Lucruri bine de ştiut despre Maramureş

Localizat in inima Europei, Maramureşul este un tinut cu biserici de lemn, bogatii legendare,
peisaje impresionante si traditii stravechi. In Maramureş au ramas intacte cultura, traditiile, si viata
taranului din trecut.

Despre Maramureş
Maramureşul este considerat de multi sufletul satului tipic romanesc. Cu asezarile
sale pitoresti, dealuri inverzite si campii pline de flori salbatice, Maramureşul concentreaza tot ceea ce
inseamna viata la tara. Vizitatorii acestor meleaguri au ocazia unica de a se intoarce in timp, de a fi
martori ai unor vremuri si ai unei vieti mai simple.
Maramureşul este o destinatie unică, situată în inima Europei, care a pastrat cu mare
grija cultura, traditiile si stilul de viata al taranului din vremuri trecute. Regiunea tine locul unui
testament al traditionalului, al unei ere romantice a simplitatii si a valorilor morale despre care in zilele
noastre doar citim sau auzim de la bunicii nostri.
Putine obiceiuri s-au schimbat de-a lungul secolelor ce au trecut. Familiile raman in aceleasi
sate ca si stramosii lor. Mestesugurile si traditiile sunt transmise din generatie in generatie.
Imbracamintea tesuta manual este inca purtata cu mandrie. Biserica este in continuare sufletul satului.
Vecinii se cunosc unii pe altii si se ajuta intre ei.
Viata in Maramureş este invaluita in mister. Vizitatorii lui strabat pasurile montane, coboara in
vaile insufletite, unde traditiile rurale se dezvaluie in fata lor ca un muzeu ce a prins viata, un peisaj ce
este pe placul si celui mai capricios calator.

Geografie
Maramureşul se bucura de un peisaj unic. Munti inalti, dealuri inverzite, rauri mai largi sau mai
inguste, lacuri, paduri, pasuni, toate alcatuiesc una din cele mai frumoase regiuni ale Romaniei. Situat
in nordul tarii, Judetul Maramureş se intinde pe o suprafata de 6304 km patrati invecinandu-se cu
Ucraina si cu judetele Suceava, Bistrita-Nasaud, Cluj, Salaj si Satu Mare.
Aproape 50% din regiune este muntoasa, aici gasindu-se cel mai inalt varf muntos din Carpatii
Orientali: Pietrosu (2303m). Patru lanturi muntoase distincte separa Moldova (a nu se confunda cu
Republica Moldova, tara de peste Prut) de Transilvania. De la NV la Est, Muntii Gutai, Tibles si Rodna
separa Maramureşul istoric de restul regiunii, iar muntii Maramureşului formeaza o legatura naturala si
politica cu Ucraina in NE.
Regiunea abunda in rauri repezi, constant alimentate din muntii dimprejur. Avand o retea
hidrografica de peste 3000 km, nu este de mirare ca peisajul este atat de bogat si verde. Numele
raurilor mai mari sunt folosite pentru a diferentia zonele etnografice din Maramureşul istoric. Asa ca
se vorbeste des despre Valea Izei, a Marei, a Cosăului, a Vişeului si a Tisei. Pe langa rauri, exista
lacurile alpine de origine glaciara Iezer si Buhaescu si lacurile artificiale de la Ocna Sugatag, Baia
Sprie, precum si lacurile de acumulare Stramtori-Firiza si Runcu-Brazi-Firiza.
Desi clima in Maramureş este mai umeda si mai rece decat in restul Romaniei, lunile de vara
pot fi foarte calduroase. Iarna peisajul devine alb, oferindu-le schiorilor posibilitatea de a se bucura de
pârtiile de schi de toate dimensiunile si toate gradele de dificultate. Cand primăvara isi intra in drepturi
peisajul ramane verde pana la venirea toamnei. Temperaturile sunt relativ normale dar vara pot ajunge
pana la 30°C (90°F).
Istorie
Prima atestare scrisa a Maramureşului dateaza din anul 1199, insa marturiile arheologice au
scos la iveala faptul ca aceste pamanturi sunt locuite inca din perioada neolitica.
Dupa ce teritoriul Daciei a fost ocupat de romani, Maramureşul a ramas un teritoriu independent, in
afara Provinciei Romane.
In timpul Evului Mediu, societatea daco-romana a fost influentata de poparele migratoare.
Asezari feudale si-au pus bazele intre secolele al IV-lea si al X-lea si erau subordonate Bisericii.
In secolul al XIII-lea, conducatorii maghiari au inceput lupta pentru cucerirea Transilvaniei. La
sfarsitul secolului al XIV-lea, intreaga Transilvanie, inclusiv Maramureşul se aflau sub ocupatie
maghiara.
Dovezile scrise despre Maramureş apar mai frecvent incepand cu secolul al XIV-lea. In 1359,
dupa rebeliunea impotriva conducatorilor maghiari, voievodul Bogdan impreuna cu mai multi localnici
au trecut Carpatii pana in Moldova, s-au luptat cu Balc, nepotul legendarului voievod Dragos, si au
retrasat granitele Moldovei facand din aceasta un stat independent. .
Maramureşul a devenit parte a Principatului Transilvaniei in 1526, apoi parte a Imperiului
Habsburgic in 1687 si a fost anexat Ungariei in 1703. Dinastia Habsburgica a luat sfarsit cu revolutia
din 1848. In 1918, Transilvania, inclusiv Maramureşul s-a unit cu Romania.
In 1940, Maramureşul si nordul Transilvaniei au fost date de nemti Ungariei si ulterior
returnate in 1945, dupa retragerea trupelor germane si maghiare.
La inceputul anului 1960, majoritatea taranilor au fost obigati sa-si dea pamanturile la fermele
colective creeate de regimul comunist. In ciuda acestei colectivizari fortate, traditiile si arta populara
au continuat sa infloreasca in Maramureş.

