"Sunt îmbrăcată gros, dar e ca și cum

aș avea umerii goi. Nu mă întorc

să îți verific absența."

Câteva considerațiuni asupra cărții Despre dragoste și alte păsări, Editura Detectiv Literar, 2017

Poezia ca magie, ca o încercare de reconstruire a lumii. Pornesc din start de la aceeași schizofrenie pe
care a semnalat-o și Ciprian Chirvasiu, aceea a unui poet care scrie despre un alt poet (dacă eu mă pot
considera poet, asta e încă neclar). Și totuși încerc să găsesc în versurile care îmi plac soluția înțelegerii
unor oameni, a unor lucruri, și de ce nu a unor direcții.

Pentru a începe didactic:

Volumul Adei Carol este compus din trei părți: I.Poematica distractivă, II.Ritm și melodramă, III Suvenir
dinlăuntrul ploii. În toate trei se găsește acel du-te vino al unei seriozități deconcertante. Plus un post
scriptum, cu un scris cursiv, cel al Alionei, un jurnal de impresii proaspete, cea a unei îndrăgostite de joc
și de dragoste.

Citind această carte, poemele sale "iată cum, aș putea să mă îndrept spre" lirismul, discreția lirismului ei,
din care se desprinde o atitudine ușor demnă dar și autopersiflantă, cu dese trimiteri la tot felul de
mitologii. O poezie care abundă în referințe livrești, dar și în bucuria trăirii în confort, aș putea spune.
Relația Alionei cu Vladimir este una pigmentată, un ceai negru tare, nu, cei doi nu se chinuie. Dar oare nu
cumva depărtările de ei sunt duios subliniate alocuri, cu câte un cub rece de gheață?

Poți merge pe vârfuri sau poți râde în hohote, poți sparge o ceașcă de porțelan și apoi s-o reconstitui
ușor din versurile atent dozate. Aliona nu se impune, ci se lasă "dorită din toate puterile", ea pleacă de la
iubit cu părul "strâns într-un coc artizanal", trăiește într-un mediu citadin, iar din când în când evadează.
Adesea se gândește la dragoste, dragostea asta ce se întinde în spațiu sau poate coborî în Gara de Nord,
unde sunt "coate și genunchi comasate 3 în 1."

Lucruri perfect normale, pachete de ultraslims violet, conversații cu foștii iubiți, această viață de zi cu zi,
în care adormi cu greu, dar fără cutremure violente, fără tăieturi, fără rupturi, ci pur și simplu o plutire.

Iată ce zice poemul Masa cea de Taină:

"Dragostea se cernea fin

precum nisipul dintr-o clepsidră

când deodată toate ale praznicului

au pornit să geamă din rărunchi

ca să ne îndepărteze de ospățul
cald și cuminte."

Cei doi, Aliona și Vladimir, rămân "veșnic muți, cavaleri ai zâmbetului".

Sigur că dincolo de această aparentă acceptare se poate ghici un substrat tragic, pe care îl intuiești ici și
colo printre versuri, în ochiul versurilor. Unul dintre aceste pasaje este chiar în poemul cu care am
început - Iată cum

.....

"Viața e un caleidoscop de recepții bruiate.

Clienți ai clipei, străini pe orice prag

intrăm și ieșim din noi ca dintr-o gară de

provincie, printre pâlcuri de sălcii și plopi."