Teologie / Antropologie creştină Moise Aghioritul

Cancerul și frica de moarte – 1

Bătrânul Moise Aghioritul (1952-2014)

Fiecare boală, în special cea cronică, care amenință viața, este de cele mai
multe ori neînțeleasă și nedorită, și provoacă răzvrătire, tulburare, neliniște,
anxietate, frică și durere.

Mai ales astăzi, în zilele noastre, în societatea consumistă în care trăim, o

lume cu multe facilități, cu plăceri nenumărate, o lume ajunsă la saturație din
pricina bunurilor materiale și a soluțiilor ușoare sub forma diferitelor
,,analgezice”, taina ascunsă a durerii este văzută ca o nenorocire, suferință,
pedeapsă, blestem, și provoacă de obicei teamă și groază.

De asemenea, ea naște multe întrebări și serioase nelămuriri.

Chiar și mintea care filosofează, se luptă cu gândurile, iar durerea, în loc să

se atenueze, crește, ,,căci unde este multă înţelepciune este şi multă
amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa, îşi sporeşte suferinţa” (Eclesiast 1,
18).

O soluție de ieșire din această situație o oferă calea religioasă, credința

creștină, tradiția ortodoxă.

Evanghelia aduce lumină asupra acestei drame omenești și nu-l lasă pe om

să se însingureze și să deznădăjduiască. Sfântul Ioan Hrisostom spune în
acest sens: ,,Nu există om care să trăiască și să nu cunoască întristarea în viața
lui.

Dacă nu astăzi, mâine, dacă nu mâine poimâine ori răspoimâine va cunoaște

ce înseamnă întristarea.

Căci nu există cineva, ființă omenească, care să fie nemuritoare, și să nu

cunoască întristarea.

Și, dintre toți, nu se găsește nimeni care să nu fi cunoscut tristețea și

mâhnirea; unii mai mult, iar alții mai puțin”[1].
Este greu de înțeles, pentru cei mai mulți, dacă durerea însăși este un rău sau
urmarea răului și care este legătura dintre cele două.

După teologia ortodoxă, răul, stricăciunea și moartea au intrat în lume după

căderea întâilor zidiți (Facere 3, 5-7).

Nu Dumnezeu, Preabunul, Mult Milostivul este cel ce a inventat și a creat răul,

durerea, păcatul, stricăciunea și moartea, ci diavolul.

Desigur, omul nu este total străin și mai puțin responsabil de acest lucru, de
vreme ce, din libera sa voință nu a făcut ascultare de voia lui Dumnezeu, și-a
micșorat dragostea sa față de Dumnezeu prin neascultare și a păcătuit.

Boala, suferința, în ciuda părerii multora, nu este pedeapsa unui Dumnezeu

mânios, răzbunător, care vrea să pedepsească astfel neascultarea omului
păcătos, de vreme ce avem și sfinți care au suferit trupește. În acest sens
există o percepție greșită cu privire la Dumnezeu.

Cum că Dumnezeu oferă doar daruri, bogăție, sănătate, viață lungă și fericire
netulburată de nimeni.

Chiar și pentru creștini reprezintă o piatră de poticneală încercările, ispitele,

suferința trupească și durerea.

În acest sens există și o mentalitate care se perpetuează potrivit căreia în viață

trebuie să fim mereu primii, niciodată să nu fim deranjați de nimeni și de
nimic, să nu întâmpinăm greutăți, să nu suferim trupește, să nu fim nefericiți,
și, chiar dacă nu avem curaj s-o spunem în gura mare, credem că noi nu vom
muri niciodată.

Trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ, să fim obiectivi și realiști și să

acceptăm faptul că nereușitele sunt mult mai prezente în viața noastră.

Cu toate acestea, nu suntem deloc pregătiți pentru aceste prilejuri cu caracter

pedagogic pe care, dacă le-am exploata așa cum trebuie, ar putea să ne ofere
maturizare duhovnicească și cultivare sufletească.
Epoca în care trăim, atât de mult dezvoltată tehnologic, cu confortul și tot ce
decurge din aceasta, a produs, însă, și multe suferințe fizice și psihice.

Secolul al XX-lea a fost caracterizat drept secolul psihiatrilor din cauza

înmulțirii fără precedent a afecțiunilor psihice.