Mestesuguri traditionale
La adăpostul văilor umbroase și al munților, s-a întrupat din mâinile vrednice ale
maramureșenilor arta de a făuri lucrurile necesare traiului zilnic. Fie obiecte de uz casnic, fie podoabe,
fie unelte de lucru, toate au sigiliul Maramureșului și al simbolurilor ancestrale. De la cana și blidul de
lut, de la cerga de pe pat și până la cameșa de sărbătoare, de la lingura de lemn până la monumentala
poartă, toate aceste obiecte sunt o exprimare a frumosului și a spiritualitatii din sufletul moroșanului.

Sculptatul în lemn
Ne aflăm în țara lemnului, așa că sculptatul in lemn e la loc de
cinste printre meșteșugurile tradiționale. Nu puțini țărani au fost
meșterii propriilor case. Unii s-au ridicat și au devenit meșteri de
biserici și de porți, sculptura in lemn impodobind capetele grinzilor de
la case, ancadramentele uşilor și ale ferestrelor, cerdacele, stâlpii
porţilor. Dovezi vii ale lemnului se vad pe Valea Cosăului, Valea Izei
si Valea Marei. Sunt porțile gospodăriilor din Berbești, Ferești,
Călinești, Sârbi și Budești, precum și în muzeele în aer liber din
Sighet și Baia Mare.
Un element de mare originalitate al arhitecturii maramureșene de lemn îl
constituievechile biserici, cele mai multe construite în secolele XVII - XVIII , unele pe locul
unor biserici mult mai vechi. De-a lungul timpului, nu puține au fost arse de navalitori, dar în
anii imediat urmatori au fost reconstruite.
Lemnul este sufletul viu și verde al maramureşeanului, adăpost al trupului și spiritului, ajutor
în munca pe câmp, căldura în nopțile de iarnă, într-un cuvânt, inima Maramureşului….
Țesăturile

