trecuse prin minte, cândva, să instalez în fiecare
buzunar câte o capcană, un fel de fălci metalice, care, acţionate de un
arc, să prindă strâns mâna hoţului. Mi-a fost teamă însă că, uitând de
capcane, mi-aş prinde chiar eu mâna în ele.


5 octombrie. Mi se ia un interviu pentru un post TV, acasă la
mine, la masa de scris (la cea de mâncat aş fi fost mai în formă, dar
asta e regula, trebuie să se vadă că sunt scriitor). Cu o clipă înainte'de
a începe filmarea, realizatoarea ia de pe masa la care stau solemn o
sticlă de Coca Cola. O întreb dacă-i e sete.
- Nu, dar nu trebuie să apară în cadru. E considerată... reclamă!
- In cazul ăsta, vă atrag atenţia că am şi un pachet de Kent. Dar e
pentru musafiri. Eu nu fumez.
- Aoleu! Uitam de ţigări!
Şi realizatoarea îndepărtează şi ţigările.
Ii arăt, intrând în joc, stiloul Parker. Nu ştie dacă stilourile sunt
supuse aceleiaşi interdicţii, dar pentru orice eventualitate îl scoate din
cadru.
Mă întreb, îngrozit, dacă nu-mi va cere să renunţ şi la haine.
6 octombrie. Trec melancolic pe lângă Palatul Cotroceni. Bate un
vânt rece, care împrăştie frunzele de pe stradă. îmi închei canadiana la
gât şi mă uit la maşinile care opresc la intrarea de pe şoseaua Panduri.
Pe vremea lui Emil Constanti-nescu eram invitat şi eu aici, la recepţii
fastuoase. Acum, nu mă mai invită nimeni.
Vai, domnule Ion Iliescu, cum puteţi să fiţi atât de nemilos şi să mă
lăsaţi singur pe stradă cu câinii vagabonzi, înrăiţi de frigul toamnei, în
timp ce dumneavoastră ciocniţi cupe de şampanie cu oameni eleganţi
şi ceremonioşi? Este adevărat că din 1990 şi până în prezent am scris
peste 100 de articole critice la adresa dumneavoastră, dar nu e vina
mea, m-am aflat sub influenţa nefastă a anturajului. în realitate, v-am
admirat întotdeauna. Veţi rămâne în istorie. Dacă România arată azi
aşa cum arată, dumneavoastră vi se datorează.

6o
8 octombrie. S-a pus în mişcare uriaşa maşinărie propagandistică
a PSD pentru a-i convinge pe cetăţenii României să voteze
modificările aduse Constituţiei. Exact cum ţâşnea pe vremea bunicii
cucul din ceasul cu cuc, ca să marcheze trecerea unei ore, ţâşneşte
acum din televizor câte o celebritate şi turuie tot felul de chestii
patetico-solemne despre obligaţia noastră morală de a spune DA. Nu
suntem îndemnaţi doar să mergem la vot, să deliberăm şi să fim PRO
sau CONTRA. Ni se cere imperios să fim PENTRU. Formula folosită
- DA PENTRU EUROPA! - reprezintă un mod de a ni se smulge
adeziunea. Ni se sugerează că, dacă suntem împotriva versiunii PSD a
Constituţiei, suntem împotriva integrării României în Europa. Că
aducem, cu alte cuvinte, un grav prejudiciu ţării.
N-ar fi exclus ca şi la alegerile propriu-zise să ni se spună că nu ne
iubim ţara dacă nu votăm cu PSD. Vorba poetului (comunist): „Dai în
mine? Dai în tine,/ Dai în fabrici şi-n uzine!"
9 octombrie. Astăzi am făcut o tentativă - care s-a dovedit până la
urmă nefericită - de a cuceri o blondă cu ajutorul formulei inventate de
PSD. Rămas singur cu ea, am întrebat-o dacă îmi dă voie să o sărut.
Văzând-o că ezită, am strigat:
- Spune DA! Nu pentru mine, PENTRU EUROPA! Blonda s-a uitat la
mine ca la un nebun şi mi-a întors spatele.
12 octombrie. Recitesc versurile lui Topîrceanu şi tresar: „Un
ţânţar nervos şi foarte/ Slab de constituţie/ In zadar vrea să ia parte/ Şi
el la discuţie."
Vasăzică, în vremea lui era la fel: dacă erai slab de constituţie, nu
luai parte la discuţie.
15 octombrie. Intru într-o farmacie ca să cumpăr enalapril şi
tertensif. înăuntru se mai află un singur cumpărător, un bărbat

6i
între două vârste, cu capul înfăşurat într-un fular, care, aplecat în faţa
ghişeului, îi spune farmacistei pe un ton confidenţial:
- Daţi-mi şi mie ceva pentru răceală! Am stat într-o staţie de
autobuz şi m-a luat aşa, cu frig.
- Ce anume să vă dau? întreabă farmacista.
- In staţie la Perla... Aşteptam autobuzul 331... O oră am stat, ştiţi
cum sunt ăştia... Fir-ar mama lor a dracului!
16 octombrie. Sunt foarte trist. încă o blondă mi-a spus NU
PENTRU EUROPA!
17 octombrie. Mă sună cineva de la BBC şi îmi cere să comentez
„descoperirea făcută recent în legătură cu Ştefan Aug. Doinaş".
- Ce descoperire?
- A fost informator al Securităţii!
Sunt consternat, dar după câteva secunde îmi dau seama ce nedrept
ar fi să-l judecăm sever pe poet, post-mortem, pentru că a cedat
presiunilor făcute de o instituţie represivă. Dezavuarea lui ar fi cu atât
mai absurdă, cu cât în momentul de faţă la conducerea ţării se află
foşti demnitari comunişti şi chiar foşti lucrători ai Securităţii, toţi
copleşiţi de onoruri.
Din ceea ce se petrece azi în România, nu reiese deloc că trebuie să
te simţi vinovat dacă ai colaborat cândva cu Securitatea. Un străin care
ne-ar vizita ţara pentru prima dată ar putea crede că, dimpotrivă, asta e
o condiţie ca să faci carieră politică sau să devii miliardar. N-ar fi
exclus ca în curând, pentru ocuparea unor posturi prin concurs, să li se
ceară candidaţilor să adauge la dosar o adeverinţă de genul:
„Adeverim prin prezenta că domnul X a colaborat cu Securitatea,
înainte de 1989. în această activitate a dat dovadă de discreţie şi zel..."
19 octombrie- Va rămâne veşnic un mister modul cum a fost
accelerată bftisc participarea cetăţenilor la votarea noii forme a
Constituţiei 111 după-amiaza zilei de 19 octombrie. O du-pă-amiază de
duminică, rece şi ploioasă! în numai câteva ore s-a ajuns de la 18 la 54
la sută!
Este adevărat că agitaţia activiştilor PSD a fost uriaşă. Am crezut la
un moment dat că a fost adus de la cimitirul Ghencea, pentru salvarea
situaţiei, Nicolae Ceauşescu însuşi. Exact ca pe vremea lui, tot
„aparatul de partid" s-a pus în mişcare. Primarii au organizat chefuri la
secţiile de votare, tăindu-şi în acest scop porcii de acasă şi punându-şi
la bătaie rezervele de vin, tinerii pesedişti au colindat căminele
studenţeşti, intrând din cameră în cameră, spre plăcuta surprindere a
căministelor în pijamale, preoţii au scurtat slujba şi i-au trimis pe
credincioşi în regim de urgenţă - şi în fum de tămâie - la vot. în multe
sate, grupuri de activişti, di" care nu lipseau poliţiştii, au mers cu urna
în braţe, prin noroaie, la ţărani acasă şi le-au pus ştampila în mână,
adu-cându-i în situaţia de-a nu mai putea să refuze aplicarea ei pe
buletinul de vot ţinut pe o mapă. Au fost vânaţi până şi turiştii din
mund, care au votat prin câte o poiană, renunţând la caracterul secret
al votului, întrucât cabine de vot nu transportase nimeni acolo- Au
votat şi puşcăriaşii, şi prostituatele de pe stradă, şi proxeneţii-
Televiziunile particulare parcă nu mai erau particulare. Toate
deveniseră un instrument de propagandă unic, încât am f°st nevoit să-mi scot
din cămară vechea antenă „pentru bulgari"-
S-a făcut „totul", aşa cum s-a cerut de la „centru", pentru „în-
deplinirea sarcinilor trasate", dar creşterea spectaculoasă a numărului
participanţilor la vot, pe parcursul unei după-amieze, tot rămâne de
neînţeles. Practic, s-a produs un miracol, pentru care Adnan Năstase ar
trebui beatificat, ca maica Tereza.

63
20 octombrie. Mi se cere un curriculum vitae, pentru Uf! dicţionar
al scriitorilor. Cu acest prilej, îmi recapitulez viaţa li devin melancolic.
Biografia mea ar trebui interzisă minorilor sub 12 ani, întrucât conţine:
1. violenţă moderată; 2. nuditate nonsexuală. Mă gândesc cu invidie la
scriitorii a căror biogl afle ar trebui interzisă minorilor sub 16 ani.
22 octombrie. Ies de la o şedinţă de la Uniunea Scriitorilor, în
jurul orei 14. Clipesc nedumerit, totul pare schimbai înjur, Mă întreb
în ce ţară mă aflu. Pe Calea Victoriei, circulaţia m a sinilor este dirijată
perfect. La fiecare intersecţie se află câlc n u poliţist care asigură
fluenţa traficului. Datorită gesticulaţiei Im tărâte şi energice a omului
în uniformă, automobilist i i d a n prioritate pietonilor, dar şi pietonii
traversează strada r e p e d e , ca să nu ţină maşinile pe loc. Pentru a-şi
sincroniza acţiunile, poliţiştii, al căror şir se pierde în zare, folosesc cu
dexteritate aparate de emisie-recepţie. Dispozitivul uman funcţionează
ire proşabil. Numai în Germania am mai văzut o asemenea organ)
zare.
Iluzia nu durează însă mult. Pe Calea Victoriei trece vijelios o
coloană oficială, constituită din maşini ale poliţiei, limuzine negre cu
geamuri fumurii, ambulanţe, motociclişti în formaţie. Deci asta era! La
câteva zeci de secunde după trecerea coloa nei, poliţiştii care au dirijat
circulaţia dispar fără urmă. D e / m dinea îşi reintră în drepturi. Se aud
înjurături şi claxoane. Suni în România, nu mai am dubii.
26 octombrie. In parc, câţiva copii, priviţi cu încântare «le mamele
lor, joacă un joc inventat de ei: îşi fac cunoscute doi i n ţele cele mai
arzătoare. Unul, blond şi cârlionţat, mărturiseşte că visează ca părinţii
lui să câştige la „6 din 49". Altul, eu o şapcă ştrengărească pe cap,
declară că ar vrea să aibă averea l u i
19 octombrie. Va rămâne veşnic un mister modul cum a fost
accelerată brusc participarea cetăţenilor la votarea noii forme a
Constituţiei în după-amiaza zilei de 19 octombrie. O du-pă-amiază de
duminică, rece şi ploioasă! In numai câteva ore s-a ajuns de la 18 la 54
la sută!
Este adevărat că agitaţia activiştilor PSD a fost uriaşă. Am crezut la
un moment dat că a fost adus de la cimitirul Ghencea, pentru salvarea
situaţiei, Nicolae Ceauşescu însuşi. Exact ca pe vremea lui, tot
„aparatul de partid" s-a pus în mişcare. Primarii au organizat chefuri la
secţiile de votare, tăindu-şi în acest scop porcii de acasă şi punându-şi
la bătaie rezervele de vin, tinerii pesedişti au colindat căminele
studenţeşti, intrând din cameră în cameră, spre plăcuta surprindere a
căministelor în pijamale, preoţii au scurtat slujba şi i-au trimis pe
credincioşi în regim de urgenţă - şi în fum de tămâie - la vot. In multe
sate, grupuri de activişti, din care nu lipseau poliţiştii, au mers cu urna
în braţe, prin noroaie, la ţărani acasă şi le-au pus ştampila în mână,
adu-cându-i în situaţia de-a nu mai putea să refuze aplicarea ei pe
buletinul de vot ţinut pe o mapă. Au fost vânaţi până şi turiştii din
munţi, care au votat prin câte o poiană, renunţând la caracterul secret
al votului, întrucât cabine de vot nu transportase nimeni acolo. Au
votat şi puşcăriaşii, şi prostituatele de pe stradă, şi proxeneţii.
Televiziunile particulare parcă nu mai erau particulare. Toate
deveniseră un instrument de propagandă unic, încât am fost nevoit să-
mi scot din cămară vechea antenă „pentru bulgari".
S-a făcut „totul", aşa cum s-a cerut de la „centru", pentru „în-
deplinirea sarcinilor trasate", dar creşterea spectaculoasă a numărului
participanţilor la vot, pe parcursul unei după-amieze, tot rămâne de
neînţeles. Practic, s-a produs un miracol, pentru care Adrian Năstase ar
trebui beatificat, ca maica Tereza.
20 octombrie. Mi se cere un curriculum vitae, pentru un dicţionar
al scriitorilor. Cu acest prilej, îmi recapitulez viaţa şi devin melancolic.
Biografia mea ar trebui interzisă minorilor sub 12 ani, întrucât conţine:
1. violenţă moderată; 2. nuditate nonsexuală. Mă gândesc cu invidie la
scriitorii a căror biografie ar trebui interzisă minorilor sub 16 ani.

65
22 octombrie. Ies de la o şedinţă de la Uniunea Scriitorilor, în
jurul orei 14. Clipesc nedumerit, totul pare schimbat în jur. Mă întreb
în ce ţară mă aflu. Pe Calea Victoriei, circulaţia maşinilor este dirijată
perfect. La fiecare intersecţie se află câte un poliţist care asigură
fluenţa traficului. Datorită gesticulaţiei hotărâte şi energice a omului în
uniformă, automobiliştii dau prioritate pietonilor, dar şi pietonii
traversează strada repede, ca să nu ţină maşinile pe loc. Pentru a-şi
sincroniza acţiunile, poliţiştii, al căror şir se pierde în zare, folosesc cu
dexteritate aparate de emisie-recepţie. Dispozitivul uman funcţionează
ireproşabil. Numai în Germania am mai văzut o asemenea organizare.
Iluzia nu durează însă mult. Pe Calea Victoriei trece vijelios o
coloană oficială, constituită din maşini ale poliţiei, limuzine negre cu
geamuri fumurii, ambulanţe, motociclişti în formaţie. Deci asta era! La
câteva zeci de secunde după trecerea coloanei, poliţiştii care au dirijat
circulaţia dispar fără urmă. Dezordinea îşi reintră în drepturi. Se aud
înjurături şi claxoane. Sunt în România, nu mai am dubii.
26 octombrie. In parc, câţiva copii, priviţi cu încântare de mamele
lor, joacă un joc inventat de ei: îşi fac cunoscute dorinţele cele mai
arzătoare. Unul, blond şi cârlionţat, mărturiseşte că visează ca părinţii
lui să câştige la „6 din 49". Altul, cu o şapcă ştrengărească pe cap,
declară că ar vrea să aibă averea lui
Bill Gates (ştie de Bill Gates!). O fetiţă simpatică, o adevărată
domnişoară în miniatură, mă fixează şi mă întreabă care e dorinţa mea.
Luat pe nepregătite, nu ştiu ce să răspund.
Acasă, însă,' reflectând în linişte, îmi dau seama ce anume mi-ar
plăcea să am: maşinile, casele de vacanţă, barurile, iahturile,
geamantanele cu bani, casetele cu bijuterii etc. care sunt distruse într-
un film american (toate fiindu-mi date, bineînţeles, înainte de a fi
distruse).
27 octombrie. Ideea mă urmăreşte. De ce le place oare ame-
ricanilor să vadă cum sunt aruncate în aer, incendiate, sparte,
scufundate în lacuri, ciuruite de gloanţe lucruri pe care tot ei
le-au făcut cu multă muncă? Mie mi se strânge inima şi când
văd spărgându-se un parbriz.
îmi amintesc că, pe vremea când lucram, ca scenarist, la un serial
TV, a trebuit să fie filmată, printre altele, incendierea unei maşini. S-a
achiziţionat în acest scop o Dacie veche şi rablagită. Un tehnician s-a
apropiat cu timiditate de ea, i-a presărat pe capotă puţină benzină
dintr-o canistră şi i-a dat foc. Imediat după ce operatorul a filmat
scena, ne-am repezit cu toţii să stingem incendiul. Arsese doar
vopseaua de pe o parte a capotei. Fostul proprietar al maşinii, care
asistase şi el la filmare, avea ochii în lacrimi.
28 octombrie. De când este la PRM, vechiul meu prieten, George
Pruteanu, nu mai vorbeşte calm şi cu umor ca altădată; strigă cu o
voce spartă, se strâmbă dispreţuitor, gesticulează vehement, gata să-l
lovească din greşeală pe interlocutor. Mă gândesc că ar putea să facă la
un post de televiziune o emisiune cu titlul „Doar un urlet să-ţi mai
spun".
29 octombrie. Greve şi demonstraţii. Ion Iliescu a cântat o viaţă
întreagă „Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii,/ Voi osândiţi la foame sus!" Şi
iată că acum oropsiţii şi osândiţii la foame protestează. Vechiul activist
al partidului comunist îşi vede visul împlinit.
30 octombrie. Pare absurd ca studenţii să facă grevă. Este de
înţeles ca ei să demonstreze pe străzi sau în pieţe, în timpul lor
liber, dar de ce să refuze să meargă la cursuri, care sunt orga-
nizate în interesul lor? Muncitorii care fac grevă aduc prejudi-
cii proprietarului fabricii, obligându-l astfel să le mărească
salariile. Dar studenţii care refuză să înveţe îşi aduc prejudicii
lor înşişi.
De fapt, greva studenţilor este un fel de grevă a foamei, o
sinucidere intelectuală în văzul lumii, organizată cu scopul de a-i
impresiona pe guvernanţi. Mă întreb însă dacă aceştia se vor lăsa

67
impresionaţi. Nu mi-l închipui pe Octavian Cozmâncă ducându-şi
batista la ochi.
31 octombrie. Când merg pe jos, prin Bucureşti, nu traver-
sez străzile pe trecerile de pietoni. Dacă aş face-o, m-aş simţi
nedreptăţit constatând că nu mi se dă prioritate. Prefer să trec
prin locuri nemarcate. Acolo, chiar dacă aş fi lovit de vreuna
dintre maşinile care gonesc vijelios, aş muri mulţumit că nu mi
s-a încălcat nici un drept.
3 noiembrie. Am dat azi o replică inspirată. Dar să povestesc întâi
împrejurările. In redacţia în care lucrez, a intrat pe neaşteptate o tânără
care, fără nici o sfială, s-a aşezat cu fundul pe biroul meu, chiar pe un
dosar cu manuscrise, a întors către mine o privire cu care voia să mă
fascineze şi mi-a făcut o propunere consternantă:
- Domnule Alex. Ştefănescu, dacă îmi publicaţi o pagină de
versuri, mă culc cu dumneavoastră.
Atunci eu, cu o spontaneitate de care sunt mândru, i-am răspuns:
- Bravo, domnişoară, adică vreţi să vă fac DOUĂ servicii?
4 noiembrie. îmi amintesc de o epigramă pe care a făcut-o Mircea
Dinescu la adresa mea, cândva, la o întâlnire cu cititorii:
„Alex, când era copil,/ Avea sex, n-avea appeal./ De când e matur
Alex/ Are-appeal, dar n-are sex."
Mircea Dinescu, bineînţeles, nu are dreptate. Dar umor are.
5 noiembrie. PSD a devenit un partid de lingvişti. Toţi oamenii lui
Adrian Năstase şi Adrian Năstase însuşi se străduiesc să interpreteze
frazele din raportul privind situaţia din România elaborat de experţi ai
Uniunii Europene. Ca să demonstreze că în Vest se consideră că avem
o „economie de piaţă funcţională", pesediştii întorc cuvintele pe toate
feţele, reconstituie etapele traducerii din engleză în română, caută în
dicţionare sinonime etc. Mult mai simplu ar fi să lase din mână hârtiile
şi să se uite (măcar pe fereastră) la ce se întâmplă în ţara lor. Ar vedea
că economia noastră de piaţă este funcţională ca o căruţă fără roţi trasă
de un cal de lemn pe un drum înnoroiat.
6 noiembrie. Astăzi e ziua mea, zi frumoasă ca mine... (adică
urâtă). Plouă şi bate vântul.
Dar chiar dacă s-ar face vreme frumoasă, viaţa tot urâtă ar fi în ţara
mea. Aşa cum este de când am apărut pe lume. M-am născut exact în
anul când regele era alungat din România şi începea distrugerea
civilizaţiei româneşti.
Ce greşeală am făcut, acum 56 de ani, acceptând să ies din locul,
atât de cald şi ocrotitor, în care mă aflam! Adversarii mei, care mă
trimit mereu acolo, nici nu-şi imaginează ce fericit aş fi dacă aş putea
să le urmez îndemnul.
7 noiembrie. Nu-mi ies din gând pesediştii care fac hermeneutică.
Sunt de un comic irezistibil. Este ca şi cum marinarii

69
1
•i n >
de pe Titanic, în dmpul scufundării vasului, ar fi primit o radiogramă -
„Veţi ajunge la destinaţie dacă navigaţi în continuare" - şi ar fi stat apoi
aplecaţi deasupra ei, încercând să o interpreteze ca pe un mesaj
optimist, până când apa le-ar fi ajuns la gură.
8 noiembrie. Am să propun Academiei Suedeze instituirea unui
Premiu Nobel pentru promovarea sărăciei. Vreau să fac asta din
patriotism, pentru ca şi preşedintele ţării mele să aibă şansa să
primească Premiul Nobel.
9 noiembrie. Astă-noapte a fost eclipsă totală de Lună. In
aşteptarea acestui eveniment, V. a afumat o bucată de sticlă. I-am
explicat că de sticlă afumată este nevoie numai când te uiţi la o eclipsă
de Soare, dar nu m-a crezut. Drept urmare, n-a văzut nimic şi s-a
culcat furios.
Eu am stat pe străzi până spre patru dimineaţa. Erau mulţi tineri
care priveau cerul. Nu râdeau strident, nu strigau, nu adăugau la
sfârşitul fiecărei propoziţii „ce p... mea!". In loc să mă uit la Lună, mă
uitam la ei. Spectacolul uman era aproape mai frumos decât
spectacolul cosmic.
10 noiembrie. Ieri am fost într-o mică excursie la Mănăstirea
Căldăruşani, construită de Matei Basarab acum trei sute şapte-
zeci de ani. Aşezată în mijlocul lacului, la extremitatea unei
peninsule, într-un peisaj dominat de păduri, mănăstirea se re-
marcă prin trăinicie şi graţie. In apropierea ei s-a amenajat un
cimitir. Pentru localnici, dar şi pentru unii bucureşteni care vor
ca măcar post-mortem să se afle departe de vacarmul oraşului.
Iată însă că ieri chiar lângă cimitir se instalase o familie dornică să
petreacă. Bărbaţii aprindeau focul pentru grătar, iar femeile pregăteau
cotletele şi micii. Dintr-un casetofon se revărsa o muzică asurzitoare,
lălăită şi languroasă, de un prost gust

71
agresiv. Erau nemuritoarele manele, care bruiau şi foşnetul metalic al
pădurii cu frunzişul uscat, şi ciripitul delicat-alarmat al păsărilor
înfrigurate de vântul toamnei.
Mă întrebam ce ar simţi cineva care ar veni să se reculeagă la
mormântul părinţilor săi. Cum ar reuşi să şi-i amintească pe cei dragi
în atmosfera de crâşmă soioasă instaurată la marginea cimitirului de
familia de petrecăreţi. Nu m-aş mira ca în curând să se facă grătar şi să
se audă manele şi în biserici.
11 noiembrie. îmi petrec câteva ore în redacţia revistei Aspirina
săracului, unde se sărbătoreşte ziua de naştere a lui Mircea Dinescu
(în absenţa lui). Cei mai mulţi dintre redactori sunt tineri. La început,
stau ca pe ace, imaginându-mi că voi asista la discuţii plictisitoare
despre fotbal şi mărci de maşini. Spre surprinderea mea, subiectele
sunt altele: Socrate şi Platon, Tolstoi şi Dostoievski, legea atracţiei
universale şi teoria relativităţii. Dinu Adam, Gândi Georgescu şi Radu
Mihai se angajează în polemici savante, întrerupte de câte o remarcă
de un haz nebun.
12 noiembrie. Astă-noapte am avut coşmaruri. Am visat că Gândi
Georgescu îndrepta un deget acuzator spre mine, spu-nându-mi pe un
ton sever:
- Domnule Alex. Ştefănescu, nu cunoaşteţi legea a IlI-a a
termodinamicii!
Drept urmare, acum, la ora şase dimineaţa, în loc să-mi scriu
articolul pentru România literară, studiez, cu ochii roşii de nesomn, un
manual de fizică, pe care nu l-am mai deschis din timpul liceului.
13 noiembrie. Noul prefect al Capitalei, Ovidiu Grecea, şi-a
început activitatea cu o greşeală de gramatică: „Cine încalcă
legea îi luăm gâtul!". Corect era: „Cui încalcă legea îi luăm
gâtul!".


în plus, expresia „a lua gâtul cuiva", împrumutată din limbajul
infractorilor, nu i se potriveşte unui prefect.
15 noiembrie. M-a oprit un poliţist de la Circulaţie, în zona
IMGB. M-am dat jos din maşină, cu actele în mână. El s-a prezentat,
dar şi-a pronunţat numele neclar. Ceva de genul:
- Ma-i-es-cu.
L-am rugat să şi-l mai spună o dată. A tresărit şi s-a conformat:
- Marinescu.
Mi-a luat actele gânditor, a ezitat câteva secunde, apoi mi le-a
înapoiat fără să le verifice şi mi-a făcut semn că pot să plec.
Ce anume îl intimidase nu ştiu. Poate faptul însuşi că îi aflasem
numele exact. Era ca şi cum l-aş fi dezarmat.
în România, puţini sunt cei care îşi declină identitatea. Func-
ţionarilor publici, cei cărora trebuie să le ducem câte o sticlă de whisky
ca să ne elibereze cine ştie ce adeverinţă, nu li se cunoaşte decât
prenumele: Vali, Nelu, Mişu etc. Din necesitatea de a-i trata totuşi
ceremonios, a apărut formula hibridă, de un remarcabil prost gust,
„doamna Vali" (sau „domnul Nelu", sau „domnul Mişu").
în carnetul meu de adrese, şi meseriaşii sunt indicaţi într-un mod
similar: electricianul se numeşte „domnul Costel", croitoreasa -
„doamna Olguţa", zugravul - „domnul Puiu".
La ţară se folosesc pe scară largă poreclele. Tânărul „Păstaie" se
sperie de moarte dacă îi spui, cum scrie în actele lui de identitate,
„Vasile Paraschivescu". Are impresia că ai venit să îl arestezi.
17 noiembrie. Şi mie mi se spune adeseori „domnul Alex". îmi
displace profund. Mai bine mi s-ar spune „băi!" sau „Ştefă-nescule!",
ca în armată.
O singură persoană reuşeşte să facă să sune încântător sintagma
„domnul Alex". Este o femeie frumoasă, secretară (nu contează unde),
care, ori de câte ori mă vede, mi se adresează, într-adevăr, cu „domnul
Alex", dar mă şi sărută. Se numeşte „doamna Roxana".

75
23 noiembrie. Şevardnadze a fost obligat să renunţe la
conducerea Georgiei, sub presiunea a sute de mii de de-
monstranţi, care au ocupat principala piaţă publică din Tbilisi
şi au luat cu asalt Parlamentul. Comentatorii (inclusiv cei
georgieni) remarcă similitudinea dintre această revoltă popu-
lară şi ceea ce s-a întâmplat în România în 22 decembrie 1989.
„Şevardnadze este un Ceauşescu al nostru - spunea, gâfâind
încă după participarea la o busculadă, un lider al opoziţiei din
Georgia unui ziarist român - şi noi l-am alungat de la putere
aşa cum l-aţi alungat voi pe Ceauşescu."
In realitate, Şevardnadze nu este deloc un Ceauşescu. Eve-
nimentele seamănă între ele, dar personajele - nu. Şevardnadze este de
fapt un Iliescu al georgienilor, pe care populaţia nu l-a mai suportat.
Ca şi Iliescu, Şevardnadze s-a format la Moscova, a fost multă vreme
un zelos activist al partidului comunist, participând la monstruoasa
„luptă de clasă" şi abia într-un târziu a început să militeze pentru un
„comunism cu faţă umană". La paisprezece ani de la căderea
comunismului în aproape întreaga lume, prezenţa lui la conducerea
Georgiei devenise o absurditate, o ruşine, o sfidare a istoriei. Prezenţa
lui Ion Iliescu, azi, la conducerea României este, din punct de vedere
istoric, la fel de aberantă şi ruşinoasă.
24 noiembrie. S-a deschis Târgul de Carte „Gaudeamus".
Un paradis al cărţilor. Un paradis în care vor pătrunde în mod
sigur, şi acest an, asemenea unor demoni, diverşi oameni
politici. Nu ca să cumpere cărţi, ci ca să fie fotografiaţi când cumpără
cărţi.
Unii dintre ei cam atât ţin o carte în mână: cât durează un blitz.
25 noiembrie. Mi-e milă de semenii mei care au necazuri.
Mi-e milă de câinii care îşi petrec viaţa legaţi în lanţuri. Mi-e
milă de iarba păscută de vaci. Mi-e milă de muştele prinse între
geamuri. Mi-e milă până şi de microbii din corpul meu pe care
îi omor când iau antibiotice.

76
Dar cel mai milă mi-e de oamenii de valoare. Ei sunt adevăraţii
persecutaţi ai lumii. Asupra lor se îndreaptă ura celorlalţi.
Este o nedreptate strigătoare la cer fiindcă de performanţele lor -
obţinute cu o mare mobilizare interioară, cu o cheltuire de fiinţă -
beneficiază întreaga omenire. Dar nimeni nu ţine seama de asta şi toţi
îi vânează, cu înverşunare, tocmai pe ei.
îmi aduc aminte că, făcând parte cândva dintr-un juriu al Uniunii
Scriitorilor, am auzit uimitorul, neverosimilul argument cu care unul
dintre membrii juriului îl susţinea pe un scriitor fără valoare în
defavoarea altui scriitor, foarte înzestrat, care ne cucerise cu scrisul lui
pe toţi:
- Gândiţi-vă, X e talentat şi are succes, i se publică fără probleme
orice carte, este primit peste tot sărbătoreşte, de ce să-i mai dăm şi noi
un premiu? Mai bine să-l premiem pe Y, care, e adevărat, scrie cum
scrie, dar e un om modest, lipsit de satisfacţii. Pentru el un premiu ar
conta foarte mult. Dacă nu-l premiem noi, n-o să-l mai premieze
nimeni, niciodată.
Cu alte cuvinte, să-l premiem pe un autor fără talent pentru că n-
are talent!
26 noiembrie. Particip la lansarea volumelor de memorii
ale lui Ion Diaconescu, la fostul sediu al CDR. în faţa unei săli
pline de celebrităţi (surorile lui Corneliu Coposu, Ion Carami-tru,
Nicolae Noica, Virgil Petrescu, Teodor Morariu, Ioan Mureşan,
Constantin Dudu Ionescu, Lucia Hossu Longin ş.a.), luăm cuvântul, pe
rând: Alexandru Badea, Emil Constantines-cu, eu, Victor Ciorbea, Dan
Pavel, Ion Diaconescu.
Se remarcă Emil Constantinescu, care, uitând pentru ce se află la
microfon, vorbeşte mai mult despre propriile lui memorii, publicate
anul trecut.
27 noiembrie. Azi, cu totul pe neaşteptate, m-a căutat şi mi-a
vorbit curtenitor, chiar afectuos scriitorul şi publicistul C.T. Nu
înţelegeam ce s-a întâmplat. C.T. este de obicei distant şi uită

77
ani la rând de existenţa mea. După numai cinci minute însă
am aflat motivul acestei schimbări de atitudine: i-a apărut o
carte şi vrea să scriu despre ea, să o prezint publicului la Târgul
de Carte „Gaudeamus" etc.
Dragă C.T., înţeleg să mă curtezi când ai nevoie de mine, dar te rog
să nu o mai faci doar cu cinci minute înainte de a-mi spune despre ce e
vorba. Bate la ochi. Ar fi bine să începi cu complimentele cu câteva
zile înainte, ca să nu-mi dau seama ce urmăreşti.
28 noiembrie. Cum iese puţin soarele, îndrăgostiţii devin
exuberanţi: se hârjonesc pe stradă, se îmbrăţişează rezemaţi de câte un
gard sau se sărută la nesfârşit (ca la un concurs de rezistenţă) în staţiile
de autobuz. In special cei din staţiile' de autobuz mă scot din sărite, din
cauză că reacţionează invers decât mine. Ei se bucură că au de
aşteptat, eu nu. Iar când în sfârşit vine autobuzul, eu mă bucur, în timp
ce ei dau semne de nemulţumire, ca şi cum ar fi treziţi din somn.
29 noiembrie. Am fost din nou la Târgul de Carte Gaudeamus
(unde s-a lansat azi şi revista Plai cu boi). Accesul în parcarea din faţa
„Romexpo" era cu desăvârşire interzis. Am şi crezut, la un moment
dat, că după Uşa interzisă a lui Gabriel Liiceanu se lansează o nouă
carte, Parcarea interzisă. Drept urmare, deşi am plătit nu mai puţin de
60.000 de lei pentru parcare, a trebuit să rătăcesc cu maşina timp de
trei sferturi de oră, printr-o aglomeraţie apocaliptică, până când am
găsit, foarte departe de târg, un loc liber. Şi în tot acest timp mă uitam
cu jind la imensul perimetru pustiu, dar inaccesibil din faţa
„Romexpo".
In scurtă vreme am aflat de ce anume s-a instituit embargoul. La
Târgul de Carte urmau să vină cei mai mari cititori ai ţării, Ion Iliescu
şi Adrian Năstase, fiecare cu suita lui. Pentru şase maşini negre
oficiale au fost rezervate trei sute de locuri de parcare!
P.S. Din punctul meu de vedere, actualii guvernanţi sunt killer-i ai
cărţilor, întrucât au luat hotărârea să instituie TVA pe volumele puse în
circulaţie , începând de la 1 ianuarie 2004 (ceea ce înseamnă implicit o

78
mărire a preţului lor de vânzare). Probabil de asta au venit la târg, ca
să-şi vadă victimele înainte de a le suprima.
2 decembrie. Astă-noapte i-am visat pe Ion Iliescu şi Adrian
Năstase. Ion Iliescu învârtea, cu o lingură mare de lemn, într-un cazan
cu fasole pusă la fiert, iar Adrian Năstase făcea cârnaţi, folosindu-se de
o maşină de tocat carne cu tulumbă. In zori m-am trezit transpirat,
obosit şi am jurat să nu mai urmăresc niciodată la televizor - cum am
făcut ieri - reportaje despre sărbătorirea zilei naţionale a României.
4 decembrie. A apărut un roman care va fi un best-seller, „După-
amiază cu o nimfomană" de Eugen Şerbănescu. Am vorbit, la o
întâlnire cu cititorii, despre acest roman şi mi-am pus în joc toată
competenţa pentru a explica în ce constă frumuseţea lui literară.
Efortul meu a fost în zadar. La sfârşitul întâlnirii, câţiva tineri m-au
înconjurat şi m-au rugat, în şoaptă, să le spun cine e nimfomana şi ce
adresă are.
5 decembrie. Toată lumea vorbeşte despre „schimbarea la faţă a
lui CV. Tudor". Cu acest prilej, îmi aduc aminte ce dedicaţii
măgulitoare îmi scria pe vremuri CV. Tudor pe cărţile lui, sperând să-
mi câştige bunăvoinţa. Am şi acum volumul intitulat „Poezii", publicat
în 1977, pe a cărui pagină de gardă se poate citi: „Lui Alex.
Ştefănescu, critic de fineţea filigranului, tânăr de aleasă cultură şi
frumoasă educaţie românească".
Constatând că nu-i consacru articole elogioase, aşa cum spera,
autorul acestor flatante rânduri mi-a retras simpatia. După 1989, mi-
am văzut numele pe o „listă a ruşinii", în revista „România mare",
însoţită de precizarea că România ar avea de câştigat dacă toţi cei de
pe listă (în marea lor majoritate, intelectuali de elită) ar fi... împuşcaţi.
Pe vremea aceea, CV. Tudor îl proslăvea pe un tânăr de frumoasă
educaţie rusească, Ion Iliescu şi îi denigra în cuvinte murdare pe
adversarii acestuia. A urmat o perioadă în care Ion Iliescu a fost supus
şi el unui tratament injurios, pentru ca în prezent să intre din nou în
graţiile lui CV. Tudor.