Dar nici bolile trupești nu lasă libere paturile spitalelor și ale centrelor de
sănătate.

Durerea nu lasă ușa închisă.

Cupiditatea și fărădelegile săvârșite de om au spurcat firea, natura

înconjurătoare care acum se răzbună, astfel că cel care a pângărit creația își
ia plata sa, dar nu doar el suferă acest lucru.

Știința medicală, în ciuda progreselor mari înregistrate în ultimul timp și a

realizărilor uimitoare, nu a reușit să înlăture toată durerea din viața oamenilor
și să împiedice moartea prematură a unora dintre noi și chiar a copiilor.

Atitudinea față de cei bolnavi de cancer

Am ajuns astfel la tema noastră de astăzi care este una foarte greu de
abordat.

Din păcate, un bolnav de cancer este privit astăzi precum leproșii de altădată.

Felul în care îi privim pe unii ca aceștia nu este deloc așa cum trebuie.

Atitudinea noastră are un element greșit de milă pe care cel aflat în suferință
îl sesizează imediat, ca să nu mai spun că care și o doză de siguranță de sine
care se datorează situației noastre de sănătate bune, a superiorității noastre,
a puterii și a prestigiului nostru, pe care nu se știe dacă le deținem, și, dacă
le deținem, până când le vom deține.

Un bolnav de cancer are dese probleme psihologice care influențează

desigur și mersul bolii sale, mai ales în ultima fază, la care se adaugă și ideea
că trebuie să se confrunte cu moartea.
După statisticile specialiștilor[2], aproape toți cei care află că suferă de cancer
reacționează cu anxietate și frică.

Atunci când boala se cronicizează, pacientul dezvoltă anumite mecanisme de

apărare și, într-o oarecare măsură, se obișnuiește cu noua situație.

Însă, este foarte frecvent fenomenul tulburărilor psihice care pot provoca
depresie, anxietate, sentimente de culpabilitate, tulburări de somn, frică,
închipuiri și, de multe ori amnezie, paranoia și exprimarea dorinței de a muri.

În aceste momente grele când boala se află în ultimul stadiu, bolnavul poate
să dezvolte sentimente ostile față de cei din jur, melancolie, suspiciune,
însingurare și înclinații suicide.

Credem că este o mare greșeală și din punctul de vedere al medicului dar și

al pacientului ca să asociem mereu cuvântul ,,cancer” cu moartea.

Suntem cu toții chemați să ne reexaminăm și să ne reevaluăm atitudinea și

să răspundem nevoilor duhovnicești cele mai adânci și chiar nevoilor
emoționale ale bolnavilor.

Să nu ne epuizăm grija pentru pacient doar în ceea ce privește administrarea

corectă a medicamentelor.

Se impune să conlucrăm cu psihiatrul, cu psihologul, cu personalul de

asistență socială, cu personalul medical din spital, cu ruda răbdătoare, cu
preotul duhovnic și nu în ultimul rând cu pacientul însuși.

Înțelegerea din partea celor din jur și ajutorul lor conjugat îl ușurează foarte
mult pentru a face față durerii, a-și duce crucea și a face față fricii de moarte.

Vălul morții se întinde peste tot.

Știri despre oameni care mor în fiecare zi de ,,moarte bună” ori în alte
împrejurări, ne inundă pe toate canalele de știri: războaie, accidente de
mașină, accidente ecologice, violențe de tot felul, jafuri, crime, epidemii și
boli incurabile.
În fiecare zi moartea ne dă ocol.

Suntem permanent sub spectrul ei.

Este singurul lucru de care nu vom scăpa dar de care nu vorbim și la care nu
ne gândim deloc atât cât trebuie și așa cum ar trebui.

Lumea, în jurul nostru strigă: ,,Nu pomeniți nimic de moarte!”.

Omul contemporan, din frică față de moarte, moare înainte de a muri.

Mărturisesc că doar o credință puternică poate să atenueze această

îngrozitoare frică de moarte care îl biciuiește continuu pe om.

Moartea trupească înseamnă ieșirea sufletului din trup.

Dacă această moarte trupească este precedată și de moartea sufletească, prin

consimțirea păcatului, atunci și moartea trupească este cu atât mai tragică,
fără ieșire și fără speranță.

Dacă omul nu crede în viața de după moarte, atunci este foarte greu să fie
consolat.