Femeile Maramureşului și-au îmbrăcat familia,

casele și bisericile cu arta țesutului in teară ( război), cu
migaleala acului de cusut si cu osteneala ochilor in noptile
lungi de iarna, întrupând astfel straie si covoare, țoluri si
cergi, traiste și trăistuțe, fețe de masă și îmbrăcăminte de
pat.
În fiecare casă de gazde, se află în camera bună
"ruda" - zestrea si mândria fetelor, cu țesături din lână și
cânepă, cu toată îmbracamintea necesară unei case vrednice și frumoase. Țesăturile sunt
lucrate și colorate diferit, în funcție de locul și cinstea date fiecăreia. Lucrate cu motive
geometrice, în culori contrastante, covoarele au o bordură cu șiruri de reprezentări
antropomorfe sau umane, cum ar fi "hora cu cătane" sau "calul și călărețul". Ștergurile au un
colorit puternic, în tonuri primare de rosu și negru, cu motive mari, asemănătoare celor de pe
covoare. Cergile au o cromatică de două, până la patru culori. Țesăturile autentice sunt cele
vopsite în culori naturale, extrase din plante și din coaja copacilor. La Botiza, femeile culeg
peste vară flori și frunze, rădăcini și scoarță de copac, și cu ele vopsesc lâna , împletind apoi
simboluri păgâne și creștine în covoare minunate. Casele Maramureşului sunt așternute cu
frumusețe si culoare, cu dragoste si respect pentru traditie , cu caldură și ospitalitate în
așteptare veșnică de oaspeți.

Ceramica

Pământul, apa și focul au prins suflet în mâna moroșanului.

Din negura vremurilor, lutul a dat viață unor recipiente cu forme
diversificate, de o frumusețe brută și păgână, pictate în culori
obținute din pământuri și arse în cuptoare tradiționale. Ceramica
de Săcel este arsă din lutul roșu, de foarte bună calitate, este scos
de la o mare adâncime, din puțuri de 15- 17 m adâncime. Prin
forma vaselor, elementele decorative şi prin tehnicile de lucru,
ceramica de Săcel este foarte asemănătoare cu ceramica dacică.
Însă cuptorul în care ceramica se arde, este de provenienţă romană.
Vasele sunt lucrate la roată, sunt ornate simplu, lustruite cu o piatră, lăsate încă o vreme la
uscat, ţinute apoi in lăzi până când se adună mai multe bucăţi şi, în sfârşit, arse în cuptor fără a
fi smălţuite. Meşteşugul olăritului se practică şi azi la Săcel, cu aceleaşi tehnici străvechi. Alte
tipuri de ceramică sunt ceramica smalțuită ornamentată cu cornul de la Vama, ceramica
ornamentată cu cornul și pensula de la Vama și Lapus, ceramica grafitată din Vama și Valea
Izei și ceramica decorată cu pensula din Baia Sprie și Baia Mare. Astfel, roata olarilor din
Maramureș a dat viață și răcoare apei din fântână și gust bucatelor de pe cuptoarele nevestelor
din toate satele și văile acestui ținut.

Podoabe tradiționale

Costumele moroșencelor capătă culoare și mulțumită

podoabelor tradiționale. Cocoanele și femeile tinere poartă mândre în
jurul gâtului "zgărdane" făcute din mărgele mici, viu colorate, înșirate pe ață în diverse motive
(în special motivul S, romburi, flori).

Clopurile

In satul Sârbi, pe Valea Cosăului, mai pot fi întâlniți

ultimii clopari din Maramureș. Vasile Borodi și Ioan Bârlea
confectionează din paie si talaș clopurile fără de care
costumul barbatesc nu este întreg. Barbatul poartă pe cap
acest mic element decorativ cu mândrie și expresia lui este
sclipitoare de umor atunci când și-l dă pe ceafă pentru a-
și arata mirarea sau admirația pentru o faptă sau o vorbă...
Clopul este decorat diferit în funcție de ocazie, cu mărgele și
flori la nunți și sărbători, simplu la înmormântări sau la lucru...dar ceva e sigur: fiecare
moroșan are în casa lui cuiul pentru clop, locul unde și-l agață în fiecare seară când a savarșit
munca de zi cu zi și se așează cu ai lui la masă.