79
A venit momentul ca preşedintele partidului „România Mare" să-şi
schimbe şi faţă de mine atitudinea, extrăgându-mi din cap glonţul
virtual cu care m-a împuşcat acum zece ani. Nu de alta, dar e păcat de
frumoasa mea educaţie românească.
7 decembrie. S-a făcut, brusc, foarte frig. Fructele pe care le
aveam pe balcon mi-au îngheţat, rufele puse la uscat au înţepenit în
forme bizare, iar maşina nu mi-a mai pornit dimineaţa. Şi mai grav
este că pe străzi femeile nu-şi mai arată eterna şi fascinanta fâşie de
piele pe care se află buricul. Au acoperit-o cu maieuri, pulovăre şi
canadiene. Mă gândesc cu duioşie la ea, cum stă singură acolo, în
întuneric. Sper să nu i se întâmple nimic până la primăvară.
9 decembrie. Un turc, proprietarul unui magazin, tresare îngrozit
când aude explodând pe stradă o petardă şi se miră că eu rămân
impasibil. îmi povesteşte ce s-a întâmplat recent în Turcia (deşi ştiu, de
la televizor) şi mă întreabă:
— La voi, românii, nu este teamă săriţi în aer? îi răspund, cu un
zâmbet mefistofelic:
- Nouă nu se poate întâmpla aşa ceva. Noi suntem în aer de multă
vreme.
11 decembrie. CNA interzice oamenilor de cultură implicaţi în
viaţa politică să mai realizeze emisiuni TV. Dacă ar trăi azi, Eminescu
n-ar avea voie să apară la televizor. Argumentul? Scriitorii, istoricii,
regizorii, muzicienii ş.a.m.d. pot cuceri, cu farmecul lor, publicul. Şi în
felul acesta pot influenţa alegerile.
Dar de ce să nu le influenţeze? Nu este o competiţie liberă? Nu are
dreptul fiecare să ia parte la viaţa publică? Şi nu are dreptul populaţia
să admire pe cine vrea? Nu va trece mult timp şi în România se va lua
măsura ca femeile frumoase care fac politică să nu mai aibă voie să
iasă în lume decât cu un văl pe faţă. Pentru ca nu cumva frumuseţea
lor să influenţeze alegerile.

80
Deocamdată sunt obligaţi să dispară sub vălul anonimatului
oamenii de cultură, ca să nu li se vadă erudiţia, elocvenţa, umorul. Un
intelectual eminent ca Adrian Cioroianu este interzis. De cine? De
Ralu Filip. Dacă ne uitării atent la Ralu Filip şi apoi la Adrian
Cioroianu înţelegem şi de ce.

81
12 decembrie. Conducătorii României evită să-i susţină explicit şi
energic pe românii din Basarabia, aflaţi într-o situaţie disperată. Astăzi
mi s-a luat un interviu pentru revista Sud-est din Chişinău şi ani
declarat: „In calitate de cetăţean român, îmi cer scuze basarabenilor
pentru laşitatea conducătorilor României."
13 decembrie. Românii din Basarabia, vechi teritoriu românesc,
pe care ni l-a luat cu forţa Stalin în înţelegere cu Hitler, au fost
declaraţi de Vladimir Voronin şi ai săi „minoritate naţională"
(majoritatea constituind-o moldovenii şi ucrainenii). Mai rămâne ca şi
românii din România să fie declaraţi minoritate naţională. Sunt
convins că nici atunci Ion Iliescu nu va lua atitudine. De altfel, în
România noi, românii, chiar am rămas o minoritate. Majoritatea o
constituie pesedişui şi peremiştii.
14 decembrie. Fac cumpărături la Bucur Obor. Pentru a-şi atrage
clienţii, vânzătorii recurg la diminutive: „Am cesuleţe de damă.",
„Chiloţei pentru domni mai plinuţi!", „Un şamponaş cu miros de
busuiocel!, „Brăduleţi de plastic pentru copilaşi!", „Covrigei!". Până şi
sobrul vâsc este numit de cea care îl vinde „vâsculeţ".
Sunt tentat să cumpăr de toate, dar de fiecare dată pre-ţuleţul mi se
pare cam mărişor.
15 decembrie. Ieri, după ce-am ieşit de la Bucur Obor, în
drum spre casă am fost oprit de un necunoscut, care mi-a făcut
semnul victoriei, „V", cu degetul arătător şi cel mijlociu. Nu
înţelegeam despre ce e vorba.
-Cum, nu ştiţi?! s-a mirat necunoscutul. A fost prins Saddam
Hussein!
Nu-mi iese din minte, nici azi, figura celui care mi-a adus la
cunoştinţă succesul americanilor. Era un bărbat în vârstă,

83
neras de câteva zile şi îmbrăcat în haine ponosite. Ţinea agăţată de braţ
o sacoşă de plastic, în care avea câţiva morcovi murdari şi o pâine
aşezată deasupra lor. Voia să retrăiască, împreună cu mine, momentul
de jubilaţie pe care l-am trăit cu toţii acum paisprezece ani , când a fost
capturat Ceauşescu.
N-am fost la înălţimea situaţiei. Am ridicat un singur deget, în
semn de salut trist, şi mi-am văzut de drum.
16 decembrie. A apărut un nou rogozan: Cristian Tudor Popescu.
Rogozanii sunt acei ziarişti superficiali şi îngâmfaţi care cred că se
pricep la toate. Numele, expresiv şi memorabil (ca şi paparazzi) le-a
fost dat de un critic literar, Daniel-Cristea Ena-che, enervat de
suficienţa lor. Iar cel mai rogozan dintre rogo-zani, de la care i-a venit
criticului ideea, este Costi Rogozanu, de la Evenimentul zilei.
Iată că şi Cristian Tudor Popescu, ziaristul sumbru-justiţiar de la
Adevărul, a devenit un rogozan. In ultimul număr al Adevărului literar
şi artistic, el scrie că Nichita Stănescu nu are valoare ca poet, că a fost
„inventat" de critici şi că, în plus, a fost obedient faţă de regimul
comunist (afirmaţii, bineînţeles, false). După denigrarea lui Eminescu,
acum câţiva ani, în revista Dilema, de către un grup de tineri autori
dornici să se remarce prin scandal, aceasta este a doua tentativă de a
zgâria cu un cui ruginit un Mercedes al literaturii române.
Cristian Tudor Popescu se pronunţă asupra poeziei lui Nichita
Stănescu cu o siguranţă de specialist, deşi îi lipseşte în mod evident
competenţa. Faptul că importanţi critici literari din România şi din alte
ţări îl admiră pe Nichita Stănescu nu-i provoacă nici o sfială. El are un
aplomb susţinut de ignoranţă, ca orice rogozan.

Expert în morală, în SF, în tenisul de câmp, în strip-tease-ul


gimnastelor, în activitatea CNSAS, Cristian Tudor Popescu se erijează
acum şi în specialist în poezie. Mai rămâne să-şi spună părerea despre

85
civilizaţia etruscă, despre transplantul de ficat şi despre funcţionarea
Uniunii Scriitorilor pentru a fi un rogozan complet.
22 decembrie. Obrăznicia poate salva România. Când am fost Ia
New York, am cunoscut un român care datorită obrăzniciei are succes
în afaceri. Iată despre ce e vorba.
Românul face comerţ cu supă, pe care o vinde în pahare de plastic,
la un ghişeu deschis spre stradă. îmbrăcat în bucătar, cu un polonic în
mână, el umple câte un pahar, îl înmânează cumpărătorului prin
ferăstruică şi tot pe acolo încasează banii. Fiind cam prost-crescut,
românul nostru (care de fapt nu mai e al nostru, ci al lor) strigă la new-
york-ezii care nu apucă repede paharul fierbinte. Odată a schiţat chiar
gestul de a-i da unui cumpărător cu polonicul în cap.
Printr-o întâmplare, acel cumpărător era un actor cunoscut, care,
indignat, a relatat seara, la o emisiune TV, cu mult sarcasm, ce i s-a
întâmplat. Urmarea a fost neaşteptată. începând chiar de a doua zi,
americanii au dat buzna la ghişeul românului, dornici să vadă cum este
când strigă un vânzător la ei. Pentru americani aceasta este o
experienţă exotică, dădâ-toare de senzaţii tari, pentru că lor nu li se
întâmplă niciodată ca un vânzător să-i admonesteze. încasările
românului nostru (al lor) au crescut vertiginos. El a început chiar să-şi
şarjeze obrăznicia, spre amuzamentul americanilor, care stau la coadă
ca să-şi ia raţia de muştruluială.
Asta am putea exporta, obrăznicie. Pe piaţa internă produsul
oricum nu are căutare, fiindcă există o supraofertă.
12 ianuarie. Visez să fac un film, Maimuţele, în replică la celebrul
film al lui Hitchcock, Păsările. Iată subiectul: O întreagă armată de
urangutani şi cimpanzei, gorile şi cercopiteci invadează instituţiile
româneşti. Cu ochi mici, cu trăsăturile feţei mobile, cu un rânjet care
le dezveleşte nu numai dantura, ci şi gingiile, aceste caricaturi de
oameni îi gonesc pe înalţii funcţionari şi le iau locul. Nimeni nu le
opune nici o rezistenţă.
Rămase stăpâne pe situaţie, maimuţele se caţără cu picioarele lor
păroase pe birouri, se agată de candelabre şi se leagănă cu ele, se
holbează la calculatoare, se scarpină cu telemobilele la ceafă, făcând
să le cadă de acolo o puzderie de purici.
Vin trimişii unor posturi de televiziune. Maimuţele le iau
microfoanele din mâini şi încearcă să le mănânce ca pe nişte banane.
Apoi, plictisite, cască şi încep să sară de pe un fotoliu pe altul.
Sălile în care au loc dezbaterile parlamentare au ajuns şi ele pline
de maimuţe. Când un om urcă la tribună şi vrea să le spună ceva
important, ele îl întâmpină cu sunete nearticulate.
Maimuţele din componenţa guvernului se caţără pe faţada palatului
din Piaţa Victoriei şi intră direct pe ferestre în birourile lor. Maimuţeie-
magistraţi îşi mulg ţâţişoarele în timpul proceselor, ca să lingă câte o
picătură de lapte. Iar maimuţa învestită ca preşedinte al ţării îi
primeşte într-un mod insolit pe oaspeţii străini, arătându-le un funduleţ
roşu.
E tare, să recunoaştem! Te ia groaza. Bine că aşa ceva nu se
întâmplă în realitate!
15 ianuarie. Azi e ziua în care s-a născut Eminescu. Au trecut de
atunci 154 de ani. Iar de la moartea lui se vor împlini în curând 115.
Dacă ar trăi în vremea noastră, Eminescu ar trebui să modifice
versurile din Scrisoarea III: „Şi apoi în sfatul ţării se adun' să se
admire/ Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire". Modificate,
versurile ar arăta astfel: „Şi apoi în sfatul ţării se adun' să se admire/
Activişti cu ceafa groasă, securişti cu nas subţire".

88
In general, însă, Eminescu n-ar prea avea timp de poezie. De
dimineaţa până seara, el n-ar face decât să completeze diverse
formulare la administraţia financiară. Este vorba, în primul rând, de
formularul 200, pe care ar trebui să transcrie datele de pe FF1 şi FF2
(fişa fiscală 1 şi fişa fiscală 2), ca şi de pe formularul 212 (declaraţie
informativă privind impozitul reţinut pe veniturile obţinute din
valorificarea sub orice formă a dreptului de proprietate intelectuală).
- Veniturile mele sunt modeste, ar explica Eminescu. Primesc un
fel de indemnizaţie de la ziarul Timpul, iar poeziile nu mi-au fost
plătite niciodată.
- Nu contează, i-ar răspunde agasată funcţionara de la ghişeu,
orice sumă trebuie evidenţiată. A! V-am prins! Sunteţi ziarist! Primiţi
drepturi de autor! In cazul ăsta, trebuie să completaţi şi formularul
IMP 1.3, formularul 205 şi să-mi aduceţi câte o copie după cartea
dumneavoastră de identitate şi după contractul cu angajatorul. TVA aţi
plătit?
Pentru plata TVA este nevoie de alte formalităţi...
16 ianuarie. Acasă la mine. Mă bărbieresc. Sună cineva la uşă şi
mă uit la ceas: opt fără un sfert. Cine ar putea fi la ora asta? Mă şterg
repede de spumă şi mă duc să deschid. Este I.B., un prozator din
Panciu, care zâmbeşte stânjenit:
- îmi cer scuze că vin aşa de devreme... Acum am ajuns cu trenul...
Stânjenit-stânjenit, dar se strecoară repede pe lângă mine, intră în
sufragerie şi se aşază într-un fotoliu. A îmbătrânit mult, a slăbit, are
părul alb.
- V-am adus' ultima carte, un roman de dragoste, o să vă placă...
- Sunt convins.
- Eu nu sunt aşa convins. Despre cea dinainte n-aţi scris un rând.
- N-am citit-o.
- Dar v-am trimis-o prin poştă! N-aţi primit-o?
- Am primit-o. Dar n-am avut timp s-o citesc.

85
- Cum aşa? O carte de numai 120 de pagini?! Şi a trecut aproape
un an de atunci...
- Sunt şi alte cărţi de citit, nu numai cartea dv.
- înţeleg, altele au prioritate.
Zâmbeşte insinuant şi scoate dintr-o servietă de piele, scorojită, o
sticlă cu vin. Chestia asta mă enervează.
- Domnule I. B., n-am nevoie de vin. Vă rog să-l luaţi înapoi!
Văzând că ezită, îi îndes sticla în servietă.
- Iar acum vă rog să mă lăsaţi! Trebuie să plec rapid la o şedinţă.
II conduc la uşă şi îl ajut să iasă, împingându-l uşor de umăr.
înainte de a lua liftul, îmi mai spune sarcastic:
- Trebuia să vă aduc ceva mai scump. Dar n-am bani, trăiesc din
pensie.
*
La redacţie, la „România literară". îşi face apariţia un bărbat între
două vârste, cu o figură de român americanizat spectaculos: geantă de
piele bej cu multe buzunare şi fermoare, cravată pe care sunt desenaţi
elefanţi minusculi, ceas de mână care indică ora din fiecare ţară de pe
Pământ (şi probabil şi de

90
pe planeta Marte, dar nu ştiu eu să-l citesc). îmi strânge mâna energic:
- Sunt F.S., scriitor român stabilit în Statele Unite. Aţi auzit de
mine...
- Da. Eu sunt Alex. Ştefănescu...
- Vă ştiu. Citesc „România literară" pe Internet. Vă ştiu şi îmi
place cum scrieţi. Tocmai de asta am venit la dumneavoastră. Vreau
să-mi faceţi o cronică.
- La ce?
- La cartea asta! Şi scoate din geanta bej, triumfător, o carte de
şase sute sute de pagini.
- E-n engleză?
- A, nu. Am tipărit-o aici în România. Poftim! Exemplarul ăsta e
al dv.!
îmi trânteşte volumul pe birou, cu aerul că mi-a adus salată din
grădina ursului. Mă simt dator să-l previn:
- Nu vă pot garanta că am să scriu despre cartea dv.
- De ce?
- Trebuie să o citesc întâi. Abia după aceea mă hotărăsc dacă scriu
sau nu.
- Şi în cât timp o citiţi?
- Tocmai asta e, că nu vă pot garanta nici că o citesc.
- Cum aşa?! Românul americanizat mă priveşte cu un dispreţ
ucigător, ca George Bush pe Saddam Hussein.
- Vedeţi teancurile astea de cărţi? Le-am primit în ultimele trei
zile. Nu le pot citi pe toate.
- în cazul ăsta, de ce să v-o las?
- Nu mi-o lăsaţi!
F.S. îşi recuperează furios volumul şi îl bagă în geantă:
- Tot comunişti aţi rămas! Nu ştiu de ce dracu' mai vin în ţara asta!

9i
închide, repede şi eficient, fermoarele genţii, îmi întoarce spatele şi
iese trântind uşa.

La restaurantul Uniunii Scriitorilor. Dau să duc furculiţa cu o


bucată de şniţel la gură, când aud o voce suavă:
- Nu-mi vine să cred! Domnul Alex. Ştefănescu în persoană! Cea
care face remarca este o femeie tânără şi frumoasă, atât
de tânără şi frumoasă, încât mă zăpăcesc şi mă ridic în picioare făcând
să zdrăngăne farfuriile de pe masă.
- Sunt A.S., admiratoarea dv.
Şi zicând acestea, A.S. mă sărută pe amândoi obrajii, întârziind
puţin asupra fiecăruia şi creând astfel o intimitate semnificativă. Sunt
derutat. Peste plăcerea, anticipată, de a mesteca o bucată de şniţel s-a
suprapus o plăcere de cu totul altă natură, pentru recunoaşterea căreia
creierul meu lucrează intens, ca un calculator suprasolicitat.
- Nu mă iubiţi deloc, domnule Alex. Ştefănescu!
- Ba da... Eu...
Unde e faimoasa mea spontaneitate?
- Dacă mă iubeaţi, aţi fi scris şi despre mine, până acum, câteva
rânduri.
- Despre dv.?
- Despre cartea de versuri pe care v-am trimis-o.
- N-am scris?!... nu ştiam cum arătaţi... vreau să spun...
- Vasăzică aţi citit cartea...
N-am citit-o, dar nu pot să mai dau înapoi.
- Da, bineînţeles.
- Şi v-a plăcut?
- Foarte mult.
- în cazul ăsta, m-aţi făcut fericită. Abia aştept să scrieţi despre ea.
A.S. mă sărută entuziastă, de data aceasta mai îndrăzneţ şi mai
promiţător, pe colţul buzelor, şi pleacă ţăcănind cu pantofii ei cu tocuri
înalte pe pardoseala restaurantului. încerc să-mi revin şi apuc visător
furculiţa, dar şniţelul nu mai are nici un gust.
*
Pe stradă, în drum spre casă. Tocmai mă gândesc dacă să aştept în
staţie la 133 sau să mai merg câţiva paşi până la Piaţa Romană, de
unde pot să-l iau pe 79 sau pe 86, când un trecător mă admonestează
vehement:
- Să vă fie ruşine!
Ce-am făcut? Poate că este o reacţie la ceea ce am spus aseară, la o
emisiune TV, despre Ion Iliescu. Nu, nu e vorba de asta. II recunosc pe
„trecător": este prolificul (şi mediocrul) dramaturg G.G., care cu
câteva luni în urmă mi-a adus la redacţie o valiză cu cărţi de-ale lui,
reviste în care s-au scris articole despre el, printuri cu date bio-
bibliografice etc.
- Da! Să vă fie ruşine! V-am adus un teanc de material documentar
şi n-aţi scris nimic.
- Păi... V-am cerut eu să mi-l aduceţi?
- Nu, dar vi l-am adus. Aveaţi obligaţia... II
întrerup:
- Nu aveam nici o obligaţie.
- Nu sunteţi critic literar?
Mă uit cu jind la un 133 gol, care tocmai pleacă din staţie. Simt că
mi se suie sângele la cap.
- Nu sunt critic literar! Şi nici nu sunt Alex. Ştefănescu. Vă rog să
mă lăsaţi în pace!
GG, roşu la faţă, acceptă să-şi vadă de drum, nu înainte de-a mă
anunţa:
- O să mai vorbim noi!
în sinea mea, mă îndoiesc că o să mai vorbim, dar îl las să creadă
asta. îl privesc cum se îndepărtează, păşind apăsat, cu duşmănie, ca şi
cum ar călca pe corpul meu, întins pe asfalt. La fiecare pas al lui,
tresar dureros.
Iar autobuzul 133 nu vine.
17 ianuarie. Am, în sfârşit, o amantă: calculatorul. îmi pe-
trec în fiecare noapte câteva ore cu ea (nu pot să spun „cu el",
sunt heterosexual). îi privesc monitorul, fascinat, îi mângâi
pervers tastatura, cu vârful degetelor, îi introduc câte un floppy
în fanta discretă şi primitoare.
Din când în când aud vocea Domniţei, din dormitor:
- Hai, Alex, s-a făcut târziu!
- Imediat! zic eu, minţind cu bună ştiinţă. Şi rămân în camera
mea, într-o şedinţă secretă, prelungită, cu calculatorul.
18 ianuarie. De două săptămâni fac o emisiune la Realitatea
TV - „Un metru cub de cultură". Azi-dimineaţă, când am ieşit
să-mi cumpărat ziarele, m-a oprit pe stradă o necunoscută,
roşie în obraji de emoţie:
- Dumneavoastră sunteţi Alex. Ştefănescu!
- Da, doamnă, nu neg asta!
- V-am văzut la televizor!
- E posibil!
- Mă puteţi considera o admiratoare a dumneavoastră!
La aceste cuvinte, m-am uitat mai atent la cea care mă oprise. Era -
din nefericire - o doamnă respectabilă.
- Domnule Alex. Ştefănescu, vă rog foarte mult ceva!
- Sunt de acord dinainte cu tot ce mă rugaţi...
- Să vă spun despre ce e vorba. E şi cu soţul meu am pus un pariu
în legătură cu dumneavoastră. El zice că aveţi perucă,
eu - că nu aveţi. Sunt convinsă că nu aveţi. Dar aş vrea totuşi să
verific. îmi daţi voie?
Am rămas fără replică. Şi, în timp ce eu stăteam fără replică,
doamna respectabilă a prins între două degete părul meu de pe creştet
şi a tras de el zdravăn.
- E clar! E părul dumneavoastră! De altfel, eram sigură. Vă
mulţumesc. îngăduiţi-mi să vă sărut.
M-am trezit astfel şi sărutat. Iar imediat după aceea necunoscuta
m-a părăsit şi a dispărut fără urmă.
îmi place să sper că nu va fi pusă la îndoială şi autenticitatea altor
părţi ale corpului meu.
19 ianuarie. Am încercat, în drum spre redacţie, să cumpăr o
revistă deocheată (alta decât Plai cu boi, pe care o primesc gratuit în
calitate de colaborator). Ce să fac cu ea? Să mă documentez. Vreau să
ştiu ce mai e la modă în domeniu.
M-am tot gândit însă cum să procedez. Ce să-i spun vânzătorului?
Să-i cer revista, pur şi simplu, pe un ton hotărât? Mi-l şi închipuiam
cum zâmbeşte ironic, văzând că nu mai sunt de mult tânăr. Să-i explic
că o cumpăr pentru un tânăr care n-are curaj să şi-o cumpere singur?
L-ar mira faptul că îi dau explicaţii.
în cele din urmă, am revenit la prima variantă: să-i cer revista, cu
aerul că mă grăbesc, şi să-i întind banii. La primul chioşc era însă
multă lume prin preajmă şi mi-a fost ruşine să mă dau în spectacol. La
al doilea, nu era un vânzător, ci o vânzătoare, zgribulită de frig; cum
să-i cer unei femei o revistă pentru bărbaţi? La al treilea chioşc, şi
ultimul, tocmai când voiam să-mi formulez cererea, a apărut un
cunoscut al meu:
- Ce faci, Alex?
M-am fâstâcit, dar m-am redresat:
- Cumpăr... revistele literare de săptămâna trecută.
Consecvent cu ceea ce declarasem, le-am şi cumpărat, deşi le
primesc în mod curent la redacţie. Cunoscutul meu n-a pierdut prilejul
să mă tachineze:

96
- De când te ştiu, tot cu presa literară. Nu te-ai plictisit? I-am
răspuns privind în pământ:
- Cum să mă plictisesc? E vorba de o pasiune.
20 ianuarie. Sunt la Ateneu, unde se sărbătoreşte înfiinţarea
Institutului Cultural Român. N-a fost uşor să ajung aici. Ateneul este
înconjurat de maşini cu girofaruri, dube şi ambulanţe. In ele şi printre
ele se află poliţişti, jandarmi, SPP-işti şi agenţi secreţi. La intrare am
fost controlat de două ori, cu aparatul care detectează bombe (sau
cheile de la locuinţă). Cei care m-au controlat mi-au vorbit răstit, ca
unui infractor recalcitrant. Unul dintre ei mi-a deschis geanta fără să-
mi ceară voie.
In loja oficială iau loc, într-o combinaţie grotescă, Ion Ilies-cu,
regele Mihai, Adrian Năstase, regina Ana, patriarhul Teoc-tist, prinţesa
Margareta, Radu Duda, Răzvan Theodorescu... Ion Iliescu afişează
faţă de rege o familiaritate care ar trebui să lezeze fie şi numai simţul
estetic al celor din sală. Cei din sală însă (mulţi dintre ei intelectuali
distinşi) nu şi-au luat cu ei simţul estetic de acasă.
Ion Iliescu ţine un lung discurs, în care explică amănunţit, într-un
limbaj de lemn (din care nu lipsesc sintagme ca „universităţile
populare", „cultura de mase" etc.) ce trebuie făcut de acum înainte în
fiecare domeniu al culturii. In loc să stea respectuos în loja lui şi să
asculte ce cred oamenii de cultură în privinţa asta, le dă el indicaţii. Iar
oamenii de cultură care iau cuvântul îl omagiază, asociindu-i numele
cu acela al regelui. Scriitori şi artişti importanţi practică la scenă
deschisă un ritual al linguşirii ca pe vremea lui Ceauşescu.
La sfârşit, Ion Iliescu îi înmânează regelui un premiu. Abia
acum înţeleg de ce îl fugărea cu ani în urmă pe şoselele patriei.
Voia să-i înmâneze acest premiu. Şi, iată, în cele din urmă l-a
(
prins!
23 ianuarie. A nins şi a viscolit în toată ţara. Nu s-au luat măsuri
rapide pentru deszăpezire şi circulaţia e blocată. Deschid televizorul şi
îl văd, ca de obicei, pe Adrian Năstase, făcând gesturi energice de
dezaprobare:
- Este inadmisibil... Vinovaţii vor plăti...
Aşa se întâmplă mereu. Fiecare neregulă din România este
denunţată de primul-ministru pe un ton tăios. Declaraţiile lui,
rechizitoriale, pline de ameninţări, sună cam toate la fel:
-Nimeni nu trebuie să-şi închipuie... In ţara asta există legi... Cei
care cred că pot continua la nesfârşit să sfideze autorităţile se înşeală...
In România nu îngăduim aşa ceva...
Iată însă că zilele trec şi aproape nimic nu se rezolvă. Cei care se
fac vinovaţi de proasta administrare a ţării rămân în continuare
nepedepsiţi. In mod evident, Adrian Năstase nu mai speră demult să
rezolve ceva. El face paradă de autoritate doar pentru a crea impresia
că ţine situaţia sub control.
Am să folosesc şi eu, în familie, metoda pe care el o foloseşte la
nivelul întregii ţări. Dacă se va întâmpla ca Domniţa să mă întrerupă
din citit ca să mă anunţe că s-a spart o ţeava la baie şi se inundă
apartamentul, am să-i spun răspicat:
- Este inadmisibil... O inundaţie produce pagube mari... Iar după
aceea, fără să mă mişc din fotoliu, o să-mi reiau lectura de unde am
întrerupt-o.
27 ianuarie. Comemorare a lui Ion Raţiu, organizată de PNŢCD,
la Hotelul „Modern". Ia cuvântul şi actualul ministru al culturii,
Răzvan Theodorescu, care - în stilul lui teatral - îl omagiază pe
regretatul om politic ţărănist. îmi aduc aminte că în 1990 Televiziunea
Română, condusă pe atunci de nimeni altul decât de Răzvan
Theodorescu, îl defăima pe Ion Raţiu, instigând populaţia împotriva
lui. Acum, mort fiind, acesta are parte de laude din partea fostului său
adversar politic.
La fel au procedat reprezentanţii PSD (FSN) şi cu Corneliu
Coposu: l-au denigrat ani la rând, dar imediat după moartea lui l-au
ridicat în slăvi. Mă întreb dacă nu cumva este vorba de un mesaj:

98
pesediştii le sugerează celor din opoziţie ce anume ar trebui să facă
pentru a li se recunoaşte meritele.
28 ianuarie. Mănânc o pizza la „Panipat", pe Magheru (vizavi de
Galeriile „Orizont"). Stau în picioare, în faţa policioarei înguste, şi
privesc prin vitrină fluxul de oameni de pe bulevard, în stânga mea,
mănâncă, tot o pizza, pe care şi-au împărţit-o în două, un bărbat şi o
femeie, tineri şi politicoşi. Vorbesc amândoi în şoaptă, ca să nu
deranjeze pe nimeni.
în spatele nostru însă, este mare hărmălaie. Vânzătorii şi bucătarii -
trei băieţi şi o fată - schimbă replici deşucheate şi râd isteric. Fata îi
provoacă pe băieţi, iar ei o înghesuie în tejghea, o ciupesc de fese, o
pipăie peste tot sub pretextul căutării unui obiect ascuns în buzunarele
halatului. Mă uit la ei, cu speranţa că îi fac să înceteze, şi îi surprind
bătându-şi joc, prin gesturi neruşinate, de perechea din stânga mea.
Ideea este că simandicoşii clienţi ar trebui să renunţe la comedia cu
mâncatul tacticos şi să şi-o tragă acolo, pe loc. Este ora 18. Afară,
luminile reclamelor te fac să crezi că te afli la Paris. înăuntru, râsetele
stridente şi icnelile amoroase îţi aduc aminte că eşti la Bucureşti.
30 ianuarie. Theodor Stolojan declară - în cadrul unei discuţii
televizate - că, dintre toate partidele, Partidul Naţional
Liberal este cel mai aproape de liberalism. Aş adăuga că Partidul
Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat este cel mai aproape de
democraţia creştină. Şi că Partidul Social Democrat este cel mai
DEPARTE de social-democraţie.
1 februarie. Computerul meu a fost infestat de un virus, care îl
închide automat după cinci minute de funcţionare. Culmea este că de
fiecare dată întreruperea este anunţată cu cinism. Pe ecran apare şi un
cronometru care îşi începe numărătoarea inversă: 60 de secunde, 59,
58...
Acest cronometru nu poate fi făcut să dispară prin nici o manevră.
In zadar dau clicuri, disperat, în zadar apăs pe diferite taste de
comandă. Parcă aş avea pe birou o bombă cu ceas, care îşi continuă
ticăitul implacabil: ...3, 2, 1... La 0, monitorul se întunecă şi
computerul îşi încetează funcţionarea.
Mă gândesc cu antipatie la inventatorul acestui virus. Mi-ar plăcea
să-i apară şi lui pe frunte un cronometru care să-şi înceapă
numărătoarea inversă: 60, 59, 58... In timp ce el mi-ar cere, îngrozit
ajutorul, eu aş zâmbi angelic şi aş aştepta momentul 0.
7 februarie. Particip, la sediul PNŢCD, la o conferinţă de presă.
Victor Ciorbea, care tocmai s-a întors de la Bruxelles, explică
ziariştilor cum a reuşit să-i convingă pe democrat-creştinii din
Parlamentul European să susţină cauza României, compromisă de
PSD. Are şi alte noutăţi de maxim interes: la congresul Partidului
Popular s-a adoptat hotărârea de a se condamna comunismul în
termeni la fel de severi ca fascismul; tot acolo s-a stabilit ca în
Parlamentul European să nu fie admişi foşti lucrători ai poliţiilor
politice din ţările est-europene (confirmare a valabilităţii punctului 8 al
Proclamaţiei de la Timişoara) etc. La un moment dat, în altă parte a
clădirii, unde are loc o şedinţă a ţărăniştilor din judeţul Ilfov,
izbucneşte o ceartă şi se ajunge
IOO
repede la îmbrânceli şi admonestări. Drept urmare, numeroşi analişti
politici şi operatori TV abandonează în grabă problemele Europei şi se
reped să vadă încăierarea.
Seara, la ora 19, telespectatorii care urmăresc emisiunea de ştiri de
la Pro TV află atât: la sediul PNŢCD a avut loc o încăierare.
8 februarie. Am pus la poştă, azi, o scrisoare către şeful Secţiei 8
Poliţie Bucureşti, în care îi explic:
„In curtea interioară a blocului în care locuiesc (blocul 14 de pe
Calea Moşilor nr. 268-270) hoţii de oglinzi retrovizoare, de ştergătoare
de parbriz, de roţi de rezervă etc. vin la fel de firesc şi de frecvent ca
ţăranii care se duc în grădină la ei să recolteze zarzavaturi sau fructe.
Şi se mai întâmplă ceva. Uneori, seara târziu, până după miezul
nopţii, tineri dezmăţaţi şi agresivi ascultă muzică de la casetofoanele -
date la maximum - ale propriilor maşini şi vociferează strident, astfel
încât e imposibil nu numai să dormim, dar şi să vorbim între noi,
pentru că nu ne mai auzim.
Unde e «poliţistul de proximitate» care să ne viziteze periodic şi să
vadă ce se întâmplă? De ce nu trece nici o patrulă, niciodată, prin zona
noastră?"
Aştept acum un răspuns. Deşi, de-a lungul anilor, Ia numeroasele
scrisori pe care le-am mai trimis aceleiaşi instituţii, n-am primit nici
unul.
9 februarie. Aseară am făcut o tentativă de a ieşi la plimbare, dar
după câteva minute am renunţat. Pe Calea Moşilor, la fiecare patru-
cinci metri te întâmpină câte un cerşetor. Pe treptele de la intrarea într-
un bloc stă zgribulită o bătrână, cu înfăţişare de fostă profesoară, care,
privind în pământ, îţi cere bani pentru o pâine. Mai încolo, un băiat de
nouă-zece ani, netuns şi nespălat, se uită cu jind în vitrina unei
patiserii şi te imploră să-i cumperi şi lui o plăcintă. Instalat în mijlocul
trotuarului, în calea trecătorilor, un bătrân prost îmbrăcat, dar demn, te
opreşte şi îţi explică, pe un ton confidenţial, că are nevoie de bani
pentru medicamente. La intersecţia cu bulevardul Carol, o ţigancă

103
tânără, cu un copil în braţe, te însoţeşte câţiva paşi şi te roagă s-o ajuţi,
arătându-ţi ca argument copilul cu ochii închişi şi faţa învineţită de
frig.
In câteva minute am terminat de împărţit banii pe care îi aveam la
mine şi m-am întors acasă.
13 februarie. Sunt, ca în fiecare vineri, la ora 19,15, la Realitatea
TV, unde realizez emisiunea Un metru cub de cultură. Invitaţii mei din
această seară sunt doi scriitori: prozatorul Eugen Uricaru, preşedintele
Uniunii Scriitorilor, şi poetul Ilie Constantin. Subiectul discuţiei:
„Cum e să fii scriitor". Totul decurge bine... la început. Eugen Uricaru
defineşte, cu fineţe şi cu o diplomaţie de om de lume, condiţia
scriitorului român. La rândul lui, Ilie Constantin povesteşte,
amuzându-se retrospectiv, cum a trăit el ca scriitor în Franţa. Această
atmosferă de comunicare calmă, prietenoasă se duce însă dracului
când îmi spun şi eu părerea:
- Ar trebui să stabilim întâi cine e scriitor şi cine doar pretinde că e
scriitor. In România există în momentul de faţă aproape 2.500 de
membri ai Uniunii Scriitorilor şi încă aproximativ 5.000 de autori care,
când îşi comandă cărţi de vizită, scriu sub numele lor, cu emfază,
„scriitor". Dintre toţi aceştia, doar 40-50 sunt cu adevărat scriitori (şi
numai patru-cinci mari scriitori). Ceilalţi, scriind o literatură fără
valoare, NU EXISTĂ ca scriitori.
Eugen Uricaru se înfurie şi afirmă, caustic, că un critic literar nu
trebuie să fie un doctor Mengele care să stabilească cine are dreptul să
existe şi cine nu. Paşnicul Ilie Constantin devine şi el agresiv, spunând
că numai în perioada stalinistă a mai existat intenţia de a ţine sub
control numărul de scriitori din România, prin înfiinţarea unei şcoli de
literatură.
In zadar explic că eu nu interzic nimic, că nu suprim pe nimeni, ci
doar CONSTAT lipsa de talent a unor autori şi, implicit, inexistenţa lor
ca scriitori. Pentru că îi denunţ pe impostori sunt considerat,
deopotrivă, fascist şi comunist. E greu să fii critic literar!

