Sunteți pe pagina 1din 59

CURSUL:

INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI


Relaţia presă – literatură în cultura românească

Conf.univ.dr.
Arié GRÜNBERG-MATACHE

Asist.univ.drd.
Valeriu FRUNZARU
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

RECOMANDĂRI:

1. Prezenta schiţă de curs acoperă activitatea unui singur semestru


2. Schiţa are două secţiuni:
a)o introducere în istoria presei – în lume şi în România, cu bibliografia aferentă
(cuprinzand temele 1-4 din structura cursului).
b)indicaţii tematice şi bibliografice pentru studierea individuală a relaţiei presă – literatură
în spaţiul culturii româneşti (cuprinzând temele 5-7 din structura cursului).
3. Pe baza acestor repere tematice şi bibliografice, fiecare student are obligaţia de a redacta un
referat de circa 5-7 pagini, referat care va fi insoţit de minimum un text publicistic (între 2 şi 4
pagini) din autorul studiat. Acest referat asigură 50% din evaluarea finală.
4. Recomandările tematice au caracter orientativ. Ele indică posibile subiecte pentru referate,
delimitări, câteva centre de interes. Studenţii şi le pot asuma, pot propune altele sau pot delimita în
interiorul acestora alte subiecte.

2
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Introducere în istoria presei

În mod firesc, primul pas în perspectiva unui dialog presupune nevoia justificării şi, implicit, un
proces de delimitare. De ce un proiect care să aibă ca obiect relaţia dintre presă şi literatură ca spaţiu
de complementaritate şi de interferenţă?
De la bun început ne confruntăm nu cu puţine prejudecăţi, nu cu puţine respingeri dintr-o direcţie sau
alta.
Plasat undeva într-o zonă a “întâlnirilor”, cu frontiere frecvent încălcate, câmpul problematic pe care
vi-l propunem ar aparţine fie celor care îşi asumă studierea istoriei presei, pe de-o parte, fie celor care
cercetează istoria literaturii, pe de altă parte. Prins între aceste două perspective el riscă, paradoxal, să
rămână un teritoriu al nimănui.
Ţine de evidenţă faptul că, de-a lungul timpului, în “lungul drum” al presei de la începuturi până
astăzi, traseul acestui mod de comunicare a fost marcat de prezenţa scriitorilor. De la Swift şi Defoe la
Dickens, de la Twain la Hemingway, de la Beaumarchais la Balzac sau Zola, un Cehov sau un
Dostoievski, pentru a da doar câteva exemple din literatura lumii, sau, pentru a completa această listă
cu siguranţă subiectiv-arbitrară, Haşdeu, Eminescu, Caragiale, Slavici, Delavrancea, Camil Petrescu,
Arghezi, Bogza, Eliade etc., ca momente de referinţă din literatura română, iată o enumerare, de altfel
palidă, care poate susţine afirmaţia de mai sus.
Cum? Cât? De ce? Cu ce implicaţii se constituie această relaţie?
Fie că “întâlnirea” celor două tipuri de discurs, cel publicistic şi cel literar, acoperă doar un moment
din viaţa unor mari scriitori, fie că ea se desfăşoară de-a lungul întregii existenţe, “fenomenul” se
impune şi merită să fie cercetat fără prejudecăţi şi interdisciplinar.
Şi aceasta nu numai pentru a înţelege mai bine creaţia unor scriitori, destinul lor uman, pe de-o parte,
şi presa ca realitate, pe de altă parte. Un alt argument vizează modalitatea de structurare a
comunicării. Există specii “de frontieră”, există specii literare care s-au născut, într-o formă sau alta,
sub semnul gazetăriei şi s-au resimţit ca atare – de la schiţă la romanul foileton, sau reportajul, sau
tableta, sau pamfletul.

3
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Constatam o fireasca influenta a discursului literar asupra celui publicistic in aceeasi masura in care
fenomenul se manifesta si in celalalt sens. Uneori consecintele au fost benefice, alteori nu.
Există de-a lungul secolelor nenumărate exemple, vizând nu o dată palierul celor mai înalte valori,
care atestă “influenţe” la nivelul unui scriitor-gazetar între cele două tipuri de discurs, “influenţe” care
depăşesc cazul individual, cuprinzând generaţii, epoci, direcţii. De altfel, astăzi, permeabilitatea celor
două experesii se înscrie firesc postmodernismului.
Aşa dar, proiectul nostru ţine de o realitate care are o bogată şi nobilă tradiţie, un prezent consistent
şi, de ce nu, care va continua să se manifeste.
În ce măsură studiul, deloc simplu, al acestui câmp problematic se impune unor viitori comunicatori
ne obligă, credem, la câteva precizări.
El întâlneşte în mod fericit două zone importante din seducătoarea lume a comunicării. Prin presă se
interferează cu universul mass-media, prin literatură se pătrunde în lumea comunicării literare. Nici
unul dintre domenii nu poate lipsi din construcţia celui care va deveni un competent şi competitiv
comunicator.
Evident, “patul lui Procust” al unui demers didactic, cu atât mai mult unuia cuprins formulei
“învăţământului la distanţă”, nu-şi poate propune abordarea exhaustivă a unei asemenea problematici
şi a diversităţii relaţiilor pe care le presupune.
Proiectul îşi subordonează dimensiunea informaţională a perspectivei formative; el se vrea a fi o
provocare, o invitaţie la “discuţie”, o angajare interactivă prin care lectura individuală, momentul
meditativ, actul analitic, redactarea unor materiale, ca element al studiului, antrenarea în diferite
modalităţi de dialog devin valori esenţiale.
În aceeaşi perspectivă se aşază schiţa de curs pe care o propunem alături de toate indicaţiile
metodologice.

4
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Să facem puţină istorie

În 1700, Pierre Bayle scria: “numărul jurnalelor şi al lucrărilor care ar meriata acest nume s-a
multiplicat atât de mult, încât ar fi momentul să le studiem istoria”.1
De atunci au mai trecut 300 de ani. Sarcina este cu atât mai actuală, cu cât este mai dificilă. De altfel,
de la început trebuie spus că nu ne propunem chiar o istorie, ci să stabilim doar câteva repere şi să
evidenţiem anumite paradigme care au străbătut timpul.
De unde putem începe?
Să acceptăm, ca ipoteză, existenţa unei “preistorii”. Şi aceasta nu numai în sensul nevoii elementare
de comunicare, ca o expresie firească a omenescului.
Fie în “De la silex la siliciu”, volumul apărut în 1989 sub îngrijirea lui Giovanni Giovannini, fie în
volumul semnat de Jean-Noel Jeanneney “O istorie a mijloacelor de comunicare”, apărut în 1997,
pentru a da doar două exemple2, se pot găsi nenumărate date şi “poveşti” prin care se desenează un
amplu tablou al întregii deveniri a mijloacelor de comunicare.
Înainte de a vorbi despre epoca presei, fixată de obicei după apariţia tiparului, trebuie să coborâm
mult mai departe în timp.
Istoria menţionează din vechime prezenţa unor modalităţi structurate ale comunicării publice. Nevoia
de informare „de sus în jos” şi invers, actiune care se dorea cat mai rapida, mai exacta şi mai
completa, prin care cei care conduceau erau datori să-şi transmită măsurile, dispoziţiile, actele de tot
felul, pe de-o parte, iar pe de altă parte nevoia de a obţine “ştiri” despre ce se petrece la nivelul celor
care erau conduşi, reprezintă o realitate. Această nevoie ca şi “curiozitatea” in sine au acţionat înainte
de apariţia scrisului şi, evident, înainte de apariţia tiparului.
Se citează că în Babilon şi în Egipt existau un fel de cronici care consemnau evenimentele, după cum
spune Josephe Flavius, “jour par jour”. În aceeaşi categorie se înscriu şi “afişele” evreieşti sau
“efemeridele” greceşti.
Chinezii aveau, încă din secolul al II-lea î.H., pe vremea dinastiei Han, un fel de buletin numit TI
BAO (Ti pao), un fel de gazetă oficială care menţiona, printre altele, decrete sau dispoziţii imperiale.
Vorbind despre greci, să reţinem uimirea unui cercetător al istoriei presei, Eugene Dubief, care,
menţionănd că “tous se passionent pour la chose publique” şi că eterna întrebare era quoi de

1
Apud Jean-Noel Jeanneney, “O istorie a mijloacelor de comunicare”, 1997, p. 34
2
Vezi in acest sens bibliografia
5
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

nouveau”, şi analizând campania lui Demostene împotriva lui Filip, exclama: “Quels articles de
fond, comme on dit maintenant”, apreciind forţa argumentării şi concizia stilistică3.
O dată cu romanii “preistoria” presei capătă substanţă.
Pentru mulţi dintre cercetătorii domeniului, Du Cange, Le Clerc, Dubief, Boettinger etc., momentul
presupune o atenţie particulară, căci ei acceptă “un fel de jurnalism” în vechea Romă.
Evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tabule, păstrate în locuinţa marelui
pontif care făcea şi înscrisul. La început accesibile doar patricienilor, apoi şi plebeilor, aceste tabule
numite “analele pontifilor” (dar şi Annales maximi, Annales Pontificum etc.) erau dublate de Acta
Senatus, cuprinzând relatări asupra unor dezbateri din for.
Mult mai interesantă este forma care apare în vremea Republicii, care va căpăta “ritm” şi “stabilitate”
sub Cezar şi care va rezista până sub ultimii împăraţi romani. Este vorba despre Acta diurna,
întocmite de actuarii, scribii specializaţi, fenomen pe care Dubief il socoteşte “un veritable embryon
de journal”4 .
Şi prin conţinut şi prin “difuzare” aceste Acta diurna ies în lume.
De la Le Clerc ştim că ele conţineau informaţii despre adunările senatului, cuprinzând părţi din
procesele verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente
militare, informaţii despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamităţi şi chiar
ceea ce astăzi am numi “faptul divers”5.
După aceste Acta diurna se făceau copii care erau apoi difuzate; istoricii notează “chiar vândute”, în
afara Romei.
Evident că modernele “Buletine de informaţii” îşi pot recunoaşte aici şi acum o autentică rădăcină.
Suetonius citează astfel de documente, dar şi Cicero şi Tacitus fac apel la ele.
Ar mai fi de menţionat un element care va reveni paradigmatic de-a lungul istoriei, menţionat şi de
Jean-Noel Jeannenney, ca şi de Le Clerc sau Dubief. Aceste Acta diurna erau supuse “a la censure
du pouvoir”6.