O viață trăită inconștient, fără discernământ, fără demnitate nu face decât să

înrăutățească frica de moarte.

Pentru monah, amintirea morții este folositoare sufletului.

În fiecare zi se trezește cu gândul că aceea este prima zi din viața sa iar seara,
când se așează să se culce, se gândește că aceea a fost ultima sa zi pe pământ.

Astfel, el nu obosește din pricina rutinei zilnice și nici nu trăiește făcând

mereu planuri despre ce va face a doua zi.

La Sfântul Munte se spune că dacă nu mori înainte să mori, atunci nu vei muri
atunci când vei muri, înțelegând prin aceasta moartea patimilor înainte ca
trupul nostru să ajungă în mormânt. ,,Hristos a murit într-adevăr dar a murit
ca să îl întâlnească pe om acolo unde se găsește, în stricăciune și moarte, în
chinuri și deznădejde și în absurd ca să îl învieze[3].

Prin moartea lui, Hristos a înviat moartea, ,,cu moartea pe moarte călcând și
celor din morminte viață dăruindu-le”.

Teologie / Antropologie creştină Moise Aghioritul

Cancerul și fericita întristare a pomenirii morții – 2
Bătrânul Moise Aghioritul (1952-2014)

Creștinismul este singurul care poate și trebuie să răspundă nevoii imperative

de a înfrunta oarecum moartea și doliul pe care civilizația contemporană le-
a acoperit sub un văl de tăcere absolută”[4].

A vorbi despre moarte înseamnă a-ți pune problema propriei tale morți.

Preocuparea pentru moarte poate să dezvolte anumite frici personale.

,,Moartea”, de altfel, este considerat un subiect macabru și se crede că nu

există un motiv temeinic pentru a ne ocupa cu așa ceva.

Cel care vă vorbește acum, ca monah aghiorit, vrea să trăiască fericita

întristare a pomenirii morții.

Strana în care stăm în biserică, patul pe care îl avem în chilie, însuși trupul
nostru, sunt preînchipuiri ale mormântului nostru, iar rasa reprezintă giulgiul
de înmormântare.

Ceea ce vă spun nu sunt simple idei ori simbolisme, ci vă vorbesc ca unul care
a suferit vreme îndelungată – am fost supus, în urmă cu patru ani, unei
intervenții chirurgicale pentru un transplant de ficat – care știe ce e durerea
și care a simțit moartea, așa că nu vă vorbesc teoretic, ci cu lacrimi, sudoare
și durere, și mulțumesc lui Dumnezeu pentru că, în acele clipe de durere, L-
am cunoscut mai bine.

Nu am privit cu fatalism și resemnare situația în care mă găseam, m-am

temut, m-am îndoit până la pământ, dar nu am cedat.
Iertați-mă, vă rog, pentru această mărturisire, dar cred că, din dragoste,
putem câteodată să ne deschidem sufletul în felul acesta.

Voi încerca să mă fac mai bine înțeles, să fiu mai analitic, pentru că bolnavul
de cancer se teme foarte mult de moarte.

Dintru început trebuie spus că această frică nu este deloc de neînțeles și este
normală.

Această frică este îndreptățită și suntem chemați să o înfruntăm și să o

ponderăm.

Boala, de cele mai multe ori, aduce cu ea astfel de gânduri.

Nu trebuie să ne înfricoșăm, noi, cei ce avem aceste gânduri, nici nu trebuie

să-i speriem pe cei ce le au, nici nu trebuie să încercăm să-i încurajăm cu
vorbe mincinoase punându-ne în locul lor, acționând cu nepăsare ori
superficialitate.

Țin să repet acest lucru, pentru că consider că este important faptul că, cu cât
sufletul bolnavului este mai afectat duhovnicește, cu atât mai mult se va teme
de moarte.

Este dependent de viață, se simte vinovat și simte că pierde tot, de vreme ce

este atât de mult legat de cele materiale.

Starea prin care trece, dacă îl va îndrepta către pocăință, este un real câștig
și va înfrunta mult mai bine situația în care se găsește, prin trezvie, rugăciune,
zdrobirea inimii și bunăvoință.

Nu putem spune în nici un caz că moartea este ceva bun și ne aduce ușurare
și alinare.