104
P.S. Adaug aici ceea ce am uitat să spun în cadrul emisiunii: dintre
cei patru-cinci scriitori mari pe care îi avem în momentul de faţă, nici
unul nu nu este atât de mare, încât să intereseze cu adevărat
străinătatea. Şi încă ceva: mulţi dintre pretinşii scriitori - de ordinul
sutelor - care publică cărţi şi dau autografe, maimuţărindu-i pe
scriitori, nu cunosc limba română şi fac greşeli de gramatică.
14 februarie. Ce frumos sună: „gripă aviară!" Mi-ar plăcea să sufăr
şi eu de aşa ceva. Sunt convins că aş avea şi succes la femei dacă,
atunci când m-ar întreba de ce sunt melancolic, aş răspunde enigmatic:
„sufăr de gripă aviară". O singură afecţiune are un nume mai melodios
şi mai romantic: migrena.
15 februarie. Mă caută la telefon un cunoscut şi mă felicită. II
întreb de ce.
- Pentru că în ultima vreme nu mai scrii articole împotriva lui Ion
Iliescu. Ai înţeles cât bine a făcut României. '
- Nu ăsta e motivul. N-a făcut nici un bine. Dimpotrivă, ne-a
nenorocit.
- Atunci... ţi s-a făcut frică...
- Nici frică nu mi s-a făcut. Pur şi simplu, am început să mă simt
caraghios. Sunteţi atâţia care îl iubiţi, deşi trăiţi tot mai prost. Este un
fel de pasiune bolnăvicioasă, iar eu vă încurc. M-am dat deci deoparte,
ca să îl puteţi îmbrăţişa în voie. Pupa-ţi-l, mângâiaţi-l, ciupiţi-l duios
de obraji, până n-o să mai puteţi!
17 februarie. Nimic nu mă enervează mai mult decât poeţii
mediocri care mă privesc cu compătimire pentru că sunt DOAR un
critic literar, ceea ce înseamnă din punctul lor de vedere un spirit
necreator. Este o nedreptate strigătoare la cer. Aş putea oricând să
compun o carte de versuri - în numai câteva ore, dictând-o - mai bună
decât toate cărţile lor la un loc.
Am şi scris, de altfel, în tinereţe, sute de poeme. Şi dacă am
renunţat la ideea de a fi poet am făcut-o numai pentru că am înţeles că

105
nu aş putea fi niciodată un mare poet, ca Nichita Stănescu, Emil
Brumam sau Mircea Dinescu.
In mod surprinzător (pentru mine), după 1989 am scris foarte rar
versuri. Cu totul, trei poeme. Trei poeme în aproape cincisprezece ani,
adică în medie un poem la cinci ani! Şi toate - ocazionale.
Primul, Balada lui Radu Vasile, mi-a fost inspirat de modul cum a
renunţat la postul de prim-ministru Radu Vasile, refuzând întâi să
demisioneze şi cerând în cele din urmă o răsplată în schimbul
demisiei. Textul cuprinde aluzii la personaje aflate atunci în prim-
plan :
„Există-n lume-o ţară-anume/ cu oameni trişti, dar puşi pe glume,/
o ţară-n care orice bou/ zice că nu e bou, ci show,/ în timp ce marii ei
bărbaţi/ la sărbători sunt fluieraţi./ In ţara asta, imprecisa,/ care începe
de la Tisa, dar nu ajunge pân'la Nistru,/ veni Vasile prim-ministru./
Făcut-a el ceva în viaţă? Desigur, şi-a lăsat mustaţă./ Dar ce mustaţă!
De haiduc/ înregistrat în „Guiness book"/ Şi-apoi, se pricepea la toate,/
juca şi LEPŞA pe ouate./ Economist extraterestru/ şi om
politic ambidextru,/ el îşi conduse ţara lin/ spre locul de verdeaţă plin/
în care nu există chin,/ nici întristare, nici suspin./ Leul urca mereu în
jos/ foamea avea ceva frumos,/ iar hoţii, spunârid NU minciunii/ furau
32 cinstit, în văzul lumii./ Trecu aşa un an de zile/ şi se emancipa Vasile./
Nu mai purta sacou în dungi,/ avea ciorapi ceva mai lungi,/ iar ghiulul
îl dăduse-n dar/ (sau îl păstra în buzunar)./ Vocabularul dinainte/ şi-l
completă cu cinci cuvinte/ şi-ntr-un moment înălţător/ simţi şi-un
junghi de autor./ (încât, mergând la FMI,/ se-ntoarse doar cu poezii)./
Dar toate au şi un sfârşit./ Vasile, deci, fu mazilit/ când se credea mai
norocos./ Ce trist a fost, ce furios!/ Chiar şi pe stradă, când vedea/ că-i
taie calea cineva,/ el îl privea cu ochi piezişi:/ ce faci măi, nene, mă
OPRIŞi?!/ Apoi... îşi reveni Vasile/ şi, după două sau trei zile,/ vându
pe un preţ bun ceva./ Ştiţi ce-şi vându? Demisia./ Asta pe toate le
întrece:/ ţara-l plăti numai să plece!/ Şi el plecă atunci, în fine,/ şi ţara
merse mult mai bine."

106
Al doilea poem este dedicat lui Toma, copilul făcut acum câţiva ani
de fratele meu, Florin, cu soţia lui, Mihaela. La prima aniversare a
naşterii lui Toma, care e încântător, cuceritor şi frumos mirositor, am
scris următoarele versuri:
„Tot ce e frumos pe lume,/ Şi lumina, şi aroma,/ A fost inventat
anume/ Ca să-l bucure pe Toma.//Tot ce creşte în grădină,/ Şi cireşii, şi
tecoma,/ Doar în faţa lui se-nclină,/ Micul prinţ pe nume Toma.// Chiar
şi domnii cei mai ţepeni/ îşi abandonează goma/ Şi-şi reintră brusc în
pepeni/ Când le-apare-n faţă Toma.// Soarele-ntâlneşte Luna,/ Spiritu-
ntâl-neşte soma/ Cum visau dintotdeauna,/ Dar nu pot face un Toma.//
Doar Florin şi Mihaela,/ Asta este axioma,/ Ştiu să dea din manivela/
Care-l fabrică pe Toma.// Toma, deci, în lume-i unic./ România,
clironoma/ Fostului imperiu hunic/ îl serbează tot pe Toma.// Chiar şi
Robinson şi Vineri,/ Chiar şi Hamlet şi fantoma,/ Se simt fără griji şi
tineri/ Şi-l felicită pe Toma.// Dănţuieşte lumea-ntreagă/ (O aşteaptă,
sigur, coma)/ Fiindcă-i este foarte dragă/ Ziua numelui lui Toma.// Iară
eu, Alex, bătrânul,/ Pipăindu-mi calm zigoma/ Bag în mine ca
hapsânul/ Şi-l sărut în gând pe Toma."
In sfârşit, al treilea poem l-am scris ca să:l omagiez pe Emil
Brumaru (anul trecut, când a fost nominalizat pentru premiile
„României literare"). In cuprinsul lui sunt parafrazate unele versuri ale
sale, cum ar fi „Glycera are vergi cu care bate/ Nervoasă, portocalele
prea dulci/ Şi-un păr cârlionţat de vechi păcate/ In care nu e bine să te-
ncurci...":
„Brumaru are vergi cu care bate/ Sălbatic epitetele prea dulci/ Şi-
un păr căzut de mari şi vechi păcate/ In care nu e bine să te-ncurci.// El
doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi/ Visând la fete roz din capitală,/ C-un
pix de-argint le face copilaşi,/ Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.// In
fiecare număr din Rom. lit./ îşi plânge-amar iubirile defuncte,/ Iar noi
mereu avem de-nlocuit/ Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.// înză-
pezit printre scrisori de-amor/ Originale, dar şi apocrife,/ Brumaru-
adună sârme vechi şi sfori/ în care vede tandre hieroglife.// El criticilor
nu le dă la cap/ Cum fac atâţia scriitori români,/ Ci stă cu ei închis într-

107
un dulap/ Pe întuneric două săptămâni.// Nimeni nu ştie dacă-i
maltratează,/ Dacâ-i răsfaţă cu un ceai rusesc/ Sau dacă de ceva îi
operează,/ Dar la ieşire criticii zâmbesc."
Următorul poem, un imn de bucurie, am să-l scriu când vom scăpa
de cei care conduc România în prezent. N-am nici o îndoială că ei,
care sunt mari iubitori de poezie, vor avea grijă ca asta să se întâmple
cât mai repede.
20 februarie. Citesc în ziare că, la Institutul Cultural Român, s-a
ajuns la un blocaj, din cauză că Alexandru Mironov şi Cătălin Ţîrlea
au alte idei decât Augustin Buzura. Nu mă miră că Alexandru Mironov
şi Cătălin Ţîrlea au alte idei decât Augustin Buzura. Mă miră că
Alexandru Mironov şi Cătălin Ţîrlea au idei.
23 februarie. în cadrul unei discuţii televizate, Constantin Dudu
Ionescu, care s-a mutat de curând de la P.N.Ţ.C.D. la P.U.R., încearcă
să demonstreze că P.U.R. e pur. Eu credeam că numai P.A.C. a fost
pac.
24 februarie. Aseară m-am plimbat până noaptea târziu prin oraş:
Calea Moşilor, Ştefan cel Mare, Dorobanţi, Dacia şi din nou Calea
Moşilor. Intenţia mea era să fac mişcare ca să mai slăbesc. Dar era nu
să slăbesc, ci să dau de dracu! Am fost eroul următoarelor întâmplări:
câini agresivi m-au atacat în haită, o prostituată insistentă, cu părul
vopsit în roşu, m-a însoţit câţiva paşi, împotriva dorinţei mele, şi apoi
mi-a reproşat că a pierdut timpul cu mine, un ţigan sumbru m-a acostat
cu formula „Salut, barosane!" şi a încercat să mă convingă că mă
cunoaşte, iar apoi m-a înjurat vehement, pentru că nu i-am dat atenţie,
o maşină, condusă de un tânăr apucat, era să mă lovească pe o trecere
de pietoni şi, în sfârşit, un beţiv mi-a propus să-mi vândă un câine,
evident furat. N-am întâlnit nici un poliţist. Doar un jandarm care
alerga, cu părul vâlvoi şi cu cascheta în mână, încercând să prindă un...
tramvai.
25 februarie. După plimbarea nocturnă de alaltăieri am devenit
suspicios. Ieri seară, întorcându-mâ acasă, înainte de a intra în curtea

108
interioară a blocului în care locuiesc, mi-am făcut un „box" din
legătura de chei din buzunar. Este o metodă simplă şi ingenioasă:
cheile trebuie scoase printre degetele mâinii făcute pumn, în timp ce
inelul de care sunt prinse rămâne în interiorul pumnului. Astfel
înarmat, am înfruntat întunericul şi, după numai câteva secunde, am
simţit pe cineva în spatele meu. M-am întors fără graţie, dar repede, şi
m-am pregătit să-l lovesc. Ar fi fost îngrozitor dacă aş fi făcut-o. Nu
era un răufăcător, era un vecin. M-a şi salutat afectuos şi n-a înţeles de
ce mi-am băgat repede mâna în buzunar, în loc să i-o strâng pe a lui,
care a rămas întinsă în zadar.
26 februarie. Aştept autobuzul în faţa Liceului „Virgil Mad-
gearu". Câţiva elevi ies din curtea liceului, vorbind deocheat
despre o profesoară a lor. Sunt gata să mă indignez, dar mă las
în voia amintirilor.
In 1962, aveam 15 ani şi eram elev în clasa a VUI-a a Liceului
„Petru Rareş" din Suceava. Profesoara de română, Viorica Breabăn,
era o femeie tânără şi frumoasă. La lecţiile ei, în loc să fiu atent la ce
spunea, îi desenam în caiet buzele senzuale. Făceam şi ceva mai rău
decât atât: o rugam să-şi scrie planul lecţiei cu creta pe tablă foarte
sus, pretextând că numai astfel pot să-l văd din ultima bancă în care
mă aflam. De fapt, voiam s-o fac să se ridice pe vârfuri, ca să-i studiez
picioarele.
Nu mă mai indignez. Mă sui în autobuz, care tocmai a sosit în
staţie.
27 februarie. Constat că „termopanul" de provenienţă ger-
mană pe care l-am instalat la camera mea de lucru, ca să am
linişte, mă apără, într-adevăr, de zgomotul făcut de motoarele
de maşini, de alarmele auto şi de cei care îşi bat - cu un fel de
ură - covoarele. In schimb, nu reuşeşte decât să atenueze stri-
gătele tinerilor, isterizaţi de venirea primăverii. Mă simt inun-
dat de un val de mândrie patriotică: strigătele româneşti trec şi
printr-un geam nemţesc!

109
28 februarie. Plouă, cu fulgere şi tunete, în februarie! Deschid
televizorul şi dau peste un interviu cu Ion Iliescu făcut de Stela
Popescu, la Cotroceni. Pe un perete al biroului preşedintelui poate fi
văzută o icoană. Acum înţeleg de ce fulgeră şi tună. Dumnezeu
urmăreşte şi El din cer emisiunea.
1 martie. Cumpăr flori şi mărţişoare, pentru cunoscutele mele. Pe
vremea când eram elev de liceu, la Suceava, florile erau rămurele cu
„mâţişori", pe care le luam din sălciile de pe malul râului, iar
mărţişoarele le făceam eu singur, sub îndrumarea mamei, din fire de
mătase roşie şi albă.
Momentul mult aşteptat era acela în care le prindeam colegelor
mele mărţişoarele în piept, în partea stângă. Cu o mână ridicam puţin
stofa bleumarin a uniformei, iar cu cealaltă înfi-geam în ea acul cu
gămălie, cu grijă, ca să nu înţep sânul care se afla dedesubt şi palpita.
Fetele roşeau, dar nu protestau, pentru că nu abuzam de situaţie. Iar eu
eram fericit. Dacă m-ar fi întrebat atunci cineva ce aş vrea să devin „în
viaţă", i-aş fi răspuns: prinzător de mărţişoare în pieptul
domnişoarelor.
2 martie. Sunt fericit. Mi-am procurat un acaricid foarte bun (ceea
ce înseamnă uleios, persistent, cu putere mare de ucidere). Am să-l
folosesc împotriva duşmanilor mei.
P.S. Duşmanii mei sunt păduchele de San José şi păianjenul roşu,
care au avut neruşinarea să-şi depună ouăle în scoarţa pomilor sădiţi şi
îngrijiţi de mine. Pe păduche, care are un titlu nobiliar, „de San José",
mi-l închipui rotofei şi îngâmfat, cu dantele ample la guler şi la
mâneci. Iar păianjenul roşu este fără îndoială un terorist de extremă
stângă, obişnuit să meargă cu paşi mari şi repezi şi să privească lumea
pieziş.
3 martie. Am găsit soluţia pe'ntru redresarea turismului în
România. E simplă. Trebuie doar să declarăm întreaga ţară

no
muzeu. Turiştii străini ar putea vedea, cu emoţie, ritualuri din evul
mediu practicate la ţară, pentru alungarea strigoilor, căruţe din secolul
nouăsprezece circulând pe străzile oraşelor, ca şi un înalt demnitar
comunist din a doua jumătate a secolului douăzeci instalat într-un palat
şi conducând România, DUPĂ ce aceasta a devenit membră a NATO.
4 martie. Dacă ar trăi azi, Eminescu ar putea fi acuzat de „hărţuire
sexuală". Este vorba de obiceiul său de a fixa cu privirea geamul
femeii iubite:
„La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des..."
Este foarte probabil însă că femeia iubită de el ar locui la bloc,
astfel încât nu s-ar putea stabili cu precizie la ce fereastră se uită
poetul şi instanţa l-ar absolvi de răspundere.
5 martie. II compătimesc pe Victor Ponta. Noua lui funcţie are o
denumire imposibilă. Mi-l închipui întorcându-se victorios acasă:
- M-au făcut ministru!
Nevasta lui va fi tentată, fără îndoială, să-l întrebe:
- Ce fel de ministru?
Iar el va trebui să răspundă:
- Ministru pentru implementarea aquis-ului comunitar. Cum va
reacţiona la auzul acestei formule biata femeie îmi
vine greu să-mi imaginez. Poate va scăpa din mână farfuriile pe care
voia să le aşeze pe masă. Sau poate va rămâne încremenită de uimire,
în timp ce laptele pus la fiert va da în foc.
6 martie. Mă opreşte pe stradă un cunoscut, care mă întreabă, ca
să mă tachineze:
- Cum mai stai, Alex, cu dragostea? Fac
greşeala şi intru în joc:
- Prost, ca de obicei.
Plin de solicitudine, cunoscutul meu începe să-mi explice cum se
cucereşte o femeie. O face fără umor, pe un ton didactic:
- Principala chestie e să o prinzi pe tipă singură...
- Pe stradă?
-A, nu. Undeva, într-o încăpere...
încerc să arunc totul în derizoriu, ca să încheiem discuţia şi să-mi
văd de drum:
- Poate fi şi la serviciu?
Profesorul meu de cucerit femeile nu găseşte nimic de râs:
- Poate fi şi la serviciu, după ce pleacă toţi. Uite cum faci, treaba e
simplă. O prinzi de mâini şi te uiţi drept în ochii ei...
- Şi dacă se supără? Dacă îmi întoarce spatele?
- N-are când. Trebuie să o iei repede. Te uiţi în ochii ei şi îi spui că
nu poţi fără ea. Că o visezi şi noaptea.
- Şi dacă îmi aduce aminte că sunt însurat?
- îi spui că nevasta nu te înţelege, că viaţa ta conjugală e un chin.
- Dar nevasta mă înţelege şi viaţa mea conjugală e plăcută...
- Nu contează! Vrei sau nu vrei s-o ai pe tipă?
Trebuie să zic că vreau. Altfel ar putea crede că nu-s bărbat.
- Vreau.
- Atunci faci cum îţi spun eu. Vorbeşti fără întrerupere, nu o laşi să
se dezmeticească o clipă. Şi o studiezi. Sunt câteva indicii clare de
care trebuie să ţii seama. Dacă încep să-i strălucească ochii, dacă ţine
gura întredeschisă şi dacă respiră mai repede decât de obicei...
- De unde să ştiu cum respiră de obicei?
- Nu se poate să nu-ţi dai seama. Ei, când constaţi toate chestiile
astea, o ataci. O trânteşti pe un fotoliu, pe un birou, sau chiar pe jos,
dacă e covor.
- O să creadă că sunt nebun...
- N-o să aibă timp. Lucrul cel mai important tocmai ăsta este. Să
nu-i dai timp de gândire. Ai reţinut? Repet: ochii strălucitori, gura
întredeschisă, respiraţia precipitată. Şi ataci. Rapid, fără ezitare. Dacă
pierzi momentul, s-a dus dracului totul.
Ii mulţumesc şi mă despart de el în grabă. Ce caraghios! Parcă mi-
ar fi dat lecţii de vânătoare. Râd, cu un sentiment de superioritate.
Totuşi, în minte îmi răsună mereu, ca un refren: ochii strălucitori, gura
întredeschisă, respiraţia precipitată.
7 martie. Mă obsedează funcţia lui Victor Ponta. Ca să mă
conving dacă n-am luat-o cumva razna, fac o experienţă. Când sunt
întrebat - la policlinică, unde m-am dus pentru nişte analize - cu ce mă
ocup, răspund:
- Cu implementarea aquis-ului comunitar.
Asistenta care îmi ia datele ridică ochii de pe tastatura com-
puterului şi mă priveşte stupefiată. O liniştesc repede:
- Am glumit.
Zăpăcită, ea lasă necompletată rubrica referitoare la ocupaţie şi
trece la alte întrebări.
10 martie. A dispărut Silvester, motanul cumnatului meu. întreaga
familie îi deplânge presupusa moarte. Eu însă pariez cu mama
Domniţei (întotdeauna evit vulgarul cuvânt „soacră") că motanul,
plecat într-o aventură amoroasă de primăvară, se va întoarce nu numai
viu şi nevătămat, ci şi triumfător. Suma pusă în joc este de o sută de
mii de lei.
11 martie. Stau de vorbă, la Uniunea Scriitorilor, cu Vintilă
Corbul, scriitor român stabilit în Franţa, autor de best-seller-uri
internaţionale, acum în vârstă de 87 de ani. II întreb cum găseşte timp
să scrie mii de pagini, în care valorifică o documentaţie imensă
(numai pentru romanul Asediul Romei - 1527, recent
M
i

apărut, a trebuit să studieze zeci şi zeci de tratate de istorie, geografie,


religie, filologie etc). îmi spune care este programul său:
- Lucrez şaisprezece ore pe zi. Patru - mă relaxez: mănânc şi îmi
plimb câinele. Iar alte patru - dorm.
Doarme numai patru ore pe zi! Mulţi dintre cunoscuţii mei, din
România, dorm aproape toată ziua. Mi-e şi frică să le dau telefon.
întotdeauna există riscul să-i trezesc şi să mă simt vinovat. La 8
dimineaţa nu îi sun niciodată. Ar fi o crimă. Dar şi la 10 dacă încerc îi
găsesc adeseori dormind. După-amiază, bineînţeles, mă abţin să-i
caut. Trebuie să-şi facă siesta. însă şi la 7 seara se întâmplă frecvent
să-mi răspundă cu o voce răguşită şi ursuză, nerăbdători să se întoarcă
în pat. Doar câte unul, mai politicos, îmi găseşte o scuză:
- Lasă, Alex, ai făcut bine că m-ai trezit. Oricum voiam să mă uit
la emisiunile de ştiri, să aflu şi eu ce se mai întâmplă în ţara asta.
în ţara asta însă nu se poate întâmpla mare lucru, dacă aproape
toată lumea doarme.
12 martie. La emisiunea Un metru cub de cultură pe care o fac la
Realitatea TV vin ca invitaţi Mircea Albulescu şi Radu Vasile.
Amândoi au farmec, fiecare în felul lui. Mircea Albulescu, un copil
răsfăţat, în vârstă de şaptezeci de ani, hirsut şi cu sprâncenele fioroase,
cere operatorilor să-l facă să arate frumos. Radu Vasile, un perfect om
de lume, îmbrăcat integral în alb (un fel de Albă ca Zăpada a politicii
româneşti!), descoperă că şi decorul e alb, ceea ce înseamnă că pe
ecran nu i se va vedea decât capul.
Ce simpatici sunt oamenii politici români când nu fac politică!

114
14 martie. Zi de doliu naţional pentru românii care au căzut
victime atentatelor teroriste din Spania. Pe cât de mult mă
impresionează soarta celor morţi sau răniţi, pe atât mă indignează
zgomotoasa retorică a compasiunii, dezvoltată de guvernanţi, cărora
nu le este ruşine că, din cauza modului cum conduc ei ţara, românii au
ajuns să cerşească locuri de muncă în străinătate.
15 martie. S-a întors Silvester. Primesc o sută de mii de lei,
felicitări şi sunt declarat clarvăzător.
De fapt, nu sunt clarvăzător. Pur şi simplu l-am înţeles pe Silvester
ca... bărbat.
P.S. Previziunea mea n-a fost întrutotul exactă. Spuneam că
Silvester se va întoarce viu, nevătămat şi triumfător. In realitate, s-a
întors doar viu şi triumfător.
19 martie. Am primit răspuns, prin poştă, de la şeful Secţiei 8
Poliţie Bucureşti, la un apel patetic al meu privind situaţia blocului de
pe Calea Moşilor 268-270, a cărui curte interioară este frecventată,
aproape în fiecare noapte, de hoţi, de tineri dezmăţaţi care beau şi
ascultă muzică la casetofoane date la maximum, de necunoscuţi care
probabil se droghează, judecând după seringile de unică folosinţă
găsite a doua zi de gunoieri. Şeful Secţiei 8 Poliţie, subcomisarul
Eugen Găluşcă, mă asigură că s-au luat măsuri de „intensificare a
activităţii de patrulare în zonă".
Nu sunt vorbe în vânt. In ultimele nopţi, eu, care nu dorm şi lucrez
până aproape în zori, am observat, într-adevăr, că o maşină a Poliţiei
pătrunde silenţios, la cele mai neaşteptate ore, în curtea interioară a
blocului. Sunt emoţionat. Este pentru prima dată în viaţa mea când o
instituţie a statului român ia în considerare o sesizare făcută de mine.
Am prilejul astfel,

no
la vârsta de cincizeci şi şase de ani, să mă simt, în sfârşit, cetăţean al
ţării mele.
21 martie. Plimbare prin Parcul Tineretului, după o vizită
făcută unor prieteni. Pe malul lacului, o pancartă pe care scrie:
„Scăldatul interzis!", „Pescuitul interzis!". Lipseşte doar „Uita-
tul la apă interzis!".
„Scăldatul interzis!" scrie şi pe marginea unui imens bazin
prevăzut cu ţâşnitori. Cine încalcă interdicţia are prilejul să constate că
în bazin nu există un strop de apă. Inscripţia ar trebui reformulată
astfel: „Chiar dacă nu e apă, scăldatul tot interzis rămâne!"
Luând în considerare aspectul parcului, cred că în perimetrul lui
funcţionează şi alte interdicţii, nescrise: „Maturatul aleilor interzis!",
„Greblatul ierbii interzis!", „înlocuirea pomilor uscaţi interzisă",
„Repararea băncilor stricate interzisă!".
22 martie. Antena 1 a difuzat aseară o anchetă despre mi-
liardele de lei câştigate de vrăjitoare prin înşelătorie. Dar tot
Antena 1 şi tot aseară a difuzat un reportaj despre o aşa-zisă mi-
nune petrecută într-o biserică dintr-un sat, unde din ochii Mai-
cii Domnului de pe o icoană curge o substanţă unsuroasă, con-
siderată „mir". Este absurd să combaţi ignoranţa şi, în acelaşi
timp, să cultivi ignoranţa în rândul telespectatorilor. De altfel,
de paisprezece ani încoace televiziunile asta fac: întreţin con-
fuzia. Falşi prezicători de cutremure, astrologi şi „specialişti" în
zodii, vraci, pretinşi yoghini, indivizi cu facultăţi „paranorma-
le", desprinşi cu toţii parcă din evul mediu, sunt aduşi pe micul
ecran într-o alternanţă iresponsabilă şi de prost gust cu oa-
menii de ştiinţă.
La asta mă gândeam, mergând pe stradă, când m-am întâlnit faţă în
faţă cu un cunoscut scriitor. Era copleşit de tristeţe.
- Vi s-a întâmplat ceva? l-am întrebat.
- Trebuie să plec săptămâna viitoare la New York...
- Dar ăsta e un motiv de bucurie. Vă e teamă de atentate?
- A, nu. Dar mi-am făcut horoscopul şi nu e săptămâna mea cea
mai bună.
Nu mi-a venit să cred. Brusc, toată admiraţia pe care o aveam faţă
de el s-a prăbuşit. M-am întors acasă abătut, gândin-du-mă că am scris
de nu ştiu câte ori, elogios, despre un prost.
26 martie. O glumă reuşită a lui Varujan Vosganian, care a fost azi
invitatul meu, ca şi Ştefan Cazimir, la emisiunea Un metru cub de
cultură de la Realitatea TV. Comentând ştirile din ziare potrivit cărora
unii spectatori au murit de inimă după ce au văzut filmul „Patimile lui
Isus" în regia lui Mell Gibson, Varujan Vosganian a adăugat: „Chiar şi
Isus a murit, în timpul filmului".
Şi Ştefan Cazimir a fost inspirat. Când i-am explicat că, student
fiind, am făcut un seminar cu Nicolae Manolescu, el a exclamat: „Şi
eu am făcut un seminar cu Nicolae Manolescu!". Am rămas
consternat, întrucât ştiam că sunt mult mai tânăr decât Ştefan Cazimir.
Ştefan Cazimir a avut însă grijă să-mi explice: „Am făcut un seminar
cu el, eu ca profesor şi el ca student."
Din nefericire, glumele astea s-au spus - ca de obicei - înaintea
emisiunii, când stăteam de vorbă la o cafea.
28 martie. Sunt la Ateneul Român, în loja oficială, împreună cu
Domniţa şi prietenii noştri, Ana Diculescu, avocat celebru, şi soţul ei,
poetul Coman Şova, la spectacolul „Artiştii pentru artişti". Ion
Caramitru, organizatorul spectacolului, a avut ideea - foarte şic - ca în
loja oficială să nu stea, ca de obicei, Ion Iliescu, Adrian Năstase,
patriarhul Teoctist, Răzvan Theodorescu & comp., ci oameni ca noi.
Mă gândesc că niciodată în ultimii patru ani media de inteligenţă a
spectatorilor din această lojă n-a mai fost atât de ridicată.
29 martie. Aştept troleibuzul 79 în Piaţa Romană, lângă fos-
tul WC public, acum o ruină năpădită de gunoaie şi buruieni,
îşi fac apariţia doi englezi, un bărbat şi o femeie, amândoi în
vârstă, cu figuri distinse. Remarcă WC-ul şi tresar, apoi grăbesc
pasul. Au expresia unor oameni speriaţi, care au nimerit din
greşeală într-o ţară stranie şi vor să ajungă cât mai repede la ei
acasă.
Reacţia lor mă face să studiez mai atent ceea ce a rămas din WC-ul
de altădată. Imaginea, cu care mă obişnuisem şi nici nu o mai
observam, este într-adevăr terifiantă. în plin centru al Bucureştiului,
într-o piaţă celebră prin care trec maşini luxoase, se cască un fel de
grotă, cu trepte de ciment crăpate şi dislocate, peste care s-au depus
de-a lungul timpului frunze uscate, cutii de bere, pungi de plastic şi
excremente. Undeva, în josul scării, se vede o uşă de fier ruginită,
încuiată cu un lacăt, pe care nu l-a mai deschis nimeni de ani de zile.
în crăpăturile cimentului au crescut plante ţepoase şi prăfuite.
Trecătorii care au nevoie de un WC şi nu cunosc locul coboară în
regim de urgenţă pe trepte şi abia jos descoperă uşa încuiată. După ce
şi-au pus atâtea speranţe în singurul WC din zonă, descoperit după
îndelungi căutări, nici o forţă din lume nu-i mai poate opri să facă ce
au de făcut în faţa uşii.
30 martie. O nouă modă, în autobuze, troleibuze şi tramvaie:
băieţii ţin câte o fată pe genunchi, probabil din modestie, ca să ocupe
câte un singur loc şi să lase astfel cât mai multe scaune libere pentru
oamenii în vârstă.
31 martie. Comunismul a fost în esenţa lui un regim criminal, nu
în sensul că toţi comuniştii ar fi omorât oameni, ci în acela că s-a situat
de la început până la sfârşit, şi teoretic, şi practic, în afara legii.
Această afirmaţie tranşantă, zguduitoare prin adevărul ei, a fost făcută
de Vladimir Tismăneanu la ora 21, la Clubul Prometheus, cu prilejul
lansării cărţii sale Scopul şi mijloacele. Eseuri despre ideologie,
tiranie şi mit. La ora 23, acelaşi Vladimir Tismăneanu a apărut la un
post de televiziune împreună cu Ion Iliescu, care o viaţă întreagă a
slujit comunismul. Şi nu numai că a apărut împreună cu el, dar l-a
ridicat în slăvi, lăudându-l cu atât entuziasm, încât Ion Iliescu însuşi s-
a simţit la un moment dat jenat şi şi-a lăsat privirea în jos.
1 aprilie. In ziua de 25 martie, acum o săptămână, Marta Pe-treu
mi-a expediat, din Cluj, o carte prin poştă. Pentru că aveam nevoie
urgentă de această carte, mi-a trimis-o prin „prioripost", plătind,
bineînţeles, o taxă în plus. Am aşteptat plicul cu nerăbdare, în fiecare
zi, de dimineaţa până seara, iar când am lipsit de acasă am lăsat pe
cineva în locul meu, „de serviciu". Şi totuşi, poştaşul nu mi-a adus-o.
A venit, în sfârşit, ieri (după aproape o săptămână, deşi termenul este
de 48 de ore), dar, ca să nu urce până la etajul trei, unde locuiesc, mi-a
lăsat un „aviz" la cutia de corespondenţă de la parterul blocului.
In România „prioripost" merge „prioriprost".
2 aprilie. Sunt gras, dar nu mă simt gras, mă simt deghizat în gras.
Stau, de exemplu, pe un scaun în autobuz şi lângă mine se aşază o
femeie tânără şi frumoasă. înşelată de modul cum m-am deghizat, ea
crede că sunt doar un individ gras şi inofensiv, care nu contează ca
bărbat. Drept urmare, se reazemă fără grijă de mine, îşi aşază picior
peste picior, îmi atinge obrazul cu părul care îi flutură la fiecare
mişcare a capului. Habar n-are că, din adâncurile deghizajului meu, o
pândesc ca o fiară şi sunt gata s-o înhaţ.
3 aprilie. Radu Anton Roman, realizatorul celei mai bune emisiuni
TV de cultură din România (cine crede că „Bucătăria lui Radu" este
doar o carte de bucate televizată se înşeală) mi-a făcut un cadou
extraordinar: un scaun-balansoar imens, pe măsura mea, un adevărat
jilţ împărătesc. Confecţionat exclusiv din lemn, scaunul are un
mecanism ingenios (bazat pe forme trape-zoidale articulate) care îţi
permite să te legeni în el uşor, plutitor, fără teama că te-ai putea da
peste cap. Când stau în braţele lui (căci aşa mă simt, îmbrăţişat), îmi
vine să cred că n-am greutate sau că mă aflu într-un vehicul care
merge pe perne de aer.
5 aprilie. Domniţa a cumpărat pentru Paşte, de la Obor, un miel,
care adus acasă s-a dovedit a fi porc (un porc mic, fără cap şi picioare
ca să nu se vadă ce e). Indignată, Domniţa s-a dus din nou la Obor şi a
întrebat-o pe vânzătoare de ce e mielul porc. Vânzătoarea i-a răspuns:
- Pare porc. Pentru că e ied.
Exact ca în bancul cu copilul care se plimbă împreună cu tatăl lui
prin pădure:
- Tată, de ce sunt roşii murele? Eu ştiam că sunt negre.
- Pentru că sunt încă verzi.
8 aprilie. Nu-mi vine să cred că Gregorian Bivolaru - sinistru
beneficiar al ignoranţei unor semeni - este susţinut de atâţia publicişti.
Printre ei, Gabriel Andreescu însuşi, care părea un om responsabil şi
care acum se poartă de parcă l-ar durea în guru de ce se întâmplă în
România. Poate că este vorba, totuşi, de alt Gabriel Andreescu decât
cel pe care îl ştiam.
9 aprilie. Pe furgoneta neagră a unei firme de pompe funebre scrie
cu litere argintii: „Oferim servicii complete." Oare ce vor să spună? Că
te şi omoară?
10 aprilie. Şase „aurolaci" s-au stabilit pentru multă vreme -
judecând după patul pe care şi l-au adus cu ei - la doi paşi de
intrarea în blocul nostru. Sunt foşti copii ai străzii maturizaţi
grotesc. Vorbesc nearticulat şi răguşit, au hainele scorţoase de
murdărie şi duc din când în gând la gură punga cu aurolac. Mă
gândesc că de acum înainte va trebui să o însoţesc pe Domniţa
- ca un body-guard - ori de câte ori va ieşi din casă. Mi-aduc
aminte însă că în România există poliţie şi sun la Secţia 8. în
mai puţin de cinci minute, sosesc două echipaje care eliberea-
ză locul, cu tact, fără să bruscheze pe nimeni. Numai la New
York am mai văzut intervenţii atât de prompte şi eficiente.
P.S. La New York însă există şi instituţii care se ocupă sistematic de
integrarea socială a copiilor străzii şi nu lasă totul în seama Poliţiei.
11 aprilie. La masa de Paşte, momentul cel mai animat este
cel în care se ciocnesc ouăle. îi studiez pe cei din jurul meu şi
constat:
1. Mulţi dintre ei se simt dezamăgiţi descoperind că ouăle li se
sparg în mâini, înainte de a le ciocni, fiind ouă de crescătorie, cu coaja
fragilă.
2. Toată lumea face aluzii la ouăle lui Adrian Năstase. Se poate
spune că o parte din Adrian Năstase a intrat deja în istorie.
12 aprilie. Fiul unor cunoscuţi, elev de liceu, mă întreabă la
telefon ce înseamnă „şăgalnic". îi răspund: „în stilul lui Chagall".
13 aprilie. Sunt la ţară, în grădina mea, fericit că s-a anunţat
„vreme urâtă". Iată, că într-adevăr, începe să plouă şi pomii, iarba, viţa
de vie se însufleţesc, se bucură fremătător, am impresia că şi cresc sub
ochii mei. Trebuie să fii foarte insensibil ca să numeşti „vreme urâtă"
căderea unor ploi aşteptate în aprilie-mai de milioane de oameni.