În secolele evului mediu găsim alte forme care anunţă apariţia “celei de-a patra puteri”.
O primă manifestare, reţinută de toţi cercetătorii, este Cronica orală, care implică oamenii a căror
misiune era aceea de a cutreiera şi de a informa. Erau ceea ce acelaşi Dubief numea “des journalist

3
Eugene Dubief, “Le journalisme”, Paris, Hachette, fa., p.2
4
Eugene Dubief, “Le journalisme”, Hachette, F.a., p.3
5
Apud Eugene Dubief, op. cit., p.4
6
Eugene Dubief, op.cit. p.5
6
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

sans journal”7; li se spunea novellanti în Italia sau nouvellistes în Franţa. Umblând şi afişând, ei
transmiteau noutăţi, zvonuri, bârfe, fiind de altfel angajaţi de personalităţi marcante ale marilor oraşe.
Vor începe să lucreze şi pe cont propriu, se vor organiza în cercuri, vor avea întâlniri tot mai regulate
în locuri stabile (mari grădini, cafenele etc.), vor face schimbul de informaţii pe care, ulterior – oral –
le vor împărtăşi clienţilor şi publicului. Se va naşte ideea adunării informaţiilor în registre – un fel de
jurnal – după care se făceau copii manuscris pentru difuzare. De aici până la birouri de copiere, reţele
de corespondenţă ca şi recrutare a clientelei – prin citire în public sau abonamente – nu mai era decât
un pas.
Se naşte în felul acesta – ca mijloc de informare – gazeta manuscris, formă care va continua să
supravieţuiască tiparului, fiind citate exemple până la începutul secolului al XVII-lea. (se numeau
Nouvelle a mano – în Italia, Relationi – în Germania, Nouvelle a la main – în Franţa, News-letters – în
Anglia etc.).
La început acestea erau foi volante sau caiete cu 4, 8 sau 12 pagini având, cum era şi firesc, un rol
informativ. Nu aveau regularitate, fiind realizate în funcţie de împrejurări şi cerinţe. Se acceptă idea
că ele aveau drept obiectiv să informeze monarhii şi familiile nobiliare. Sunt citate cazurile lui Eduard
al - III-lea, în Anglia secolului al XIV-lea, sau al prinţilor electori din Saxonia, din acelaşi moment, cu
importante cheltuieli pentru procurarea unor asemenea texte.
Există ştiri şi documente păstrate în Biblioteca Universităţii din Leipzig, în Biblioteca Vaticanului sau
Biblioteca Naţională din Viena care atestă, pentru sec. al XV-lea şi al XVI-lea – prezenţa unor colecţii
ale acestor foi manuscris cu informaţii din cele mai diferite locuri ale Europei (Roma, Hamburg,
Viena, Madrid, Paris, Londra, Varşovia, Constantinopol etc.) – atestând anume reţele de
corespondenţe, aşa cum întreţinea încă din sfârşitul secolului al XIV-lea celebra casa de bancheri
Fugger din Augsburg.
Mai bine de două secole aceste “gazete” vor rezista. Mai mult chiar, în secolul al XVI-lea gazeta
manuscris va atinge un prag excepţional al succesului.
Despre nume se tot discută. De la etimologia care conduce spre un vechi cuvânt ebraic “izgad”,
conform lui Furetiere, sau spre un etimon persan – “kazed”, “kagiz”, conform lui Garcin de Tassy, la
italianul “gazza”, care denumea o mică coţofană, având şi sensul de femeie vorbăreaţă, bârfitoare - au
circulat mai multe explicaţii. Pare plauzibilă trimiterea la o mică monedă veneţiană de argint numită
“gazzetta” cu care se puteau cumpăra acele foglietti d’avvisi, adică gazete manuscris.

7
Eugene Dubief, op. cit., p. 8. Ideea este preluată din Georges Well, “Le journal, origines, evolution et role de la presse
periodique”, Paris, La Renaissance, 1934.
7
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Dicţionarele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea păstrează şi forma de gazetă, dar şi cea mai nouă
de jurnal, stabilind ca notă distinctă: apariţia; gazeta apărea în anumite zile şi apoi ca foaie de ştiri
cotidiană, iar jurnalul “apariţie lunară” şi apoi ca referire la reviste. Ulterior, deşi păstrate ambele,
termenul de jurnal cu derivatele lui s-a impus.
S-au păstrat şi numele unor autori, redactori, editori, răspânditori precum: Cosimo Berloti la Veneţia,
Grazio Renzi la Roma, Lawrence Minol la Londra, Krasser la Augsburg etc.. C. Antip menţionează că
Biblioteca Academiei Române a achiziţionat în anii 1912-1913 câteva zeci de exemplare din perioada
1594-1601 care se ocupau de bătăliile purtate de Mihai Viteazul8.
Aceste gazete-manuscris difuzau informaţii economice (monede, preţuri, pieţe, transporturi), politice
(tratative, conflicte militare), dar şi fapte diverse.
În secolele XVI şi XVII circulau foi de acelaşi tip care, între timp, erau tipărite. Istoria reţine în acest
sens foi cu numele de Occasionels – pentru Franţa, Zeitung – pentru Germania, Krant – pentru
Olanda, Avvisi – pentru Italia sau Newsbooks – pentru Anglia, dar şi titluri ca Mercur, Gazetă sau
Jurnal. Mai reţin şi foile cu caracter popular – Canards - , de la canard = zvon, ştire …, care circulau
în Franţa. În aceeaşi măsură se citează şi “les libelles”, placarde şi cântece care sunt implicate în
polemici religioase şi politice, forme care vor fi supuse atât controlului laic, cât şi celui ecleziastic.
Gazetele-manuscris, la care putem adăuga şi toate aceste foi ocazionale, reprezintă o realitate care
acoperă, cum spuneam, aproape două secole.
Câteva dintre trăsăturile definitorii pentru ideea de presă se pot regăsi în spectacolul propus de-a
lungul acestei perioade. Dincolo de nevoia circulaţiei informaţiei, de “valorificarea” faptului divers,
este de reţinut şi ceea ce Jean-Noel Jeanneney socotea un fel de “presă de atitudine” prin care se
influenţează “afacerile publice”, crescând ponderea notelor satirice, a elementelor de pamflet. Pe de
altă parte, aceste foi circulau uşor şi puteau evita “controlul” autorităţilor. În felul acesta vorbim şi
despre o altă paradigmă, a luptei dintre cenzură şi libertatea presei, dramatică relaţie care va acoperi
secolele. Ideea apare şi în “Histoire de la presse” a lui Pierre Albert9.
În acest sens toţi istoricii amintesc câteva exemple. În 1275 o ordonanţă regală prevedea în Anglia
pedepsirea celor care difuzează ştiri false. În 1534 cenzura devine o realitate în Franţa. Între 1569 –
1572 papa Pius al V-lea impune sancţiuni grave, mergând până la condamnarea la moarte, pentru cei
care deţineau sau răspândeau “avvisi” prin care era atacată biserica catolică. Se citează ca primă

8
Constantin Antip, “Istoria presei române”, Bucureşti, 1974, p.13
9
vezi Pierre Albert, “Histoire de la presse”, Paris, Presse Universitaires de France, 1989, p. 8
8
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

victimă, primul “martir” al gazetăriei – Nicolo Franco, ucis prin spânzurare în 1570 din ordinul
papei10.
Evocându-se scriitori şi istorici, facându-se trimiteri la vechile texte ale pontifilor şi mergând până la
“decodificări” din fabliaux-uri, Romanul Vulpii sau Romanul trandafirului, pentru o “rădăcină
pamfletară” pe lângă informaţii, amintindu-se de asemenea Memorii, Cronici, Scrisori, în care se
recunosc elemente de discurs care anunţau scriitura publicistică, exclamându-se, după o enumerare
din care nu lipsesc nici Rabelais, nici Erasmus, nici Ulrich de Hutten, nici Luther, nici Calvin, “ce
temperamente de ziarişti”, se ajunge la formula lui Dubief, pe care am mai citat-o, “Ce sont des
journaliste sans journal”, într-un secol al XVI-lea care “a le diable au corps, le rire ou la colere
enormes”11.
Dar trebuia să mai intervină ceva fundamental pentru ca presa să devină realitate. Şi chiar dacă acest
“ceva”, tiparul, este un produs al secolului al XV-lea, şi chiar dacă şi celelalte elemente – hârtia,
cerneala, difuzarea – îşi găsesc afirmarea în acelaşi secol, presa tipăită îşi face loc “în timp”,
coexistănd cu formele mai vechi sau cu alte forme “de tranziţie”. Din această ultimă categorie merită
evidenţiate almanahurile, “une sorte de journal annuel” (cu apariţii la date fixe şi o regularitate
anuală, numele venind de la un cuvânt arab cu sensul de “anul viitor”, cuvânt marcat încă din 1391,
concretizat la Mainz în 1448), povestirile istorice, cu notarea faptelor “jour par jour” şi publicaţiile
populare, despre care am mai amintit.
Dincolo de această “coexistenţă” se desprinde însă adevărul care atestă această lungă “preistorie” şi
care fixează momentul de autentică geneză în relaţia cu fenomenul Gutenberg (1394 – 1468).