Costume Populare

De sărbatoare sau de zi cu zi, haina

moroșanului este impunătoare prin simplitatea și
frumusețea ei. Fiecare zonă etnografică are
propriile particularități când vine vorba de
costumul tradițional. Costumul din Lăpuș este, de
pildă, mult mai sobru și mai elegant decat cel din
Maramureșul istoric, unde culorile sunt vii și
intense.
În țara Maramureşului, Elementele definitorii ale costumului feminin sunt: năframa,
cămașa albă cu mâneci terminate în manșetă sau volan, poalele peste care vin cele două zadii
cu dungi orizontale, a căror cromatică diferă în funcție de regiune și statutul social (de regulă
negrul alternează cu roșu, galben sau portocaliu). Peste cămașă vine pieptarul și guba, pe timp
de iarnă.
Bărbații poartă o cămașă albă, scurtă, izmene vara și cioareci iarna, pe cap clopul sau
cușma, tot în funcție de anotimp. Maramureșenii care vor să respecte ca la carte ținuta
tradițională nu renunță nici azi la opincile din picioare. În trecut, fiecare sat avea un specific
local în privința portului, iar oamenii care veneau la târgul de ţară din Sighet, în fiecare primă
zi de luni din lună, îşi recunoşteau provenienţa după detalii ale costumului purtat. Un element
de identificare in portul femeilor era modul de dispunere a dungilor din zadie sau cromatica iar
la bărbaţi, culoarea sumanului.

Măști

Cu măștile e o altă poveste...Confecționate din blănuri, piele,

pânze și coarne, ba chiar și din boabe de fasole la care se adaugă
ciucuri colorați, mărgele, clopoței, panglici, aceste măști expresive au
rolul vrăjitoresc de a împrumuta curaj și însufletire celui ce le poartă.
Măștile sunt scoase la iveală cu ocazia teatrului naiv organizat de
 Crăciun și Anul Nou în chip de colindă pe la casele oamenilor, pentru a alunga spiritele rele și
pentru a aduce aminte oamenilor că viata e trecatoare. Ele reprezintă uneori chipul morții "cea
cu coasa", alteori duhurile rele și multe alte personaje din folclorul și legendele maramureșene.
La Săcel, meșterul Vasile Șușca face măști impunatoare si expresive, fiecare cu povestea și cu
puterea ei.

Obiceiuri & Traditii

Maramureşul abunda in atractii culturale naturale si artizanale. De la bisericile de lemn si

muzee la pietele satelor si la viata de zi cu zi a pastorilor avem, senzatia ca am intrat intr-un timp care
s-a oprit
Maramureşul este taramul sarbatorilor crestine. Aici timpul nu este masurat in luni, zile si ore
ci in anotimpuri, sezoane (semanatul, cositul si recoltatul); postul Pastelui, Sărbătoarea Sfântă Mărie
(Naşterea Maicii Domnului) si pregătirile pentru Crăciun. Cand isi termina munca Maramureşenii
sarbatoresc cu mult entuziasm. Isi pleaca capul pentru rugaciune, isi traiesc muzica si dansul si
celebreaza locurile unde s-au nascut. Pentru a simti ritmul acestei regiuni trebuie sa o vizitati in timpul
sarbatorilor cand pamantul,obiceiurile si oamenii se unesc intr-un dans care contureaza Maramureşul...
Cel mai bun mod de a afla despre cultura Maramureşeana este de a insoti satenii in plimbari pe
ulitele satului, pe cararile ce duc la imasurile inverzite,pe muntii si vaile ce inconjoara satele.

Gustul Maramureşului: Bucătărie

Cine vizitează o casă de moroșan, sigur nu o părăsește cu

stomacul gol. Călătorii sunt întâmpinați cu o masă
copioasă, unde mâncărurile tradiționale sunt atracția
principală.

În Maramureş , mămăliga este gatită în cele mai diferite

feluri. În trecut, nu de puține ori ținea chiar și loc de
pâine, căci făina de grâu nu era ușor de procurat.
Balmoşul e specialitatea ciobanilor, făcută din branză de
oaie, lapte si mămăligă. Ca să te înfrupţi din el, nu trebuie
să te sui până la stână (deși priveliștea ar merita efortul).
O să ţi-l gătească şi o gospodină cum ştie ea mai bine.
Există multe obiceiuri legate de bucate. În sâmbăta dinainte de Florii, de exemplu,
maramureșencele pregătesc câte o pâiniță pentru fiecare membru al familiei, făcută din grâu sfințit și
numită „ floare de grâu”. Tradiția spune că cei care mănâncă pâinițele în această zi, se vor intâlni unul
cu altul în Rai. În noaptea de Crăciun și de Anul Nou, toți membrii familiei trebuie să mănânce o
bucată de piftie de pe o farfurie mare în care se află și râtul porcului, despre care se spune că aduce
noroc.
Orice gustare este obligatoriu precedată de o inghițitură (sau mai multe) din faimoasa bautură,
licoarea omniprezentă a Maramureșului: „pălinca” sau „horinca”. Barbații din Maramu' se laudă că
nicăieri în țara nu găsești horincă mai bună ca aici. Există și dovezi care atestă calitatea acestei
băuturi. Dacă freci o picatură de pălincă în palme, ea trebuie să aibă un miros aparte, asemănător cu cel
al mierii. Apoi, când e turnată în pahare, face un guler de mărgeluţe care trebuie să ţină cât ai zice un
„Tatăl Nostru”. Şi cu cât sunt mărgeluţele mai dese şi mai multe, cu atât e horinca mai bună.
 Îmbiatul vizitatorilor cu pălincă este o tradiție. Se spune că paharul trebuie băut până la fund
înainte de a fi pus pe masă pentru că altfel, aduce ghinion gazdei, mai ales în casele unde locuiesc fete
de măritat.
Civilizatia lemnului