12.2
I-am şi spus aseară, în gând, unei crainice care prezenta buletinul
meteorologic: „Urâtă eşti tu!".
14 aprilie. întâlnire cu Gigi Becali la sediul său din luxosul hotel
„Marriott". Este un om de atitudine, curajos şi cu bun-simţ. Şi, aşa
necultivat cum este, îi pasă de ce se întâmplă în România. Nu înţeleg
de ce se arată atâţia intelectuali oripilaţi de prezenţa lui printre
candidaţii la preşedinţia ţării. Vasăzică le place Ion Iliescu, cu gândirea
lui marxist-leninistă brânzită, şi nu le place Gigi Becali, pentru că nu e
destul de elevat.
Mi-am notat opinia lui Gigi Becali în legătură cu... filosofii
români: „Noi nu avem filosofi, avem numai nişte persoane care
vorbesc despre filosofie."
Culmea este că exact aşa cred şi eu.
16 aprilie. O cunoscută îmi povesteşte prin ce a trebuit să treacă ca
să facă un act de caritate. Acum două săptămâni, într-un moment de
elan, i-a venit ideea să invite un copil orfan, de la o casă de copii, să
petreacă zilele de Paşte la ea în familie. Prima reacţie negativă a venit
din partea colegilor de serviciu şi a prietenilor, care au avertizat-o că
face o prostie cât ea de mare. Apoi, a avut de înfruntat ostilitatea celor
care conduc casa de copii. în loc să o felicite şi să-i mulţumească
pentru generoasa iniţiativă, au primit-o încruntaţi, au obligat-o să în-
deplinească formalităţi complicate şi până la urmă i-au spus că tot nu-i
pot da aprobarea. De-abia după ce au primit un cadou, l-au lăsat, în
sfârşit, pe copil să evadeze pentru câteva zile din închisoarea în care
ajunsese fără vină - doar pentru că îi muriseră amândoi părinţii.
Când a ieşit în oraş şi a călătorit cu metroul, copilul (în vârstă de
doisprezece ani) a avut reacţia de uimire şi spaimă a unui

12.4
sălbatic, de unde reieşea că nu mai fusese scos la plimbare niciodată.
18 aprilie. încerc în zadar să descifrez felul de a fi al lui Di-
nu Patriciu, pe care l-am invitat la emisiunea Un metru cub de
cultură. Este un om cultivat, misterios şi melancolic. înainte de
emisiune, cu câte o ceaşcă de ceai în fată, discutăm despre cul-
tura română dintre cele două războaie mondiale. Puţini scrii-
tori români se pot pronunţa cu atâta competenţă şi originalita-
te asupra perioadei noastre interbelice ca acest om de afaceri.
Pe parcursul emisiunii, dezvoltă, de asemenea, idei îndrăzneţe,
într-un stil cuceritor. Explică, de exemplu, că de la un anumit
venit în sus, când nu mai are nevoie de bani pentru a asigura
bunăstarea familiei lui, omul de afaceri este animat de spirit
ludicîn ceea ce întreprinde.
La plecare, îl conduc şi îl urmăresc cu privirea suindu-se într-o
maşină lungă şi argintie. Simt o undă de nostalgie gân-dindu-mă că nu
vom putea sta de vorbă şi în alte împrejurări. Oamenii bogaţi din
România îşi închipuie în mod greşit că toţi scriitorii care îi caută vor să
le ceară bani. Aceeaşi presupunere o fac, automat, şi consilierii,
secretarele, body-guarzii care îi înconjoară. Nu mi-ar plăcea să fiu
privit, nici măcar o clipă, ca un solicitant.
19 aprilie. Recitesc ce am scris ieri şi mă gândesc că oamenii
bogaţi au de fapt motive să fie precauţi. în jurul multora dintre
ei gravitează zeci de cerşetori de lux. Li se întâmplă, la o scară
mai mare, ceea ce mi se întâmplă şi mie ori de câte ori îmi
cumpăr o merdenea de la o patiserie din Piaţa Amzei; sunt
asediat de cerşetori şi-mi stă mâncarea în gât.
Acum câteva săptămâni, aflându-mă acolo, l-am jignit grav, din
greşeală, pe actorul şi scriitorul Radu Iţcuş, pe care îl admir

lOJj
de multă vreme, dar cu care mă întâlnesc rar. Nebărbierit, îmbrăcat
neglijent (ieşise să-şi facă în grabă cumpărăturile), Radu Iţcuş s-a
bucurat când m-a văzut şi a venit cu mâna întinsă spre mine, iar eu,
orbit de enervare, pentru că până atunci fusesem hărţuit de cerşetori,
nu l-am recunoscut şi l-am repezit ca pe unul dintre ei.
22 aprilie. Sunt în acceleratul 661, în drum spre Iaşi. Mi-am
luat bilet la geam, ca să văd peisajul, dar nu văd nimic. Geamul
este aburit pe dinafară - aşa cred iniţial - şi încerc să-l şterg,
ignorând avertismentul care mă încânta atât de mult în
copilărie: „E pericoloso sporgersi!" Aflu, într-un târziu, că aşa
sunt toate geamurile din acest tren, întrucât au fost spălate cu
un detergent care le-a opacizat.
In mintea mea, exact cu acest detergent îi spăl pe lucrătorii de la
SNCFR care se ocupă de curăţenia vagoanelor.
23 aprilie. Mă plimb prin Copou, pe sub arbori bătrâni. Ie-şencele
sunt frumoase, dar fiecare are pe lângă ea câte un nesuferit de bărbat
(de obicei, ras în cap şi cu cercei în urechi), care o ţine strâns, posesiv
pe după mijloc. Singura care e neînsoţită se agită într-un perimetru de
câţiva metri şi se uită nervoasă la ceas. In curând o să apară, fără
îndoială, măgădăul pe care îl aşteaptă.
24 aprilie. Mă număr printre cei care vor primi câte un premiu din
partea revistei „Convorbiri literare". Festivitatea de înmânare a
premiilor are loc la Ateneul Tătăraşi. Fiecare premiat aduce mulţumiri
celor care le datorează, într-o mai mică sau mai mare măsură, ceea ce
a realizat. Compun şi eu o listă de mulţumiri:
„Mulţumesc soţiei mele, mulţumesc soţiilor celorlalţi critici literari
din România, mulţumesc lui Ion Iliescu, mulţumesc lui
Miron Cozmâ, a, nu, lui Miron Cozma nu-i mulţumesc, pentru că i-a
mulţumit deja Ion Iliescu, mulţumesc lui George Bush..."
Un neamţ, căruia i se acordă şi lui un premiu, pentru că a tradus
scrieri româneşti în germană, înţelege - lipsit de umor - că l-am
linguşit pe Iliescu şi declară că lui i s-ar părea deplasat să-i
mulţumească lui Schroeder.
25 aprilie. Revin în Bucureşti, după o absenţă de trei zile. Pe
peronul Gării de Nord un tânăr cu figură de infractor mă întreabă dacă
nu vreau un taxi. Sigur că vreau, dar mă prefac că nu-l văd. Sunt
convins că, o dată suit în maşina lui, aş dispărea fără urmă, spre
bucuria Luminiţei Marcu şi a lui Costi Rogo-zanu de la „Evenimentul
zilei".
26 aprilie. Noutăţi în Bucureşti: a mai crescut stratul de praf de pe
străzi şi s-au înmulţit gropile din asfalt. în rest, nici o schimbare.
Guvernul n-a căzut, Ion Iliescu nu şi-a dat demisia. Dacă aş lipsi din
Bucureşti şi treizeci de ani, aş găsi, la întoarcere, aceeaşi situaţie.
27 aprilie. Am aflat, totuşi, o noutate: în unele cartiere, porumbeii
sălbatici sunt ademeniţi cu pâine şi prinşi cu ajutorul unor plase de
către oameni săraci care n-au bani de mâncare, în mod curios, tocmai
aceşti oameni votează de obicei PSD-ul. Probabil, fiecare porumbel
poartă câte o tăbliţă pe care scrie: „din fondul special al Guvernului
României".
28 aprilie. Aseară, nu puteam să adorm, obsedat de zâmbetul
sfidător-insinuant al lui Dan Matei Agaton, pe care îl văzusem la
televizor. Oameni ca el nu trebuie priviţi înainte de culcare. Am fost
nevoit să număr până la 1000 şi ceva pentru ca figura lui să mi se
şteargă încet-încet din minte.
30 aprilie. Am ieşit cu câţiva prieteni la iarbă verde (care era însă
galbenă). înjur toată lumea asculta manele la casetofon,
cu sonorul dat la maximum. Ne-am mutat la un kilometru distanţă, dar
şi acolo au venit în scurt timp mai mulţi tineri care au început să
asculte manele şi chiar să danseze în ritmul lor lălăit-plângăreţ.
învinşi, ne-am întors acasă (fiecare la casa lui). Olanda e ţara lalelelor,
România - ţara manelelor.
1 mai. Aştept în fiecare an cu interes ziua de 1 mai ca să mă aşez
voluptuos în fotoliu şi să aflu de la televizor că în diferite ţări
comuniştii turbulenţi au încasat-o din nou. Nici de data asta nu am fost
dezamăgit. I-am văzut pe freneticii adepţi ai marxism-leninismului
întâmpinaţi de poliţişti cu bastoane de cauciuc şi tunuri de apă şi am
simţit plăcerea pe care o simt alţii uitându-se la filme X.
La noi s-a agitat un singur comunist, Ion Iliescu, care a tunat şi a
fulgerat împotriva capitalismului, iar poliţia, dând dovadă de
înţelepciune, l-a considerat un caz izolat, şi l-a lăsat să se liniştească
de unul singur.
2 mai. Toată presa cântă, râde şi dansează (ca Moscova din filmul
de acum patruzeci de ani) pentru că echipa de fotbal a României a
bătut-o pe aceea a Germaniei. Nu contează că zece noi ţări au intrat în
Uniunea Europeană şi că noi NU figurăm printre ele. Important este că
meciul s-a încheiat cu 5-l. Pe prima pagină a unor ziare scrie cu litere
mari: „Le-am dat jos pantalonii germanilor!"
Aşa este, dar dându-le jos pantalonii am văzut exact ce se poate
vedea într-o asemenea situaţie. Cu atât ne-am ales.
3 mai. Stau de vorbă cu Liviu Georgescu, poet român stabilit la
New York, şi cu Dan Neagu, prietenul lui din copilărie (au copilărit
amândoi în zona Parcul Tineretului - Abator). îşi aduc aminte că pe
vremea aceea în jurul Abatorului putea atât de tare, încât... se opreau
motoarele maşinilor!

ll8
Mai există Abatorul? N-am mai auzit nimic de el. Probabil s-a
desfiinţat. Şi vitele care trebuie tăiate ce fac? Se sinucid?
4 mai. Cumpăr de la Obor răsaduri de roşii şi ardei. Tot de aici am
cumpărat cândva puieţi de caişi care ulterior s-au dovedit a fi
corcoduşi, iar altcândva butaşi de trandafiri din care au crescut măceşi.
Nu m-aş mira ca din răsadurile de roşii şi ardei să obţin, după multă
muncă - săpat, udat, plivit - brusturi şi scaieţi.
5 mai. Tocmai traversam, pe jos, şoseaua Ştefan cel Mare, când a
trecut pe lângă mine o motocicletă care scotea un răpăit ca de
mitralieră. O clipă am crezut că am să cad jos secerat. Mi-am examinat
corpul, nu curgea de nicăieri sânge. Mi-am reluat mersul. Iar
motocicleta s-a pierdut repede în zare, nu înainte ca motoclistul - un
tânăr descreierat - să facă o demonstraţie de acrobaţie, mergând pe o
singură roată.
6 mai. Ştiu cum am să mor: aflându-mă pe stradă, am să întorc
capul după o tânără cu buricul gol şi am să cad într-un canal fără
capac. Sper că OMS le va obliga pe tinerele care se îmbracă astfel
(adică incomplet) să poarte pe fâşia de burtă dezgolită o inscripţie de
avertizare: „Buricul gol dăunează grav sănătăţii (privitorilor)."
7 mai. Sunt invitat la o paradă a modei, „categoria costume de
baie". Le răspund organizatorilor că aş participa numai la o paradă a
modei „categoria nudiste".
8 mai. Tânăra ziaristă Cristina Modreanu se miră că părinţii ei şi
cei din generaţia lor l-au suportat pe Nicolae Ceauşescu. Eu mă mir şi
mai tare că Cristina Modreanu însăşi, ca şi ceilalţi tineri, îl suportă pe
Ion Iliescu. Mi se va spune că Ion Iliescu a fost ales, cu peste 60 la
sută din voturi. Dar şi Nicolae Ceauşescu era ales, la fiecare patru ani,
cu 99, 99 la sută din voturi.

130
P.S. Mai trebuie adăugat că ziarul la care lucrează Cristina
Modreanu, „Adevărul", l-a susţinut întodeauna cu devotament pe Ion
Iliescu şi că ea nu şi-a dat demisia. Ion Iliescu, fost activist al PCR, n-a
fost un opozant, ci un rival al lui Nicolae Ceau-şescu, căruia a reuşit în
cele din urmă să-i ia locul, se ştie prin ce metode şi în ce împrejurări.
9 mai. Mă întâlnesc întâmplător, în Cişmigiu, cu I.C., care îmi
remarcă figura posomorâtă:
- Ce-i cu tine? Ţie rău?
Abia descleştându-mi fălcile, îi răspund:
- Nu, dar azi am de dus la capăt ceva greu şi neplăcut. Am tot
amânat s-o fac, însă acum a venit scadenţa.
- Urmează să-i spui soţiei tale că vrei să divorţezi?
- Nu, n-am nici un motiv.
- Iţi abandonezi pisica, fiindcă te-ai săturat să găseşti păr pe haine?
- N-aş abandona-o nici dacă aş găsi pâr în ciorbă.
- Te înscrii în PSD?
- Doamne fereşte! Mai curând aş merge la închisoare.
- Şi atunci?!
-Trebuie să completez formularele pentru impozitul pe venitul
global.
10 mai. Tot n-am reuşit să mă mobilizez ca să întocmesc
actele pentru administraţia financiară. Ieri m-am plimbat până
seara târziu prin Cişmigiu ca să am un pretext, faţă de mine
însumi, pentru o nouă amânare a operaţiei. Ajuns acasă, m-am
uitat la un film cu împuşcături, până după miezul nopţii: din
cauza obsesiei cu impozitul pe venitul global, n-am izbutit să
înţeleg cine împuşcă pe cine. Noaptea, am visat că eram

131

urmărit de ministrul finanţelor, Mihai Tănăsescu care, cu pistolul în


mână, mă soma: - Scrie sau trag!
Cam aşa cum mă somează Dinu Adam, când întârzii să-mi trimit
articolul pentru „Aspirina săracului", numai că el o face mult mai
politicos.
11 mai. Sunt în grădina mea, de la ţară, unde n-am mai ajuns de
câteva săptămâni. In lipsa mea, liliacul a înflorit şi s-a scuturat,
magnolia a înflorit şi s-a scuturat, gutuiul a înflorit şi s-a scuturat.
Grădina mea arată foarte frumos când nu sunt eu de faţă.
12 mai. Mi-am poreclit de multă vreme maşina (un Renault 19), cu
tandreţe, „Franţuzoaica". Culmea este că, tot spunân-du-i aşa, am
început să o simt ca pe o franţuzoaică. Când intru cu ea în gropile de
pe străzile Bucureştiului, mi se strânge inima, gândindu-mă că,
delicată cum e, nu merita o asemenea soartă. Iar când iau cu mine pe
cineva care vorbeşte vulgar, mi se face ruşine şi ambalez motorul la
maximum pentru ca „Franţuzoaica" să nu audă cuvintele lui.
Odată, fiind la mare, m-am suit la volan îmbrăcat numai în costum
de baie şi am avut senzaţia... dar asta nu se poate povesti, nici măcar
într-un jurnal secret.
13 mai. Aseară am lucrat până noaptea târziu la o comuni-
care pentru simpozionul „Literatura română în timpul comu-
nismului", care va avea loc azi, la ora patru după-amiază, la
Uniunea Scriitorilor. Am descoperit cu ocazia asta poezii
populare... anticomuniste compuse înainte de 1989 (cele mai
multe în timpul colectivizării forţate a agriculturii).
Tot aşa-zisul „folclor nou" - de genul „Foaie verde de cicoare,/
Ţara noastră e o floare" - era de fapt, un fals, o invenţie a

132
activiştilor culturali. Adevărata creaţie populară din timpul co-
munismului a rămas până azi aproape necunoscută. Ce păcat! Până şi
„strigăturile", care puteau fi auzite la horă (în locuri în care
Securitatea nu instalase probabil microfoane), merită toată admiraţia.
In două, maximum patru versuri, sunt concentrate idei politice mai
ofensive şi mai subtile decât în romane de sute de pagini:
„Bine-mi pare că nu-s scris/ în partidu comunist.";
„Ie-ne, Doamne, ce ne-ai dat/ Şi ne dă ce ne-ai luat.";
„Trăiască cine-a trăi,/ Trăiască comuniştii:/ Nu ne temem noi de ii
-/ Muştele şi ţânţarii!";
„Frunză verde laba gâştii/ Să trăiască comuniştii,/ Frunză verde de
săcară -/ Să trăiască până-astsară.";
Ana Blandiana ţine minte două versuri populare subversive pe care
i le-a făcut cunoscute regretatul Ioan Alexandru:
„Le dă la ţigani paltoane/ Şi-i trimite la raioane."
Cuvântul „ţigani" are aici un sens mai curând social decât etnic,
desemnându-i pe oamenii dejoasă extracţie, pe care partidul comunist
i-a promovat (astfel încât au ajuns să poarte, pentru prima dată în viaţa
lor, paltoane!). A fi trimis „la raion" (unitate teritorial-administrativă
înfiinţată în timpul lui Dej, după model sovietic) înseamnă, într-o
exprimare sintetică, a fi numit activist în cadrul organizaţiei raionale a
PMR.
Un catren - cules în judeţul Bistriţa-Năsăud, în 1969, de M.
Mardare - rezumă dispreţul faţă de CAP (coooperativa agricolă de
producţie, din timpul lui Ceauşescu):
„Ceapeu, grădină mare!/ Cine fură ăla are:/ Domnii fură cu căruţa,/
Iar noi furăm cu trăistuţa."
Versurile „Ie-ne, Doamne, ce ne-ai dat/ Şi ne dă ce ne-ai luat",
lapidare şi pline de dramatism, dar şi de umor (ştim, cu toţii, ce ne-a
luat Dumnezeu şi ce ne-a dat!), sunt extraordinare.
17 mai. Mi-am cumpărat un bilet la LOTO, la 6 din 49. Am
jucat, ca de obicei, numerele 1, 2, 3, 4, 5, 6. Şi tot ca de obicei
vânzătoarea s-a mirat, clătinând sceptică din cap: „N-o să iasă
niciodată numerele astea!"
La fel reacţionează şi unii dintre cunoscuţii mei. Eu le arăt
intenţionat biletul, fără să le spun că îi supun de fapt unui test de
inteligenţă. Dacă îşi dau seama că 1, 2, 3, 4, 5, 6 este o combinaţie de
numere ca oricare alta, consider - în sinea mea - că au trecut testul.
Dacă nu, nu.
18 mai. Un grup de tineri distribuia azi, pe stradă, un fel de
ilustrate reprezentându4 pe Traian Băsescu, pregătit să întâm-
pine pe cineva cu pâine şi sare. Am primit şi eu o ilustrată şi,
citind textul de sub fotografie, am râs din toată inima, admi-
rând ironia ingenioasă la adresa lui Mircea Geoană. Iată şi tex-
tul (care ar merita premiat la un eventual concurs de „materia-
le" electorale): „Prima vizită oficială a ministrului de externe al
României în Capitală."
20 mai. Sunt frânt de oboseală. Toată ziua am lucrat la grădină:
am curăţat prunii de lăstari, am săpat cei patruzeci de metri pătraţi de
viţă de vie, am plivit roşiile şi ardeii, am tăiat câţiva salcâmi rebeli şi
burzuluiţi, care mi-au zgâriat mâinile până la cot.
Nu înţeleg de ce „tăierea salcâmului" este prezentată ca un
eveniment în romanul lui Marin Preda, Moromelii. Trebuie să fii
delăsător şi să nu te ocupi deloc de grădină ca să ajungi să te bucuri că
ţi-a crescut de la sine un salcâm în perimetrul ei şi apoi să suferi
pentru că trebuie să-l tai. Cu puţin efort - foarte puţin - poţi să ai câţi
salcâmi pofteşti. Este de ajuns să iei câteva păstăi cu seminţe, toamna,
de la un salcâm dintr-o râpă sau de pe marginea drumului, să înmoi
seminţele în apă caldă şi apoi

134
să le îngropi în pământ la mică adâncime. Mă obsedează ideea că Ilie
Moromete era pur şi simplu un om leneş, nu un contemplativ, un
filosof al satului etc, cum s-a spus.
21 mai. I.C. mă întreabă de ce nu angajez pe cineva care să-mi
lucreze grădina. Sunt stupefiat. Păi eu tocmai de asta mi-am cumpărat
o bucată de pământ, ca să o lucrez. O iubesc, n-aş putea lăsa pe altul s-
o atingă. îi răspund:
- întrebarea ta mă ofensează. Este ca şi cum aş avea o amantă, iar
tu m-ai sfătui să angajez pe cineva care să mi-o...
- Opreşte-te! strigă I.C. îngrozit. Am înţeles. Dar măcar pe mine
mă laşi să te ajut?
Mă uit la el ca tânărul proaspăt căsătorit din filmul Propunere
indecentă la personajul interpretat de Robert Redford: -Nu!
23 mai. Stau de vorbă cu Gabriela Melincscu, care a venit de
curând din Suedia ca să-şi lanseze în România două noi cărţi. Nu
înţelege de ce mă enervează zgomotul din Bucureşti: ţipete, râsete
stridente, claxoane, motoare de maşină ambalate brutal. îmi spune că
îi place această erupţie de viaţă.
Ca s-o dau gata, o întreb dacă îi plac şi vânzătoarele mereu
bosumflate din unele magazine, care trântesc marfa şi pufnesc pe nări,
ca să te facă să simţi că le-ai deranjat.
- Sigur că-mi plac, îmi răspunde Gabriela Melinescu. Au
temperament. Sunt autentice. M-am săturat de vânzătoarele din
Stockholm care zâmbesc de dimineaţa până seara ca nişte manechine.
Nu pot niciodată să ghicesc care e adevărata lor stare sufletească.
în ceea ce mă priveşte, aş vrea să nu cunosc niciodată starea
sufletească a vânzătoarelor. Mai ales că aproape întotdeauna ştiu
dinainte cum e: sumbră.

135
24 mai. Ministrul Gabriel Oprea, aflat la Mihăileşti, unde
a avut loc explozia camionului încărcat cu azotat de amoniu,
declară:
- Se lucrează la refacerea şoselei. Au venit la faţa locului utilajele
lui Miron Mitrea.
Nu ştiam că Miron Mitrea are utilaje proprii pentru repararea
drumurilor şi că le pune, atât de generos, la dispoziţia ţării. Eu ştiam
că lucrurile stau exact invers: că ţara are utilaje de acest fel şi că
Miron Mitrea este plătit, de aceeaşi ţară, ca să le dirijeze spre locurile
unde e nevoie de ele.
Mereu se întâmplă ca pesediştii să se dea de gol: ei cred că sunt
proprietarii României - nu administratorii (temporari şi ineficienţi) ai
ei.
Nu m-aş mira ca într-o bună zi Gabriel Oprea, asistând la un
spectacol de poezie, să declare:
- îmi place. Au venit la faţa locului şi poemele Luceafărul şi
Moartea căprioarei ale lui Răzvan Theodorescu.
25 mai. Recepţie oferită de ambasadorul Suediei la Bucu-
reşti, Svante Kilander, la reşedinţa sa de pe şoseaua Kiseleff. O
revăd cu acest prilej pe fosta mea profesoară de latină din
facultate, Elena Morogan, stabilită de mulţi ani în Suedia şi
aflată acum în micul grup de scriitori şi traducători suedezi
care vizitează România (recepţia fiind dată în onoarea lor).
Pe mine şi Elena Morogan ne leagă, de peste treizeci şi cinci de
ani, un secret. La examenul de limba latină din iunie 1968 n-am ştiut
absolut nimic. Elena Morogan m-a anunţat că îmi dă nota patru. Eram
singur cu ea în sală, datorită împrejurării că intrasem ultimul la
examen. Atunci, în timp ce stiloul ei se apropia de foaia pe care urma
să scrie „4 (patru)", am început să-i vorbesc patetic:
- Nu-mi faceţi una ca asta! Eu sunt din Suceava şi îmi va li foarte
greu să vin la toamnă de la 450 de kilometri ca să-mi dau restanţa. Nu
pot să vă dovedesc acum, pe loc, dar vă asigur că sunt un tip

136
inteligent. Şi îmi place latina. Am s-o studiez de unul singur, aveţi
cuvântul meu de onoare.
Mâna care ţinea stiloul s-a oprit în aer. Profesoara, la început
consternată, mă privea, acum, cu un discret zâmbet ironic.
- Ştiţi de ce n-am învăţat până acum? Pentru că sunteţi frumoasă!
M-aţi zăpăcit cu frumuseţea dumneavoastră! Tot anul, în loc să vă
ascult, v-am privit.
Elena Morogan s-a încruntat şi a aşezat hotărâtă vârful peniţei pe
hârtie. Am strigat îngrozit:
- Nu! Numai asta nu! Mai daţi-mi o şansă. Ascultaţi care este
ultimul meu argument. Nu ne vede nimeni. Suntem numai noi doi.
Daţi-mi cinci şi acesta va rămâne secretul nostru! Nu vă place ideea că
vom avea un secret?
La aceste cuvinte, profesoara a scris nota: „5 (cinci)". A tre-cut-o şi
în carnet şi mi-a înmânat carnetul, fără nici un comentariu. Am ieşit
din sală fericit.
In următorii ani, întâlnind-o pe culoarele facultăţii, îi zâmbeam
enigmatic şi ea îmi zâmbea la fel. Apoi, profesoara a dispărut din
România. Au trecut zece, douăzeci, treizeci, treizeci şi cinci de ani. In
toată această perioadă m-am mai gândit la ea. Dar ea şi-a mai amintit
oare de mine? Iată că acum, aici, pe neaşteptate, o revăd. Trecerea
timpului a marcat-o, dar este încă frumoasă. Iar eu, bătrân şi gras,
nemaiavând nimic de student (nici măcar ignoranţa în materie de
latină), nu cred că pot fi recunoscut. Totuşi, fac o încercare şi îi
zâmbesc enigmatic, ca pe vremuri, Elenei Morogan. Iar ea - miracol! -
îmi zâmbeşte la fel.
26 mai. Regele fotbalului, Gică Hagi, susţine PSD în campania
electorală. Ce asociere dizgraţioasă! Este ca şi cum Făt-Fru-mos ar
ieşi la plimbare cu Baba-Cloanţa-Cotoroanţa!
P.S. Dar de ce'să mă mai mir de regele fotbalului, când regele
însuşi stă cu pescdiştii la masă. Al. Vlahuţă scria: „Minciuna stă cu
regele masă." Acum, situaţia s-a inversat: „Regele stă cu minciuna la
masă."
1 iunie. Sunt în troleibuzul 79 împreună cu un grup de elevi
zgomotoşi de la Liceul „Virgil Madgearu". Sunt risipiţi în tot
troleibuzul şi, ca să se audă unul pe altul, scot un fel de răgete,
considerându-i pe ceilalţi pasageri obiecte neînsufleţite. Mă gândesc
la părinţii care i-au făcut. Singura lor grijă a fost să se acupleze,
gâfâind sub plapumă, acum şaisprezece sau şaptesprezece ani. După
aceea, fără să se ocupe şi de educarea celor aduşi pe lume, ni i-au
trimis nouă pe cap, neterminaţi.
4 iunie. Un cercel al Domniţei, de chihlimbar, s-a rupt în două,
căzând pe gresia din bucătărie. M-am apucat să-l repar, folosind un
adeziv foarte puternic, care se întăreşte în zece minute. Timp de zece
minute a trebuit să ţin cercelul strâns între degetul mare şi degetul
arătător. La sfârşit am constatat, cu satisfacţie, că părţile s-au lipit
perfect între ele. Din nefericire, însă, şi cercelul cu totul s-a lipit de
degetele mele. Cum să-l desprind? Am să rămân, aşa, toată viaţa?
5 iunie. Se împlinesc 100 de zile de când nu mi s-a mai furat
nimic de la maşină. Este adevărat, nici nu mai e nimic de furat (în
afară de maşina însăşi), pentru că am avut grijă să nu înlocuiesc ceea
ce mi-a dispărut de-a lungul timpului.
6 iunie. Sunt bolnav: mă doare capul, tuşesc, am 39 de grade.
Totuşi mă îmbrac, ameţind şi transpirând la fiecare mişcare, ca să mă
duc să votez împotriva PSD.
Ţin minte ce silă mi-au făcut gândacii de Colorado care mi-au
invadat într-un an plantele de cartofi, de roşii şi de vinete din grădină.
Stăteau cu sutele pe fiecare plantă, îndoind-o sub greutatea lor. La fel
au invadat pesediştii România.
Nu înţeleg cum poate cineva care se respectă să fie pesedist.
Gândacii de Colorado provin, cel puţin, din Colorado, ceea ce le
conferă o anumită onorabilitate. PSD-ul este un reziduu politic al

138
„epocii Nicolae Ceauşescu" şi miroase, din punct de vedere moral,
urât.
7 iunie. Populaţia Bucureştiului a fost la înălţime, ca şi în
decembrie 1989. Le-a făcut vânt pesediştilor care au încercat să
acapareze primăria. La fel s-a întâmplat în multe alte oraşe, în primul
rând în Timişoara.
In mod curios, Adrian Năstase a apărut aseară la televizor, după
primele estimări ale rezultatelor, şi a salutat victoria PSD. Avea părul
răvăşit, o mânecă a hainei smulsă, cravata dată peste umăr şi îi ieşea şi
puţin fum dintr-o ureche, dar se prezenta ca un învingător.
I-am trimis un mesaj prin e-mail: „N-am nici o îndoială că sunteţi
un învingător, domnule Adrian Năstase. Vă rog însă ca şi
dumneavoastră să fiţi convins că eu, Alex. Ştefănescu, sunt o balerină
şi că vă omagiez succesul printr-o reverenţă graţioasă."
8 iunie. Gripa de care sufăr nu cedează. Stau în pat, cu capul
înfăşurat într-un prosop, şi încerc să-mi amintesc de unde am luat-o.
Cred că de la o doamnă pe care am sărutat-o săptămâna trecută, la
Teatrul de Comedie, unde am fost să văd „Poker". Am acest obicei
regretabil: practic sărutul neprotejat. Şi mai grav este că le sărut pe
doamne în prezenţa soţilor lor, ceea ce mă obligă să-i sărut şi pe ei, ca
să păstrez aparenţele. Numai eu ştiu câţi bărbaţi prost bărbieriţi am
sărutat de-a lungul vieţii, ca taxă pentru sărutarea nevestelor lor cu
obraji catifelaţi.
9 iunie. In lupta cu gripa, am încercat până în prezent toate felurile
de aspirină:'aspirină simplă, aspirină tamponată, aspirină cu vitamina
C. Un prieten îmi recomandă la telefon „aspirina săracului". După
încheierea convorbirii îmi dau seama că nu l-am întrebat dacă se
referă la revistă sau la...
Deocamdată, încerc cu revista, care se procură mai uşor.
10 iunie. îmi petrec zilele, în continuare, în pat, învins de viroză.
Mă dor urechile (în profunzime), globii oculari, ceafa, gingiile,
muşchii de la îmbinarea maxilarelor, muşchii inter-costali (era să scriu
„pentecostali"), coloana vertebrală. Dar cel mai tare mă doare traheea;
parcă a turnat cineva în ea sodă caustică. Stau şi mă întreb de la cine
am luat viruşii. Aş fi mândru dacă i-aş avea de la Simona Bălănescu,
frumoasa şi inteligenta prezentatoare de ştiri şi realizatoare de
emisiuni de la Realitatea TV, care, spirit caritabil, m-a sărutat zilele
trecute pe ambii obraji. Dar tare mi-e teamă că ei provin, de fapt, de la
un beţiv nenorocit, cu care am avut ghinionul să merg în acelaşi
autobuz.
11 iunie. Sunt agasat de sfaturile medicale pe care le primesc la
telefon. în Germania, dacă te îmbolnăveşti, cunoscuţii te îndeamnă să
mergi la medic. în România - se erijează ei înşişi în medici şi îţi
explică ce tratament trebuie să urmezi.
- Alex, lămâi, multe lămâi! Şi să nu ieşi din casă, cel puţin trei
zile!!
- Lichide, Alex! Cu lămâile, ia-o mai încet, că faci ulcer. Mai bine
un ceai de tei. Fierbinte, să simţi că transpiri.
- Nu sta în casă! Ieşi, plimbă-te, fă efort fizic!

140
- Singura soluţie sunt inhalaţiile! E un ceai dintr-o plantă, nu ştiu
cum îi zice... Dar se găseşte peste tot.
- Nu te lua după unul şi după altul! Leacurile astea băbeşti sunt
frecţie la un picior de lemn. Treci pe antibiotice!
12 iunie. M-am săturat de stat în pat, singur. De plictiseală, am
început să citesc cărţile pe care le-am lăudat în ultimii ani în articolele
mele. Sunt bune.
13 iunie. încă bolnav, fac emisiunea „Un metru cub de cultură" la
Realitatea TV. Invitaţii mei sunt actorul Ştefan Radof şi Dumitru Vasi
Şoimoşanu, un personaj pitoresc, care are şanse să intre în „Cartea
recordurilor" pentru că a colecţionat, de-a lungul întregii lui vieţi,
peste 50.000 de bancuri. în mod curios, acest Onassis al bancurilor e
un om foarte trist. Când spune un banc, pare gata să izbucnească în
plâns. Dintr-o carte a lui, care cuprinde numai bancuri pe tema
dragostei („Amorul e un lucru foarte mare...") l-am ales pe cel care
mi-a plăcut cel mai mult:
„- Care femeie ştie întotdeauna exact unde se află soţul ei? -...?
-Văduva."
14 iunie. A apărut „Jurnal intim" de Marin Preda. Marii scriitori au
început să mă imite.
15 iunie. încă puţin, şi mă fac sănătos. Aş vrea ca acum, pe ultima
sută de metri, să transmit şi eu virusul cuiva (nu pot să-i divulg
numele). Dar e complicat. E vorba de cineva păzit zi şi noapte de
sepepişti. Ar trebui să mă deghizez în Rodica Stă-noiu ca să ajung în
preajma lui.
în sfârşit, îmi reduc pretenţiile. M-aş mulţumi să-l îmbolnăvesc pe
câinele care mă latră furibund ori de câte ori vreau să intru la
„România literară". îl întâlnesc, ca de obicei, şi trec pe lângă el, încet,
cu speranţa că o să mă muşte de picior. Dar el doarme cu capul pe
labele dinainte şi mă priveşte plictisit, cu ochii deschişi numai pe
jumătate. Au decăzut şi câinii, în România.
18 iunie. La scurtă vreme după ce am ieşit cu maşina din comuna
Berceni, în drum spre Bucureşti, am avut o pană de cauciuc, la roata
din stânga-spate. Nici n-aş fi remarcat-o, dacă nu mi-ar fi semnalat-o
şoferul unei maşini utilitare, prin claxoane repetate. Am tras pe
dreapta, în dreptul unei case aflate în construcţie. M-am chinuit multă
vreme să scot roata care avea cauciucul spart. De jur-împrejurul
maşinii era noroi şi nu aveam cum să îngenunchez, ca să văd locul de
fixare a cricului. Am găsit, până la urmă, în portbagaj, un exemplar din
revista „Observator cultural", şi mi-am făcut din el un fel de covoraş,
în genunchi, ca în faţa Andreei Marin, am dibuit, după încercări
repetate, mânjindu-mă pe mâini de ulei ars, orificiul dreptunghiular de
sub portieră. Am început să învârt manivela, dar cricul, nefolosit de
multă vreme, mergea foarte greu. Stropi de sudoare îmi cădeau unul
după altul de pe frunte, amestecându-se cu negreala de pe mâini şi cu
noroiul drumului. Casa în dreptul căreia mă oprisem, înconjurată de
grămezi de materiale de construcţie, era păzită de doi câini-lup, care,
după un moment de expectativă, au început să mă latre furioşi şi să se
apropie tot mai mult, consultându-se din priviri. M-am ridicat cu greu,
gâfâind, ca să-i alung, dar tocmai atunci a sunat telemobilul. Era
graţioasa poetă CI. care, cu o voce angelică, tărăgănat-alintat-
insinuantă, m-a întrebat: - Ce mai faci, Alex?
îmi venea s-o omor. Am închis telefonul fără explicaţii, şi am
îngenuncheat din nou, la locul de osândă, dar m-am lăsat prea brusc în
jos şi mi s-au rupt pantalonii în fund. Nu la figurat, ca lui Ion Cristoiu,
ci la propriu. Nu există umilinţă mai mare decât să fii bătrân şi gras, să
ai de înlocuit o roată la maşină şi să ţi se rupă pantalonii în fund.
Descurajarea mi-a întunecat minţile. Am vrut să abandonez
maşina, pentru totdeauna, să-mi părăsesc familia, prietenii, cunoscuţii,
ţara însăşi, şi să plec pe jos, undeva, departe, în lume. Tocmai când mă
întrebam febril unde anume, a apărut miraculos (aşa cum apare jean
Valjean şi o ajută pe Cosette să ducă găleata cu apă, în „Mizerabilii"),
un tânăr şofer, Marian, pe care îl cunosc de multă vreme, de când era
un copil. Surâzător, energic, plin de tinereţe, mi-a luat manivela din
mâini şi în doi timpi şi trei mişcări mi-a înlocuit roata. Apoi, ca să nu-
mi dea timp să-i mulţumesc, s-a suit în maşina lui şi a plecat.
N-a fost un vis, chiar aşa s-a întâmplat. In câteva secunde, am
început din nou să-mi iubesc familia, prietenii, cunoscuţii. Şi ţara.
20 iunie. Prunii din grădina mea, un soi bun, creat de cerce-
tători ca să reziste în câmpie (patria lor fiind dealurile), au cres-
cut mari, dar nu fac fructe. Un cunoscător mi-a explicat de ce:
lipsesc din această zonă insectele specializate în polenizarea lor.
La începutul lui mai, când cireşii şi prunii erau simultan înfloriţi,
am observat, într-adevăr, că mii de mici viespi zumzăiau în jurul
cireşilor, dar foarte puţine se arătau interesate şi de pruni. Le-am
rugat, le-am implorat, iar de la un moment dat am încercat să le
conduc cu forţa, folosindu-mâ de un prosop pe care îl învârteam
prin aer, spre prunii cu flori nefecundate. A fost însă în zadar.
Acum, culcat în iarbă, mă uit la prunii mei mari şi trişti. Ce nu le-o
fi plăcând insectelor la ei? Urâtele dracului!
21 iunie. Sunt la volanul maşinii mele, în drum spre Ipo-
teşti, satul natal al lui Eminescu, de lângă Botoşani. Acolo
funcţionează Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu", instituţie
modernă, cum n-a văzut Parisul (chiar n-a văzut: francezii n-au un
Centru Naţional de Studii „Charles Baudelaire" sau „Arthur
Rimbaud") .Alături de Ion Caramitru şi Ilie Constantin, voi fi, timp de
o săptămână, profesor la un curs de poezie (şi de spunere a poeziei pe
scenă) organizat pentru tineri actori din toată ţara.
Mă întreb dacă vor fi şi actriţe, nu numai actori. Domniţa, aflată în
dreapta mea, se interesează, îngrijorată:
- La ce te gândeşti? Pari preocupat...
- A, nimic important, nu puteam să mă hotărăsc dacă pun benzină
acum sau la staţia următoare...
22 iunie. Actriţele predomină numeric!
- Te văd fericit! remarcă Domniţa.
- Cum să nu fiu? Mă aflu în locul în care a copilărit Eminescu!
23 iunie. Cursul de poezie se desfăşoară cu mare rigoare,
datorită surprinzătoarei seriozităţi profesionale a lui Ion Cara-
mitru, care, admirat de toată lumea, nu se poartă totuşi deloc
ca un răsfăţat al soartei. La rândul lui, directorul Centrului,
Valentin Coşereanu, are grijă, cu discreţie, ca totul să meargă
bine.
Vizitez de această dată, cu mai multă atenţie ca oricând, casa
părintească a lui Mihai Eminescu, în care se păstrează şi unele obiecte
care au aparţinut familiei lui (celelalte fiind doar de epocă). Un dulap
al Harietei, din lemn scump, cu ornamente sculptate şi intarsii, mă face
să mi-l imaginez pe Mihai, la 12-l3 ani, rezemat de uşa lui.
Cunosc relativ bine biografia lui Eminescu, dar tot mi-a rămas din
şcoală ideea greşită că familia Eminovici o ducea prost
cu banii, că poetul, aflat la studii, trăia din împrumuturi etc. Co-
muniştii au avut grijă să facă din Eminescu un proletar, după chipul şi
asemănarea lor. în realitate, Eminovicii trăiau într-un stil boieresc. Este
de' ajuns să vezi caseta pentru bijuterii a familiei sau cleştişorul
argintat cu care se stingeau lumânările din sfeşnice, seara, ca să
reconstitui, în imaginaţie, un mod de viaţă.
Ori de câte ori verifici ce au spus comuniştii descoperi că au minţit.
25 iunie. Fac excursii cu maşina prin zona Suceava, Şiret, Rădăuţi,
Câmpulung, Gura Humorului. Peisaj calm, prietenos, de o frumuseţe
neverosimilă. Munţi cu pante line, împăduriţi, păşuni smălţate cu flori,
copii care vând - cu candoare - coşu-leţe cu fragi pe preţuri de nimic.
Toate şoselele sunt perfect asfaltate. Dar de ce? Pentru că la
comemorarea a cinci sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare vor
veni în această zonă înalţi oaspeţi, din ţară şi din străinătate, care
trebuie să plece cu o impresie favorabilă despre ce se întâmplă aici.
Este prima dată când vederea unui asfalt impecabil mă oripilează.
Printre munţii împăduriţi, se strecoară o serpentină de şmecherie
comunisto-pesedistă care profanează totul.
27 iunie. Din nou la volan, pe drumul de întoarcere (era să scriu
„fără întoarcere"; doamne fereşte!). După Bacău, într-un sat, sunt
amendat pentru depăşirea vitezei legale. Radarul a înregistrat 71 de
km/h. Agentul de circulaţie este (plăcut) surprins că nu protestez. Ca
răsplată, îmi face o confesiune: ieri l-a prins pe un automobilist care
mergea cu 190 km/h! îmi vine în minte modul cum l-a interpelat un
cunoscut al meu pe un şofer care gonea nebuneşte. Nu i-a spus „Mergi
prea repede!" I-a spus: „Zbori prea jos!"
28 iunie. Descopăr în portbagajul maşinii o broscuţă. Ţopăie
speriată, la vederea luminii, şi respiră spasmodic, umflân-du-şi şi
dezumflându-şi repede guşa. O iau în palmă şi o instalez în iarbă,
printre copacii din curtea interioară a blocului. Ştiu de unde e: de la
Suceviţa. N-o să-şi mai vadă niciodată locul de origine.