10
vezi în acest sens Marian Petcu, “Puterea şi cultura”, Polirom, Bucureşti, 1999 – care urmăreşte întreaga relaţie până
în stricta actualitate.
11
Eugene Dubief, op. cit., p. 9
9
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Apariţia presei

Se pare că în secolul al XVIII-lea, datorită publicistului Burke, se naşte ideea că presa reprezintă cea
de-a patra putere.
Dar până la realizarea acestei conştientizări, de-a lungul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea s-au
petrecut multe şi decisive evenimente.
Este un adevăr pe care nimeni nu-l mai pune la îndoială: începutul presei în sensul modern acceptat
este legat de apariţia tiparului.
G. Weill şi H. Berr o afirmă: “L’invention de l’impremerie qui a rendru le journal possible”. Şi E.
Dubief spune acelaşi lucru: ”c’est l’imprimerie qui, au vrai sens du mot, a fait le journalisme” 12.
Dar, pe de-o parte, germenii “etait dans l’air”, iar pe de altă parte procesul va mai dura.
Condiţiile politice şi economice, starea de spirit, avântul umanismului, mişcarea Reformei, ca şi toate
acumulările, despre care am mai avut prilejul să vorbim, se vor întâlni fericit în revoluţia tehnică
impusă de apariţia tiparului. Toate acestea vor asigura jurnalului periodicitate, apariţia cotidiană,
tirajele, difuzarea etc. adică factorii definitorii pentru ideea de presă modernă.
Indiscutabil, inventarea tipografiei cu litere mobile şi de metal, cu agregatele tehnologiei tipăririi
reprezintă o veritabilă revoluţie.
Tiparul cu litere mobile îşi găseşte originea în China încă din secolul al XI-lea. În recenta carte a lui
Jean-Noel Jeanneney, citată si de noi, dar şi în Universul cărţilor de Albert Flocon (1976) sau în
Tiparul de Horia Matei (1964)13 putem găsi întreaga istorie a fenomenului. Este cert că folosirea
literelor mobile din lut ars, lemn şi apoi din metal s-a răspândit în Japonia sau Corea.
Dar pentru Europa a trebuit să treacă mai multe secole. Abia între 1438 – 1450, Johan Genfleisch
Gutenberg reuşeşte să realizeze la Strasbourg şi Mainz tiparul cu litere mobile, metalice, izolate în
matriţe. Depăşirea copierii de manuscrise sau imprimarea tabelară şi asigurarea unor tipăriri rapide şi
într-un numar tot mai mare de exemplare au însemnat evenimente excepţionale. (După cum arată
Elisabeth Geck14, abia în 1884 Ottmar Mergenthaler va inventa linotipul – ziarul New York Tribune va
folosi primul această tehnică de cules, iar abia în 1946 se va inventa culegerea prin fotografiere).
Şi totuşi imprimeria a mai avut nevoie de timp pentru a pătrunde în domeniul public. Presa modernă
avea să mai aştepte.

12
Eugene Dubief, op. cit., p. 10; ideea apare în toate cercetările. Vezi şi Georges Weill, op. cit., sau mai recenta lucrare
a lui Jean-Noel Jeanneney, op. cit.
13
Vezi Albert Flocon, “Universul cărţilor”, 1976, p. 74 sau Horia Matei, “Tiparul”, Editura Ştiinţifică, 1964, p. 61.
14
Elisabeth Geck, “Gutenberg şi arta tiparului”, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 85.
1
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Era necesar să se realizeze, pe scară industrială, suportul şi hârtia adecvată tiparului. Într-un mai vechi
volum al lui Aurel Dîmboiu15 sau în cel îngrijit de Giovanni Giovannini16 se regăseşte întreaga istorie
a hârtiei, de la invenţia chinezului Ţai Lun din secolul I d. H. până la pătrunderea ei în Europa
(secolul al XI-lea) şi mai ales la marile ateliere din Italia şi Germania (secolul al XIV-lea). Creşterea
producţiei şi scăderea preţului s-au întâlnit fericit cu imprimeria.
În aceeaşi măsură era necesară şi realizarea unei alte cerinţe, cerneala tipografică care să corespundă
literelor de plumb. Şi tot Gutenberg şi colaboratorii lui vor rezolva această nevoie.
Şi se mai impunea depăşirea unui alt obstacol: difuzarea.
În acest sens destinul presei se leagă de cel al instituţiei poştale. De la mesagerii particulari, la curieri
ai marilor oraşe (se citează cazul Veneţiei), dar şi prin companii comerciale se ajunge, spre mijlocul
secolului al XV-lea, la o anume organizare de stat. (în Franţa şi Anglia – prin 1444, în Germania –
după 1504); C-tin Antip citeză că în Germania, prin gestul împăratului de a da poştei în antrepriză lui
Johann von Taxis,se va crea un veritabil monopol ce va dura secole.17
Apelarea la poştă a fost, pentru atelierele tipografice, soluţia optimă. De altfel avantajele au fost
reciproce. Şi colaborarea, cu forme convenţionale, s-a întins pe secole şi a servit la realizarea
procesului de difuzare şi la îndeplinirea unei condiţii importante pentru statutul presei moderne:
periodicitatea.

Asemenea factori stau la baza presei. Când a apărut primul ziar? Cui îi revine prioritatea? Fără a intra
în prea multe amănunte, istoria fiind deosebit de bogată în date şi “surprize”, amintim falsul lui
George Chalmers care, arătând că a descoperit la British Museum un “English Mercurial” din 1588,
propunea un pionierat englez. La 15 ani de la mărturia acestuia (1839), M. Watts a demonstrat că totul
a fost o mistificare din secolul al XVIII-lea. Şi să mai dăm un exemplu ce atestă orgoliul în acest
domeniu. În “Le journalism a Troyes”, Emile Socard avansează idea că aici, la Troyes, prin 1595/6 s-
ar fi creat primul ziar.
Cercetarea a impus însă data de 17 mai 1605 , moment în care tipograful Abraham Verhoeve , la
Anvers, publică jurnalul săptămânal “Nieuwe Antwersche Tijdinghe”, cu numerotare şi date de
apariţie. Există documente păstrate la Biblioteca regală din Bruxelles. Dubief exclamă: “Voila le vrai
journal cree”. Din acest moment ideea este lansată şi va face “turul Europei”.

15
Aurel Dîmboiu, “De la piatră la hârtie”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
16
“De la silex la siliciu”, sub îngrijirea lui Giovanni Giovannini, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1989.
17
Vezi Constantin Antip, op. cit., p. 15.
1
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

În 1609, Johann Carolus din Strasbourg scoate primul periodic german: Relation. În acest periodic
apar ştiri cu “relatări importante şi memorabile” cu evenimente din Germania, Franţa, Italia, Scoţia,
Anglia, Spania, Polonia etc., dar şi din Transilvania, Moldova sau Walahia.
Printr-o enumerare, evident incompletă, putem evidenţia evoluţia fenomenului. Hamburg (1616),
Berlin (1617 – gazeta periodică scoasă de Christoph Frieschmann, “Frieschmann Zeitung”, după cum
reţine şi C-tin Antip18, va rezista până în 1934 sub numele Vossische Zeitung), Londra (1622), Paris
(1631 – fiind vorba de celebra “La Gazette” scrisă de nu mai puţin celebrul Theophraste Renaudot,
despre care vom mai vorbi), Florenţa (1636), Roma (1670), Stockolm (1675), Madrid (1681),
Cracovia (1681), Petersburg (1703), Viena (1703), Timişoara (1771 – “Temesvarer Nachrichten)
etc.
Fenomenul depăşeşte Europa. El poate fi urmărit în America, în America de Sud sau în Asia.
În America este citată o tentativă după modelul englez, prin 1690. Este vorba de “The Publik
Occurences”, programată cu apariţie lunară, care va fi interzisă după primul număr. Apoi alte
încercări: în 1721 James Franklin, tipograf, scoate la Boston “New England Courant” – care intră
rapid în conflict cu autorităţile, ajungându-se la condamnare, interzicere şi impunerea cenzurii; în
1726, Benjamin Franklin realizează o publicaţie , Pennsylvania Gazette, socotită “primul ziar
american original”; opt ani mai târziu apare săptămânalul “New York Weekly Journal”.
Pentru America de Sud este menţionată tot perioada 1621 – 1720, cu trimiteri la Lima şi la familia de
tipografi Contreras.
Vechile buletine chinezeşti se vor transforma şi ele. Se ajunge la o tipăritură tabelară între 1710 –
1741, iar în secolul al XVIII-lea este amintită o publicaţie oficială “King Bao”, cunoscută şi în
Europa, citată fiind şi de Voltaire, publicaţie care a dăinuit până în secolul XX.
Si exemplele pot continua.
Chiar dacă ţinuta era modestă, cu opt pagini19, cules doar pe o coloană sau două, periodicul devine o
realitate. Trăsăturile de bază ale presei se cristalizează, evantaiul de “genuri publicistice” se lărgeşte
şi, ceea ce nu este deloc lipsit de importanţă, se afirmă şi se consolidează o nouă profesie, cea de
gazetar.
În aceeaşi măsură, se mai produce un fenomen interesant: diversificarea. Publicaţii orientate spre
ştiinţă, economie, literatură sau de factură umoristică încep să apară din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea şi începuturile secolului următor.