Moartea este o taină, este înfricoșătoare și înspăimântătoare.

Dacă vorbim câteodată despre ea folosind cuvinte și fraze poetice, acest lucru
se întâmplă din motive pastorale temeinice, dar și pentru alinarea suferinței
rudelor și apropiaților celui plecat dintre noi.

Oamenii simpli și smeriți, mai ales cei de la sate, fără să vorbească folosind
cuvinte mari și pompoase, primesc sfârșitul vieții cu tristețe, desigur, dar nu
cu frică, și se pregătesc ca pentru o călătorie foarte mare, spovedindu-se,
împărtășindu-se și luându-și rămas bun de la cei apropiați.

Cei de la orașe, care se pretind a fi oarecum mai cultivați, cei care au vreo
reputație ori un nume, înfruntă moartea în mod filosofic, ca pe un sfârșit firesc
al vieții, nu vorbesc despre aceasta, desigur, sunt neliniștiți, spun că ar fi avut
și alte lucruri de făcut și ar fi putut și ar fi dorit să mai trăiască încă puțin.

Oamenii din această categorie, dacă se vor confrunta vreodată cu situația în

care o rudă de-a lor să fie diagnosticată cu cancer, încep să aibă un
comportament conspirativ, sunt nervoși, îi deranjează foarte mult pe medici
și pe personalul medical, ca și când aceia ar fi vinovați pentru ceea ce se
întâmplă, își fac semne și vorbesc în șoaptă pe coridoarele spitalului,
considerând că adevărul, dacă va fi spus, este periculos și nu face decât să
grăbească sfârșitul bolnavului.

Bolnavul însă, în mâhnirea suferinței sale simte, înțelege acest teatru care se
întâmplă în jurul lui și se simte tot mai singur în acele grele clipe.

De foarte multe ori este invitat și medicul să ia parte la această punere în

scenă de prost gust și vătămătoare pentru suferind.

Există și o altă categorie de oameni, pe care aș numi-o a ,,creștinilor purtători

de mască” care, în acele clipe grele pentru bolnav, se străduiesc să se prefacă
că totul este bine, afișând zâmbete false și făcând urări ipocrite pentru a nu
strica aparența artificială care îi caracterizează și pe care o afișează
dintotdeauna.

Este trist faptul că omul nu dorește să-și privească în față propria goliciune
sufletească, nici măcar în acele clipe.
Oamenii aceștia, bolnavii, dar și rudele lor, au o percepție magică asupra
Bisericii și a Sfintelor Taine ale ei, și, câteodată, cer ca Dumnezeu să facă o
minune, iar ei nu mai țin cont deloc de recomandările medicilor.

Acestea sunt situații dificile, care îi afectează psihic pe cei suferinzi.

Teologie / Antropologie creştină Moise Aghioritul

Cancerul. Știința medicală și familiarizarea cu moartea – 3
Bătrânul Moise Aghioritul (1952-2014)

Considerăm că exaltarea logicii, eudemonismul material, împuținarea

credinței, modul apusean de viață importat și în Răsărit, nu îl lămuresc în mod
mulțumitor pe om și nu îl ajută să înfrunte corect moartea.

Credem că, dacă am schimbat denumirea de ,,birou de pompe funebre” în

,,birou de ceremonialuri de înmormântare” am reușit să înlăturăm din viața
noastră moartea și amintirea ei.

În America există chiar o procedură foarte minuțioasă și totodată foarte

costisitoare de ,,toaletare” a morților.

Chiar și în Grecia, în zilele noastre, oamenii nu mai sunt la fel de receptivi

atunci când vorbim despre nemurirea sufletului, despre veridicitatea solidă și
despre harul eliberator al credinței, și încercăm să găsim termeni noi de
exprimare, moderni, pentru a reuși să găsim o punte de legătură cu cei ce
nu sunt de acord atunci când se vorbește despre viața de dincolo de moarte.

Dacă omul crede în viața de apoi și crede că viața de aici de pe pământ se va

sfârși la un moment dat, credem că se va simți mai liber să trăiască cu bucurie
și interes fiecare clipă, cu putere și dragoste pentru el însuși și pentru ceilalți,
fără să divinizeze reușitele sale și să considere că, dacă ar fi privat de ele, ar
simți că nu mai există[5].