Maramureşenii au fost dintotdeauna credinciosi lemnului,

căruia i-au dat cele mai felurite forme, de la blidul din care
mancau, până la acoperământul de deasupra capului si bisericile
în care se închinau. Timpul nu a stat în loc si multe din aceste
lucruri se fac acum din materiale mai moderne. Cu toate acestea,
acolo unde miroase a lemn, Maramureşeanul se simte si azi
acasă. Iar vizitatorii se opresc si se minunează de frumusetea
vechilor case, porti si biserici.
Pe vremuri casele purtau o marcă socială relevând statutul
proprietarilor. De altfel, aceasta reiese mai ales din inscripţiile
scrise în limba română cu litere chirilice sau în limba latină. Apar
aici nume de meşteri, de proprietari, de demnitari locali, cu
diferite ranguri sociale, preoţi şi juzi, maramureşenii simţind nevoia să-şi înobileze casele cu asemenea
consemnări pentru a atesta vechimea construcţiilor şi a le conferi valori în plus.
Elementul care determina organizarea interiorului caselor, atât în plan material cât şi în cel
ritual, era „meştergrinda”. Aceasta străbate în lungime toate încăperile construcţiei şi leagă pereţii
transversali, susţine întreaga structură a acoperişului, împărtind, totodată, spaţiul casei în două: în
dreapta, spaţiul „faptelor de viaţă” si în stânga, spaţiul „faptelor de ritual”.
Poarta maramureşeană este un element arhitectural care conferă Maramureşului o identitate
locală incontestabilă. În documentele medievale, era consemnat faptul că doar nobilii, aşa numiţii
„nemeşi”, adică oameni liberi, aveau dreptul să îşi ridice porţi. Cei care aveau poartă, erau supuşi
direct regelui şi nu autorităţilor locale. Astfel, spre exemplu, dacă un răufăcător se ascundea în
gospodăria unui nobil, era protejat în faţa autorităţilor locale prin semnul porţii.
Stâlpii de porţi sunt expresia marilor mituri din cultura noastră populară. Motivele sculptate în
lemn au, fiecare, semnificaţia lor bogată:
Funia răsucită reprezintă infinitul, necuprinsul,
dar şi legătura dintre cer şi pământ.
Soarele, simbolul Dumnezeirii este „dătător de
viaţă”. El vede tot, ştie tot şi mai presus de toate, ştie
adevărul.
Arborele vieţii simbolizează viaţa veşnică,
tinereţea fără bătrâneţe.
Figurile antropomorfe sculptate în stâlpii porţilor aveau
rolul de a proteja casa, gospodăria de forţele Răului. În
viziunea populară, stâlpul porţii este pragul dintre un
spaţiu neutru şi unul sacru, cel al gospodăriei. Tocmai din
aceste considerente, motivele cu rol protector sunt plasate aici, pe acest hotar simbolic.
Azi, în Maramureş, mai pot fi văzute porţi vechi de lemn, in special in satele de pe Valea
Cosăului, precum si în Muzeul Satului din Baia Mare si Sighet. Cat despre portile noi, acesetea
au elemente decorative mult îmbogăţite, de inspiraţie recentă, dar şi-au pierdut din semnificaţiile
iniţiale, păstrând doar componenta esteticului.