18
Constantin Antip, op. cit., p. 17.
19
Vezi şi Pierre Albert, op. cit., p. 14
1
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Este citat cu precădere “Journal de Savants” (1665), sub patronajul lui Colbert, tradus în Germania şi
devenit model pentru “Philosophical Transactions” publicat de Societatea Regală din Londra.
Voltaire îl considera “le pere de tous les ouvrages de ce genne”. Tot după modelul lui se vor naşte
“Journal de Medicine”, “Journal de Commerce”, “Le Nouvelliste de Parnasse”, La Gazette
Litteraire de l’Europe” etc.
Ziarul “La Muse historique” scos de Jean Loret (1652 – 1665) este un săptămânal versificat iar “Le
Mercure galant” (1629), fondat de Donneau de Vise (scriitor cunoscut)– îşi dezvăluie o vădită
programare politică şi literară, pregătind viitoarele jurnale bulevardiere. (În treacăt amintim că în
primul număr este cuprinsă şi o analiză a lui Tartuffe).
Publicaţiei lui Jean Loret i se acordă – ca prioritate - gestul “dezminţirii”20. Dar numele lui trebuie să
fie reţinut şi pentru “Gazette burlesque” (1652), cu o apariţie regulată – sâmbata, “tous les samedis”,
model pentru alte apariţii, cum ar fi, între 1672 – 1678, “Letters en vers et en prose” legat de numele
lui Lagrette de Mayoles, în care, în pagina a doua, apărea un mic roman epistolar, ce se continua
număr de număr, anunţându-se romanul foileton de mai târziu.
Amintim şi gestul poetului Francois Colletel, lăudat de Boileau, care doreşte să devină şi gazetar şi
fondează “Le journal de Paris” (1676), publicaţie ce urma să cuprindă “ce qui se passe de plus
memoriable pour la curiosite et avantage du public”. Prin anunţuri pe prima pagină, înainte de titluri,
ne trimite la gesturile publicitare de mai târziu, dar efortul lui nu va rezista şi ziarul va fi suprimat.
Tot secolului al XVIII-lea îi revine meritul de a fi produs şi cotidianul. Primul a fost, după cei mai
mulţi dintre cercetători, “Einkommende zeitung”. Acesta apare la 1 iulie 1650, la Leipzig, şi i se
datorează tipografului Timotheus Ritzsch. Publicaţia apare de 6 ori pe săptămână.
Ideea nu se impune încă chiar dacă necesitatea era resimţită. Pentru secolul al XVII-lea rămâne
caracteristic săptămânalul. Abia în secolul următor formula de cotidian va birui şi va cuceri Europa.
Iar primul cotidian de seară, “The Star”, apare la Londra, abia în 1788.
Un caz aparte îl formează apariţia în Franţa în 1631 a unei publicaţii care a avut un ecou ieşit din
comun. Este vorba de “la Gazette”, săptămânal ce s-a datorat lui Theophraste Renaudot, indiscutabil
unul dintre cei mai importanţi ctitori ai presei moderne.
O monografie din 1929 ni-l prezintă pe medicul Renaudot (1586 – 1683) ca pe un om plin de farmec,
ingenios – “un Figaro înainte de Beaumarchais” 21, cu vederi înaintate, spirit pozitiv şi novator, abil în
stabilirea unor relaţii.

20
Vezi Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 34.
21
Vezi Eugene Dubief, op. Cit., p. 28.
1
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Pornind de la un proiect mai vechi, el organizează la Paris un “Birou de adrese şi intermedieri”


denumit “Au Grand Coq”, care devine instrument de publicitate, care intermediază între ofertant şi
solicitant, transformându-se în Birou de plasări şi comisioane. Adaugă o foie volantă “Feuille du
Bureau d’adresse”, apoi un dispensar şi chiar o bancă populară.
Succesul este ieşit din comun, producând cântece, poezii şi chiar spectacole , “centrul” construit de
Renaudot se constituie într-un veritabil forum de viaţă culturală şi ştiinţifică, intâlnirile de luni
marcând viaţa intelectuală a Parisului.
Se anunţă apariţia revistei, al cărui prim număr devine realitate la sfârşitul lunii mai 1631, cu sprijinul
lui Richelieu. În şase luni cele patru pagini in-quarto, fără titluri, ştirile fiind marcate prin loc şi dată
(de exemplu: Veneţia, 2 mai; Viena 3 mai etc.), se dublează. Se adaugă numere extraordinare,
suplimente lunare, colecţii anuale, se lărgeşte baza de informaţii şi aria de difuzare.
Toţi cercetătorii fac apel la textul prefeţei semnată de Renaudot la colecţia pe 1631, identificând aici
câteva idei care se vor regăsi de-a lungul timpului. Reţin următoarea declaraţie: “într-un singur
domeniu nu voi ceda în faţa nimănui, în căutarea adevărului”, deşi el se apără pentru eventuale
“zvonuri false”, aducând ca argument greutăţile pe care le întâmpină.
În scrisoarea către rege, la sfârşitul aceluiaşi an 1631, el îşi justifică gestul apelând la nevoile istoriei,
la nevoia de “nouvantes”, la orgoliu, în raport cu vecinii, la trebuinţa de a sprijini memoria oamenilor
care “est trop debile” 22.
Succesul acţiunii lui Renaudot este foarte mare. Colaboratori de prestigiu îl susţin. Aceasta nu-l va
scuti de momente grele, de atacuri, invidie, denigrări. El va muri la 25 octombrie 1653, va lăsa o
dinastie, căci copiii şi nepoţii săi vor duce mai departe publicaţia, care va rezista sub diferite titluri
(ultimul fiind “La Gazette de France”) până în secolul XX.
Nu prima, dar cu siguranţă cu ecoul cel mai mare, “La Gazette” afirmă atributele de esenţă ale presei
moderne: profesionalism, responsabilitate, legarea strictă de actualitate, grija pentru ţinuta redactării,
respectarea ritmului de apariţie etc.
Despre ea va vorbi Moliere în “Mizantropul” sau Boileau în “Satire”. Despre ea vorbeşte o stampă
alegorică existentă la Biblioteca Naţională, în care Renaudot stă la masă, asemenea unui grefier într-o
sală de tribunal, “La Gazette”, într-o rochie albă cu broderii din ochi, limbi şi urechi, se află pe o
estradă, având alături adevărul şi în spate minciuna dezvăluită.
De altfel este cunoscută afirmaţia lui Renaudot: “istoria este obligată să spună adevărul; gazeta face
suficient dacă împiedică minciuna” 23.
22
Apud Eugene Dubief, op. Cit., p. 29-30, şi Constantin Antip, op. Cit., p. 21-22.
23
Apud Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 34.
1
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Unul dintre catrenele ce însoţesc prezentarea gazetei mi se pare revelator:

“Mille peuples divers parlent de mon merite


Je cours dans tous les lieux de ce vaste univers;
Mon sceptre fait regner et la prose et les vers
Et pour mon trone seul la terre este trop petite”

Ce s-a întâmplat cu presa după 1631 şi în special în secolul al XVIII-lea, când dezvoltarea ei capătă
un ritm şi o forţă extraordinară, parcă ar confirma că “pământul este prea mic”!
În condiţiile secolului al XVII-lea, când apariţiile se înmulţesc, când tirajele cresc de peste 4 ori (La
Gazette ajunge de la 300 de exemplare la 1.200), presa se afirmă ca o forţă de care nu se poate face
abstracţie, veritabilă armă prin forţa ei de influenţă.
Este ceea ce “il va speria” pe Balzac, care va scrie in 1840 “daca presa nu ar exista, ea nu ar trebui
inventata”. Ceea ce nu il va impiedica sa scrie o istorie a presei, sa practice jurnalismul, si sa realizeze
atatea figuri de gazetari.
Fără a putea generaliza, trebuie să acceptăm şi noi că raportul dintre presa de vocaţie, prin care se
realizează procesul comunicaţional, în cele mai variate domenii, şi presa afacere, cu o dominantă
lucrativă, este în favoarea primei dimensiuni.
Oricum, secolul face pasul spre marele spectacol al presei. Urmărind fenomenul, Jean-Noel
Jeanneney 24 identifică trei atitudini care i se par definitorii: modestia, neliniştea permanentă şi critica
constructivă.
În prelungirea mai vechiului conflict cu puterea, cu autoritatea, care simţea nevoia de a controla, nu
odată opresiv, presa, secolul al XVII-lea aduce noi dovezi, de o înaltă demnitate, ale luptei pentru
libertatea cuvântului scris.
Georges Weill citează declaraţia lui Gedeon Flournois, un protestant de la sfârşitul domniei lui
Ludovic al XIV-lea: “Domnilor împuterniciţi ai Maiestăţii Sale pentru cercetarea cărţilor apărute,
cu cât vă veţi încăpătâna mai mult să împiedicaţi intrarea în Franţa a cărţilor bune şi a ziarelor
bune, cu cât veţi fi mai severi în această privinţă cu atât îi veţi îndemna pe francezi să le vadă, să le
aducă în ţară – indiferent de pericole şi oricât i-ar costa – şi să le citească plini de curiozitate, căci
aşa este natura omului: dispreţuieşte ceea ce-i este permis şi aleargă după ceea ce i se interzice” 25.

24
Vezi Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 33-34.
25
Apud Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 28.
1
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Este surprinsă aici o relaţie care va consemna momente de maximă tensiune, cu succese de-o parte
sau de alta.
Se cunosc reacţii oriunde fenomenul devenise realitate. În Germania, în Franţa (vezi gestul lui
Richelieu din 1626 prin care era condamnat oricine publica ştiri necenzurate), la Geneva (în 1682 se
interzice circulaţia de Nouvellari tipărite) sau în Imperiul otoman (era interzis cuvântul “gazetă”) şi
exemplele din secolul al XVII-lea pot continua.
În acelaşi timp se constituie o atitudine tot mai fermă şi tot mai curajoasă în favoarea presei, căci din
aceste începuturi ale presei, cu ezitări şi căutări, încep marile bătălii pentru libertate.
Anglia oferă, în acest sens, un exemplu. Poate expresia cea mai înaltă o constituie “Areopagitica” lui
John Milton, text scris în 1644. Deschiderea este mult mai largă, vizând tipărirea cărţilor în general,
dar ea cuprinde, ceea ce a fost clar de la început, şi presa, subtitlul fiind “În apărarea libertăţii de a
publica fără autorizaţie”: “cine ucide un om, ucide o fiinţă raţională ..., dar cine ucide o carte bună,
ucide însăşi raţiunea ... Trebuie să avem grijă să nu prigonim strădania vie a oamenilor care
urmăresc binele obştesc, să nu prăpădim viaţa omenească, păstrată şi înmagazinată în cărţi” 26, iată
cuvinte care vorbesc de la sine.
În condiţiile în care în multe ţări forţa controlului era tot mai mare, în Olanda se găsea un spaţiu mult
mai relaxat, din acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât aici se găseau şi tipografi foarte buni.
Este citată, după Georges Weill, o scrisoare a ambasadorului Pomponne către Ludovic al XIV-lea în
care se spunea: “oamenii s-ar lipsi de orice lucru în afară de ziare” 27.
În ceea ce priveşte proiecţia literară a momentului, este amintită piesa lui Ben Jonson, “Prăvălia de
ştiri” (1626), o primă tratare critică la adresa ziariştilor lipsiţi de scrupule, victime ale unor forme de
corupţie care îşi fac loc încă din aceste etape de început ale presei. Să reţinem că o dată cu întegul
proces de naştere şi afirmare a presei, cu merite esenţiale pentru cultură şi civilizaţie, presa îşi produce
şi viruşii care, în diferite forme, şi în diferite momente, şi cu intensităţi diferite, îşi vor semna
prezenţa. Pe de altă parte, se pare că acum se naşte şi ideea de publicitate, ceea ce presupune o
creştere a interesului economic, desi initial acest sens nu e inca dominant. Pentru o discutie privind
aparitia reclamei se poate metiona si nota din Eseurile lui Montaigne, Cartea I, cap, 34, care
aminteste, “un proiect publicitar al tatalui sau”.