Apusul insistă să considere că nu este un eșec încercarea medicinii de a

vindeca totul, chiar dacă s-a dovedit că acest lucru nu este posibil.

Au reușit să prelungească viața omului, dar nu și să facă să dispară moartea.

Omul apusean nu se smerește și nu acceptă că a dat greș încercând să
găsească viața fără de moarte aici, pe pământ, și continuă să încerce
nădăjduind s-o găsească.

Mai ales civilizația americană contemporană readuce în atenție preocuparea

pentru metempsihoză, reîncarnare, magie, astrologie, parapsihologie,
prevenirea îmbătrânirii, operații de tot felul prin care oamenii încearcă să
capete un aspect tineresc, ori prin internarea celor bătrâni și bolnavi în azile
și clinici.

Se evită sistematic orice referire la moarte, ca și când am vorbi de ceva

murdar, rușinos, necuviincios. Însă, acest duh nu începe să se impună și în
Grecia?

Ba da, și la noi, din păcate, arareori este abordată așa cum trebuie problema
morții, chiar dacă aceasta este așteptată, și ne cuprinde deprimarea, iar nu
întristarea și durerea care își găsesc justificare în bogata noastră tradiție
elino-ortodoxă.

Și, pentru că în seara aceasta mă adresez în special medicilor, pe care

interesul pentru știință și grija pentru pacienți i-a mânat în seara aceasta aici,
ca unul care este și el bolnav și vorbește despre suferință știind ce este
aceasta, permiteți-mi să spun că familia celui bolnav îl dorește mereu
aproape pe medic, mai ales, în acele grele ultime clipe.

Medicul este cel mai în măsură să anunțe moartea pacientului.

Cei dimprejur vor să aibă încredințarea că s-a făcut tot ce se putea până în
ultima lui clipă de viață.

Aceasta este o cerință legitimă din punct de vedere psihologic.

Medicul care anunță moartea pacientului se găsește într-o situație foarte

delicată.

Tocmai a eșuat în încercarea de a prelungi viața pacientului și și-a arătat astfel

limitele în fața morții.
Cel care până mai adineauri depindea de el, acum nu mai există.

Încrederea celor din jur a fost zdruncinată, iar el este văzut acum cu alți ochi.

Smerenia, sinceritatea, respectul vor ajuta amândouă părțile pentru a trece

peste acest moment.

Moartea semenilor noștri ne vădește neputința noastră, a tuturor, iar noi

trebuie să o recunoaștem deschis.

Cu cât medicul va fi mai tânăr și mai lipsit de experiență, cu atât mai vinovat
se va simți într-o astfel de situație.

Dacă și el va intra în panică, atunci va fi foarte greu să ajute cu ceva rudele

celui plecat, care vor fi foarte tulburate în acel moment.

Este de ajuns un singur cuvânt de îmbărbătare în care să spună că bolnavul

a scăpat de-acum de suferință și nu se va mai chinui, oferind astfel un mic
sprijin emoțional și compasiune pentru rude.

Aceleași lucruri sunt valabile și pentru personalul medical, pentru asistenții

sociali, și în special pentru preotul spitalului.

Aș dori să relatez o întâmplare.

Un medic aflat în străinătate a fost acuzat de un coleg de-al său într-o

emisiune televizată urmărită de milioane de telespectatori, că irosește
transplanturile fiindcă primise să opereze pentru a treia oară un copil al cărui
organism nu accepta noul organ.

Cel acuzat a răspuns: ,,Am jurat, ca medic, să salvez omul și nu omenirea! Cu

siguranță că există și alți pacienți care au nevoie să fie vindecați dar eu sunt
chemat să mă ocup de cel pe care îl am acum în fața mea”[6].

Așadar, nu putem vorbi la modul general și nedeterminat.

Fiecare bolnav este un alt pacient, cu altă personalitate.

Suntem chemați să respectăm unicitatea și sfințenia persoanei umane.

Cu toate cunoștințele noastre, cu toată puterea noastră, cu răbdare, cu

smerenie și cu dragoste.

Să nu ocolim patul celui bolnav de cancer și să nu îl vedem ca pe unul ce

oricum va muri în scurt timp.

Să epuizăm limitele rezistenței noastre, de vreme ce nu putem oferi nimic

mai mult prin chimioterapie, iradiere, operații ori tratament medical.