146
îmi amintesc, cu acest prilej, noaptea de 26 spre 27 iunie pe care
am petrecut-o într-o casă de lemn, cu etaj, din munţii de lângă
Suceviţa, dând curs invitaţiei unui ziarist din Suceava, D.B., un om
agreabil şi bine intenţionat. A fost o noapte cumplită, nu ca aceea, doar
furtunoasă, imaginată de Caragiale. Totul a început în clipa fatală în
care D.B., care mă aşteptase în faţa mânăstirii, însoţit de un prieten,
poetul V.D., m-a întrebat pe un ton care îmi sugera răspunsul:
- Unde vreţi să dormiţi, într-un hotel de patru stele sau într-o casă
rustică?
- Bineînţeles că într-o casă rustică, am răspuns eu, dornic să fiu la
înălţimea aşteptărilor lui. Greşeală ireparabilă. Domniţa m-a fulgerat
cu privirea, dar era prea târziu. în orele care au urmat, am descoperit că
nu mai am în mine nimic romantic, că am devenit, nu se ştie exact
când, un bărbat prozaic, ca atâţia alţii. Frumuseţile naturii, enumerate
extatic de D.B., m-au lăsat indiferent. Am înregistrat doar chinurile la
care am fost supus:
1. A trebuit să traversez cu maşina un pârâu de munte, derapând pe
prundişul subacvatic şi riscând să nu mai ies de acolo decât cu ajutorul
pompierilor. Covoraşele de cauciuc de pe podeaua maşinii pluteau pe
apa pătrunsă înăuntru.
2. Am urcat apoi pe o cărare, ceva mai lată, destinată ciobanilor şi
oilor (şi eventual căruţelor). Cum Renault-ul meu nu avea o bâtă în
care să se sprijine, şi nici agilitatea oilor, şi-a lovit de mai multe ori
scutul metalic de câte o piatră mai colţuroasă.
3. După ce am parcat maşina, printre buruieni mai înalte decât ea,
am luat-b pe jos pe o scurtătură şi, ca să ajungem la casă, am trecut
printr-un gard de sârmă ghimpată, aplecân-du-ne ca Adrian Năstase în
faţa lui Ion Iliescu şi zgâriindu-ne pe spinare.
4. Am mâncat cireşe, spălate într-o găleată cu apă tulbure, aşezaţi
cu toţii, sub cerul liber, ca pe nişte scaune, pe cioturile rămase din
câţiva copaci retezaţi. Noi mâneam cireşe, iar furnicile şi ţânţarii
mâncau din noi, astfel încât până la urmă n-a fost nici o afacere.
5. Noaptea, eu şi Domniţa a trebuit să dormim pe o canapea
îngustă, care ne-a impus un grad mare de intimitate, făcân-du-ne să
roşim.
6. Din cauza unui copac uscat curăţat de coajă, instalat la căpătâiul
patului în scop decorativ, nu puteam să mă ridic când voiam să mă duc
la baie, şi trebuia să merg târâş în patru labe, prin aşternut.
7. In camera în care dormeam, era un cămin uriaş în care duduia
focul, alimentat din când în când cu lemne, împotriva protestelor mele,
de gazda excesiv de binevoitoare, obsedată de gândul că ne-ar putea fi
frig. Drept urmare, mi-a fost toată noaptea teamă că voi muri intoxicat
cu monoxid de carbon, ca Laurenţiu Ulici. In plus, ar fi căzut victimă
şi Domniţa, care nici măcar nu e critic literar.
3. Dimineaţa, m-am bărbierit la o chiuvetă alimentată cu apă de la
un izvor. Din cauza secetei, izvorul şi-a epuizat resursele chiar în
momentul în care îmi săpunisem jumătate din faţă. Pentru cealaltă
jumătate, am luat din maşină un bidon cu apă distilată care s-a dovedit
a fi în realitate lichid de frână.

148
Dacă aş putea întoarce timpul înapoi, la întrebarea lui D.B.! ce
prefer, un hotel de patru stele sau o casă rustică, aş striga:
- Un hotel!
Apoi, amintindu-mi ce am scris mai demult despre o noapte
petrecută la hotel, aş reveni îngrozit:
- Nu vreau nici hotel! Vreau acasă!
7 iulie. S-a întrerupt apa caldă, ca în fiecare an, pentru „revizia
tehnică" a instalaţiilor. întreruperea va dura trei săptămâni.
Resemnat, îmi încălzesc apă la aragaz, pentru prima baie în
condiţii de austeritate. îmi trebuie o cantitate mare ca să îmi cuprindă
tot corpul.
(îmi aduc aminte ce probleme aveam şi în armată când ni se cerea
să săpăm în pământ, cu o lopată cu coada scurtă, „adăpostul
individual". Fiecare trebuia să facă, în câteva minute, o groapă pe
măsura lui, în care să încapă complet. Din cauza mărimii corpului
meu, eu rămâneam întotdeauna ultimul. In timpul care ni se punea la
dispoziţie, nu reuşeam decât să scobesc o gaură în care intram doar
până la brâu.)
Umplu cu apă toate oalele, mari şi mici, pe care le găsesc prin
bucătărie: vasul înalt şi impunător în care facem de obicei suc de roşii,
cratiţa cu fund dublu pentru fiert laptele, ceaunul şi chiar un ibric.
Prima dă în clocot apa din ibric, dar când vreau s-o duc la baie constat
că are o culoare neagră şi este inutilizabilă. Cratiţa pentru lapte scoate
aburi şuierători printr-o gaură laterală, intimidându-mă. Ceaunul are
toarte prea mici şi, când vreau să-l apuc înarmat cu două şervete, îmi
scapă printre degete. Mă decid, în sfârşit, să iau vasul pentru suc de
roşii, cu o capacitate de cincisprezece litri. Deschid toate uşile până la
baie, mă întorc la bucătărie, îmi protejez mâinile cu prosoape şi apuc
vasul, care mi se pare foarte greu. Merg cu el bălăbănindu-mă, străbat
camera de zi şi... deodată mă împiedic de covor şi scap uriaşa oală din
mâini. Un val de apă opărită mi se varsă pe picioare, făcându-mă să
scot un urlet de durere. Din fericire, însă, vasul rămâne în poziţie
verticală pe podea şi apa nu inundă încăperea, deşi se mai clatină un
timp, ameninţător. Din camera ei, Domniţa mă întreabă îngrijorată:
- S-a întâmplat ceva?
- Nimic. Aşa scot eu chiote de plăcere, când fac baie.
10 iulie. II văd pe Paul Niculescu-Mizil la o emisiune TV şi
îmi aduc aminte cum l-am dus cu maşina, anul trecut, de la el
de acasă şi până la Clubul „Prometheus", la una dintre „întâl-
nirile României literare". Am făcut-o din politeţe, dar şi din milă
pentru vârsta lui înaintată. Mare greşeală! Tot drumul mi-a
vorbit, arogant, despre „realizările" din timpul comunismului
şi despre faptul, „revoltător", că a fost închis imediat după
1989. Considera că a fost şi el deţinut politic, asemenea lui
Corneliu Coposu.
Mă uitam la omul care participase, alături de alţi activişti ai PCR,
la distrugerea civilizaţiei româneşti şi mă gândeam că ar trebui să-l
dau jos din maşină. Mi-am zis însă că ar fi nedrept, în condiţiile în
care tot un activist al PCR, la fel de lipsit de sentimentul vinovăţiei,
este în prezent chiar preşedintele ţării.
11 iulie. Sosesc cu maşina la „România literară" şi caut un
loc de parcare. S-a anunţat că va fi vijelie şi vreau să-mi pun
maşina la adăpost. O aşez întâi la umbră, sub un copac bătrân,
dar îmi dau seama că arborele s-ar putea prăbuşi în timpul
furtunii exact peste ea. O mut într-o zonă fără copaci, lângă un
zid. Când îmi ridic însă privirea văd deasupra un balcon de
care atârnă mai multe glastre cu flori. Mi le închipui căzând
peste parbriz. După mai multe încercări, găsesc, în sfârşit, un
loc în care anunţata vijelie nu i-ar putea face maşinii mele nici un rău.
După câteva ore, când ies de la redacţie, descopăr că mi s-a furat
din nou oglinda retrovizoare.
24 iulie. La mare, la Neptun, în dreptul Vilei Scriitorilor, cineva a
instalat pe plajă o staţie de amplificare care transmite muzică „house".

150
Muzică „house", adică bum-bum, bum-bum, bum-bum şi tot aşa, la
nesfârşit. Cum butonul de volum al sunetului este dat la maximum,
bubuitul monoton străbate cu uşurinţă văzduhul, pătrunde fără mari
pierderi prin pereţii vilei, traversează timpanele scriitorilor şi ajunge
în creierele lor.
Autorităţile nu reuşesc - şi poate nici nu încearcă - să oprească
terifianta fabrică de zgomote. O soluţie ar fi ca turiştii aflaţi pe malul
mării să o boicoteze, evitând zona şi aducându-i pe comercianţii de
acolo în situaţia de-a nu avea cui să-şi vândă mărfurile. Dar mulţi
dintre ei, dimpotrivă, se adună ca fascinaţi în jurul estradei, lăsându-se
cu plăcere violaţi în urechi de penetrantul sunet al başilor.
Aşa stând lucrurile, declar pe cont propriu război tuturor celor care
produc, difuzează sau consumă muzică „house", ca şi prietenilor lor şi
prietenilor prietenilor lor. Pe toţi aceştia am să-i privesc sumbru ori de
câte ori am să-i întâlnesc (şi, bineînţeles, n-am să le răspund la salut),
am să-i calc ca din greşeală pe picior, cu greutatea mea considerabilă,
dacă vor face greşeala să-mi stea prin preajmă, am să mă abţin să râd
la glumele lor şi, în schimb, am să râd în hohote când vor spune ceva
serios.
Iar dacă vreo iubitoare de muzică „house" va avea nesăbuinţa să se
îndrăgostească de mine, va afla ce înseamnă răzbunarea lui Alex.
Ştefănescu. Am s-o las să creadă că o iubesc şi eu, am s-o duc la un
hotel, am s-o culc pe un pat presărat cu petale de trandafiri, am s-o fac
să înnebunească de dorinţă şi, în ultima clipă, în loc să trec la fapte,
am să-i urlu în urechi: bum-bum, bum-bum, bum-bum!
25 iulie. Mă duc din nou, ca în fiecare duminică, să fac emi-
siunea Un metru cub' de cultură la Realitatea TV. Pe drum mă
întreb ce anume mă împinge să perseverez în direcţia asta.
Televiziunea, în general, îmi displace, e o şcoală a superficia-
lităţii. Şi atunci?
îmi vin în minte răspunsurile pe care le-aş da unui ziarist: „Vreau
să promovez cultura română. Vreau să contribui la ridicarea nivelului
de educaţie estetică a publicului." Etc.
E câte ceva adevărat şi în declaraţiile astea demagogice, dar care e
motivul motivelor, nespus nimănui, pentru care pierd timpul cu ceva
care, în fond, nu mă pasionează?
O fac pentru bani? Pentru gloria de-a apărea la televizor?
Nu. Adevărul este că-mi place foarte mult momentul dinaintea
emisiunii, când intru la „machiaj". Acolo mă iau în primire fete tinere
şi frumoase, care îmi şterg obrajii cu vată îmbibată în spirt, mă
pudrează trecându-mi peste faţă un pămătuf diafan şi îmi netezesc
părul la tâmple. Toate acestea le resimt ca pe un răsfăţ încântător.
Când eşti bătrân şi gras, ca mine, nu te mai mângâie nimeni. Acolo, la
„machiaj" sunt şi eu mângâiat, cu delicateţe, o dată pe săptămână.
26 iulie. Invazie de ţânţari în Bucureşti. Unii bucureşteni,
când vine seara, reacţionează caraghios, ţopăind, dându-şi pal-
me, scoţând ţipete. Eu, cu înţelepciunea mea de bucovinean,
îi las pe bieţii ţânţari să se sature şi ei o dată ca lumea.
N-o fac din bunătate, ci din cavalerism, pentru că, după cum am
aflat de la Florin, care a citit de curând o carte de entomologie, dintre
ţânţari se hrănesc numai femelele, nu şi masculii. Poftă bună,
ţânţăroaicelor!
29 iulie. Plouă insistent, ploaia bate darabana pe acoperişul de
tablă al troleibuzului 86. O doamnă în vârstă, care tocmai a urcat, se
chinuieşte să-şi strângă umbrela, bodogănind:
- Nu mai e de trăit cu ploaia asta!
- Ne bate Dumnezeu, pentru păcatele noastre, izbucneşte un ţăran,
flancat de doi saci cu ardei. Dacă o ţine tot aşa, ne distruge recolta. N-
o să mai avem ce mânca.
- Parcă spuneaţi că vreţi ploaie... intervine un jandarm, dintr-un
grup de trei, făcându-le cu ochiul colegilor lui.
- Am spus eu aşa ceva?
- Aţi spus, toţi ăştia care vindeţi la piaţă aţi spus. Acuma, poftim,
aveţi ploaie!
- Nu e bună, băiete, ploaia asta. Cu atâta apă, ne putrezeşte varza
pe câmp. Nu vezi de când plouă? Parcă-i potopul.

152
- E din cauza unui front atmosferic, explică doamna în vârstă, care
a reuşit în sfârşit să-şi închidă umbrela.
- Nu, doamnă, o corectează jandarmul, e aer polar, ăsta vine de la
ruşi.
- Da, da, de la prietenii lui Iliescu, comentează provocator doamna
în vârstă. Şi să ştii şi dumneata că front atmosferic ori aer polar e tot
aia.
- Nu cred.
- Ba aşa să ştii, că eu am fost profesoară, i-am învăţat pe mulţi ca
tine.
- Gata, doamnă, săru-mâna, n-am vrut să vă supăr. Spunând aceste
cuvinte, jandarmul le face din nou cu ochiul tovarăşilor lui.
- Noi vorbim, vorbim, reflectează ţăranul, dar Dumnezeu face tot
cum crede. Cum să nu plouă, dacă e-atâta hoţie? Şi e bani puţini, că nu
ştiu cum o s-o scoatem la capăt. Uite, acum să iasă soarele, să pot intra
şi eu în grădină la mine, că e noroi până la genunchi. Da' Dumnezeu
nu ne mai ascultă demult şi bine ne face!
Troleibuzul opreşte în staţie la Piaţa Galaţi. Ţăranul îşi târăşte
eroic sacii cu ardei până la uşă şi coboară drept într-o baltă.
- Fir-aţi ai dracului, cu ploaia voastră! izbucneşte el. Şi tu,
Lisaveto, care m-ai trimis pe vremea asta la piaţă. Că tu stai şi beleşti
ochii la televizor şi eu mă omor pe-acilea.
31 iulie. Fac ordine în casă şi mă împiedic la tot pasul de cărţi. Din
cauza unei enciclopedii, sunt gata-gata să-mi rup gâtul.
Mi-au trecut prin mână, de-a lungul anilor, mii de volume. Mă
întreb, sarcastic, la ce mi-au folosit.
Totuşi, dacă mă gândesc bine, mi-au folosit la câte ceva.
O carte de versuri (proaste) s-a dovedit utilă când am vrut să fac
un grătar; am aprins focul cu ea, după mai multe încercări eşuate de a-
l aprinde cu frunze uscate şi paie.
A existat şi un roman de câteva kilograme pe care, la nervi, l-am
aruncat în capul cuiva. Persoana în cauză m-a părăsit în grabă şi nu m-
a mai deranjat nici până în ziua de azi.
Intre filele unui volum cu supracopertă am ascuns înainte de 1989
cinci bancnote de câte o sută de lei, dar nu le-am mai găsit niciodată.
Poate le-au găsit hoţii care mi-au spart locuinţa în 1999 şi mi-au
răvăşit biblioteca (căutând, fără îndoială, o carte pe gustul lor).
In sfârşit, cu un teanc de cărţi am sprijinit patul care se rupea
mereu sub greutatea mea. M-am gândit mult înainte de a hotărî ce
cărţi să folosesc în acest scop, ştiind că, o dată fixate sub stinghia
patului, aveau să-mi devină inaccesibile pentru multă vreme. Până la
urmă m-am oprit asupra unora scrise de cei mai lipsiţi de talent autori
din România. Este vorba de

154
autori în viaţă, care habar n-au ce-am făcut cu opera lor. De câte ori îi
întâlnesc, ei mă salută respectuos, iar eu le răspund cu mai multă
afecţiune decât ar fi firesc.
1 august. Sunt la mare şi fredonez: „La mare, la mare,/ Fetiţele sunt
goale,/ Femei adevărate,/ Iubeşte-le pe toate!" Nu mă mai recunosc. La
Bucureşti scriu studii savante despre mari poeţi, iar aici, pe plajă repet
în neştire o poezioară puerilă.
îmi târăsc picioarele prin nisipul fierbinte, ocolind cu o încetineală
perversă trupuri de femei aproape complet dezbrăcate. La un moment
dat, mă aud strigat de un distins profesor universitar, care se ridică
icnind de pe cearşaful lui, dă mâna cu mine şi mă angajează într-o
interminabilă discuţie despre Mir-cea Cărtărescu, plecând de la un
articol al meu din România literară. Particip la conversaţie fără chef,
numai din politeţe.
- Vă contraziceţi flagrant, strigă după un timp profesorul
ridicându-şi rechizitorial degetul arătător. Afirmaţi întâi că Mircea
Cărtărescu e un romantic vizionar şi apoi pretindeţi că e un
neoavangardist. De fapt, care e opinia dumneavoastră?
încerc să mă concentrez, dar în minte îmi răsună la nesfârşit: „La
mare, la mare,/ Fetiţele sunt goale,/ Femei adevărate,/ Iubeşte-le pe
toate!"
- Poftim! exclamă triumfător interlocutorul meu. Nu aveţi nimic
de spus. Şi se lungeşte înapoi pe cearşaf de unde mă priveşte ironic, cu
mâna streaşină la ochi, ca să se apere de soare.
3 august. Mă plimb pe faleză, sorbind cu paiul o băutură
răcoritoare dintr-un pahar mare de plastic. Băutura în scurtă vreme se
termină şi rămân cu paharul. Pe care nu am unde să-l arunc. Caut cu
privirea, tot mai agasat, un coş de gunoi, dar nu văd nici unul.
Descopăr, în sfârşit, ceva care seamănă cu un coş de gunoi, dar nu e
decât un transformator electric. Pe uşiţa lui metalică e desenat un cap
de mort.

156
Aş arunca paharul pe alee, dar mi-e ruşine de numeroşii trecători,
îmi vine ideea să-l ascund într-un tufiş. Fac o încercare şi eşuez.
Tufişul, foarte des, are ghimpi şi nu pot să pătrund până în mijlocul lui.
Mă trântesc nervos pe o bancă, aşez paharul gol lângă mine şi îmi
fac planul ca, la plecare, să-l las acolo. în scurtă vreme, însă, pe
aceeaşi bancă se aşază doi îndrăgostiţi, tinându-se de mână. Cum
dracu' să las paharul lângă ei? Stric frumuseţea momentului.
Resemnat, iau paharul, mă ridic şi plec cu el. Simt un fior de
groază gândindu-mă că s-ar putea să-l duc aşa, cu mine, toată viaţa.
6 august. Sunt la volanul maşinii şi gonesc spre Bucureşti. Mi-am
întrerupt bietul concediu de zece zile (TIO august) ca să particip,
mâine, la Congresul PNŢCD. Fac parte din echipa cu care Gheorghe
Ciuhandu vrea să relanseze PNŢCD şi să înlăture din istoria ţării
comunismul disimulat în capitalism pe care l-au inventat Ion Iliescu şi
oamenii lui. Gheorghe Ciuhandu e un om de caracter, calm şi decis,
cum nu se găsesc mulţi în România, astfel încât are multe şanse să
reuşească. Vine şi el la Bucureşti, de la Timişoara, tot astăzi.
Fiind sfârşit de săptămână, foarte puţini automobilişti se îndreaptă -
ca mine - dinspre litoral spre Bucureşti. în schimb, sute şi sute de
maşini, pline de oameni nerăbdători, merg de la Bucureşti spre mare.
Mă întreb dacă toţi care gonesc astfel, în sens invers în raport cu
mine, sunt cu adevărat vilegiaturişti dornici să ajungă pe litoral sau...
pesedişti care fug din Bucureşti, speriaţi de venirea lui Gheorghe
Ciuhandu.
7 august. Am participat la Congresul PNŢCD, într-o sală de 500
de locuri în care se aflau 700 de oameni. Aerul era irespirabil (din
cauza căldurii şi a lipsei oricărei ventilaţii), dar atmosfera morală a
avut ceva atât de frumos şi însufleţitor, încât nici n-am simţit cum a
trecut o zi întreagă, de dimineaţa până seara.
Acum, istovit, stau în faţa televizorului şi aflu, de la „Ştirile PRO
TV", că în curtea sediului PNŢCD, în februarie, a fost o încăierare.
Cuvântul „februarie" este scris, bineînţeles, cu litere foarte mici, greu
de citit.
Domnule Adrian Sârbu, am să apar şi eu într-o seară la „Ştirile
PRO TV" şi am să anunţ întreaga ţară că v-aţi scăpat pe
dumneavoastră. Iar undeva, într-un colţ al ecranului, va exista
menţiunea că asta s-a întâmplat pe vremea când aveaţi doi ani.
8 august. Mă aflu într-o piaţetă din centrul Mangaliei în faţa a
peste o mie de oameni, cu un microfon în faţă. Trebuie să-l prezint
publicului pe Mircea Dinescu, cu ocazia lansării cărţii lui, Corijent la
cele sfinte. E o situaţie falsă. Cum să-l prezint eu pe Mircea Dinescu,
care este mult mai cunoscut decât mine? Normal ar fi ca eu să fiu
prezentat de el. Dar viaţa nu e totdeauna logică.
Cartea lui Mircea Dinescu se vinde rapid, probabil datorită faptului
că Mircea Dinescu nu s-a vândut niciodată. Trebuie ţinută minte
chestia asta, ca o lege a succesului de librărie. Scriitorii care nu s-au
vândut se vând, iar cei care s-au vândut nu se vând.
9 august. Târgul estival de carte de la Mangalia, organizat în
fiecare an de... proprietarul lui, Gheorghe Todor, are un succes ieşit din
comun. In afară de Mircea Dinescu, mai sunt prezenţi aici Mircea
Cărtărescu, Emil Brumam, Grigore Vieru,

158
Octavian Paler, Ioan Groşan, Stelian Tănase şi mulţi alţi scriitori
importanţi (inclusiv eu). Dacă teroriştii ar vrea să distrugă tot ce e mai
valoros în România, aici şi nu în altă parte ar trebui să pună o bombă.
La Ministerul Culturii ar risipi explozibilul.
10 august. îmi aduc aminte, melancolic, ce mi s-a întâmplat în
China, acum câţiva ani. împreună cu ceilalţi scriitori cu care mă aflam
acolo, am vizitat la un moment dat o casă dintr-un sat din sudul ţării,
lângă graniţa cu Laos. Casa era formată dintr-o singură încăpere mare,
cu duşumea de bambus, pereţi de bambus şi acoperiş de bambus.
Şapte-opt bărbaţi aşezaţi pe jos, în cerc, beau un rachiu slab, făcut din
orez. Eu am început să explorez încăperea şi am descoperit vatra casei.
Ea consta dintr-o porţiune de duşumea unsă cu argilă, pe care se făcea
focul (argila având menirea să împiedice incendierea casei).
Meditativ, am vrut să păşesc peste stratul de argilă întărită şi
înnegrită de focurile cărora le fusese suport ani la rând, dar am auzit
urletul plin de groază al chinezilor, inclusiv al translatorului care ne
însoţea. Toţi aveau ochii holbaţi de spaimă.
Am încremenit în poziţia în care eram.
- Dacă aţi fi trecut peste vatra casei, mi-a explicat translatorul, aţi fi
săvârşit un sacrilegiu. Conform tradiţiei de aici, ar fi trebuit să
rămâneţi în această familie timp de trei ani, ca servitor, ca să vă plătiţi
greşeala. Nimeni nu v-ar fi putut scoate de aici timp de trei ani: nici
autorităţile chineze, nici ONU, nici Comisia pentru Drepturile Omului.
Am înţeles. Ceea ce n-am înţeles a fost de ce s-au arătat chinezii
atât de speriaţi. S-au gândit, probabil, că ar fi nevoiţi să-mi şi dea de
mâncare timp de trei ani.
20 august. Dimineaţă am pregătit micul dejun. Am fost bucătar.
Apoi mi-am cusut un nasture la cămaşă. Am fost croitor.

Am deschis computerul şi am trimis un e-mail. Am fost opera tor PC.


M-am suit în maşină şi am mers la grădină. Am fost şofer. Am tuns

160
iarba şi am curăţat crengile pomilor de frunzele atacate de omizi. Am
fost grădinar. M-am întors acasă şi am scris un articol despre o carte
recent apărută. Am fost critic literar. Am plecat la redacţie, unde am
citit, corectat şi dat la tipar articolele unor colaboratori. Am fost
redactor. Am adus acasă şapte-opt kilograme de corespondenţă, am
deschis plicurile, mi-am transcris în agendă adresele expeditorilor, am
răspuns unora dintre scrisori. Am fost secretară. Mi-am luat tensiunea,
cu ajutorul unui aparat fabricat în China. Am fost medic. Peste noapte,
am ieşit de câteva ori cu lanterna, în curtea interioară a blocului, ca să-
i împiedic pe eventualii hoţi să-mi mai fure oglinzile retrovizoare de la
maşină. Am fost poliţist.
Acum, în zori, încerc să adorm, istovit după practicarea a zece
profesii.
22 august. Căldură toropitoare. Sunt în troleibuzul 86, atent, ca de
obicei, la discuţiile celor din jur.
Un domn cu costum şi cravată, care îşi şterge mereu fruntea cu o
batistă, se chinuieşte să deschidă un geam lateral. II ajută, cu
îndemânare, o ţărancă.
- E, uite că s-a mişcat ceva-ceva, spune ţăranca, după ce a deplasat
geamul cu câţiva centimetri. Aşa, să ne mai răcorim niţel, că murim aci
de zăpuşeală. Doamne, nu ne mai pedepsi Doamne cu atâta
fierbinţeală. O fi lumea păcătoasă, da' mai iarlă-ne şi pe noi.
- Nu e din cauza păcatelor, o întrerupe domnul cu batista.
- Da' din ce cauză?
- Stratul de ozon, spune el sentenţios. -Ce?!

1.61

- Stratul de ozon.
- E depăşită teoria cu stratul de ozon, se amestecă în discuţie şi un
tânăr. Chestia e că ne apropiem de soare.
- De ce ne apropiem, maică? tresare ţăranca şi îşi adună bagajele,
pregătindu-se să coboare.
- De soare...
- A! Eu mă dau jos la Piaţa Romană...
23 august. îmi amintesc cum se făceau, înainte de 1989,
pregătirile pentru defilarea de 23 august. Primeam cu toţii
steaguri, pancarte cu lozinci, tablouri ale lui Nicolae Ceauşes-
cu şi ne aliniam undeva, pe o stradă laterală, înainte de a ne
revărsa în şuvoiul principal de manifestanţi. Când ne venea
rândul, după multe ore de aşteptare, eram obosiţi, flămânzi şi
plictisiţi. înaintam fără chef, cu un mers şleampăt, târând după
noi recuzita propagandistică. Atunci, din imense megafoane
instalate pe marginea bulevardului Aviatorilor, se auzeau indi-
caţiile date de organizatori. De un irezistibil umor involuntar
era îndemnul:
- Tovarăşi, agitaţi materialele!
24 august. Era foarte neplăcut pe vremuri, un adevărat chin
moral, să-l văd pe Nicolae Ceauşescu la tribună salutând, cu o
emfază de proprietar al ţării, coloanele de demonstranţi. Dar
şi mai greu de suportat este, astăzi, să-l văd pe regele Mihai
alături de Ion Iliescu, la manifestările dedicate zilei de 23
august.
Cu disperarea cuiva care se îneacă, Ion Iliescu, fost activist al PCR,
se agaţă, pentru a se salva ca personaj istoric, de gâtul unui rege, dar
nu reuşeşte decât să-l ducă şi pe el la fund. Este grotescă şi
înfiorătoare, ca o secvenţă dintr-un film horror, îmbrăţişarea dintre ei.

162
26 august. Merg, cu Tudorel Urian, pe stradă şi văd deodată o
femeie alergând cu părul în vânt spre mine. Pare fericită că mă vede şi
disperată la gândul că s-ar putea să mă piardă în mulţime. Mă
zăpăcesc (mă şi împiedic şi cad, dar mă ridic repede). Femeia însă mă
ocoleşte şi urcă, precipitându-se, în troleibuzul 79 care tocmai se
pregăteşte să plece din staţie. Vasăzică spre troleibuz alerga, nu spre
mine! Oricum, mai bine spre troleibuz, decât spre Tudorel Urian.
27 august. Gabriela Adameşteanu îmi propune să plec pentru trei
zile în Italia, ca invitat al PEN-Club-ului. îmi stă, pentru o clipă, inima
de emoţie. Dintotdeauna visez să ajung în Italia. Mă gândesc intens
şi... refuz.
Sunt legat aici, în România, de nenumătate obligaţii. Mă simt ca
Gulliver, pe care liliputanii l-au imobilizat cu mii de sfori în timp ce
dormea. Şi chiar dacă, asemenea lui, aş reuşi să mă desprind din toate
legăturile, ridicându-mă semeţ în picioare, tot n-aş pleca în Italia. De
ce? Pentru că după trei zile ar trebui să mă întorc. Cine a plecat în
străinătate ştie ce calvar înseamnă întoarcerea în România. îţi trebuie
mult timp ca să te obişnuieşti din nou cu stilul de viaţă de aici.
Este ca atunci când transpiri şi simţi cămaşa udă pe tine. De bine,
de rău, o suporţi. Dar dacă faci greşeala şi o dai jos, ca să te speli, este
îngrozitor să o îmbraci, după aceea, din nou, jilavă şi rece.
Au o vină imensă Ion Iliescu şi oamenii săi pentru situaţia în care
am ajuns (mulţi dintre noi), să nu ne simţim bine în propria noastră
ţară. Dacă Gabriela Adameşteanu m-ar întreba de ce refuz invitaţia
PEN-Club-ului, i-aş răspunde, riscând să par nebun:
- Din cauza lui Ion Iliescu.

163

Din fericire, Gabriela Adameşteanu, discretă, nu-mi pune nici o


întrebare.
30 august. Primesc felicitări de Sfântul Alexandru. Scrisori,
telefoane, SMS-uri şi e-mail-uri. Pe drumul spre redacţie, mă
opreşte o blondă superbă care, prin prezenţa ei, face să crească
brusc media de frumuseţe a oamenilor de pe stradă..
- La mulţi ani, domnule Alex. Ştefan eseu! Vă urez să vi se
împlinească toate dorinţele!
- Chiar toate? întreb eu insinuant.
- Toate! mă asigură ea imprudentă.
31 august. Ieri mi s-a mai întâmplat ceva, în afară de întâl-
nirea cu blonda. Continuându-mi drumul spre redacţie, am
ajuns la intersecţia dintre Calea Victoriei şi strada Dr. Lemnea
şi a trebuit să străbat vasta curte părăginită din faţa clădirii cu
multe etaje (acum dezafectată) în care a funcţionat cândva nu
ştiu ce minister. M-au întâmpinat şapte-opt câini apocaliptici,
slabi şi deşiraţi, cu părul zbârlit, însufleţiţi de o ură pe care
n-am mai întâlnit-o decât la autorii despre care am scris că n-au
talent (o clipă am crezut că sunt chiar ei, deghizaţi). La înce-
put, le-am vorbit frumos, le-am spus că sunt prieten cu Brigitte
Bardot, le-am promis că în ziua următoare am să le aduc ceva
de mâncare. Dar a fost în zadar. Mă lătrau şi mă atacau cu atâta
vehemenţă, arătându-şi colţii care (exact ca în reclamele pen-
tru paste de dinţi) nu aveau absolut nici o carie, încât am fost
nevoit să iau pietre de pe jos şi să arunc în ei. Pe unul, mai
îndrăzneţ, l-am lovit chiar cu servieta diplomat peste bot. Când
am intrat, în sfârşit, în clădire m-am simţit victorios.
Acum mă îndrept din nou către redacţie, dar nu mai sunt un naiv.
Am un buzunar plin cu sandvişuri cu care am să încerc să le câştig
bestiilor bunăvoinţa. Dacă nu vor înţelege, treaba

lor. Pentru că am, pentru orice eventualitate, şi un buzunar plin cu


pietre.