26
Apud Constantin Antip, op. cit., p. 25. De altfel toate istoriile presei îl citează. Vezi şi Marian Petcu, “Puterea şi
cultura”, Editura Polirom, Bucureşti, 1999, utilă pentru urmărirea întregului fenomen.
27
Apud Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 27
1
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Comentand aceasta prezenta, Henri Mattelart retine ca “pentru Montaigne, l’advertissement, anuntul
inserat intr-un ziar , vizeaza un rol social si se inscrie in prelungirea operelor de caritate. Inspirandu-se
atat din institutia religioasa cat si din mecenat, publicitatea se doreste un fel de serviciu public”.
In Anglia se infiinteza Offices Of Inteligence si apoi, in secolul urmator ( mai exact in 1729) agentia
de publicitate patrunde in America prin Benjamin Franklin cu Pennsylvania Gazette28.
În timpul revoluţiei sau al războiului civil şi după aceea, presa – “Diurnall Occurances in
Pariament”, “Mercurius Britannicus” etc. – a fost profund implicată, de altfel, epoca născând şi pe
cel care a fost socotit “primul mare ziarist englez (Samuel Pecke). Se va desfiinţa vechea cenzură şi
“Camera înstelată”, dar se va constitui o nouă cenzură. Cromwell va suprima marea majoritate a
ziarelor, cu două excepţii. În 1662, prin “Licensing Act” , sub Carol al II-lea, se introduce – cu
acoperire juridică – cenzura preventivă care va rezista până în 1695, după o luptă din care nu poate
lipsi şi evocarea numelui lui John Locke. Dar conflictul nu se va închide. El va continua şi în secolul
al XVIII-lea, angajându-i şi pe Swift sau Defoe, ultimul ajungând la stâlpul infamiei în 1703
(pedeapsă care, de altfel, s-a transformat în triumf) şi pe unul din marii ziarişti ai epocii – John
Wilkes, celebrul autor al pamfletelor reţinute sub numele de “Scrisorile lui Junius”. În legătură cu
ultimul nume este de menţionat că în 1763 condamnarea duce la încercarea de a arde toate
exemplarele nr. 45, tentativă eşuată datorită reacţiei mulţimii. Wilkes va fi obligat să traverseze apoi 4
ani de exil în Franţa.
De-abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după căderea Bastiliei, prin “Declaraţia drepturilor
omului” (26 august 1789), se formulează explicit dreptul la libertatea presei. În articolul al XI-lea se
spune: “Libera comunicare a gândirii şi a opiniilor este unul dintre drepturile cele mai preţioase ale
omului; fiecare cetăţean poate deci să vorbească, să scrie, să tipărească în mod liber, purtând
răspunderea dacă abuzează de această libertate, în cazurile determinate de lege”29.

Evident că trecerea de la un secol la altul nu reprezintă un criteriu care să definească anumite


momente din procesul de constituire al presei moderne.
De asemenea, procesul prezintă serioase diferenţe de la o ţară la alta, în funcţie de dezvoltarea
politică, economică, socială şi culturală a ţărilor respective.
Sunt câteva aspecte pe care “călătoria” propusă consideră că trebuie să le mai reţină.
Pentru începutul secolului al XVIII-lea ceea ce se petrecea în Anglia mi se pare cu atât mai important
cu cât se înscrie problematicii dialogului nostru.
28
Henri Mattelart, l’invetion de la communication, Paris, Editions La Decouverte, 1994, p. 322
29
Apud Constantin Antip, op. cit., p 29
1
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Doi jurnalişti, dar şi scriitori, Richard Steele şi Joseph Addison, după experienţa cu ziarul “Tatler”
(Flecarul) din 1709, scot în 1711 “The Spectator” (Spectatorul). Această publicaţie, care atinge un
tiraj de peste 3.000 de exemplare, cu totul remarcabil pentru acel timp,a fost reţinută ca una dintre
cele mai importante manifestări ale presei în acel secol, determinând rapid “imitaţii” nu doar în
Anglia, dar şi pe continent.
Este imaginat un club la Londra la care se adună diferite personalităţi pentru a discuta despre poetică,
cultură, literatură etc. Personajul cel mai interesant este Sir Roger de Coverley, cel care va deveni un
veritabil arhetip. Acesta va reprezenta un ideal uman în care se echilibrează chibzuinţa, observaţia,
temperanţa, ironia blajină, stabilitatea şi el va marca întreaga dezvoltare a prozei englezeşti de-a
lungul secolului. Un procedeu literar, cu mare rezonanţă, se naşte în câmpul presei.
Pe de altă parte, amândoi ziariştii citaţi sunt reţinuţi atât de istoria presei, prin aceste publicaţii şi prin
altele pe care le vor mai scoate, cât şi de istoria literaturii.
Menţionez cum îşi apreciază Addison propria contribuţie: “Ambiţia mea va fi să se spună despre mine
că am scos filozofia din cabinetele de studii şi din biblioteci, din şcoli şi din colegii, şi că am adus-o în
cluburi şi în salvane, la mesele de ceai şi în cafenele “30.
Şi tot prin utilizarea unor decupaje, mai reţinem un eveniment din acelaşi secol în Anglia. Dacă am
amintit un fapt al începutului de veac, de data aceasta desprindem unul de sfârşit de veac. Este vorba
despre apariţia ziarului care se va bucura de cel mai mare succes de-a lungul timpului, de la primul
număr – 1 ianuarie 1788 – până astăzi: “Times”.
John Walter, om de afaceri, negustor de cărbune, crează iniţial “Daily Universal Register” (1785),
ziar care va deveni, în 1788, “Times”.
El va ajunge emblematic pentru presa modernă. J. N. Jeanneney citează următoarea caracterizare
concludentă: “Dacă ar fi să transmit generaţiilor viitoare o dovadă a civilizaţiei engleze din secolul
al XIX-lea, nu aş alege nici docurile, nici căile noastre ferate, nici edificiile noastre publice, nici
măcar magnificul Parlament. Mi-ar fi de ajuns, pentru a da această dovadă, un simplu număr al
ziarului Times”31

În Franţa, pentru a mai pune în discuţie o evoluţie, procesul de diversificare al presei se extinde. 1751
Jurnal economique, 1759 La Feuille necessaire, 1765 Les Ephemerides du Cetoyen, 1762
L’observateur des spectacles, 1770 Le Nouveau spectateur care va deveni Journal des theatres, la

30
Apud Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 42
31
Apud Jean Noel Jeanneney, op. cit., p. 85.
1
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

care se va referi Voltaire, 1777 primul cotidian Le journal de Paris, 1778 Journale general de France
etc., acestea sunt doar câteva exemple.
Momentul revoluţiei franceze va însemna însă o adevărată explozie – şi cantitativă şi calitativă – a
presei.
Polarizată, presa însăşi oferă o imagine a luptei. De-o parte: Revolutions de Paris, Revolutions de
France et de Brabant, L’Ami du peuple, etc., iar de cealaltă parte L’Ami du roi, Le petite Gautier sau
Le journal politique national etc.
În buna tradiţie a secolului apar şi publicaţii fără autorizaţie, cum ar fi Les Etats Generaux, unde
Mirabeau scria “Constituţie, Patrie, Libertate, Adevăr – iată idolii noştri” sau Le Patriot Francais.
Este vorba despre acelaşi Mirabeau care va relua – după 150 de ani – ideile lui Milton despre
libertatea presei. Spune el: “libertatea presei a dat Angliei această prosperitate care uimeşte astăzi
… luaţi-i Angliei preţioasa libertate de care se bucură şi curând această naţiune înfloritoare nu va
mai fi decât un obiect de milă”32 .
Un fenomen particular, vizibil de-a lungul secolului, este reţinut de Jean Noel Jeanneney sub formula
“conflictului dintre filosofi şi ziarişti”, preluând, după cum singur aminteşte, o idee din “Istoria” lui
Weill.
Sunt cunoscute reacţiile lui Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Diderot sau Montesquieu. Ultimul
spunea în Scrisorile persane: “Există un soi de tipărituri pe care nu îl cunoaştem în Persia, dar care
îmi pare aici foarte la modă: ziarele. Citindu-le, minţile încete se simt flatate”. Diderot scria în
Enciclopedie: “Toate aceste hârtii sunt hrana ignoranţilor, sursa celor care vor să vorbească şi să
judece fără să citească, plaga şi dezgustul celor care muncesc”. Pentru Rousseau răspunsul la
întrebarea “Qu’est-ce qu’un livre periodique?” i se impune simplu: “Un auvrage ephemere sans
merite et sans utilite”33.
O atitudine asemănătoare vom întâlni şi la Voltaire. Cel care va saluta Journal des Theatres
recomandând imparţialitate şi care considera că autorii au “şi ştiinţa şi forţa” pentru a-şi atinge
scopul, prevăzându-le un viitor durabil, cel care se va bate pentru libertatea cuvântului şi care va
folosi, el însuşi, presa, va considera ca un “flagel” faptul că “fiecare şcolar, la ieşirea din colegiu,
fără a fi în stare să scrie zece pagini despre un subiect de literatură sau filosofie, se crede în stare de
a anunţa, prin subscripţie, jurnalul său unde vine să judece în forţă pe cei mai mari scriitori şi pe cei
mai buni filosofi”34

32
Apud Jean Noel Jeanneney, op. cit., p. 65.
33
Apud Pierre Albert, op. cit., p. 32.
34
Apud Eugene Dubief, op. cit., p. 54.
1
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Momentul este deosebit de interesant. El atestă o stare de spirit în care elita socială şi intelectuală nu
îmbrăţişează încă, în Franţa, şi nu numai, ziarul şi ziaristul. Nu va mai trece mult şi drumurile se vor
întâlni, ceea ce nu înseamnă că, în timp, asemenea reacţii, altfel formulate, cu alte implicaţii, nu se vor
ivi din nou!