Teologie / Antropologie creştină Moise Aghioritul

Cancerul. Cum poate ajuta boala în viața duhovnicească – 4
Bătrânul Moise Aghioritul (1952-2014)

Medicina nu trebuie să-l vadă pe om ca pe o mașină, unidimensional,

izolându-l în limitele creatului și al morții, îndepărtându-L pe Dumnezeu,
acolo unde, alături de El, viața și moartea își pierd adversitatea dramatică și
cele două pot fi puse în legătură una cu alta.

Astfel, tragismul spectrului morții se estompează și apare posibilitatea

abordării ei pozitive.

Creștinul nu trebuie neapărat să aștepte pasiv moartea, ci poate s-o accepte

în mod voit și să-și diminueze astfel frica.

Așa după cum moartea trupească poate să slujească vieții duhovnicești,

tot astfel și boala trupească, cancerul, poate să slujească sănătății
duhovnicești[7].

Este o invitație și o provocare, o luptă în arena vieții: merită din plin să luptăm
pentru a obține victoria.

Cel ce luptă, chiar dacă va fi învins de moarte, poate câștiga viața veșnică.

Cel ce luptă este un atlet în arena vieții și nu un sărman fatalist, mic și leneș.
Spune Sfântul Diadoh al Foticeii: ,,Cel ce rabdă suferința trupească timp
îndelungat fără să crâcnească, unul ca acesta va fi primit în Împărăție
asemenea marilor mucenici”.

Vedem, iată, o cu totul altă dimensiune a suferinței trupești.

Cel ce se află imobilizat la pat, cel neajutorat, cel ce suferă, nu este

condamnat dinainte, răbdarea sa fără să crâcnească poate să îl facă mare, să
îl așeze în rândul marilor mucenici.

Dacă boala trupească va ajuta la vindecarea unei boli trupești, atunci

minunea s-a împlinit.

Să nu trecem cu vederea și această importantă dimensiune.

Biserica susține jertfa de sine altruistă și este împotriva sinuciderii egoiste,

pentru a avea ,,sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în
pace”.

Nu ne este permis să ne luăm nici propria viață și nici să luăm viața altcuiva.

După cum spunea foarte frumos cineva, ,,a trăi fără perspectiva vieții
înseamnă dependența de cele pământești, negarea veșniciei și respingerea
binefacerii pentru suflet a dimensiunii evenimentului morții.

Încercarea de a salva viața cu orice preț constituie expresia nevoii de

nemurire a oamenilor, dar atunci când aceasta se limitează doar la nivel
biologic, nu este decât dovada puținei credințe și a dependenței de cele
pământești.

După cum nu avem dreptul să grăbim moartea, la fel nu avem dreptul

să o amânăm. Suntem datori să o acceptăm și să o respectăm[8]”.

În urmă cu treizeci de ani, Eugene Ionesco spunea: ,,Principala problemă este

că chestiunea morții a căzut în uitare.
Chestiunea sfârșitului vieții a fost alungată din gândurile noastre, fiindcă
avem doar obiective imediate în fața ochilor… Nu știm ceea ce trebuie să
facem și nici încotro trebuie să ne îndreptăm.

De vreme ce dorim doar să trăim viața, aceasta a devenit insuportabilă[9]”.

Adevărul este dureros.

Timpul neștiut al morții este, de asemenea, lucrarea dumnezeieștii pronii.

Gândiți-vă ce ar fi însemnat ca fiecare dintre noi să cunoască exact când va

muri.

Viața aceasta ar fi fost o junglă.

Ar fi fost greu de suportat această așteptare a momentului exact al morții

noastre.

De aceea, nu le cunoaștem pe toate.

Poate că este mai bine așa.

Nu putem să răspundem la toate întrebările ușor și imediat.

Cancerul. Aflarea libertății prin intermediul neputinței – 5

Bătrânul Moise Aghioritul (1952-2014)

De ce Dumnezeu îngăduie moartea copiilor? De ce nu este descoperit leacul

împotriva cancerului? De ce atâta durere, atâta nedreptate și atâtea lacrimi?
Nu putem vorbi fără încetare.

Câteodată, cuvântul nostru nu mai poate fi grăit și trebuie să tăcem.