164
1 septembrie. Urmează să plec în străinătate şi mi se cere un euro-
cv.
-Ce?!
- Un euro-cv.
îmi închipui că este vorba de un curriculum vitae standardizat,
acceptabil de către oricare instituţie din Europa. Dar cum anume se
face?
Bănuiesc că trebuie să-mi procur întâi un euroformular şi un
europix. Iar apoi să-mi povestesc viaţa:
M-am euronăscut la 6 noiembrie 1947... Ca elev de liceu, am
euroînvăţat bine, dar am fost cam euroobraznic... în timpul facultăţii,
am fost exclus din euro-UTC... Am scris numeroase eurocărţi...
Eurosoţia mea se numeşte Domniţa...
Foarte complicat. Simt cum mă apucă toţi eurodracii.
2 septembrie. îmi aduc aminte cât de greu a făcut rost Domniţa de
un europalet, ca să trimită două mii de cărţi în Germania (din
producţia editurii pe care o conduce). Partenerii germani i-au explicat
la telefon că nu se mai admit coletele clasice, care trebuie descărcate
din maşină de muncitori (întrucât protestează sindicatele) şi că trebuie
să aşezăm cărţile pe un europalet astfel conceput, încât să poată fi
preluat şi transportat de un motostivuitor electric. Logic. Dar de unde
să iei un europalet?
Domniţa a întrebat la diverse fabrici, dar nu auzise nimeni de aşa
ceva. Am început să explorez şi eu Bucureştiul, trezind suspiciunea
lucrătorilor şi paznicilor de la diverse depozite. Explicaţia mea că sunt
în căutarea unui europalet nu avea


os

deloc darul să-i liniştească. Dimpotrivă, mă făcea, în ochii lor, şi mai


suspect. Românosuspect.
Domniţa a găsit, în sfârşit, un europalet, în spatele unui
supermarket (fusese folosit pentru transportul unor conserve). I-a dat
imediat euroşpagă cuiva din serviciul de pază şi a adus europaletul la
noi acasă, pe balcon. Eu l-am reparat, folosind cuie româneşti, prilej
cu care am constatat că suntem compatibili cu Europa.
A urmat altă odisee, aşezarea şi fixarea cărţilor pe europalet.
Operaţiile astea se fac tot după norme europene. Dar nu vreau să devin
europlictisitor. Cert este că toată istoria a avut happy-end. Până la
urmă, coletul a fost făcut cum trebuie, a ajuns în Germania şi a fost
acceptat. Sindicatele de acolo, oricum, n-au protestat. Regret doar că
nu ni s-a restituit europaletul de care m-am ataşat în perioada cât a stat
la noi pe balcon. Câteodată, mi-e dor de el.
7 septembrie. In curtea interioară a blocului nostru, zace de mai
multă vreme o canapea veche şi dezarticulată. Mă număr printre
puţinii care ştiu povestea ei. Intr-o noapte, acum două sau trei luni, am
fost trezit, pe la ora 1, de un zgomot puternic şi m-am uitat pe
fereastră. Zgomotul fusese făcut de o canapea aruncată de la etajul
întâi al blocului vecin. După un timp, am văzut doi indivizi
pregătindu-se să arunce pe fereastră încă o piesă de mobilier, de data
aceasta un fotoliu. Am îndreptat asupra lor o lanternă care bate la mare
distanţă şi am întrebat autoritar:
- Ce faceţi acolo?
A urmat un moment de tăcere. Apoi am auzit răspunsul unuia
dintre necunoscuţi, calm, raţional:
- Scoatem nişte mobilă.
De data aceasta am rămas eu surprins şi un timp n-am şt iul ce să
mai spun. Dar mi-am revenit:
- Dacă nu plecaţi imediat, chem poliţia.
Indivizii nu mi-au mai răspuns. Dar la fel de calmi, rezonabili,
folosindu-se de copacul din dreptul ferestrei la care se aflau ca de o
scară, au coborât în curte, şi-au netezit hainele şi au plecat.

166
Fereastra de la care au aruncat canapeaua stă şi acum deschisă
(poate că apartamentul e părăsit). Iar eu nu pot să uit noaptea în care
am avut o conversaţie politicoasă cu doi hoţi.
8 septembrie. Particip, ca invitat, la Atelierul Naţional de Poezie
„Serile la Brădiceni" (în apropiere de Târgu-Jiu). Mi-era teamă că am
să pierd timpul pe aici, dar nu se întâmplă aşa. Organizatorii, printre
care se remarcă Viorel Gârbaciu, Alexandra Andrei, Ion Căpruciu şi
Ion Popescu-Brădiceni, au conceput un program instructiv şi atrăgător.
In prima parte a zilei de azi, am vizitat, la Hobiţa, o bisericuţă de lemn
veche de peste două sute de ani şi casa în care s-a născut Constantin
Brâncuşi, iar, apoi, la Brădiceni, am asistat la un spectacol folcloric şi
am văzut o expoziţie de cărţi şi manuscrise, amenajată în incinta
căminului cultural.
A existat şi un moment pitoresc-amuzant, acela în care noi,
oaspeţii, am fost transportaţi de la Hobiţa la Brădiceni cu... căruţele.
Ştiind ce greutate am, m-am suit îngrijorat în căruţa rezervată mie: nu
se va rupe eşafodajul de scânduri? nu vor protesta caii? Căruţa a
rezistat, iar caii nici n-au înregistrat suirea mea pe capră.
In timp ce străbăteam uliţele, zdruncinat până în adâncul
măruntaielor, dar fericit, mă gândeam ce-ar spune cunoscuţii mei dacă
m-ar vedea. Ar crede, fără îndoială, că au halucinaţii.
9 septembrie. Nu pot să uit casa în care s-a născut Constantin
Brâncuşi (unii specialişti susţin că s-a născut în alta, de alături, cu care
seamănă, dar asta din punctul meu de vedere nu contează). Construită
din bârne şi scânduri, de tatăl lui Constantin Brâncuşi, care era
cioplitor în lemn, casa iese în evidenţă prin ingeniozitate. Dormitorul
este prevăzut cu o sobă cu lemne care are uşiţa în altă încăpere, în
bucătărie. In aceste condiţii, nimeni nu poate muri, peste noapte,
intoxicat cu monoxid de carbon, aşa cum se întâmplă frecvent în
România. Iar în bucătărie, deasupra sobei, există un fel de... hotă, din
lemn, care absoarbe şi conduce fumul în pod, unde este amenajat un
spaţiu pentru afumat slănina şi carnaţii. Abia după ce îndeplineşte
această sarcină, dată de stăpânii casei, fumul este eliberat în văzduh.
10 septembrie. Nu pot să uit nici masa la care ne-a invitat
Ion Căpruciu, în casa lui, construită din piatră de râu, din
Brădiceni. La nici una din recepţiile la care am fost de-a lungul
vieţii nu s-au servit gustări atât de bune şi amintind atât de mult
de natură. Mieji de nucă, porumb fiert, caş, slănină afumată,
ouă fierte cleioase, ceapă roşie şi un vin ghiurghiuliu minunat,
în căni de sticlă pântecoase, brumate de răcoarea vinului, adus
din pivniţă. Nevasta lui Ion Căpruciu, o femeie adevărată, nu
ca atâtea din cunoscutele mele care se laudă cu faptul că nu
ştiu să gătească, reuşea, singură, parcă printr-un număr de
magie, ca toţi musafirii, cam treizeci la număr, să aibă în
fiecare moment tot ce le trebuie.
Ce frumos gândesc, ce frumos râd, ce frumos muncesc, ce frumos
petrec, ce frumos merg pe stradă, ce frumos aprind focul, ce frumos
sunt amabili (fără nimic servil), ce frumos vorbesc, ce frumos tac
(atunci când trebuie să tacă) oamenii locului! îmi vine să cer azil
politic la Brădiceni.
11 septembrie. Sunt de două zile la Bucureşti, dar toi CU gândul la
Brădiceni am rămas. Acolo, chiar prin mijlocul satului, curge un pârâu
de munte, cu o apă limpede, în care se oglindesc raţele, plutind lin şi
fără griji (unele, mai cochete, nemulţumite de ceea ce văd, dau cu
ciocul în apă şi strică pentru câteva clipe imaginea). Din loc în loc, în
dreptul fiecărei casei, poate fi văzută câte o mică platformă deasupra
apei. Pe ea stau femeile care vin să-şi clătească rufele după ce le-au
spălat.
Ce n-aş da să fiu şi eu una dintre rufele acelea!
15 septembrie. Mi-a făcut portretul, în creion, o artistă
tânără şi talentată, Adina Romanescu. In timp ce mă desena,
mă privea atentă, cu interes, cum nu m-a mai privit de mult o
femeie. A fost încântător.

168
Din nefericire, totul a durat puţin (cam cincisprezece minute). Am
s-o rog să-mi facă şi un portret în ulei, care necesită mai multe şedinţe,
fiecare de câteva ore.
16 septembrie. Cumpăr, la un supermarket, borcane cu ca-
pac, pentru murături. Chiar în timp ce le examinez, încercând
să-mi dau seama dacă au gura destul de largă ca să intre în ele
gogoşarii netăiaţi, sună telemobilul, pe care îl ţin în buzunarul
de la piept. Mă caută un cunoscut scriitor:
- Ce faceţi, domnule Alex. Ştefănescu?
- Ce să fac? Ca de obicei. Citesc. Dar dumneavoastră?
- Eu?! Tot ca de obicei, scriu. Ca să aveţi dumneavoastră ce citi.
Râd cu simpatie, dar un demon mă îndeamnă să nu-l cred. Poate
că, de fapt, şi el cumpără borcane pentru murături. Sper că de la alt
supermarket...
17 septembrie. Buletinele meteorologice de la diverse posturi TV
sunt din nou pline de personificări de prost gust. Vântul ne-a pus gând
rău, vara şi-a luat catrafusele şi a plecat în alte ţări, soarele ne-a zis
good-bye, frigul, duşmănos, ne obligă să căutăm în garderobă haine
mai groase etc. Cel mai grav este că în următoarele două zile se vor
năpusti şi ploile peste noi, stricându-ne week-endrul. După ce ascult
asemenea relatări, mă simt plin de ură şi toată noaptea visez că mă
războiesc cu forţele naturii.
18 septembrie. La congresul tineretului din PSD (un con-gres-
kitsch, la care avântul tineresc este simulat grotesc), participanţii
poartă la gât cravate roşii, ca pionierii de altădată. Nici o sclipire de
ironie în ochii băieţilor şi fetelor care se ridică în repetate rânduri în
picioare şi aplaudă.
Nu reuşesc deloc să înţeleg cum poate un tânăr să fie pesedist.
19 septembrie. Grădina mea este invadată de „omizi păroa-
se". Milioane de omizi care mănâncă necontenit frunzele vişi-
nilor, cireşilor, merilor, perilor. Mă obsedează gândul că şi
noaptea, când mă duc la culcare, gurile lor neobosite continuă
să ronţăie ţesuturi vegetale, distrugându-mi grădina încet, dar
sigur.
In imaginaţia mea, zgomotul făcut de milioanele de mandibule se
amplifică, devine un vacarm. Nu mai pot să adorm. Deschid
televizorul la întâmplare şi dau peste un talk-show cu pesedişti. Alte
omizi păroase.
P.S. Ploile nu s-au „năpustit peste noi". Ar trebui ca prezentatorii
de buletine meteorologice să ne ceară scuze.
20 septembrie. Obiceiul de a minţi le-a pătruns multora în
sânge. Am intrat ieri într-un magazin de accesorii auto şi am
vrut să cumpăr o anvelopă reşapată.
- E bună? l-am întrebat pe vânzător. Rezistă la drum? Vânzătorul,
ce să facă, a răspuns afirmativ:
- E foarte bună! Cel puţin doi ani n-o să aveţi probleme cu ea. A
intervenit atunci şi un cumpărător, care aştepta la rând:
- Dom'le, luaţi cu încredere! Eu am una de aproape patru ani şi
sunt foarte mulţumit.
Chestia asta m-a convins. Iată însă că, după ce vânzătorul a
dispărut în depozit ca să aducă anvelopa, acelaşi cumpărător mi-a
şoptit repede, pe un ton conspirativ:
- Nu luaţi! Nu luaţi! E o mizerie! Bani aruncaţi!
Numai celebrul psihiatru Florin Tudose ar putea să explice de ce a
simţit nevoia necunoscutul să laude o marfă proastă, fără ca măcar
cineva să-i fi cerut părerea.
24 septembrie. Stau de vorbă, la o masă, într-un restaurant, cu o
foarte frumoasă domnişoară. Scrie versuri şi vrea să ştie dacă are
talent. îmi mărturiseşte că se simte emoţionată, ca pe vremea când era
elevă şi se afla în faţa unui profesor.
- Sunteţi timidă?! întreb eu mirat, măsurându-i cu privirea
îmbrăcămintea sumară, care-i lasă dezgolite mari părţi din corp.

170
- In ciuda aparenţelor - îmi explică ea, remarcându-mi privirea -
da. Ştiţi ce coşmar am câteodată?
- ...?
- Visez că am fost scoasă la tablă şi că nu ştiu lecţia. Stau cu capul
în jos, paralizată de ruşine.
- E, într-adevăr, cumplit.
- Pe dumneavoastră ce vă îngrozeşte cel mai mult? -Visez că-i fac
curte unei femei superbe. Şi că ea... îmi
cedează.
25 septembrie. Telemobilul meu - pe care am dat bani grei, şi de
care am grijă să fie încărcat la timp, să nu mi-l fure hoţii de buzunare,
să nu stea cu ecranul la soare, să nu cadă stropi de apă pe el când mă
spăl - nu-mi este deloc recunoscător. Are faţă de mine o atitudine
distantă şi uneori este chiar arogant. De exemplu, când formez codul,
îmi răspunde ţanţoş: „Cod acceptat". Cum adică „cod acceptat", măi,
telemobilule? Adică exista şi posibilitatea să nu mi-l accepţi? Păi, nu
dădeam cu tine de pământ?
26 septembrie. Merg pe stradă şi aud cum îşi admonestează unii
trecători câinii scoşi la plimbare. Au un ton categoric. Parcă ar fi şefi
(ai dracului) care strigă la subalterni.
- Treci aici! Imediat aici! N-ai auzit ce ţi-am spus? Imediat! Unul
merge şi mai departe, băgându-şi mâna în părul de pe
ceafă al animalului şi scuturându-i energic capul:
- Ce ţi-am spus eu, boule? Haide, spune-mi, ce ţi-am spus? Eşti
surd, nenorocitule?
Bietul bou, un câine mic, drăgălaş, se uită mirat la stăpânul lui
furios, dar, încăpăţânat cum e, refuză să-i răspundă. Până la urmă,
vorbeşte tot stăpânul:
- Taci, ai? Nenorocitul naibii! Lasă că vorbim noi acasă!
28 septembrie. Particip la lansarea revistei lui H.-R. Patapie-vici,
„Idei în dialog". Cu o impoliteţe involuntară, adresându-se
numeroşilor oameni de cultură veniţi la lansare, directorul noii reviste
spune:
- Cultura română arată în momentul de faţă ca o maioneză tăiată.
Am înfiinţat această publicaţie ca să dreg maioneza.
îmi imaginez un castron uriaş în care H.-R. Patapievici freacă, cu o
lingură şi ea uriaşă, cultura română. Mereu se găseşte câte cineva care
să vrea să facă asta.
30 septembrie. Azi se împlinesc cincizeci de ani de când citesc.
Cincizeci de ani! Sună straniu. Parcă ar fi vorba da Q perioadă istorică,
nu biografică. Şi totuşi, acesta e adevărul calendaristic.
Timp de cincizeci de ani, n-a trecut o zi în care să nu citesc.
Am citit la biroul meu, aplecat asupra cărţii- Am citit în pat, la
lumina veiozei de pe noptieră. Am citit întins pe spate, în iarbă,
ignorând chemarea imperativă a vieţii - soarele strălucitor, trilurile
păsărilor, zborul graţios-stângaci al fluturilor - şi lăsân-du-mă absorbit
de lumea imaginară a literaturii. Am citit în tren, în avion, în maşină
(când nu eram eu la volan). Am citit în săli de aşteptare, în camere de
hotel, pe bănci din parc, în dormitoarele cazone din unităţile militare
unde am făcut stagiul militar şi apoi diverse concentrări. Am citit pe
paturi de spital. Am citit în săli de clasă şi amfiteatre studenţeşti, am
citit în redacţii (nu numai tipărituri, ci şi mii de manuscrise), am citit
în biblioteci.
Cred că şi în mormânt am să citesc. Am să cer prin testament să mi
se pună în sicriu cărţi şi o lanternă.
4 octombrie. M-am săturat de vremea frumoasă. In România, ori de
câte ori e soare, creşte automat numărul de infracţiuni. Undeva, în cer,
cineva întoarce butonul unui potenţio-metru şi dă la maximum agitaţia
zilnică a oamenilor. Totul se activează şi se intensifică, în sensul rău al
cuvântului. Simpla îm-brâncire se transformă în bătaie sângeroasă,
hârjoneala amoroasă - în viol, joaca - în vandalism.
Câini famelici, cu blănuri jerpelite, cerşesc mâncare cu un mârâit
ameninţător sau se împerechează grotesc, angajaţi în trăiri frenetice
cărora trupurile lor schilodite nu le fac faţă.

172
In plus, miliarde de bacterii se trezesc la viaţă din praful
Bucureştiului şi emigrează în gurile şi nările bucureştenilor, pentru a
întemeia acolo colonii glorioase.
Aşa stând lucrurile, mă bucur când se înnorează, când se face frig
şi plouă sau ninge. Loviţi de rafalele ploii sau de viscol, iubiţii mei
compatrioţi se înfăşoară în paltoane, merg cu paşi măsuraţi pe stradă şi
ţin gura închisă. Par civilizaţi.
Câinii vagabonzi redevin resemnaţi şi tăcuţi.
Iar bacteriile recad în hibernare, creând impresia că trăim într-o
ţară curată.
5 octombrie. Azi-dimineaţă, încă în pijama, lucram la computer,
când mi-am dat seama că afară se întâmplă ceva neobişnuit. M-am
uitat pe fereastră şi am văzut în curtea blocului o maşină a Poliţiei, o
maşină a pompierilor, o maşină a Salvării, şi mulţi ziarişti, operatori
TV, fotoreporteri. Culmea este că aproape toate forţele de intervenţie
erau grupate în parcare, în jurul... maşinii mele. O reporteră frumoasă,
de la Pro TV, îmbrăcată în blugi, îşi rezemase fundul de capotă şi
stătea de vorbă cu un jandarm, ţinându-i în faţă un microfon.
M-am îmbrăcat în grabă şi am alergat afară să văd ce se întâmplă.
Mă gândeam, cu groază, că s-a descoperit că fac trafic cu (idei)
stupefiante. Un poliţist amabil mi-a explicat însă despre e vorba. In
spaţiul verde din curtea blocului, la rădăcina unui copac, două fetiţe
care voiau să îngroape o pisică moartă au descoperit o grenadă
defensivă (numai cine a făcut armata, ca mine, ştie că o grenadă
defensivă este mult mai periculoasă decât una ofensivă). Erau aşteptaţi
pirotehniştii, ca să ducă grenada în altă parte şi să o dezamorseze.
Precaut, mi-am mutat maşina din... teatrul de operaţiuni. Reportera
de la Pro TV, neavând altceva de filmat, s-a grăbit să-mi ia un scurt
interviu. A fost un moment de neuitat. Stăteam în plin soare, în faţa
unei femei frumoase, şi îi povesteam, ca un erou, fapte măreţe.
174
- Ce-aţi făcut? m-a întrebat ea, cu ochii scânteind (de admiraţie,
îmi plăcea mie să cred).
- Mi-am mutat maşina.
- De ce?
- Pentru orice eventualitate.
Acestea fiind spuse, m-am retras, cu falsă modestie, în casă. Mi-am
imaginat că aud un ropot de aplauze în urmă.
6 octombrie. Am ieşit în curtea blocului, să-mi spăl maşina. Ce
tristeţe! Nu mai sunt poliţişti, nu mai sunt pompieri, nu mai sunt
ziarişti. Nu mai e nici grenada, care a provocat atâta agitaţie. Iar eu,
bătrân şi gras, cu un mers greoi, numai a erou nu semăn. Pe capota
maşinii mele, însă, minune! văd urma rotundă a fundului reporterei de
la Pro TV. Amân spălatul maşinii. Mă întorc în casă, visător, târând
după mine găleata de plastic, plină de apă, şi buretele. La intrarea în
bloc, mă lovesc de un vecin care exclamă entuziast:
- V-am văzut aseară la „Ştiri", la Pro TV!
9 octombrie. E frig în casă ca pe vremea lui Ceauşescu. Ca-
loriferele sunt reci, pereţii sunt reci, plapuma este rece. Până şi pisica,
atât de bine îmbrăcată în blana ei, are năsucul rece.
Pe vremea lui Ceauşescu, într-o situaţie ca asta, te duceai la femei.
Dar în vremea lui Iliescu şi femeile sunt reci.
10 octombrie. Un hoţ de buzunare, prins asupra faptului,
nu poate fi considerat vinovat. El nu a furat portofelul din bu-
zunarul pasagerului alături de care călătorea în autobuz, ci l-a
găsit acolo. Nu şi-a dat seama că aparţine păgubaşului? Nu. Nu
avea cum să-şi dea seama. Pe portofel nu scria cui îi aparţine.
Faptul că portofelul.se afla asupra cuiva nu are relevanţă. Mul-
te purtăm asupra noastră - muşte, scame, stropi de noroi -, dar
aceasta nu înseamnă că ne aparţin.
in schimb, păgubaşul, care şi-a lăsat buzunarul nesupravegheat, cu
portofelul ademenitor la vedere, poate fi acuzat de ceva: de instigare la
furt. Iar instigarea la o infracţiune se pedepseşte.
Aceasta este logica acelor membri ai CNSAS care consideră că
Corneliu Vădim Tudor nu a colaborat cu Securitatea.
11 octombrie. Se împlinesc o sută de ani de când un critic literar
amator, H. Sanielevici, care se remarcase acuzându-l pe Mihail
Sadoveanu că propagă prin cărţile lui violenţa, s-a pronunţat într-un
mod la fel de inadecvat şi hilar asupra baladei populare Mioriţa. Citind
poemul ca pe un articol de ziar, H. Sanielevici se întreba retoric de ce
ciobanul se resemnează după ce află că va fi omorât de tovarăşii săi,
de ce nu se salvează prin fugă sau nu cheamă în ajutorul lui poliţia.
Problema este pusă greşit şi şochează prin grosolănia gândirii. Este
ca şi cum cineva s-ar întreba de ce regele Lear nu-şi găseşte adăpost
într-un hotel sau de ce Hyperion nu apelează la o agenţie
matrimonială, ca să-şi rezolve situaţia. Oaia devotată ciobanului nu
este chiar o oaie care a tras cu urechea la discuţia dintre complotişti.
Iar ceea ce-i spune ea ciobanului nu este o prognoză, de genul
buletinului meteorologic.
Totul se petrece în plan literar, nu practic. Ciobanul are o revelaţie
în legătură cu destinul său. Nu se pot lua măsuri împotriva destinului.
Şi, oricum, nu de chestiunea prozaică a luării unor măsuri se ocupă
balada.
Şi mai este ceva. Chiar şi cineva tentat să-şi înfrunte, fără şansă,
destinul, dintr-o pornire eroică, tot n-ar putea s-o facă, întrucât
nenorocirea deja a avut loc. Ciobanul a aflat, în mod irevocabil, că
trăieşte într-o lume în care este posibil ca propriii tăi tovarăşi să te
omoare. El a murit (moral) în clipa în care a avut această revelaţie.
Testamentul pe care şi-l face este un testament post-mortem.
Teza despre resemnarea ciobanului din Mioriţa, despre lipsa lui de
reacţie dovedeşte o prostie fără margini. Şi totuşi, această teză a fost
luată în serios de sute de folclorişti, critici literari şi eseişti.
Nu numai că a fost luată în serios, dar ideea prostească despre
pasivitatea ciobanului a generat o întreagă ideologie (în general
recriminatorie) în legătură cu firea românilor, cu incapacitatea lor de a

176
reacţiona la evenimente şi de a face istorie. Nu ştiu românii cum sunt
(nu mă ocup de asta, nu sunt etno-psiholog), dar despre ciobanul din
Mioriţa ştiu sigur că nu se poate spune că este resemnat, areactiv etc.
Nu asta este problema.
Sunt curios dacă şi peste o sută de ani inadecvata, prozaica,
aberanta interpretare a Mioriţei va mai fi în vigoare. Dacă vor mai
exista susţinători ai ei. Mi-e teamă că da, pentru că prostia e veşnică.
15 octombrie. Mi s-a părut că-l văd pe stradă - undeva, lângă Sala
Palatului - pe Corneliu Vădim Tudor, însoţit de doi bo-dy-guarzi. M-
am bucurat şi m-am grăbit spre el, dar bucuria mi-a fost de scurtă
durată. Era în realitate altă persoană, care, privită de la distanţă, aducea
puţin cu preşedintele PRM pentru că avea o faţă la fel de lată şi un
zâmbet la fel de nefiresc.
îmi doresc foarte mult să-l întâlnesc pe Corneliu Vădim Tudor ca
să-i dau două palme. L-aş pălmui scurt, răsunător, fără explicaţii. Apoi
aş trece mai departe, mulţumit că mi-am făcut datoria faţă de amintirea
tatălui meu.
Cu ani în urmă, acest individ mi-a trecut numele pe o listă a
trădătorilor de ţară, publicată pe prima pagină a revistei România
Mare. Se mai aflau pe acea listă personalităţi ale culturii
178
române a căror vecinătate mă făcea să mă simt mândru. Dar era o
mândrie tristă, ca aceea a intelectualilor care în anii '50 se regăseau
între zidurile închisorii de la Sighet.
In plus, exista riscul ca mulţi oameni cinstiţi şi naivi să ia în serios
acuzaţiile delirante. Ceea ce s-a şi întâmplat. Tatăl meu, pe atunci încă
în viaţă, locuia în Suceava şi obişnuia să iasă în fiecare zi la plimbare
prin oraş. II salutau cu respect mulţi cunoscuţi, iar unii dintre ei îl
felicitau pentru educaţia pe care ne-o dăduse mie şi fraţilor mei. In ziua
în care a apărut România Mare cu numele meu pe lista trădătorilor de
ţară, nu s-a mai întâmplat aşa. Nimeni nu l-a mai salutat, iar cei salutaţi
de el au întors capul în altă parte. Cineva a spus explicit în spatele lui:
- Uite-l pe ăsta, mai are curajul să iasă în lume! Fiul lui e trădător
de ţară!
- Nemernicul! a exclamat o femeie isterică, de genul celor care îi
instigaseră pe minerii veniţi la Bucureşti. Ar trebui scuipat!
Tatălui meu i s-a făcut rău de la inimă şi s-a întors, abia ţinându-se
pe picioare, acasă. Şi-a revenit cu greu, după mult timp. După şi mai
mult timp, şi opinia publică m-a „iertat", uitând de fapt de cazul meu
sau, cine ştie ştie, ajungând să înţeleagă ce e cu România Mare. Tatăl
meu însă n-a mai regăsit niciodată plăcerea de a ieşi la primbare prin
oraşul în care ajunsese să se bucure de respect după o viaţă de muncă.
18 octombrie. Sunt nedormit, parcă am funingine sub pleoape.
Aseară am făcut greşeala să mă uit la un film american cu un criminal
odios care, după ce a fost în sfârşit omorât şi credeam că am scăpat
definitiv de el, s-a ridicat din nou de la pământ, rânjind înspăimântător.
In filmele americane, personajele diabolice mor foarte greu. Sunt
împuşcate în piept, în burtă, în braţe, în gât şi cad

la pământ într-o baie de sânge, dar după un timp - exact atunci când
fostele lor victime îşi sărbătoresc eliberarea - se ridică în picioare şi
atacă din nou. Sunt aruncate în apă şi ţinute acolo până se umflă şi
devin livide, dar aceasta nu le împiedică să iasă într-un târziu din
valuri şi, orbecăind, să se arunce încă o dată asupra adversarilor. Li se
dă foc şi ard în vâlvătăi urlând îngrozitor, dar ulterior, cu terifiantele
lor feţe carbonizate, se mobilizează şi îşi continuă acţiunea criminală.
Chiar şi îngropate în pământ au încă un viitor: şi de acolo vor ieşi, cu
ţărâna şi pietrişul şiroindu-le pe umeri, şi îşi vor relua acţiunile
reprobabile.
Vai de naivul care trece pe lângă trupul neînsufleţit, întins pe podea,
al unui asemenea personaj. Trupul neînsufleţit va întinde brusc o mână
şi îl va prinde pe naiv de picior. Un mort dintr-un film american nu este
niciodată definitiv mort.
22 octombrie. Sunt într-o sală a Teatrului Naţional, unde are loc
lansarea oficială a candidaturii lui Gheorghe Ciuhandu la preşedinţia
României. Un tânăr de la Pro TV, înarmat cu o cameră de luat vederi,
vânează imaginea unui bătrân care urcă gâfâind scările. Sala este plină
de bărbaţi şi femei în plină putere, cu figuri inteligente, frumos
îmbrăcaţi, iar el filmează de la un metru distanţă fizionomia marcată de
vârstă şi suferinţă a unui fost deţinut politic. De ce face asta? Ca să
aducă aminte opiniei publice că PNŢCD a fost supus de comunişti
unui regim de exterminare? Nu. Ca să-şi bată joc de PNŢCD,
prezentându-l seara, la televizor, ca pe un partid de bătrâni, depăşit de
situaţie.
O doamnă care are curajul opiniei (nu ca noi, domnii, indignaţi
doar în sinea noastră) îi reproşează că vrea să falsifice realitatea,
printr-o selecţie tendenţioasă. Operatorul îi răspunde cu aplomb:
- Asta vor telespectatorii, asta le oferim!
De unde ştie tânărul cu camera de luat vederi ce vor telespectatorii
rămâne un mister.
Mai trist este însă altceva. Ca să-şi bată joc de PNŢCD, operatorul
îşi bate joc de un bătrân, de ideea însăşi de bătrâneţe. Este de neînţeles
ce anume îl poate face pe un tânăr să râdă dispreţuitor văzând cum se
chinuieşte un om în vârstă, ţinân-du-se cu mâinile lui slabe de
balustradă, să urce scările.

180
23 octombrie. Urmează să candidez pentru un post de senator
PNŢCD din partea judeţului Suceava. Scriu de mână o declaraţie, în
patru exemplare: „...declar prin prezenta, pe proprie răspundere, că nu
am aparţinut ca agent sau colaborator organelor de securitate ca poliţie
politică...".
Nu, nu am aparţinut. Mai mult decât atât, am refuzat să aparţin, în
repetate rânduri.
In schimb, am aparţinut organelor de securitate ca anchetat, în
1966, când eram student în anul II, la Facultatea de Limba şi Literatura
Română din Bucureşti. Câţiva colegi - toţi bine situaţi astăzi - au avut
grijă să informeze poliţia secretă că fac „afirmaţii duşmănoase" la
adresa regimului comunist şi mai ales că scrisesem o parodie după
împărat şi proletar intitulată Ţăran şi secretar.
Am fost interogat, timp de câteva săptămâni, de doi anchetatori
succesiv. Unul, în vârstă, pleşuv, cu vestigii de păr blond-în-cărunţit în
jurul capului, şi cu ochi de un albastru rece, era brutal şi mă ameninţa
cu pedepse cumplite, inclusiv cu împuşcarea. Celălalt, tânăr, brunet, cu
buze roşii şi groase, îmi dădea de înţeles că mă compătimeşte şi că e
gata să mă ajute. El mi-a sugerat să declar, la rândul meu, ce „afirmaţii
duşmănoase" făcuseră colegii care mă trădaseră. Adevărul este că aş fi
avut ce să povestesc şi, în plus, era tentantă ideea de a mă răzbuna pe

ei. Mi-am dat însă seama, acolo, între zidurile groase de la


„Malmaison", aşa răvăşit de teamă cum eram şi cu lacrimi pe obraji, că
dacă i-aş turna aş fi asemenea lor. Am declarat deci că nu i-am auzit
spunând niciodată ceva împotriva regimului. Şi m-am simţit mândru,
apoi, toată viaţa, că nu am turnat pe nimeni la Securitate, nici măcar pe
propriii mei turnători.
26 octombrie. Mă sună I.N. şi mă ironizează pentru ideca de a
candida la alegerile parlamentare din partea PNŢCD.
- E un partid expirat! stabileşte el, fără ezitare. Ce cauţi tu printre
bătrânii ăia?
- Nu e deloc un partid de bătrâni (au mai murit între timp, din
nefericire; erau oameni extraordinari). Sunt foarte mulţi tineri...
- Lasă, că am văzut eu, la televizor. Era unul care urca scările la
Teatrul Naţional şi de-abia se ţinea pe picioare!
Nu mai spun nimic şi trântesc telefonul.
1 noiembrie. Astă-noapte, în jurul orei 2, a trebuit să ies, ca
însoţitor al pisicii, în curtea blocului. Mai bine nu ieşeam. Am făcut
descoperiri care mi-au schimbat (în rău) starea sufletească şi n-am mai
putut să adorm până dimineaţa. Doi indivizi necunoscuţi îmi
examinau, cu ajutorul unei mici lanterne, maşina. N-o deschiseseră,
dar se chinuiau să vadă, printr-un geam lateral, ceva din zona bordului.
Când mi-am făcut apariţia, nu s-au speriat. Mi-au zâmbit strâmb,
aşteptând să mă îndepărtez. Abia când le-am spus că e maşina mea au
luat-o amândoi la goană.
De undeva, de după copaci, se auzeau şoaptele, gemetele şi
uşoarele icnete a doi îndrăgostiţi. Curios este că alături de ei se mai
afla cineva, un bărbat care fuma, rezemat de cadrul de fier pentru bătut
covoarele, aşteptând probabil să-i vină rândul (nu la bătut covoarele).
M-am îndreptat repede spre intrarea în bloc, când în curte a apărut,
tras de un câine-lup ţinut în lesă, un bătrân îmbrăcat în pijama.
Câinele, fără îndoială PSD-ist, a început imediat să mă latre furios şi s-
a repezit să mă sfâşie, scăpând nu se ştie cum din strânsoarea zgărzii
(poate că în realitate stăpânul lui era PSD-ist). Şi eu, şi pisica am
reacţionat corect. Eu am intrat repede în casă, iar ea s-a căţărat în doi
timpi şi trei mişcări într-un copac înalt.
2 noiembrie. A trecut vremea când, formând un simplu număr de
telefon, auzeam inimitabila voce a Zoci Dumitres-cu-Buşulenga şi
eram invitat la o cafea. Fosta mea profesoară se află acum la
Mănăstirea Văratec, în recluziune, ca Veronica Miele pe vremuri.