Un alt aspect care merită o tratare cât de cât particulară îl constituie apariţia romanului foileton. El are
implicaţii atât în istoria presei, cât şi în istoria literaturii şi reprezintă una dintre modalităţile prin care
cele două forme de comunicare se vor întâlni. Deşi se impune ideea că acestă realitate ţine de secolul
al XIX-lea, Lise Queffelec, stabilind chiar cele trei vârste (vârsta romantică – 1836-1866, o vârstă de
tranziţie – 1866-1875, şi una de maturitate – 1875-1914), arată că rădăcinile sunt mai vechi şi ne
conduc tot spre secolul al XVIII-lea 35.
Şi deşi romanul foileton este revendicat ca o invenţie franceză, găsim şi afirmaţii de tipul celei
formulate de Pierre Albert: “Daniel Defoe publia son Robinson Crusoe en feuilleton dans The Daily
Post en 1719, c’est le premiere roman-feuilleton”36
Cu siguranţă că povestea cu episoadele-publicate zi de zi – uneori chiar în josul primei pagini – îşi
găseşte embrionul, şi în Anglia dar şi pentru Franţa, în secolul al XVIII-lea.
Fără a intra în amănunte trebuie să amintim că, ulterior, şi un Dickens, şi un Balzac, şi un Zola, şi
George Sand, şi Alexandre Dumas, şi V. Hugo, la care trebuie adăugaţi şi “clasicii” genului – Eugene
Sue, cel care-şi va publica celebrul “Misterele Parisului” în Le journal des Debats (1842 – 1843), sau
Panson du Terrail, creatorul lui “Rocambole”, sau Gaboriau, creatorul lui Lecoq, strămoşul unor
Maigrat sau Poirot, fiecare în felul său, la etaje valorice diferite şi cu nebănuite implicaţii, vor
confirma formula de discurs care s-a născut în spaţiul presei.
Faptul că de la apariţie a provocat reacţii, nu o dată scandal, faptul că a devenit, destul de repede,
sinonim cu literatura proastă, că a fost “marginalizat”, nu exclude romanul-foileton din spectacol. Şi
dacă el a nutrit ulterior romanul de aventuri sau romanul poliţist, tipuri de proză ce ar necesita o altă
discuţie, nu ne poate împiedica să nu-l reţinem, atât prin implicarea marilor prozatori ai secolului, cât
şi prin acţiunea benefică asupra destinului unor publicaţii, unele salvate datorită acestor prezenţe, dar
şi asupra discursului epic care s-a resinţit sub nevoia redactării ritmice şi sub acţiunea unui alt tip de
contact cu publicul.
Fenomenul „foiletonului” are mai multe implicatii, caci cultivarea „ a senzationalului” va nutri, pe de
alta parte, ceea ce numim astazi „presa populara”
35
Vezi Lise Queffelec, “Le roman-feuilleton francais au XIX-e siecle”, Presse Universitaires de France, 1989.
36
Vezi Pierre Albert, op. cit., p. 17.
2
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

De altfel, sub aspect cultural, foiletonul si romanul foileton anticipeaza ceea ce astazi cunoastem ca
soop-opera si telenovela.

Şi încă o ultimă menţiune pentru a estompa o afirmaţie făcută anterior.


În Franţa a existat o anume rezervă a marilor filosofi iluminişti, a existat o creştere a controlului (se
citează că între 1751 – 1763 numărul cenzorilor creşte de la 82 la 121), dar fenomenul este “în marş”,
el nu mai poate fi oprit, el se impune. Şi iată chiar o “surpriză”. În 1775, magistratul, dar şi
publicistul Target, va deveni academician. Şi, se pare, i s-a spus: Profesia de ziarist este demnă de
acum, înainte de a fi exercitată de cele mai luminoase spirite”37 .
La sfârşitul secolului, în Anglia şi în Franţa, în Germania sau Olanda, dincolo de toate deosebirile
legate de condiţii şi tradiţii, presa modernă este o realitate majoră a vieţii.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea putem vorbi despre factori externi şi interni care vor
asigura pe deplin statul ei modern de “putere”.
Realitatea se impune. Lamartine scria in 1831, in “Revue Europeenne” : “inainte de sfarsitul acestui
secol…jurnalismul va insemna o forta imensa, ingloband intreaga gandire omeneasca…Singura carte
posibila de acum inainte este ziarul”.
Faptul că tirajele explodează38 iar procesul de profesionalizare continuă într-un ritm alert,
diversificarea şi specializarea, apariţia presei populare ca şi extensia dinpre centru spre provincie,
antrenarea marilor spirite, dar şi apariţia unor remarcabili gazetari sunt realităţi care se impun oricărei
cercetări. În acelaşi timp puterea caută în continuare să ţină sub control presa, vechea tensiune
exprimându-se în forme noi 39.
Factorii politici, economici, sociali şi tehnici vor contribui la accentuata dezvoltare a presei. Să nu
pierdem din vedere evoluţia instrucţiei, a urbanizării, creşterea nivelului de cultură, progresele la
nivelul imprimeriei (presa mecanică şi, evident, toate consecinţele ei, e aplicată abia în 1811 la
Times), cîştigurile pe linia tehnicilor de informare (telegraful optic, 1793; telegraful electronic, 1837)
etc. determină si modificarile de substanţă.

37
Cf. Jean Noel Jeanneney, op. cit., p. 55.
38
Pierre Albert, op. cit., p. 32 citează că numai la Paris se ajunge, în câteva decenii, de la 36.000 exemplare la un
milion.
39
Pierre Albert, op. cit., p. 32-33, vorbeşte despre ingeniozitatea legislatorilor de a crea un “arsenal de lois, règlements,
dispositions diverses pour restreinde la liberté de la presse et gêner la diffusion des journaux”.
2
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Ar mai trebui amintit că în aceste decenii se nasc agenţiile de presă. Prima a fost “agenţia Haves”,
fondată de Charles Auguste Haves la 1835, cel care si-a impus deviza “a sti repede, a sti bine“;
agenţia Wolf a fost creată la Berlin 1849; “agenţia Reuter” a fost opera lui Justins Reuter, la Londra,
în octombrie 1851, iar in 7 ani marea majoritate a ziarelor londoneze erau deja abonate; “Associated
Presse” se naşte la New York în mai 1848 etc. Mai mult, se produc asocieri între acestea. Primul
acord “Havas”, “Wolf”, “Reuter” a fost semnat în 1859 iar peste 13 ani se adaugă şi “Associated
Presse”. Este evident că un asemenea fenomen va asigura un alt nivel calitativ şi cantitativ în
circulaţia informaţiei.
Şi, tot în acest interval, îşi face loc în presă factorul publicitate, ceea ce va determina, şi cu cele bune
şi cu cele rele, modificări în plan economic.1

Exista un raport deosebit de interesant pe care secolul al XIX-lea il pune in stare de “criza” si care isi
dezvaluie tensiunile si in dialectica contemporaneitatii noastre; jurnalism de informare/jurnalism de
opinie.
Daca la cel de al doilea element conteaza personalitatea auctoriala, primul impune anonimatul.
De-a lungul istoriei, prezenta personalitatilor cultural litarare a aplecat nu o data balanta catre
jurnalismul de opinie, ceea ce nu impiedicat aspiratia “imperialista” a jurnalismului de informare.
Orisice forma de exclusivism si intoleranta intre cele doua dimensiuni uita istoria presei si risca sa
piarda pariul cu viitorul presei!
Am vorbit despre foileton, putem aminti convertirea eseului, el insusi specie de granita, in editorial,
putem face trimitere la nasterea unui discurs-numit astazi “grand reportage” sau in SUA, “New
Journalism”, fenomen legat de intreaga avangarda poetica (de unde vin oare un Geo Bogza sau un
Brunea –Fox ?), putem evoca “romanul nonfictional” (l-as cita pe Truman Capote cu al sau “ Cu
sange rece”) sau absortia stirilor (news reels) in romanele lui John Dos Passos etc.
Cu aceasta vrem sa spunem ca relatia dintre presa si literature a fost si este reciproc productiva.
Amintind inainte aparitia “agentiei de presa”, ca un moment deosebit de important pentru intreaga
evolutie moderna a presei, fac apel la o corecta si clara analiza propusa de C. F. Popescu 40. Din
raportul stabilit intre cele doua modalitati fundamentale: jurnalismul de informare si jurnalismul de

1
Deşi este citat frecvent, Emile de Girardin, scriitor şi ziarist, cu “Les Debats”, după 1835, tradiţia anunţurilor
publicitare ne conduce încă în perioada începuturilor, vezi activitatea lui Renandot, despre care am avut prilejul să
discutăm.
40
Cristian Florin Popescu, Practica jurnalismului de informare, vol. cit. p.11. Vezi de asemenea partea I a cartii ,pp. 1-67,
care urmareste fenomenul.
2
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

opinie, in care cel dintai a avut rol de propulsor, de generator de energii si formule, s-au nascut mai
toate tipurile, scolile si stilurile de jurnalism care s-au succedat pana astazi:jurnalism de interpretare
(Interpretative Reporting), jurnalism de investigare (Investigave Reporting), jurnalismul preciziei
(Precisin Journalism), noul jurnalism (New Journalism), jurmalismul de serviciu etc. Dar “placa
turnanta a tuturor acestor tipuri de jurnalism este agentia de presa”.
In felul acesta credem ca putem socoti aparitia agentiei de presa ca un moment de cotitura pentru
intreaga evolutie a presei pana astazi.
Prezentarea narativ – istorică a traseului presei început cu ceea ce am numit “o preistorie”, trecând
apoi prin etapele copilăriei şi înaintînd până în epoca maturităţii s-a propus nu ca o “poveste” bine
articulată, care să supună, ca aspiraţie, totul despre presă. Ea a decupat , nu o dată subiectiv-arbitrar,
cîteva momente, etape care ni s-au părut reprezentative, prin care acest mijloc de comunicare, atît de
important ieri şi astăzi, încât nici nu ne putem închipui, unităţi de timp accesibile, starea lumii în afara
prezenţei lui.
Ca parte în mass-media, ca parte a întregului sistem comucaţional, presa , aşa cum s-a născut ea, aşa
cum a evoluat, îşi lansează sieşi, dar şi ansamblului lumii provocări privind statutul ei viitor.
Dar aceasta este o altă “istorie”, o altă întrebare, un alt câmp problematic.
Oprind aici “dialogul” nu facem decât să vă invităm la alte “călătorii”, nu simple, nu comode, dar
seducătoare, “călătorii”, care vă vor produce sporul formativ , cultural- intelectual pe care îl aşteptaţi.