Câteodată trebuie doar să tăcem și să suferim și noi la gândul suferinței

celorlalți.
Spunea un înțelept: ,,Dumnezeu ne-a dat două urechi și o gură pentru ca să
vorbim mai puțin și să ascultăm mai mult”.

Sunt mult mai multe lucrurile pe care nu le cunoaștem.

Iar să fugim de ele ori să le trecem sub tăcere nu este o soluție.

Soluția este să ne recunoaștem neputința.

A-ți recunoaște neputința este tot o dovadă de putere și de bărbăție.

Acceptarea situației de către un om grav bolnav, de un suferind de

cancer, este foarte importantă.

Este nevoie de instruire și educație pentru a înțelege ce înseamnă cuvântul

,,boală”, pentru că din aceasta vom înțelege ce este sănătatea, vom primi
răbdare, nădejde, acceptare, pace, îndrăzneală și curaj.

Nu credem în noroc, în soartă ori în întâmplări, ci credem în Dumnezeu, Cel

care după iarnă face să vină primăvara, după durere dă binecuvântare, după
sărăcie, bogăție, după strâmtorare ușurare, după cum spune A. Soljenițîn:
,,Într-o celulă de închisoare am cunoscut libertatea”.

Biserica noastră respectă și cinstește trupul omului și este împotriva oricui

vrea să-l distrugă.

Intervențiile omului asupra trupului sunt permise doar atâta timp cât acestea
au scopul de a-i menține sănătatea.

Tot ceea ce poate distruge trupul nu este permis.

Nu este permisă nici o constrângere în acest sens.

De aceea Biserica refuză și arderea morților. Intervențiile asupra trupului

pentru transplantarea anumitor organe sunt permise, fiind fapte de sfântă
dragoste, iubire de oameni și de semeni.

Putem să ajutăm pe cineva doar pentru a trăi, nu pentru a muri.

Am vorbit mai mult din postura celui suferind.

Dacă, pe alocuri, omilia mea a căpătat caracter de predică, luați-o ca pe

abatere și o deviere de la temă. Intenția mea nu a fost de a vă emoționa ori
de a vă ține un curs, obosindu-vă în acest fel.

Aș dori să vă mulțumesc pentru truda pe care o depuneți în cercetarea acestei

cumplite boli, pentru grija pe care o arătați pentru pacienții dumneavoastră,
pentru eforturile pe care le depuneți chiar și atunci când pare că nu mai există
nici o șansă, pentru zâmbetul de pe chip chiar și atunci când bolnavii vă
asaltează și vă obosesc cu întrebări de genul: ,,Doctore, nu-i așa că mai am
puțin de trăit?”.

Țin să vă mulțumesc, de asemenea, pentru perseverența de a îngriji în aceeași

măsură fiecare pacient, deși suferă de aceeași necruțătoare boală și așteaptă,
probabil, același sfârșit.

În sfârșit, vă mulțumesc din inimă pentru prezența dumneavoastră și pentru

atenția cu care m-ați urmărit și îl rog pe Dumnezeu să vă dea tărie din belșug
în lucrarea sfântă și importantă pe care o săvârșiți, aceea de a vindeca, de a
alina durerea, de a prelungi viața, de a restabili sănătatea și chiar de a ușura
trecerea din viața de aici către cea viitoare a bolnavului atunci când este voia
bunului Dumnezeu, Domnul vieții și al morții.

Concluzii

În zilele noastre, parcă mai mult decât oricând, boala îl tulbură foarte mult pe
om.

Suferința trupească nu este pedeapsa lui Dumnezeu asupra omului.

Foarte mulți suferă de cancer în zilele noastre iar boala aceasta provoacă nu
doar suferință fizică ci și probleme psihice.

Frica de moarte la un bolnav de cancer îi sporește problemele pe care le are.

Doar credința în Dumnezeu poate să îl ajute foarte mult prin răbdare în fața
bolii și curaj în fața morții.
Este nevoie de respect și abordare înțeleaptă a misterului morții din
partea medicilor, a personalului medical, a rudelor și a pacienților.

Atitudinea corectă a bolnavului față de suferința trupului poate să aibă drept

rezultat însănătoșirea sufletului și, astfel, moartea poate să nu mai fie văzută
ca un eveniment cu totul tragic, ci ca o trecere de la cele întristătoare de aici
la bucuria cea veșnică.