182
Soţul ei - cel împreună cu care am văzut-o plimbându-se seara
târziu pe Calea Victoriei şi povestindu-i ceva în linişte, cu încredere, ca
unui vechi prieten - a murit, lăsând-o singură.
Dacă ar fi mai multă dreptate în lume, Zoe Dumitrescu-Bu-şulenga
ar trebui să se afle acum în mijlocul nostru, al sutelor de studenţi şi al
sutelor de mii de cititori (radioascultători, telespectatori) la educarea
intelectuală a cărora a contribuit de-a lungul anilor. Ea şi-a cheltuit din
propria ei fiinţă pentru a ne ilumina, pentru a ne transmite entuziasmul
ei faţă de valorile culturii umaniste.
...Ar trebui să se afle în mijlocul nostru, iar noi ar trebui să-i
mulţumim că, în plin regim comunist, ne-a convins să-i admirăm, mai
mult decât pe oricine altcineva, pe Sofocle şi Leonar-do da Vinci, pe
Shakespeare şi pe Eminescu.
Nu numai că nu se întâmplă aşa, dar unii dintre noi o mai şi acuză -
practic, în absenţă, cu o nepoliteţe pe care nu se ştie de la cine au
învăţat-o între timp - că a fost curtenitoare- cu Ceauşescu, că a făcut
concesii regimului comunist etc. Acceptăm - fiindcă asta facem,
acceptăm - situaţia ruşinoasă ca la conducerea ţării să se afle în
continuare, în anul 2004, foşti demnitari comunişti, emuli ai lui
Ceauşescu, dar găsim de cuviinţă să fim intransigenţi cu Zoe
Dumitrescu-Buşulenga!
3 noiembrie. Am stat de vorbă, toată dimineaţa, cu câţiva elevi de
liceu şi am constatat că nu sunt deloc iniţiaţi în frumuseţea literaturii,
că n-au acces la textul literar. Analizele din multe manuale de literatură
(vechi sau noi) sunt rebarbative şi îi fac pe elevi să urască lectura, ca
pe o obligaţie absurdă (cam aşa cum era înainte de 1989 obligaţia de a
participa la şedinţele de „învăţământ politic"). Este bizar că se
întâmplă aşa. Din-tr-un prilej de jubilaţie, literatura a ajuns - din cauza
lipsei de inteligenţă şi de talent a unor autori de manuale şi a unor pro-
fesori - o pacoste. Este ca şi cum şampania ar fi băută ca un sirop de
tuse, din obligaţie.
5 noiembrie. Mă pregătesc să plec la Suceava, unde se sărbătoreşte
centenarul Colegiului Naţional „Petru Rareş". înainte se numea Liceul
„Petru Rareş", iar şi mai înainte - Şcoala Medie nr. 2. Am fost şi eu
elev al Şcolii Medii nr. 2, în perioada 1954-l965, ceea ce înseamnă 11
ani fără întrerupere, din clasa întâi, până la absolvire.
încă de acum câteva zile am trimis pe adresa colegiului un mesaj:
„Ziua în care am înţeles că din două sunete, „o" şi „i", rostite
repede unul după altul, se creează un cuvânt, „oi", a fost ziua în care
m-am născut a doua oară. Am simţit atunci că mi se ia o ceaţă de pe
minte şi am îndrăgit pentru totdeauna învăţătura.
Această experienţă de neuitat am făcut-o acum exact cincizeci de
ani, într-o sală de clasă a Colegiului «Petru Rareş» din Suceava. Ii sunt
profund recunoscător acestei instituţii pentru miraculoasele «oi» pe
care mi le-a dăruit cândva, într-o zi de toamnă a anului 1954."
Textul a apărut într-un ziar local din Suceava. Imediat am primit un
telefon de la un fost coleg de şcoală.
- Am citit ce-ai scris în ziar. Nu
înţelegeam la ce se referă:
- Ce anume ai citit?
- Păi, n-am fost prea atent. Ştiu numai că era ceva cu nişte oi. Mi-a
plăcut.
7 noiembrie. Peste o oră plec la Suceava. în timp ce îmi fac valiza,
mă copleşesc amintirile. Mi-e dor de uniforma de elev, croită dintr-o
stofă bleumarin...
Am fost coleg de clasă cu Vladimir Găitan, cunoscutul actor de azi.
O mare parte din timp am stat în aceeaşi bancă cu el (lăsându-l să
copieze la „extemporale" şi „teze" şi beneficiind, în schimb, de
competenţa lui în materie de fete, pe care mă învăţa cum să le
cuceresc).
Ţin minte o întâmplare. Eram în clasa a noua. Eu şi cu Duţu (aşa i
se spunea pe atunci, de la „Vlăduţu") ne-am dus într-o seară într-o
vizită acasă la Tia, prietena lui Duţu. Se mai afla acolo o cunoscută a
Tiei, Geta, care urma să devină, dacă totul mergea bine, prietena mea.
Părinţii Tiei tocmai plecaseră cu trenul, la Focşani, pentru două zile.
Ne-am apucat să bem toţi patru, fără griji, nestânjeniţi de prezenţa

184
vreunui adult, un lichior tare, să fumăm şi să jucăm „gajuri" (un joc
care presupunea „pedepse" de genul să te săruţi cu cineva anume, să te
dezbraci de o parte din haine etc). Eram entuziasmaţi de ceea ce
făceam, râdeam până la lacrimi şi deveneam tot mai îndrăzneţi, când,
deodată, s-a auzit soneria de la uşa de la intrare. Erau părinţii Tiei care
pierduseră trenul şi se întorceau acasă furioşi. După ce i-a văzut prin
vizor, Tia, îngrozită, ne-a obligat pe mine şi pe Duţu să ne ascundem în
grabă pe balcon, cu tot cu ustensilele depravării noastre (tava cu sticla
de lichior şi cele patru pahare, pachetele de ţigări, scrumiera plină de
mucuri). Apoi le-a dat drumul părinţilor în casă, explicându-le că ea şi
Geta tocmai învăţau împreună pentru a doua zi.
Eu şi Duţu, ghemuiţi pe balcon, în întuneric, vedeam în camera
luminată figurile bănuitoare ale celor doi părinţi şi eram îngroziţi. Am
fi vrut să sărim de pe balcon, dar apartamentul se afla la etajul 7!
Culmea este că, îngroziţi cum eram, ne venea şi să râdem, ceea ce ne-
ar fi dat de gol.
După vreun sfert de oră care ni s-a apărut o veşnicie, tatăl Tiei s-a
dus la baie, iar mama ei - la bucătărie. Tia ne-a făcut semn, iar eu şi
Duţu am ţâşnit din ascunzătoare, am traversat ca nişte năluci camera,
apoi un mic hol şi am ieşit din apartament. Pentru viteza cu care am
coborât pe scări de la etajul şapte până la parter ar merita să figurăm în
Guiness Book.
8 noiembrie. In sala de festivităţi a Colegiului Naţional „Petru
Rareş" din Suceava sunt declarat cetăţean de onoare al municipiului
Suceava (alături de actorul Vladimir Găitan, caricaturistul Mihai
Pînzaru-Pim şi sportiva Liliana Gafencu). Primarul localităţii, Ioan
Lungu, îmi înmânează o diplomă şi mă invită să spun câteva cuvinte.
Preţuirea care mi se arată mă emoţionează până la lacrimi (mă
gândesc ce mult s-ar bucura tata dacă ar trăi şi ar fi de faţă). Rostesc un
scurt discurs care este aplaudat. Dar chiar în timp ce îl rostesc, în sinea
mea le spun celor din sală (profesori, elevi, reprezentanţi ai
autorităţilor) cu totul altceva:
- Vă rog, vă implor, nu-mi acordaţi acest titlu! Nu mă izgoniţi în
felul acesta solemn dintre voi! Nu vreau să fiu cetăţean de onoare al
Sucevei, vreau să fiu doar cetăţean al Sucevei, aşa cum eram pe
vremuri, în îndepărtata mea tinereţe, înainte de a face greşeala de a mă
stabili la Bucureşti.
Un cetăţean de onoare nu-şi mai poate permite să fure mere din
livada bisericii Sf. Dumitru sau să spargă cu praştia geamurile
clopotniţei. Un cetăţean de onoare nu se poate da iarna cu sania pe
abrupta stradă Mirăuţi, îmbătat de viteză, într-un nor de pulbere de
zăpadă şi chiote. Un cetăţean de onoare nu are dreptul ca, de 1 martie,
să prindă mărţişoare în pieptul fetelor, prefăcându-se neîndemânatic
pentru ca operaţia să dureze cât mai mult.
Primiţi-mă, suceveni, din nou între voi! Lăsaţi-mă să fiu iar elev şi
să stau într-o bancă dintr-o sală de clasă, în timp ce o profesoară
(frumoasă, cum sunt toate de la acest liceu) explică ceva la tablă! Daţi-
mi voie să scriu versuri zgâriindu-le cu un băţ pe zăpadă! Ingăduiţi-mi
să conduc turişti francezi la Cetatea lui Ştefan cel Mare şi să-i încânt
cu informaţii fanteziste, despre o poartă secretă "prin care intra noaptea
o femeie misterioasă în iatacul domnitorului!
Toate acestea le spun în gând, dar ceremonia se desfăşoară mai
departe, netulburată, pe un fond muzical care sună, pentru mine, ca un
marş funebru.
9 noiembrie. Mă aflu, în continuare, la Suceava, unde voi rămâne
până la sfârşitul campaniei electorale. Presa de aici -ziare şi reviste,
posturi de radio şi televiziune - este la fel de efervescentă ca aceea din
Bucureşti. Suceava arăta cândva ca un oraş inventat de Mihail
Sadoveanu. Acum pare desprinsă din-tr-un roman de Henry Miller.
Dau interviuri, mă las fotografiat, particip la dezbateri înregistrate sau
transmise în direct.

186
La una dintre dezbateri se declanşează o polemică între u'
prezentantul PSD şi cel al PNL, pe tema şoselelor asfaltate din judeţ.
Fiecare revendică, pentru formaţia sa politică, meritul amenajării
acestor şosele. Intervin cu următoarea replică:
- Şoselele nu le-a asfaltat nici PSD, nici PNL. Le-a asfaltai Ştefan
cel Mare!
Pare o glumă, care îi face pe cei prezenţi să izbucnească în râs. Dar
nu e o glumă:
- Anul acesta s-au împlinit 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel
Mare. In aşteptarea participanţilor la comemorare -oameni importanţi
din ţară şi din străinătate - s-au asfaltat în grabă şoselele, aşa cum se
făcea, pe vremuri, înaintea unei vizite a lui Ceauşescu.
10 noiembrie. E noaptea târziu şi mă plimb de unul singur prin
oraş, prin burniţă şi ceaţă. In spatele muzeului „Simion Florea
Marian", este o casă frumoasă, îmbrăcată în viţă de vie, cu o fereastră
luminată la etaj. Mă uit îndelung la acea fereastră. Dincolo de ea se
află minunaţii mei prieteni, Lidia şi Radu Rump. Dacă aş suna la uşă,
m-ar primi imediat, cu drag, mi-ar pune hainele la uscat, mi-ar da un
ceai fierbinte. Renunţ să le tulbur seara şi plec mai departe. Dar numai
gândul că ei există acolo şi că oricând mi-ar deschide uşa mă umple de
fericire.
17 noiembrie. Sunt la volanul maşinii mele, în drum spre Suceava.
Week-end-u\ mi l-am petrecut la Bucureşti, iar acum străbat din nou
drumul european 85 pentru a ajunge în oraşul în care, de două
săptămâni, particip la campania electorală. La scurtă vreme după
ieşirea din capitală, văd o scenă de o brutalitate greu de imaginat. Un
căruţaş se dă jos din căruţă şi îşi bate cumplit calul. Ii dă o palmă
răsunătoare peste ochi, îi trânteşte un pumn năpraznic în falcă, sub
ureche, apoi,
l,S
<)
luându-şi avânt printr-o răsucire de 360 de grade (ca în filmele cu
jiujitsu) îi aplică un cot la baza gâtului. Calul, mic de statură, bătrân şi
resemnat, legat în hamuri grele, care ele singure sunt greu de dus, şi
având de tras o căruţă încărcată cu fier vechi, tresare şi îşi înalţă capul
la fiecare lovitură, tăcut, cu un rest de demnitate care îmi răscoleşte
sufletul.
îmi doresc din toată inima să mă dau jos din maşină şi să-l pocnesc
pe căruţaş cu sete, folosind eventual chiar tehnicile lui. N-am însă
curaj. El e tânăr şi bine construit, în timp ce eu sunt rablagit.
Am să mă simt vinovat multă vreme că n-am trecut totuşi la
acţiune. Cu mare plăcere i-aş fi dat o palmă peste ochi, i-aş fi trântit
apoi un pumn în obraz şi, în cele din urmă, răsucin-du-mă, i-aş fi înfipt
un cot la baza gâtului, făcându-l să icnească.
18 noiembrie. Suceava mea e mânjită de propaganda PSD. Având
şi mijloace tehnice şi neruşinarea necesară, pesediştii au maculat
oraşul lui Ştefan cel Mare cu mii de afişe, postcre, bannere şi pliante
pline de minciuni stridente. în stil comunist, ei fac din alb negru şi din
negru alb. Pe un „fluturaş" (ce cuvânt delicat pentru o fiţuică
imundă!), sub două poze, una a lui Călin Popescu Tăriceanu şi alta a
unui necunoscut, Valentin Zaharia, scrie: „Călin Popescu Tăriceanu,
afacerist; venit -peste 570 miliarde lei; Valentin Zaharia, agent de
pază; venit -4.200.000 lei; PNL-PD propune acelaşi impozit pe venit
pentru amândoi".
în realitate, nu s-a propus niciodată acelaşi impozit, ci aceeaşi cotă
de impozitare, 23 la sută, ceea ce înseamnă un impozit de
131.100.000.000 lei pentru Călin Popescu Tăriceanu şi un impozit de
840.000 lei pentru Valentin Zaharia. Aşa trebuie pusă corect problema:
un om plăteşte peste o sută treizeci şi unu de mii de milioane de lei
impozit, iar altul - mai puţin de

188
un milion. In condiţiile în care amândoi îşi câştigă banii cinstit, în mod
evident Călin Popescu Tăriceanu este cel nedreptăţit. Sau, în orice caz,
LUI trebuie să-i fim recunoscători că participă cu o sumă atât de mare
la bunul mers al treburilor publice, de care beneficiem cu toţii.
Ca să nu mai vorbim de faptul că agentul de pază câştigă doar
4.200.000 de lei pe lună din cauza pesediştilor, care sunt la putere.
19 noiembrie. Gheorghe Ciuhandu a sosit la Suceava. Eu şi
ceilalţi candidaţi de pe listele PNŢCD Suceava pentru Senat şi
Camera Deputaţilor ne alăturăm lui şi participăm la o întâlnire
cu membrii şi simpatizanţii PNŢCD, la Casa de Cultură. At-
mosfera, entuziastă, devine repede incandescentă când luăm,
pe rând, cuvântul. Sala este plină de oameni care nu doar refu-
ză, ci urăsc comunismul, cu o ardoare transmisă din tată în fiu.
într-adevăr, poate că nicăieri nu este mai inadecvat comunismul ca
aici. Secera şi ciocanul arată jalnic în comparaţie cu capul de bour de
pe stema Moldovei. Ideea de C.A.P. devine ridicolă la simpla vedere a
unei păduri de fagi.
De-a dreptul grotescă ar fi prezenţa aici a lui Ion Iliescu, pe care nu
mi-l pot imagina decât ţinând de dârlogi calul lui Ştefan cel Mare.
20 noiembrie. Fac drumul invers, de la Suceava la Bucu-
reşti, tot la volanul maşinii mele. Deschid radioul (care încă nu
mi s-a furat) şi ascult muzică. E o zi superbă de toamnă, cu un
cer înalt şi cu un mistic joc de lumini datorat trecerii rapide a
norilor prin dreptul soarelui. Momentul are măreţie. Este o
plăcere bărbătească să-ţi străbaţi ţara de la un capăt la altul,
într-o zi ca asta.

190.
îmi vine ideea să iau cu mine o autostopistă. Aş vrea să fie una
care să tacă tot drumul, ca să conteze doar ca o prezenţă feminină, nu
ca interlocutoare. La ieşirea din comuna Moţca, văd o individă
frumoasă, care gesticulează energic, încercând să oprească o maşină.
încetinesc, dar mi se pare prea voluntară şi accelerez din nou. în
apropiere de Bacău, două fete simpatice, cu basmale roşii, legate
cochet, şi figuri de ştrengărite, îmi fac semne jucăuş-imploratoare.
Nu-mi place că sunt două, ar vorbi necontenit. Trec mai departe. La
Adjud, o tânără, cu un copil mic în braţe, vrea şi ea să opresc, însă
ideea că a făcut copilul cu altul mă enervează şi mă prefac că n-o
observ.
Până la Focşani, mă chinuieşte un sentiment de vinovăţie. Cum am
putut s-o las singură, pe şosea, cu un copil mic în braţe? Am acum cu
totul altă stare sufleteasă. Mă simt inundat de duioşie şi generozitate.
O bătrânică slabă şi gârbovită aşteaptă, la ieşirea din Focşani, să
găsească şi ea o „ocazie". Opresc imediat şi o invit pe scaunul din
dreapta mea. După ce se instalează, începe să-mi povestească prin ce a
trecut din cauza unui văr care i-a luat pământul. Vorbeşte, vorbeşte,
vorbeşte, cu o voce stridentă.
Asta e tot ce s-a ales din ideea mea de-a avea o prezenţă feminină
în maşină.
26 noiembrie. în fiecare zi sosesc pe adresa mea de e-mail (şi
probabil şi a altora) mesaje din partea celor care fac campanie în
favoarea lui Adrian Năstase. Toate se remarcă prin lipsa de logică şi,
mai ales, prin tratarea prietenos-promiscuă a destinatarului. Citindu-le,
ai impresia că un beţiv te ia de guler şi te trage lângă el el, ca să-ţi
spună ceva confidenţial. Astăzi am primit următorul apel:
„România are nevoie de sprijinul lui Adrian Năstase ca el sa
continue ceea ce a început.
Pentru aceasta, Adrian Năstase are nevoie de votul şi de încrederea
TA pentru a-ţi oferi stabilitate.
Astfel România are nevoie ca TU să-i oferi această oportunitate."
Am dat clic pe comanda „replay" şi am răspuns: „De ce mă tutuiţi,
pesediştilor?"
28 noiembrie. In urma alegerilor, pesediştii au rămas pe scena
vieţii politice într-o situaţie destul de avantajoasă (cu concursul unor
cetăţeni lipsiţi de responsabilitate). Ţara nu s-a putut scutura de
omizile păroase care au invadat-o în ultimii cinsprezece ani.
29 noiembrie. Mă afectează foarte mult rezultatul alegerilor. Nu-
mi pot regăsi umorul. Astă-noapte, chinuit de insomnie, m-am gândit
cu milă la mine însumi. După 1989, dintr-un exagerat sentiment al
datoriei, mi-am cheltuit cea mai mare parte din energie pronunţându-
mă în probleme politice sau participând direct la viaţa politică. Am
luat parte la şedinţe, mitinguri, marşuri de protest. Am condus
asociaţii, programe, fundaţii etc. Rezultatul? Zero. Ca şi rezultatul
agitaţiei altor mii de oameni cinstiţi care şi-au făcut iluzia că îi pot
învinge pe foştii activişti ai PCR şi foştii securişti, aflaţi la putere şi
după 1989. In ţară se trăieşte la fel de prost, nimeni nu a remarcat ce
am făcut (în afară de cei care mi-au spart geamurile la maşină sau mi-
au dat telefoane de ameninţare), iar eu sunt mai bătrân cu
cincisprezece ani.
1 decembrie. Sunt la modă posturile de televiziune specializate:
unele transmit exclusiv muzică, altele - filme, manifestări sportive,
creaţie folclorică etc. TVR 1 s-a specializat în Adrian Năstase. Mi-e şi
teamă să urmăresc programele TVR 1. Chiar şi când se difuzează o
ecranizare după Romeo şi Julieta, există

192
riscul să-l vedem pe actualul prim-ministru, făcându-şi loc, bu-călat şi
încruntat, printre personajele lui Shakespeare şi anunţând - „ca să fie
foarte clar pentru toată lumea" - că va construi şi în România balcoane
pentru îndrăgostiţi.
3 decembrie. Stau de vorbă cu Ana Blandiana, la sediul Academiei
Civice, unde se sărbătoreşte împlinirea a zece ani de la înfiinţarea
instituţiei. Poeta străluceşte de inteligenţă, bunătate şi frumuseţe. Mă
gândesc la marea ei realizare de după 1989 -Memorialul Victimelor
Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, primul şi cel mai important
muzeu al comunismului din lume - şi mi se face ruşine pentru regnul
bărbătesc care, în toţi aceşti ani, n-a dat nici un exemplar uman
comparabil cu ea.
4 decembrie. Mă urmăreşte amintirea întâlnirii de ieri cu Ana
Blandiana. Regret că n-a fost acolo şi Ion Iliescu. Dacă ar fi fost, ar fi
avut prilejul să se compare cu poeta şi ar fi înţeles, în mod sigur, că
trebuie să se retragă cât mai repede din viaţa publică. Cu microfonul în
mână, ar fi solicitat atenţia celor din jur şi ar fi declarat că a luat
hotărârea să locuiască într-o căsuţă, undeva, la marginea Bucureştiului
şi să nu mai iasă niciodată în lume. Iar declaraţia lui ar fi fost primită
cu aplauze.
6 decembrie. Sunt la ţară, în grădină la mine şi sap pământul în
care am să semăn la primăvară salată şi castraveţi, ceapă şi mărar.
Cazmaua (la Suceava, unde am copilărit, se spunea „hârleţul") intră
greu în pământ, dar mă folosesc de considerabila mea greutate pentru a
o înfige, cu piciorul, cât mai adânc. Trece un ţăran pe lângă grădină, se
opreşte şi mă priveşte, zâmbind ironic, prin gardul de sârmă împletită.
El ar face orice ca să scape de lucratul pământului, iar eu, care am un
loc de muncă la oraş, vin aici şi sap. îşi închipuie probabil că sunt cam
ţicnit. Ca să nu-i ghicesc gândurile, mă întreabă:

194
- Cu cine votaţi duminică, domnu'şef?
- Cu Traian Băsescu!
-Vedeţi, aşa m-am gândit şi eu, da'nu ştiu dacă e voie... II asigur cu
toată gravitatea:
- E voie.
El mă priveşte neîncrezător, mă salută ducându-şi două degete la
pălărie şi pleacă.
7 decembrie. Au trecut şapte ani de când mi-am cumpărat un
Renault 19 Europa. In aceşti şapte ani, maşina nu s-a defectat
niciodată. Vara sau iarna, pe ploaie sau pe arşiţă, ori de câte ori m-am
suit la volan şi am întors cheia de contact, motorul a pornit imediat, ca
şi cum până atunci nu făcuse decât să mă aştepte, plin de zel. Am avut,
în toată această perioadă, doar o pană de cauciuc. Şi mi s-au furat, în
repetate rânduri, oglinzile retrovizoare, dar de asta nu automobilul e
răspunzător.
îmi amintesc ziua în care l-am cumpărat. Am găsit atunci, în
portbagaj, o sticlă de şampanie din partea firmei. I-am mulţumit
vânzătorului, dar susceptibil, ca orice român păţit, am observat repede
că din portbagaj lipsea trusa de scule. „Mi-au pus o sticlă de şampanie -
m-am gândit - ca să-mi distragă atenţia..." Am şi spus:
- Gestul cu şampania e frumos. Dar unde e trusa de scule?
Vânzătorul a izbucnit în râs:
- Ce să faceţi cu ea?
- Păi... să mai strâng câte un şurub... să scot colierele, când crapă
vreun furtun şi trebuie înlocuit...
- N-o să fie cazul. N-
a fost cazul.
8 decembrie. Urmăresc cu atenţie, la TVR, confruntarea Traian
Băsescu - Adrian Năstase (programată de pesedişti, cu

r<)7 o abilitate de jucători de alba-neagra, după ora 22, când ţăranii,


obosiţi de muncă, dorm). Trei dintre cei prezenţi în studio - şi anume
Adrian Năstase, Cristian Tudor Popescu şi realizatorul emisiunii - sunt
negri de supărare. Au pivirile fixe, maxilarul inferior căzut şi vobesc cu
dinţii strânşi. De ce? Pentru că Traian Băsescu, surâzător, îl domină în
mod evident pe candidatul PSD-PUR. Această solidarizare afectivă a
doi ziarişti (care ar trebui măcar să simuleze imparţialitatea) cu unul
dintre candidaţi este indecentă.
La un moment dat, pe neaşteptate, Traian Băsescu face o mărturisire
surprinzătoare şi impresionantă, cu o sinceritate de personaj din
Dostoievski:
„Mă gândesc, câteodată, Adrian, ce blestem apasă pe poporul
român că trebuie să aleagă un preşedinte dintre doi foşti comunişti ca
noi... Dar dacă tot ne aflăm în situaţia asta, să ne străduim măcar să
renunţăm la mentalitatea comunistă... Tu nu vrei deloc să renunţi..."
Nimeni dintre foştii membri ai PCR n-a avut forţa morală să
vorbească aşa după 1989. Dacă ar fi avut, alta ar fost situaţia acum în
România.
9 decembrie. Nu numai că nu s-a mai făcut o asemenea declaraţie,
dar nici în prezent nu există oameni care să-i înţeleagă tragismul. Presa
de azi este plină de interpretări prozaice ale mărturisirii lui Traian
Băsescu, considerată o manevră bine gândită. Dar chiar manevră de-ar
fi, cum de n-are ecou în conştiinţa nici unui ziarist?
10 decembrie. Am întâlnire cu... Oana Sârbu. O întâlnire
(din nefericire) profesională. Am invitat-o la emisiunea Un me-
tru cub de cultură de la Realitatea TV. Trebuia să fie aici, pentru
înregistrare, la ora 13 şi 15. Este 13 şi 30 şi încă n-a venit.

196
Iniţial, i-am propus să-i trimit o maşină, dar a refuzat, preferând să
vină cu maşina ei. Şi acum, poftim, întârzie. în sfârşit, dă un telefon şi
explică, precipitat, că s-a rătăcit şi că se află undeva în sudul oraşului
(iar noi suntem în est). După încă un sfert de oră, telefonează din nou
ca să mă anunţe că a ajuns în apropiere de Realitatea TV, dar aşteaptă
la o barieră.
Mă enervez tot mai mult. Nu pot accepta lipsa de punctualitate, în
ţara asta totul întârzie, cu excepţia eclipsei de soare!
Şi deodată, apare Oana Sârbu! Coridorul pe care înaintează spre
mine se iluminează progresiv, o dată cu fiecare pas făcut de ea. Este o
adevărată artistă: frumoasă, conştientă de puterea ei de seducţie. Toţi
băieţii din echipa tehnică, de obicei apatici, se însufleţesc şi devin plini
de solicitudine.
Este caraghios să-i ceară cineva Oanei Sârbu să fie punctuală. Mă
ruşinez amintindu-mi ce gândeam în urmă cu câteva minute. Mă simt
ca un bătrân funcţionar de la Arhivele Statului căruia i-a aterizat un
fluture pe catastiful asupra căruia stă aplecat şi scrie.
12 decembrie. Sunt nerăbdător să aflu rezultatul alegerilor
prezidenţiale, care se vor anunţa abia mâine. Şi eu şi Domniţa am
votat, bineînţeles, cu Traian Bâsescu. Mama Domniţei, în vârstă de
aproape optzeci de ani, s-a mobilizat şi ea şi a stat mai bine de trei ore
la coadă la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul" (unde s-a amenajat o
„secţie specială" pentru flotanţi) ca să voteze tot cu el. Dar cine este
câştigătorul?
- Dacă vrei să afli cine este, îmi spune Domniţa, uită-te la mutrele
celor de la TVR.
Mă uit. Sunt posomorâte, ca ale unor ciocli. înseamnă că a câştigat
Traian Băsescu.

?o()
13 decembrie. Victorie! A câştigat, într-adevăr, Traian Bă-sescu.
Nu mai scriu un rând în plus. Mă duc să beau.
20 decembrie. Stau la o coadă imensă, la ghişeul „înmatriculări/
Radieri"de la Direcţia Circulaţie a Poliţiei Capitalei. Când unul dintre
solicitanţi termină formalităţile, coada înaintează foarte puţin sau
deloc, pentru că este lată, nu numai lungă.
Resemnat, mă las în voia amintirilor. Odată, înainte de 1989, am
stat la coadă la benzină o zi, o noapte şi încă o zi. In zori, a venit la
mine Domniţa - eroic, înfruntând vremea ploioasă - ca să-mi aducă un
sandviş şi cafea fierbinte. La acele cozi oamenii vorbeau, se
împrieteneau şi se ajutau unii pe alţii să-şi împingă maşinile ca să nu
mai pornească motorul şi să consume un mililitru de benzină în plus.
Au fost şi cazuri când un bărbat şi o femeie care nu se cunoscuseră
până atunci s-au îndrăgostit în cursul zecilor de ore petrecute împreună
la coadă, iar ulterior s-au şi căsătorit.
Alte cozi pe care nu pot să le uit sunt cele de la bufetul României
libere, unde servea vesela şi repedc-mânuitoarca-de-cân-tar Maricica.
Mulţimea cumpărătorilor umplea incinta bufetului şi se revărsa şi pe
coridor. Nu numai ziarişti, ci şi numeroşi colaboratori şi vizitatori, unii
dintre ei - scriitori celebri, stăteau înghesuiţi şi înaintau centimetru cu
centimetru, cu speranţa că vor lua şi pentru acasă o jumătate de
kilogram de caşcaval sau de crenvurşti. Fiecare se străduia să câştige
bunăvoinţa Maricicâi, făcându-i complimente şi glumind. S-au spus
acolo fraze de-o inteligenţă sclipitoare (care s-au risipit, din nefericire,
pentru totdeauna în văzduhul scund şi plin de aburi al bufetului).
Neintimidată de prestigiul intelectual al celor care o curtau, Maricica
respingea cu dispreţ această ofertă şi venea, spontană, cu propriile ei
replici, de un umor deocheat şi insolent, amuzante doar pentru ea. Cei
prezenţi aveau grijă însă să râdă cu gura până la urechi, ca să n-o
supere...
- Ce doriţi? înmatriculare sau radiere?
Tresar. Am ajuns, nici nu ştiu când, în faţa ghişcului. Mă uit repede
în dosarul pe care îl am în mână ca să-mi aduc aminte ce doresc.

200.
21 decembrie. Astăzi, Ion Iliescu părăseşte în sfârşit Palatul
Cotroceni. Ar trebui să mă bucur, dar sunt obosit. Viaţa mea, în
întregime, a fost apăsată de prezenţa succesivă la conducerea ţării a
trei activişti ai PCR: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nico-lac Ceauşescu şi
Ion Iliescu. M-am născut în 1947, ceea ce înseamnă exact în anul în
care regele era obligat să părăsească ţara. De la naştere şi până la
vârsta de optsprezece ani mi-a urâ-ţit viaţa Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Şi acum îmi răsună în minte strigătele deznădăjduite şi urletele de
durere care suiau, ca o muzică a infernului, din beciurile Securităţii din
Suceava. De la nouăsprezece la patruzeci şi doi de ani şi-a bătut joc de
existenţa mea Nicolae Ceauşescu, obligându-mă să asist sau să particip
la sărbători terifiant-ridicole, până când mi-am pierdut respectul faţă
de mine însumi. De la patruzeci şi trei şi până la cincizeci şi şapte de
ani, câţi am astăzi, într-o perioadă în care am renăscut frenetic, crezând
că s-a terminat o dată pentru totdeauna cu comunismul, mi-a maculat
biografia Ion Iliescu, cu rânjetul lui de activist şmecher, mulţumit că a
păcălit istoria. (Perioada 1996 -2000 a fost doar un vis frumos, ţara
fiind condusă atunci, din umbră, tot de el şi oamenii lui.)
Aceasta e povestea, tristă, a vieţii mele: optsprezece ani cu
Gheorghe Gheorghiu-Dej, douăzeci şi patru de ani cu Nicolae
Ceauşescu, cincisprezece ani cu Ion Iliescu...

201.
in
11 ianuarie. Stau de vorbă, la o recepţie, cu un psihiatru francez,
care îmi spune, pe un ton confidenţial, că, potrivit observaţiilor lui,
optzeci Ia sută dintre români au probleme mari cu nervii şi ar trebui să
se trateze.
-Vreţi să spuneţi că suntem nebuni?! exclam eu indignat, rănit în
orgoliul naţional.
- A, nu e vorba de asta, pur şi simplu sunteţi obosiţi, îmi răspunde
el cu diplomaţie. Dar... ştiţi... foarte obosiţi.
Zâmbesc ironic, îl asigur că noi reprezentăm o zonă de stabilitate
nu numai politică, ci şi psihică, şi adaug, supralicitând, că la nevoie
putem şi exporta sănătate mintală.
Discuţia se încheie aici şi sunt mulţumit că i-am făcut faţă. Dar
ideea psihiatrului mă urmăreşte. îmi aduc aminte că şi eu am sesizat
cândva o deosebire între modul nostru de a fi, mereu agitat, şi calmul
celor din Europa de Vest sau din Statele Unite. La noi aproape toată
lumea strigă şi gesticulează, cuprinsă de surescitare, în timp ce în
Occident oamenii se ascultă cu răbdare unii pe alţii, sensibili la
argumente.
Da, nu stăm deloc bine cu nervii, dar cum am putea să stăm bine
dacă trăim aşa cum trăim? Mă uit la mine, nu neapărat la alţii, şi îmi
dau seama că de dimineaţa până seara trăiesc încordat, în autobuz
trebuie să mă feresc de hoţii de buzunare. Pe stradă merg cu grijă ca să
nu calc într-un canal fără capac şi să nu enervez din greşeală vreun
câine vagabond. Iar când sunt la volanul maşinii mele, trebuie să mă
dau fulgerător la o parte, cu maşină cu tot, din calea şoferilor
bezmetici.
Acasă, când îmi sună cineva la uşă, mă întreb dacă nu am de-a face
cu un escroc. La restaurant, cu friptura în faţă, pun mâna pe furculiţă
temător, ca şi cum aş apăsa pe trăgaci la ruleta rusească: a fost sau n-a
fost bolnav porcul de trichineloză? La ghişeul la care îmi plătesc
impozitele aştept cu emoţie să aflu dacă îmi vine sau nu rândul înainte
de terminarea programului.
Trăind aşa, e de mirare că încă nu ne-am pierdut minţile cu totul.