2
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

PRIMELE VÂRSTE ALE PRESEI ROMÂNEŞTI

În raport cu întreaga desfăşurare în timp a presei – aşa cum am încercat să o marcăm de-a lungul
capitolului precedent – istoria presei în România prezintă un tablou particular, cu o extensie temporală
mult mai redusă, ceea ce este perfect explicabil prin condiţiile istorice în care a avut loc întreaga
dezvoltare a societăţii româneşti.
Şi chiar dacă drumurile presei pentru spaţiul românesc duc cu precădere către secolul al XIX-lea, când
în Europa, cum am văzut, presa era o puternică realitate, impunându-se cantitativ şi calitativ, în
structuri moderne, ca a IV-a putere, este cazul să căutăm rădăcinile şi în cultura noastră, să-i urmărim
evoluţia şi să evidenţiem “ruperea de ritm”, care va permite în câteva decenii recuperarea decalajului.
Una dintre condiţiile “sine qua non” pentru apariţia presei, cunoaşterea tiparului, ne conduce către
secolul al XVI-lea.
Faptul că românii cunoşteau tiparul încă din secolul al XV-lea, adevăr atestat de menţionarea unor
maeştrii tipografi transilvăneni prezenţi la Veneţia, este interesant, dar nu permite construcţia vreunei
ipoteze care să împingă relaţia înainte de 1500 41.
Tiparul devine o realitate la noi o dată cu Macarie care, în 1508, tipăreşte la Târgovişte, în slavonă.
Abia în 1544 se tipăreşte la Sibiu, în limba română un Catehism luteran (tipografia funcţiona încă din
1528). Ecoul extern al acestei tipărituri este evidenţiat de notarea ei într-o foaie ocazională din
Germania 42.
Fără a insista, trebuie totuşi să amintim activitatea lui Coresi între 1559 – 1583, atât de importantă
pentru întreaga evoluţie a culturii şi limbii române, trebuie să reţinem apariţia unor tipărituri în latină,
maghiară şi germană, la Sibiu sau la Cluj, cu remarcabila constribuţiei a umanistului Johannes

41
Vezi în acest sens N. Iorga, “Istoria presei româneşti”, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1994. Ideea este reluată de
Constantin Antip, op. cit., p. 50. Sunt citaţi: Toma Transilvăneanu din Sbiu, Andrei Corbu din Braşov sau Martin
Bîrseanu din Codlea, între 1472 – 1485.
42
Apud Constantin Antip, op. cit., p. 51.
2
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

43
Honterus, ca şi întreaga dezvoltare a tipografiei, numărul acestora crescând în secolul următor şi
acoperind întregul spaţiu al ţării (la Alba-Iulia – 1567, la Bucureşti – 1575, la Govora – 1675, apoi la
Câmpulung şi Târgovişte – 1634, la Iaşi – 1640, la Snagov – 1690, la Buzău – 1694 etc.).
Activitatea acestor tipografi se conjugă fericit cu toate împlinirile culturale, ştiinţifice, literare şi întru
limbă pe care această perioadă le-a impus definitiv. Să nu uităm că este momentul în care se înscrie
opera unor Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino – Stolnicul, Ioan Neculce sau
Dimitrie Cantemir.
Este citată afirmaţia doctorului Vasile Popp care în 1838 scria: “Nici o măiestrie (afară de măiestria
scrierii) nu a ajutat atât spre cultura sufletului minţii omeneşti, precum şi spre înaintarea ştiinţelor
precât a ajutat aflarea măiestriei tipograficeşti”44
Se tipăreau cărţi de cult, condice de legi, lucrări moralizatoare, dar şi texte laice de istorie, geografie,
fizică sau matematică. Despre ziar nu se poate discuta.
Abia în 1731 45, fiind citat Calendarul imprimat în Scheii Braşovului de Petre Şoanul, este fixat
reperul originar al presei româneşti, considerându-se acest Calendar ca un embrion al unei activităţi
pentru care se vor mai duce “lupte” aproape un secol.
Înainte de a urmări acest fenomen, poate că ar mai fi necesar să subliniem un alt aspect. Dacă nu
putem vorbi despre presă ca atare, putem accepta ideea că în unele texte ale epocii există, în stare
embrionară, pagini care anunţă atitudini şi gesturi ce vor fi dezvoltate de discursul publicistic. Ţine de
evidenţă că anume relatări din cronici, precum celebra “năvălire a lăcustelor”, „comunicată” de
Miron Costin într-o manieră care anunţă reportajul modern, că anumite pagini din memorialul de
călătorie scris de Nicolae Milescu, că tonul pamfletar din “Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir
sau, mai târziu, relatările lui Dinicu Golescu din “Însemnari a călătoriei mele”, precum şi pamfletele
lui Ionică Tăutu se constituie în tot atâtea gesturi pe care o viitoare istorie a presei şi le va asuma ca
anticipări ce-i înnobilează traseul.
Revenind la urmărirea “traseului” trebuie să acceptăm ideea că totul se găsea sub control. George
Ionescu citează un pitac al domnitorului Mihai Şuţu, dat la 25 iulie 1784 (!) care atestă tocmai această
stare: “Prea sfinţia ta, părinte mitropolite, fiindcă se cuvine a şti Domnia mea cele ce se dau la tipar
…, iată cu acest Pitac dăm prea sfinţiei tale în ştire că de astăzi înainte, fără de a nu ne arăta prea
sfinţia ta întîi de cu anafura şi făr de a nu se da voia noastră, să nu cuteze tipografii, nici vreun
vivlion, nici măcar altfel de scrisori sau hârtie vericum a da la tipar”46.
43
Vezi în acest sens Horia Matei, op. cit.
44
Apud Constantin Antip, op. cit., p. 52.
45
Cf. “Dicţionarul presei româneţti, 1731 – 1918”, Editura Ştiinţifică, 1995.
46
Text citat şi de Constantin Antip, op. cit., p. 52.
2
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

47
Dar atitudinea este mai veche. Marian Petcu citează din “Pravila” lui Vasile Lupu (1646) pedeapsa
cu moartea pentru cei ce “suduiesc şi ocărăsc pre ştine cu scrisoarea”. Pravila vizează toate formele
de redactare ale unor înscrisuri critice, acuzatoare sau injurioase. Mai mult chiar, “cel ce va găsi o
scrisoare cu sudălmi sau cu ocări asupra cuiva şi de nu o va sparge sau să o arză, ci o va arăta
prietenilor săi sau cui-ş va găsi, acesta se va certa ca şi acela care o va fi făcut”.
Practica interzicerii cărţilor, ca şi oricăror forme de înscrisuri, neaprobate de biserică sau de puterea
laică, oferă nenumărate exemple în secolul al XVIII-lea 48.
Căutând date care să ateste gesturi legate de istoria presei în întregul secol al XVIII-lea, până la
nivelul primelor decenii din secolul al XIX-lea, cercetarea întâmpină nenumărate greutăţi. Şi totuşi...
Nu s-au găsit probe pentru a susţine ideea unor gazete manuscris sau foi ocazionale în spaţiul
românesc.
Este posibil, însă, ca fenomenul, atât de răspândit în Europa, să fie cunoscut. Este posibil ca în
Transilvania acele case nobiliare cu mai puternice legături în Vest să cunoască aceste modalităţi de
comunicare. De altfel, faptul că unele foi care circulau în Europa citau fapte din Transilvania, Banat
sau Valahia permite afirmarea ideii că nici ceea ce se petrecea în Apus nu era străin de noi.
Aminteam “Cartea românească de învăţătură” din 1646, şi, pentru a susţine această ipoteză nu este
lipsit de interes să mai cităm câteva preziceri 49.
Se spune: “uneori se scriu hârtii cu suldame şi cu ocări asupra cuiva şi le aruncă pe uliţe sau în
mijlocul târgului unde sunt mai mulţi oameni pentru ca să citească mulţi … alţii scriu şi lipesc hârtia
pe ziduri sau pre păreţi pe unde trec oamenii”.
Mai mult chiar se vorbeşte nu doar de simple “scrisori”, ci de scriituri în proză, vers, de desene şi
cântecele elaborate cu “dăscălie mare” şi “tocmite cu filosofie”50.
Nu cumva, ţinând seama şi de modele lucrării citate, identificăm gesturi care fac parte din “copilăria”
presei europene?
Dacă acceptăm ideea că interdicţia se raporta la o anume realitate, atunci nu cumva în asemenea
gesturi – cu evidentă notă satirică – putem surprinde un anume început? Aceasta ar aşeza o atitudine
de tip pamfletar încă de la nivelul primilor paşi.