203
12 ianuarie. Urmăresc la televizor un film american din 1995
despre un caz de hărţuire sexuală. Eroina filmului, o funcţionară de
treizeci şi ceva de ani, apare de la început pe ecran şi, cu o expresie de
oroare, se apucă să povestească ce coşmar trăieşte din cauza unui
bărbat abuziv. îmi închipui că se referă la o brută care încearcă mereu
să o violeze sau la un şef care o ameninţă că o concediază dacă nu se
culcă cu el.
Nici vorbă de aşa ceva. „Hărţuitorul" este de fapt un coleg de
serviciu care... o iubeşte. O priveşte visător în timpul orelor de lucru,
stând nemişcat la biroul lui, cu bărbia rezemată în palme şi cu coatele
sprijinite pe teancurile de hârtii rămase nerezolvate. Iar într-o bună zi -
ce monstru! - îi mărturiseşte că n-a dormit toată noaptea gândindu-se
la ea şi că în zori, chinuit de dor, a izbucnit în plâns.
Datorită împrejurării că această ultimă mărturisire este o
mărturisire scrisă, admisă ca probă injustiţie, femeia poate să-l dea pe
bărbat în judecată.
Mă gândesc, zguduit de propria mea descoperire, că bărbatul din
film iubeşte aşa cum se iubeşte... în poezia lui Eminescu: „La geamul
tău ce strălucea/ Privii atât de des;/0 lume toa-tă-nţelegea - /Tu nu m-ai
înţeles./.. ./O oră să fi fost amici,/Să ne iubim cu dor,/S-ascult de
glasul gurii mici/O oră, şi să mor."
Dacă ar fi trăit în SUA, la sfârşitul secolului douăzeci, Eminescu ar
fi riscat să ajungă la închisoare, pentru hărţuire sexuală. Cu atât mai
mult, cu cât avea şi obiceiul să facă iubitei declaraţii scrise. (Destul de
bine scrise, dar asta nu ar fi impresionat instanţa!)
15 ianuarie. Sunt chemat telefonic, pe neaşteptate, la Reali-
tatea TV să spun câteva cuvinte despre Eminescu (cu prilejul
aniversării naşterii lui) la emisiunea de ştiri de la ora 18. Mă
îmbrac repede (bine că m-am bărbierit de dimineaţă), ies din
casă cu paşi repezi şi urc în maşina care mi-a fost trimisă în
regim de urgenţă. Şoferul conduce ca Schumacher. Cu un vâ-
jâit transformat la curbe într-un urlet metalic, străbatem şapte
kilometri în cinci minute, ajungem la Casa Presei şi urcăm în
fugă scările (ceea ce mă face să transpir). Computere, femei
tinere şi frumoase, bărbaţi aferaţi, cu figuri de şefi (sau viitori
şefi), monitoare suspendate la doi-trei metri înălţime. Atmosfe-
ră americănească, de agitaţie eficientă.
Intru în studio şi iau loc la o masă circulară, alături de pre-
zentatoarea ştirilor. Peste câteva secunde, ea mă va întreba prin ce mai
e actuală poezia lui Eminescu.
îmi vine în minte un vers din Călin (file din poveste): „Tâmpla bate
liniştită ca o umbră viorie". Este vorba de momentul în care Călin intră
pe ascuns în iatacul fetei de împărat şi, profitând de faptul că ea
doarme, nu o violează, cum ar face un erou al zilelor noastre, ci o
contemplă. O priveşte atât de atent, încât se îmbată de frumuseţea ei.
Şi observă, printre altele, cum tâmpla celei scufundate în somn bate
liniştită, ca o umbră viorie.
Cine mai are răbdare, astăzi, să vadă tâmpla unei femei?
Telespectatorii cărora urmează să mă adresez preferă să li se arate ţâţe
mari, elastice şi picioare desfăcute repede, fără fasoane. Nu, Eminescu
nu mai e actual. Să le spun asta telespectatorilor? Prezentatoarea
ştirilor se întoarce spre mine. Bătăile inimii mi se accelerează. Ce să
fac? îmi vine să mă ridic şi să plec.
16 ianuarie. Cineva din familie mi-a făcut cadou un fazan.
Printr-o coincidenţă, un scriitor pasionat de vânătoare, E.N.,

205
mi-a dăruit, la rândul lui, o făzăniţă. Acum e cinci dimineaţa, şi instalat
la bucătărie, mă pregătesc să jumulesc amândouă păsările (înainte de a
se trezi Domniţa, ca să-i fac o surpriză). Mă simt ca un călău. Păsările,
aşezate una lângă alta pe masă, sunt neînchipuit de frumoase. Iţi vine
să crezi că au fugit din Paradis, printr-o fereastră lăsată deschisă de un
înger neatent. Fazanul are un penaj fastuos, din care irizează toate
culorile curcubeului, savant armonizate. Făzăniţă, mai mică şi cu un
colorit mai discret, sugerează tocmai prin modestie şi delicateţe femi-
nitatea. Poziţia în care se află păsările, dictată de jocul întâmplării,
seamănă cu o îmbrăţişare tandră. Fazanul doarme dus, epuizat parcă
după o noapte de dragoste (deşi nu e greu de văzut că are câteva găuri
provocate de alice în gât şi într-o aripă) , în timp ce făzăniţă, cu capul
rezemat sfios de pieptul lui, dă impresia că visează şi se va trezi dintr-
o clipă în alta.
Mi se năzare că încă respiră şi o ridic în grabă de la locul ei, dornic
s-o salvez. Dar descopăr că în loc de burtă are o cavitate goală,
însângerată. Prietenul meu, E.N. n-a uitat să-i scoată maţele, ca să nu
se altereze.
19 ianuarie. In fiecare dimineaţă, când mă trezesc, mă bucur
amintindu-mi că Ion Iliescu şi Adrian Năstase nu mai conduc ţara. Ce
bine e fără ei! Mulţi alţi români (în afară de Ion Iliescu şi Adrian
Năstase înşişi care sunt în continuare negri de supărare) se bucură ca şi
mine. Ori sunt eu nebun, ori e adevărat ce văd: pe stradă, în autobuze,
peste tot, lumea e cuprinsă de însufleţire, parcă sărbătoreşte ceva. Până
şi pe mereu încruntatul Cristian Tudor Popescu l-am văzut vesel.
21 ianuarie. La cinci dimineaţa, somnoros, deschid televizorul şi îi
văd, îngrozit, pe ecran pe Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Timp de o
clipă cred că sunt tot ei la putere şi că pe Traian

2JO
Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu doar i-am visat. Mi sc face rău.
Apoi, înţeleg că e vorba doar de nişte imagini de arhivă şi răsuflu
uşurat. încep, voios, o nouă zi de muncă.
22 ianuarie. Muzică în autobuz, revărsată din difuzoarele
fixate în plafon. O fată invizibilă repetă la nesfârşit, fără emo-
ţie: „Vreau să fii numai al meeu!/ Vreau să fiu numai a taa!"
Este o interpretare exterioară, behăită, care mă scoate din sărite. Şi
versurile mă enervează, parcă sunt compuse de oligo-freni. îmi aduc
aminte şi de altele: „Când sunt cu tine/ E foarte bine..." sau „Nu mai
vreau să ştiu de tine,/ nu te mai gândi la mine..." sau „De la mine ai
plecat,/ Asta e, asta e,/ Nu eşti singurul bărbat,/ Asta e, asta e..." sau
„Stau cu tine noaptea-ntrea-gă,/ Nimeni n-o să înţeleagă..."
Stai, domnişoară, cu el o noapte întreagă, dar nu mai cânta!
23 ianuarie. Invitatul meu la emisiunea Un metru cub de cultură
de la Realitatea TV este Mircea Cărtărescu, îmi face plăcere să discut
cu el, uit că mă aflu în faţa a sute de mii de telespectatori. Cu o
pasiune rece, Mircea Cărtărescu explică ce înseamnă, din punctul lui
de vedere, succesul în literatură. Pe neaşteptate, sunt anunţat că trebuie
să întrerup emisiunea, ca să fac loc unei transmisii în direct, de la
ceremonia de învestire a lui Victor Iuscenko în funcţia de preşedinte al
Ucrainei. Mă conformez, profund nemulţumit, şi visez la vremea când
discursurile şefilor de stat vor fi întrerupte pentru a se transmite în
direct dialoguri cu scriitori de valoarea lui Mircea Cărtărescu.
24 ianuarie. Relaţia mea cu tinerii este tot mai confuză. Mă simt
dezorientat în prezenţa lor. Până mai ieri nu ştiam, de exemplu, că ei
folosesc sintagma „i-am pus-o" cu sensul „m-am culcat cu ea". Ştiam
alte expresii ale lor, la fel de elegante -
„i-am tras-o", „ne-am rupt în figuri", dar chestia cu „i-am pus-o" mi-
era străină. Şi iată că azi am plătit pentru ignoranţa mea. M-am întâlnit
pe stradă cu o domnişoară care îmi luase mai demult un interviu pentru
un ziar şi ea mi-a reproşat că nu i-am trimis prin e-mail fotografia
promisă. I-am cerut scuze şi am asigurat-o că o să-mi repar greşeala.
- Am să v-o trimit domnişoară, la noapte, când e serverul mai
puţin aglomerat.
Domnişoara şi-a luat rămas bun, nu înainte de a-mi cere o
asigurare în plus:
- Dar, domnu' Alex Ştefănescu, nu uitaţi, mi-o puneţi sigur la
noapte?
Am liniştit-o:
- Puteţi să contaţi pe asta, domnişoară! La noapte, v-o pun sigur!
Doi tineri care treceau pe lângă noi au izbucnit în râs. Domnişoara,
probabil mai puţin inocentă decât mine, a roşit. Dar eu, abia după ce
am ajuns acasă şi am dat telefoane unor cunoscători, am aflat ce
înseamnă „a i-o pune" cuiva.
P.S. Expresia îmi provoacă o nedumerire. Verbul „a pune" are un
sens pasiv. Practic, cum procedezi? O pui pur şi simplu şi o laşi acolo?
25 ianuarie. Fac ordine în teancurile de cărţi primite sau cumpărate
în ultimele luni. Două titluri - ale unor romane scrise de autori tineri -
îmi atrag atenţia: „Pizdeţ" de Mihai Vakulovski şi „Băgau" de Ioana
Bradea. Din nou simt prăpastia dintre mine şi tânăra generaţie. La
groapa de gunoi a istoriei cu mine!
Trist, aşez cărţile în bibliotecă. Şi, din cauza prejudecăţilor de care
n-am să scap niciodată, am grijă ca volumele „Pizdeţ" şi „Băgau" să
stea la distanţă unul de altul...
27 ianuarie. Tocmai scosesem cheile din buzunar şi mă pre-
găteam să-mi deschid maşina, când şi-a făcut apariţia un tânăr
cu ochii albaştri - un albastru spălăcit - şi cu un zâmbet larg,
familiar-insinúan t:
- Sunteţi domnu' Alex. Ştefănescu! -Da.
- Locuiţi pe Calea Moşilor numărul....bloc...
Şi îmi spune exact adresa, cu scară, etaj, număr de apartament.
Uimit, confirm:
- Buletinul dumneavoastră de identitate are seria..., numărul...
Da, chiar acelea sunt seria şi numărul. întreb, depăşit de situaţie:
- De unde aveţi informaţiile astea?!
- Noi ştim totul despre dumneavoastră! E clar!
Mă pierd cu firea:
- Aţi venit să mă arestaţi?
- Nu, să vă dau o carte. Răsuflu
uşurat. El continuă:
- Scriu versuri, mi-a apărut o carte şi vreau să o citiţi şi
dumneavoastră. Sunt sigur că o să scrieţi despre ea!
Scena aceasta s-a petrecut acum douăzeci de ani, în parcarea din
faţa Casei Scânteii. Despre cartea primită atunci n-am scris niciodată.
Ori de câte mă aşezam la masa de scris, simţeam parcă un pistol în
ceafă şi nu reuşeam să compun o frază.
Azi am primit prin poştă o nouă carte de la acel autor. După cum
reiese din dedicaţie, este la fel de optimist, ca şi cum n-ar fi trecut anii.
Mi-a pus în plic şi o carte de vizită. Lucrează la Ministerul de Externe.
28 ianuarie. Ninge! Toţi cei care se plângeau că e nefiresc
de cald în ianuarie, că în lipsa zăpezii terenurile agricole

2.14
rămân fără protecţie, că microbii or să-şi facă de cap în oraşe etc. se
plâng acum că ninge. Bine că nu sunt Dumnezeu, fiindcă lipsa asta de
logică a oamenilor m-ar scoate din sărite!
30 ianuarie. Alexandru Paleologu şi Ion Iliescu vorbesc simultan la
televizor, unul pe un post, al doilea - pe altul. Mă uit când la unul,
când la celălalt şi fac o comparaţie. Alexandru Paleologu, intelectual
de elită, care a făcut închisoare din motive politice, explică, ruşinat,
pentru a nu ştiu câta oară după 1989, că a dat cândva declaraţii la
Securitate. Ion Iliescu, fost activist al PCR, care stătea în prezidii în
timp ce Alexandru Paleologu şi mulţi alţii se aflau în închisoare,
explică, neruşinat, că se simte în stare să conducă în continuare PSD-
ul. Nedreptatea, strigătoare la cer, se transmite în direct!
2 februarie. Se mai găsesc de vânzare la unele tutungerii (care nu
mai seamănă însă a tutungerii, fiind invadate de sticle de whisky şi
ciorapi de damă) periuţe de dinţi de fabricaţie românească. Ele costă
7000 de lei bucata, iar pe ambalajul lor rudimentar scrie „100% păr
natural".
Mi-am cumpărat şi eu o asemenea periuţă, rudă săracă a
sofisticatelor „Colgate" sau „Aquafresh" care strălucesc în vitrinele
marilor magazine ale oraşului. Am dus-o acasă sceptic, dar încă de la
prima folosire mi-am dat seama că este mai bună decât toate tipurile
de periuţe - franţuzeşti, americane, ungureşti, englezeşti, sud-coreene -
care se găsesc în vânzare. Părul ei bogat şi generos, tăiat impecabil,
chiar este natural, în proporţie de 100%. Spre deosebire de luxoasele
ei surate, care în clipurile publicitare funcţionează ca nişte complicate
angrenaje reglate perfect, dar care în realitate îţi zgârie gingiile şi îţi
agaţă dinţii, fiind confecţionate, cu zgârcenie, din câteva fire de plastic
ţepos, periuţa românească curăţă întreaga dantură cu o fermitate
tandră, cu acea receptivă îmbrăţişare de care este în stare doar părul
natural (fie el şi de porc, cum este probabil cel folosit în acest caz!).

2.213
Mi-am aşezat periuţa pe masa de scris şi mă uit din când în când la
ea cu duioşie. Deci facem şi noi, românii, ceva de mai bună calitate
decât alţii! Deci putem!
3 februarie. Am tensiune mare, 20 cu 12. Simt un vâjâit puternic la
ceafă şi în urechi şi aud mici pocnituri în tot capul, ca şi cum s-ar
desprinde bucăţi dinr-o tencuială prost pusă. S-ar putea s-o mierlesc
(să dau colţul, să-mi pun pardesiu de scânduri, să mă trezesc cu
musculiţe la gură).
Ştiu că unii s-ar bucura din toată inima dacă aş păţi-o (şi pentru ei
chiar ar merita să mor, aş avea sentimentul că nu mor degeaba). Dar
există alţii cărora le-aş face mari încurcături. Mă gândesc în primul
rând la cei care m-ar căra (de acasă la spital, de la spital acasă, din
casă la dric etc.). Cât caz ar mai face că sunt greu! Cum m-ar mai
brunului! Ce sume mari i-ar cere Domniţei pentru efortul lor!
Altă încurcătură ar fi la Uniunea Scriitorilor, unde cineva ar trebui
să compună în grabă necrologul. „Poftim - ar zice persoana peste care
ar cădea pacostea - acum şi-a găsit şi Alex să dea în primire! Când mă
pregăteam şi eu de week-end! Şi de unde dracu' să iau date despre el?"
Chiar şi la Aspirina săracului ar fi o oarecare derută: „Anunţăm
sau nu anunţăm chestia asta? Merge într-o revistă de umor? Să zicem
că o dăm. In căzu' ăsta, trebuie să găsim ceva în stilul nostru. Uite, de
exemplu, «Mulţi chemaţi, puţini alex./ ştefănescu - ales-bules.» Da' să-
l întrebăm totuşi şi pe Dinescu!"
M-am hotărât, iau enalapril şi furantril.
5 februarie. „Scorpion. O zi plină de capcane. Trebuie să fii
prevăzător cu partenerul de afaceri, care îţi va face o propunere
tentantă..." Ascult în fiecare dimineaţă horoscopul la radio, fascinat de
spectacolul prostiei omeneşti. în afară de faptul că totul c o invenţie
caraghioasă, în care cred, nu se ştie de ce, milioane de oameni, mai e
şi o invenţie fără legătură cu stilul de viaţă din România. Practic, mulţi
dintre „astrologii" noştri preiau textele din presa americană şi le traduc

2.214
în limba română, ncbătându-şi capul să le adapteze la situaţia de la
noi.
Iată cazul meu, care sunt, dacă m-aş lua după tâmpenia cu zodiile,
„scorpion". Ce partener de afaceri am eu? Singurul meu partener de
afaceri e Domniţa, cu care împart, de peste treizeci de ani, puţinii
noştri bani, câştigaţi printr-o muncă intelectuală grea. Iar singura
„propunere tentantă" pe care ea ar putea să mi-o facă e una (foarte
plăcută) pe care nu mi-a mai făcut-o de multă vreme, fiindcă am
îmbătrânit amândoi.
Un cunoscut al meu, de la ţară, Marin, e „săgetător". Lui i se
recomandă să investească, azi, fără reţinere, până la treizeci la sută din
profit.
Du-te, Marine, fără grijă, la cârciumă şi investeşte într-o bere. Mi-e
teamă însă că investiţia ar depăşi treizeci la sută din cât câştigi într-o
zi.
8 februarie. Nu ne stă deloc bine să-i imităm pe americani. Chiar
acum câteva minute m-am despărţit de un cunoscut care m-a vizitat
acasă ca să-mi ceară împrumut cinci sute de mii de lei (pentru
repararea unei ţevi la instalaţia de apă). Mi-a povestit ce necazuri are:
salariu mic şi perspectiva şomajului, nevastă bolnavă, copii la şcoală
care au mereu nevoie de cărţi şi caiete etc. La plecare, i-am atras
atenţia că banii luaţi de la mine i-a pus neglijent în buzunarul
canadienei şi că s-ar putea

2.215
să dea peste un hoţ de buzunare. A râs de temerea mea şi a exclamat
„No problems!"
El e plin de probleme ca un câine vagabond de purici şi spune „No
problems!"
La fel m-a contrariat, mai demult, un electrician care a venit să-mi
instaleze o priză şi care, când l-am întrebat dacă priza e bine fixată în
perete, mi-a răspuns cu aplomb: „Ţochei", adică „It's O.K.!" După ce a
plecat, am descoperit însă că priza se mişcă în locaşul ei şi că mai face
şi scurtcircuit.
N-am de unde să-l găsesc pe electrician, fiindcă nu mi-a lăsat un
număr de telefon, dar de fiecare dată când folosesc priza şi aud
sfârâitul scânteilor electrice, spun printre dinţi, enigmatic: „Ţocheiul
mă-tii!".
10 februarie. Am văzut azi la circ un număr de dresaj cu o pisică
mofturoasă care trebuia să facă slalom printre mai multe beţişoare
fixate pe un suport. A făcut şi n-a făcut slalomul, mai sărind câte un
băţ, mai întârziind în dreptul altuia şi aşteptând să fie împinsă de
dresoare de la spate. La sfârşit a primit drept răsplată ceva de mâncat,
iar dresoarea a fost aplaudată cu entuziasm.
Păi, dacă i-aşa, eu şi cu pisica mea, Chiţi, am putea să ajungem la
circ mari vedete. Chiţi ştie să aducă înapoi radiera pe care i-o arunc în
lungul holului de la intrare. O aduce, mi-o depune la picioare, şi
aşteaptă să i-o arunc din nou.
Şi asta încă n-ar fi nimic. Ii place atât de mult jocul ăsta, încât
uneori, când stau la computer nemişcat ca o statuie, cu ochii fixaţi
asupra monitorului, ea urcă pe birou şi lasă radiera exact lângă
tastatură, propunându-mi în felul acesta delicat să fac o pauză şi să mă
joc cu ea.
Dacă, prost crescut cum sunt, nu-i dau atenţie, mă loveşte cu lăbuţa
peste obraz, având grijă să-şi ascundă ghiarele, ca să nu mă zgârie.

2.217
Cum să rezist unei asemenea invitaţii? Când posteritatea mă va întreba
de ce nu mi-am terminat opera, am să-i răspund: - N-am putut. S-ar fi
supărat Chiţi.
12 februarie. îmi dă telefon Radu Anton Roman şi mă întreabă
cum anume ar putea să se aboneze la Aspirina săracului. Dacă lui
Radu Anton Roman, care e un voluptuos, îi place atât de mult revista,
înseamnă că e într-adevăr bună. Şi mie îmi place, în special ultima
pagină.
P.S. Sunt un fan al emisiunii lui Radu Anton Roman de la Pro Tv,
„Bucătăria lui Radu". Aş vrea să fac şi eu una - „Dormitorul lui Alex".
Sunt curios, cine ar avea mai mare audienţă?
14 februarie. Ziua îndrăgostiţilor. Nu mă felicită nimeni, deşi sunt
şi eu îndrăgostit. De cine anume? N-am spaţiu tipografic suficient ca să
reproduc lista.
15 februarie. Mă uit rar la televizor (mai des mă uit din televizor
la telespectatori). Totuşi, urmăresc unele emisiuni, îndeosebi noaptea
târziu, când nu pot să dorm.
Astă-noapte l-am văzut pe generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă,
la emisiunea lui Dan Diaconescu de la OTV. Era cuprins de o stranie şi
terifiantă însufleţire, ca aceea a gunoiului animat de foşgăiala miilor de
viermi. Râdea batjocoritor de noi toţi, mândru că ne-a terorizat, prin
instituţia pe care a condus-o ani la rând şi că ne terorizează şi acum,
intrându-ne în case prin intermediul televiziunii. Avea drept
interlocutori, în studio, doi intelectuali cu înaltă pregătire, şi le vorbea
cu acea familiaritate vulgară cu care îi anchetau pe vremuri ofiţerii de
Securitate pe oamenii de valoare căzuţi în mâinile lor. Formula lui
preferată de adresare era „băi!", iar gluma lui preferată - accentuarea li-
cenţioasă a apelativului „scumpule" („scum-pule!").
Heinrich Himmler, şeful Gestapoului, a fost arestat după căderea
fascismului şi s-a sinucis în închisoare, iar dacă totuşi ar fi trăit şi ar fi
scăpat nejudecat n-ar fi avut nici o şansă să apară la televizor şi să se

2.218
hlizească în faţa victimelor lui. Nicolae Pleşiţă, şeful Securităţii, are
această şansă, la cincisprezece ani de la căderea comunismului.
Asta a făcut Ion Iliescu după 1989, a protejat, prin prezenţa lui la
conducerea ţării, indivizi odioşi. Drept urmare, atmosfera morală de la
noi a devenit irespirabilă. Ar trebui să le cerem din când în când lui Ion
Iliescu şi oamenilor lui să mai plece în câte o vizită în străinătate şi în
absenţa lor să aerisim România.
17 februarie. Este ora 7. Ascult, ca în fiecare dimineaţă, Radio
Gucrrilla, cucerit de spontaneitatea şi umorul celor doi prezentatori
(probabil foarte tineri): Mihai Dobrovolschi şi Iulian Tănase. Ei au o
obrăznicie simpatică, aşa cum am mai întâlnit pe vremuri doar în cărţi
(mă gândesc la Gavroche din romanul lui Victor Hugo, „Mizerabilii").
Poate că, urmând exemplul lor, vom reuşi, în sfârşit, să valorificăm
inteligent imensele resurse de obrăznicie din România, produs pe care
l-am putea şi exporta dacă l-am recondiţiona în prealabil.
21 februarie. Sunt la volanul maşinii mele, în drum spre Casa
Presei. înainte de a mă sui în maşină, m-am bucurat din toată inima
constatând că peste noapte nu mi s-a furat nimic: nici oglinda
retrovizoare, nici roata de rezervă şi nici măcar ştergătoarele de
parbriz. O să-mi meargă bine azi. Şi aparatul de radio este la locul lui.
Mă gândesc să ascult nişte muzică, dar văd la bord un bec roşu aprins.
Nu mai am benzină! Curios; ieri am făcut plinul! Vasăzică, mi s-a furat
totuşi ceva.
22 februarie. Discuţie pe stradă cu un individ care mă
opreşte şi-mi arată discret conţinutul unei sacoşe: este plină de
aparate foto şi camere video digitale, ca lada găsită de Edmond
Dantes pe insulă - de bijuterii. Toate sunt argintii şi sclipesc
ademenitor.
- Şefu', nu vrei o digitală?
- Nu sunt şef. Şi nu vreau o digitală.
- Hai, şefu', că o dau ieftin.

2.219
- Dacă o să am nevoie, o să iau una de la magazin.
- Mata nu înţelegi că o dau ieftin? La magazin e scumpă de te
ustură.
- Nu iau, dom'le, îţi pierzi timpul cu mine.
- Da' de ce nu iei? Fin'că-s ţigan?
- Pot să-ţi spun sincer de ce?
- Hai, spune!
- Uite de ce. Nu pentru că eşti ţigan. Dacă ai fi vânzător într-un
magazin, aş cumpăra de la tine fără nici o problemă. Nu iau - pentru că
sunt furate. Cum să mă bucur că dau bani puţini pe un aparat când ştiu
că altcineva plânge după el?
Omul cu sacoşa mă priveşte un timp cu gura căscată, apoi mă lasă
în plata domnului. Nu înainte de a-mi spune, nu agresiv, ci cu un fel de
compătimire în glas:
-Aoleu, şefu', mata eşti prost tare!
P.S. Pe drum mă gândesc că l-am minţit involuntar când i-am spus
că nu sunt şef. De fapt, sunt. Şi am un salariu de 200 de dolari pe lună.
23 februarie. Ce meserie ruşinoasă: lider sindical în Româ-
nia! într-o ţară în care e atât de mare nevoie de muncă, tu să

2.220
vii să ceri să se muncească mai puţin şi să nu se facă prea mare caz de
calitatea proastă a muncii! Şi asta, numai ca să rămâi lider sindical şi
să te bucuri de diverse avantaje. Oamenii care vor cu adevărat să
muncească n-au nevoie de lideri sindicali. Se adresează direct
proprietarului firmei şi pun ei înşişi ce condiţii vor, pentru că de
asemenea oameni este întotdeauna nevoie. Liderii sindicali îi
reprezintă de fapt pe cei care nu vor să muncească. Calitatea lor reală
este aceea de responsabili cu lenea.
Mereu se spune, în mod absurd, că, în relaţia patron-sala-riat,
patronul vine de la început cu un atu, capitalul, şi că pentru
echilibrarea situaţiei este nevoie de o legislaţie care să-l protejeze pe
salariat. In realitate, lucrurile stau exact invers; în relaţia patron-
salariat, salariatul este acela care vine de la început cu un atu, şi anume
faptul că nu are capital şi, în consecinţă, nici răspunderi, riscuri, bătaie
de cap etc.
Visez o grevă a patronilor, care să-şi retragă brusc capitalurile din
toate afacerile şi să facă astfel să înceteze orice activitate. Atunci să-i
văd pe liderii noştri sindicali! Ce-ar mai avea de zis, când săptămâna
de muncă ar fi de zero ore?
25 februarie. Mugur Isărescu explică la nesfârşit - a şi răguşit din
cauza asta - în ce constă trecerea de la leul uşor la leul greu. Şi totuşi
unii încă n-au înţeles. Un bărbat, în autobuz, se plânge (fără umor) că
leul greu îi va rupe buzunarele.
26 februarie. La emisiunea „Un metru cub de cultură" de la
Realitatea TV îl am ca invitat pe Horia-Roman Patapievici, unul dintre
cei mai inteligenţi oameni din România. Ar trebui inclus, prin hotărâre
de guvern, în patrimoniul naţional şi însoţit permanent de SPP-işti. Dar
el - iată - îşi face apariţia de unul singur, un băiat zvelt, agil, cu freza
strâmbă şi cu un zâmbet prietenos şi stângaci în acelaşi timp. Se aşază

2.2.221
la masa la care va avea loc discuţia, sub lumina reflectoarelor. Ce am
putea face: ca să-l ocrotim, într-o ţară plină de primejdii? Tresar când
unul dintre maşinişti se apleacă asupra lui şi îi agaţă microfonul la
rever.
27 februarie. Ies dintr-o sală de cinematograf şi constat, sur-
prins, că în numai două ore oraşul s-a acoperit de zăpadă.
Parcă e alt Bucureşti. Crengile copacilor s-au transformat într-o
dantelărie imensă, aeriană, casele par desprinse dintr-o poves-
te de Andersen. Mă uit cu înţeles la un necunoscut, care iese o
dată cu mine din sala de cinematograf, şi mă pregătesc să-i
spun: „Ce splendoare!". El dă din cap afirmativ şi exclamă
primul:
- Ce mizerie!
28 februarie. Sunt indus în eroare de firma unui sex-shop,
EROTICA: din cauza literei „e", care are un desen complicat,
citesc BIROTICA. Intru, deci, în presupusul magazin de biro-
tică şi cer un pix.
- Ce fel de pix? mă întreabă vânzătoarea, uşor amuzată, crezând că
vorbesc cifrat.
- Unul mai delicat, pe care să-l fac cadou unei doamne, de 1
martie.
- Nu ştiu dacă doamnele preferă unul delicat, comentează
vânzătoarea, cu un aer ghiduş.
Remarca mi se pare insolentă şi mă uit înjur, căutând un martor al
indignării mele. Brusc, descoperind tot arsenalul de mărfuri specifice,
îmi dau seama unde mă aflu şi ies în fugă din magazin.
Totul este să nu întâlnesc vreun cunoscut. Nu întâlnesc. Abia după
vreo două sute de metri apare unul, dar asta se întâmplă în faţa unei
cofetării, ceea ce nu e atât de compromiţător.
1 martie. Ion Iliescu nu se poate obişnui cu ideea că nu mai e
preşedinte. Se agită, dă din mâini şi din picioare, spune vrute şi
nevrute, schimonosit de o enervare sumbră. Pe Traian Băses-cu l-a

2.222
acuzat de „istericale", pe Mircea Geoană l-a etichetat drept
„prostănac". Şi acesta e abia începutul. N-ar fi exclus ca în curând să
se trântească pe jos şi să urle că vrea înapoi preşedinţia. Atunci, din
motive umanitare, va trebui să-l minţim că am modificat Constituţia ca
să-l putem alege a patra oară şi că l-am şi ales. Va trebui, de asemenea,
să-I aplaudăm frenetic ori de câte ori îl vom vedea şi să scandăm: „I-li-
es-cu pre-şe-din-tc/ Noi toţi te iu-bim fier-bin-te!".
*
Mă sună de la Suceava Lidia Rump, fosta mea colegă de liceu,
acum o eminentă profesoară de engleză şi inspectoare, pentru limba
engleză, la Inspectoratul Şcolar Judeţean. îmi spune cu umor:
- Şi ca semn că te ador/ îţi trimit un mărţişor!
îmi năvălesc în minte amintiri din vremea când eram elev de liceu.
De întâi martie le duceam colegelor buchete de topo-raşi, care miros
mai frumos decât parfumurile franţuzeşti. Şi le prindeam în piept
mărţişoare, atingându-le ca din greşeală sânii mici şi tari de sub
uniforma bleumarin. Lidia mă trezeşte din reverie:
- Alex, ţi—1 dau la telefon şi pe soţul meu!
Uitasem, toate fetele de atunci sunt acum măritate. Nu mai sunt ce-
au fost. Şi nici sânii lor nu mai pot fi găsiţi în locul în care i-am lăsat
acum patruzeci de ani.

2.2.223
2 martie. La întâlnirile României literare de la Clubul Pro-
metheus îşi face apariţia şi Răzvan Theodorescu, care a suferii o
fantastică metamorfoză. I-a crescut părul! Lung, buclat, ca de păpuşă
Bărbie. Şi are o figură luminoasă, deloc asemănătoare cu aceea de
boxeur la pensie, cu ochelari, pe care o avea înainte. In plus, în mod
surprinzător, dă dovadă de inteligenţă. Nici numele nu şi l-a păstrat.
Se numeşte acum Mona Muscă.
3 martie. Toată viaţa mi-am dorit un birou mare, pe care să-mi pot
întinde cărţile, fişele, agenda, creioanele şi pixurile, ochelarii şi tot ce
mai e legat de munca mea. Nu că n-aş fi avut bani să mi-l cumpăr, dar
mi-a lipsit o cameră în care un asemenea birou să încapă şi să mai
rămână loc şi pentru bibliotecă. M-am mulţumit cu unul miniatural,
asemănător cu cele folosite de doamne pentru machiaj. In ultimii ani a
mai apărut şi computerul care ocupă şi el destul loc pe acest birou-
jucărie. Drept urmare, pe micile suprafeţe rămase libere, îmi aranjez
aproape toate lucrurile pe verticală. Sunt înconjurat de teancuri de
obiecte: peste o revistă încă nescoasă din husa ei de plastic stă o carte
de curând cumpărată, peste carte - o lupă, peste lupă - dactilograma
unui text mai vechi al meu, pe care îl revizuiesc, peste dactilogramă,
cheile apartamentului, peste chei - o altă carte, din care urmează să
transcriu un citat, peste carte -telefonul mobil, peste telefonul mobil -
agenda şi aşa mai departe. Dacă se întâmplă să mă ridic de la birou în
grabă, neatent, dărâm unul sau două teancuri de acest fel şi mă ener-
vez cumplit. In timp ce îmi rearanjez lucrurile împrăştiate, îl blestem
pe Ceauşescu, care a dat indicaţia ca blocurile să aibă încăperi mici, şi
mă blestem pe mine însumi, pentru că l-am suportat pe Ceauşescu.
Singurul avantaj în asemenea cazuri este că descopăr obiecte
despre care nu mai ştiam unde sunt.
P.S. Când mă invita Emil Constantinescu la Palatul Cotro-ceni, nu-
mi puteam desprinde privirea de la biroul lui imens. El credea,
probabil că visez să ajung şi eu preşedinte, dar eu îl invidiam de fapt
pentru acele mari suprafeţe, pe care mi-aş fi putut întinde cărţile,
fişele etc şi - vis de neatins - mi-aş fi aşezat şi mâinile, care niciodată
n-au avut loc pe biroul meu de acasă.
8 martie. Mi-a murit mama. A fost găsită în garsonierea ei din
cartierul Militari, în fotoliu, cu capul rezemat pe mâna stânga. Pe faţă
avea întipărită o expresie de surpriză şi de refuz, ca şi cum în ultima
clipă de viaţă ar fi văzut - sau ar fi înţeles -ceva care ar fi dezgustat-o.
Sau poate era doar grimasa provocată de o durere neaşteptată.
M-am străduit să-mi fac datoria - alături de sora şi fratele meu -
fără să mă las cuprins de deznădejde. Spectacolul spălării mortului, al
legării lui cu faşe, al îmbălsămării, al încărcării lui în sicriu, al
transportării sicriului pe scările înguste ale blocului are o expresivitate
brutală, de nesuportat. Mi-a fost de mare ajutor, în aceste împrejurări,
firea mea activă. Ocupân-du-mă de formalităţi, de organizare, am
evitat să mă gândesc prea intens la ce s-a întâmplat.
Acum, acasă la mine, stau singur în camera mea de lucru şi mă
analizez. Mă doare capul, mă simt confuz, ca atunci când cobori din
avion, şi mi-e un dor sfâşietor de mama. Sunt mereu tentat să-i dau
telefon, ca să-i aud măcar vocea.
Pe de altă parte, în mod curios, simt şi o stranie satisfacţie că AM
RETRAS-O dintr-o lume în care se trăieşte atât de urât, că am pus-o la
adăpost, că i-am lăsat fără pradă pe toţi ticăloşii care îi vânează fără
milă pe bătrâni. Nimeni nu va mai putea să-i facă vreun rău.
Niciodată.
12 martie. Azi am avut mai mulţi invitaţi la masă. Unul dintre ei a
făcut o grimasă de oroare când m-a văzut ducând la gură o pulpă de
pui. Am încremenit cu pulpa în mână şi a trebuit să ascult o lungă
peroraţie despre vietatea drăgălaşă care cu numai câteva zile înainte
alerga fără griji prin curte şi care a fost decapitată ca să-mi satisfac eu
poftele bestiale.
Părerea mea este că, dacă tot se merge pe panta asta, a duioşiei, ar
trebui să se meargă până la capăt. De ce să ne fie milă numai de puii
de găină? Să ne fie milă şi de peşti, şi de raci, şi de tot ceea ce se mai
sacrifică la bucătărie pentru masa noastră zilnică. Să ne fie milă, apoi,
nu numai de animale, ci şi de plante, pentru că şi ele sunt organisme
vii. Gospodina care toacă mărarul cu satârul este în inconştienţa ei un
călău odios, iar îndrăgostitul care culege flori pentru iubita lui - un
ucigaş în serie.
Ar trebui interzisă şi folosirea insecticidelor, întrucât ţânţarii şi
gândacii de bucătărie sunt şi ei nişte biete vieţuitoare, dornice să
trăiască în anturajul nostru. Dacă îi omoram, puişorii lor rămân orfani.
Ce urât din partea noastră! Ne gândim cu duioşie la puii de găină, dar
la puii ţânţarilor şi gândacilor nu ne gândim niciodată.
In sfârşit, a venit vremea să renunţăm şi la lupta necruţătoare pe
care o ducem cu microbii şi viruşii din corpul nostru. Antibioticele
trebuie considerate substanţe toxice de luptă, iar folosirea lor -
pedepsită prin lege.
Ca să nu mai vorbesc de faptul că s-ar cuveni să sancţionăm nu
numai uciderea, ci şi traumatizarea a ceea ce este viu. Dacă o muscă
inocentă ni se aşază pe nas, trebuie să o lăsăm acolo; alungând-o, o
speriem şi există riscul ca ea să nu se mai refacă psihic niciodată.
15 martie. Sunt pe Calea Victoriei şi trece pe lângă mine, pârâind
apocaliptic, o motocicletă. Am senzaţia că sunt mitraliat şi mă mir că
nu mă prăbuşesc. Regret că n-am un braţ foarte lung ca să-l ajung din
urmă pe motociclist şi să-l urechesc.
Bucureştiul se află, sunt sigur, pe primul loc în lume la producţia
de zgomot. Pe străzile lui, oamenii strigă, maşinile claxonează, câinii
latră şi frânele scrâşnesc atât de tare, încât pasagerii din avioanele care
zboară pe deasupra se uită speriaţi în jos, crezând că în capitala
României concertează orchestra infernului, dirijată de Scaraoţchi
însuşi.
Un tânăr bucureştean care trece pe lângă un bloc şi îşi aminteşte că
la etajul şase al acelui bloc locuieşte un prieten de-al lui nu îl vizitează
ca să stea de vorbă cu el, ci îl strigă de pe stradă, până când îl face să
iasă la fereastră. Apoi, bucuroşi de revedere, amândoi discută cu
pasiune de la distanţă, prin-tr-un fel de răgete de animale înjunghiate.
Pe stradă se şuieră, cu două degete introduse în gură, aşa cum
procedează ciobanii când vor să se facă auziţi de la un deal la altul.
Din automobile răsună muzica asurzitoare emisă de
radiocasetofoanele care încă n-au fost furate. Iar şoferii se ceartă între
ei prin intermediul claxoanelor. Mugetul unui autobuz are de obicei
mai multă autoritate decât behăitul unui automobil.
Copiii joacă fotbal printre blocuri, şutând năpraznic în geamurile
maşinilor parcate prin preajmă. In felul acesta se declanşează
sistemele de alarmă, care acompaniază cu sunetele lor artificiale, de
roboţi în agonie, fazele următoare ale jocului. Neexistând arbitru, la
fiecare diferend toţi jucătorii încep să vocifereze vehement. Când
răguşesc, disputa se consideră încheiată şi jocul se reia.
In sălile de spectacole foşnesc pungile cu bomboane, târâie
telemobilele şi şuşotesc spectatorii înşişi. în locuinţe bolborosesc
ţevile şi răzbat de afară zgomotele ca de metronom apocaliptic
produse de bătutul covoarelor. In magazine vânzătoarele povestesc în
gura mare ce-au gătit acasă.
Iar Ion Iliescu vorbeşte şi el, în continuare.
CUPRINS

2003 ............................................................ 5

2004 ............................................................................................................ 87

2005 ........................................................................................................... 205


Ffersonaje

Ion Caramitru, un tânăr cu casetofon,


Andreea Marin, Mircea Dinescu, mai multe
eleve de liceu, Călin Popescu Tăricesanu,
Nicolae Manolescu, Simona Bălănescu,
Horia-Roman Patapievici, Ana Blandiana,
Emil Constantinescu, Scaraoţchi, Mircea
Cărtârescu, SPP-işti, Radu Anton Roman,
un motociclist, Ion Diesai, Oana Sârbu,
Traian Băsescu, un agent de circulaţie,
Radu Vasile, o reporteră de la Pro Tv,
regele Mihai, Cristian Tudor Popescu, Ion
Cristoiu, un vânzător de ziare, Adrian
Nâstase, Octavian Paler, George Pruteanu,
patriarhul Teoctist, "v un cal, Radu Duda,
soda autorului, Dan Matei Agaton, Răzvan
Theodorescu, păduchele de San José,
Victor Ponta, păianjenul roşu, Gianina
Corondan, Adrian Păunescu, Dinu Patriciu
şi mulţi alţii.

însemnările din această carte au apărut


iniţial în simpatica revistă ,Aspirina
săracului", ! în perioada 2003-2005.
Au fost scrise la îndemnul lui Mircea
Dinescu. căruia îi mulţumesc.