47
Marian Petcu, op. cit., p. 81. Vezi în acest sens şi “Cartea românească de învăţătură”, Editura Academiei, 1960, p.
158-159.
48
Vezi în acest sens capitolul “Regimul cenzurii în România”, Marian Petcu op. cit., p. 81-186, care urmăreşte
fenomenul până în 1998. Interesante sunt şi precizările lui Marius Oprea, “Plimbare pe uliţa tipografiei”, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1996.
49
“Cartea Românească de învăţătură”, ed. cit., p. 159.
50
O scenă de acest tip întâlnim în piesa lui Haşdeu “Răzvan şi Vidra”
2
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Pe de altă parte, este uşor de demonstrat că formele care circulau în Europa erau cunoscute şi la noi.
În acest sens pot fi amintiţi şi Miron Costin şi Dimitrie Cantemir. În mod special merită să fie citat
Constantin Cantacuzino – Stolnicul (1670 – 1716), una dintre figurile enciclopedice ale culturii
noastre, care a cunoscut direct fenomenul în timpul studiilor sale la Padova. El se întâlnise cu
publicaţia de informaţii şi documente a veneţianului Mario Sando - Dario – şi se pare că el, stolnicul,
va introduce cuvântul “ziar” în limba română. Cercetarea operei şi a bibliotecii cărturarului român51.
indică nu numai faptul că acesta ştia despre existenţa unor publicaţii, ci chiar şi studierea unor
asemenea surse.
Dovezi care să indice receptarea formelor de presă din epocă se întâlnesc frecvent şi ele sunt citate de
N. Iorga, precum şi cei care au studiat istoria presei româneşti 52.
Să amintim câteva. La 25 noiembrie 1740, într-o scrisoare a domnitorului Constantin Mavrocordat
citim: “Rog să începi cu mine în viitor o corespondenţă deasă de scrisori şi să-mi comunici vreo
noutate particulară, despre ştirile publice ni sunt date de gazetele din Olanda, Polonia, Lipsca, Viena
şi din Mantova”.
Din aceleaşi surse putem menţiona existenţa unor cheltuieli, prinse în bugetele domneşti, pentru
promovarea unor “gazeturi”. Este, de exemplu, cazul lui Grigore Ghica Vodă, care, în 1777, face
trimitere la 127 lei şi 60 bani pentru cheltuiala gazeturilor pe şase luni”.
În aceeaşi măsură sunt şi boierii “abonaţi la ziare” sau care cumpărau ziare de la Iaşi sau Bucureşti.
Este vorba de gazete germane, franceze , engleze etc. care prezentau un anume interes politic,
economic, dar nu numai.
Constantin Antip îl citează pe Chesarie, episcop de Râmnic, care – la 1778 – era nemulţumit că
primeşte doar gazete “Litteraires et politiques”, căci “sunt şi alte Mercurii ce se numesc numai
politiques care acelea cerem noi”53.
Asemenea aspecte arată că idea de presă era cunoscută în spaţiul românesc, că ea “era în aer”, că se
simţea nevoia unui asemenea canal de informaţii. În mod firesc vor apărea, de-o parte, gesturi care să
determine apariţia unor publicaţii în spaţiul românesc, şi, pe de altă parte, măsuri “de protecţie” din
partea autorităţilor.
Dacă în 1789 Ioan Piuariu-Molnar a cerut Curţii de la Viena autorizaţie pentru editarea unei gazete în
limba română – “Foaia româna pentru economie”, în 1795 domnitorul Alexandru Moruzzi trimite o

51
Vezi în acest sens N. Ioarga, op. cit., dar şi alte două lucrări: Corneliu Dima Drăgan “Biblioteca unui umanist român”,
1967 şi Mario Ruffini “Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino”, 1973.
52
Vezi şi Constantin Antip, op. cit., p. 50-57.
53
Vezi Constantin Antip, op. cit., p. 55.
2
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

notă către mitropolit prin care, după ce se specifică ce cărţi să fie tipărite, menţionează “în afară de
cele referitoare la firi şi obiceiuri turceşti şi de gazeturi”.
Procesul durează şi nu e deloc uşor. Răspunzând cererii dr. Constantin Caracas, care solicita pentru
“folosul obştesc” o tipografie, la 1817, domnul încuviinţează, dar subliniază: “gazeturi nu slobozim
Domnia mea a se tipări” 54.

Spuneam că anumite gesturi există, că se nasc proiecte, că este o bătălie care va dura . Ilarie Chendi 55,
Ioan Lupas 56, N. Iorga 57, pentru a aminti doar câteva surse, ne oferă exemple suficiente. Este o epocă
de prefaceri şi, cu precădere în Transilvania unde activitatea Şcolii Ardelene se impune, credinţa că
presa reprezintă un mijloc de răspândire a ideilor înaintate, ca şi o cale de răspândire a culturii şi
ştiinţei, devine o realitate tot mai consistentă.
De altfel, apar şi primele gazete în limba maghiară şi germană. La 18 aprilie 1771 apare săptămânalul
Temeşvarer Nachrichten la Timişoara, scos de Mathaus Heimerl, socotit prima gazetă ivită pe
teritoriul României; în 1784, la Sibiu, Siebenbürger Zeitung, scos de Michael Lebrecht, Karl Eder,
Johann von Lerchenfeld; în 1790, la Cluj şi apoi la Sibiu, Erdely Magyar Lirvivo, scos de Fabian
Daniel şi Cserei Elek.
Era firesc să se consemneze şi acţiuni în favoarea unei prese în limba română.
Am amintit într-un alt context tentativa dr. Ioan Piuaru Molnar. Deşi este sprijinit de guvernatorul
Transilvaniei, Gyorgy Banffy, care a afirmat că “cultura poporului român este un scop atât de
58
binecuvântat, încât aici un ziar este mai potrivit ca orişiunde” , acţiunea eşuează din motive
financiare.
Există ipoteza că s-ar fi scos chiar şi un exemplar de probă. Ceea ce este însă sigur se referă la
formularea unui anume program din care nu lipsesc referiri la o problematică economică, la
deprinderi şi moravuri, la ştiri militare sau la întâmplările zilei.
O anume orientare educativ-moralizatoare nu lipseşte atâta timp cât se spune: “cititorul va învăţa a
da ascultare celor bune, a dispreţui cele josnice şi toate acestea prin pilde bune şi pilde rele” 59.
O nouă încercare în 1793 a aceluiaşi Ioan Piuar Molnar înseamnă un nou eşec. Ceea ce se va repeta
un an mai târziu, când reacţia potrivnică vine şi din partea lui Banffy, care-şi schimbase între timp
atitudinea.
54
Vezi şi Marian Petcu, op. cit., p. 85.
55
Ilarie Chendi, “Începuturile ziaristicii noastre”, 1990; vezi şi “Scrieri”, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
56
Ioan Lupaş, “Contribuţii la istoria ziaristicii româneşti ardelene”, Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1926.
57
Vezi N. Iorga, op. cit.
58
Apud Constantin Antip, op. cit., p. 57.
59
Apud Constantin Antip, op. cit., p.55.
2
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

O altă tentativă vine în 1794- 1795, când tipograful sibian Peter Barth încearcă să scrie o revistă cu
numele “Vestiri filosoficeşti şi moraliceşti”. Guvernul va impune două condiţii: episcopul ortodox
Gherasim Adamovici să supravegheze publicaţia, oprind tot ceea ce “ar vătăma religia, persoana
domnitorului şi ceea ce ar fi putut deveni pentru ţară”, pe de-o parte, iar registratura din Sibiu să
vegheze ca “nici un exemplar să nu se vândă în Transilvania” (!) 60.
Şi totuşi apare la Iaşi Courrier de Moldavie, la 18 februarie 1790, din dispoziţia cneazului Potemkin,
aflat aici în fruntea armatei ruse care era în război cu turcii. Ea nu este o publicaţie realizată din
iniţiativă românească şi nu ţinea seama de cerinţele ţării. Ea era “un organ de informare generală a
Cartierului rus de la Iaşi”. Câteva numere se cunosc. Ele erau scrise în franceză, dar este posibil ca
alte numere să fi fost redactate parţial în limba română 61.
Seria încercărilor, cu toate greutăţile ce se iveau, continuă în secolul următor.
În 1816 şi 1817 sunt marcate tentativele lui Theodor Racoce pentru un ziar politic şi “Revista
ştiinţifică în limba română”. Peste trei ani, după eşec, va publica o parte din material în volumul
“Chrestomaticul român”.
Tiparniţa pentru care a luptat dr. Constantin Caracaş nu va avea dreptul, sub Caragea, să publice
informaţii care ar fi dăunat stăpânirii şi, oricum, nu primise “slobozire pentru tipărire de gazeturi” 62.
În 1821 Zaharia Carcalechi scoate la Buda, “pentru naţia românească”, caietul revistei Biblioteca
Românească. Autorul spune că “vreau să slujesc neamului şi să dau la lumină istoria românilor cea
veche pe limba românească de la facerea Romei” 63. “Biblioteca Românească” apare până la 1834,
dar sporadic.

Se aminteşte, de asemenea, buletinul informativ “Fama Lipscăi pentru Daţia”, imprimată în 1827 în
Germania în câteva fascicule.
Roadele acestor eforturi şi ale condiţiilor noi din secolul al XIX-lea, rodele unor noi strădanii care
angajează mari personalităţi ale culturii noastre se vor ivi în curând.
În 1829 apare Curierul Românesc (8 aprilie) la Bucureşti, sub îngrijirea lui Eliade Rădulescu
(autorizarea o primise, cu un an înainte, Dinicu Golescu); în acelaşi an, la 1 iunie, apare la Iaşi Albina
Românească, având în frunte pe Gheorghe Asachi; în 1838, la 12 martie, apare Gazeta de
Transilvania scoasă de George Bariţiu.
Fără nici o discuţie aceste trei ziare constituie fundamentul presei româneşti.
60
Vezi şi Marian Petcu, op. cit., p. 84.
61
Vezi Constatin Antip, op. cit., p. 59.
62
Vezi Marian Petcu, op. cit., p. 86.
63
Vezi Constantin Antip, op. cit., p. 60.
2
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Despre semnificaţia acestor apariţii vorbesc convingător documente ale epocii.


“Folosul gazetei este de obşte şi de o potrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul îşi
pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutături, şi se adăugează în gândirile şi combinările sale;
aici liniştitul literat şi filosof adună şi pune în cumpănă faptele şi întâmplările lumii, îndrăzneţul şi
neastâmpăratul războinic se desăvârşeşte într-însa povăţuindu-se din nenorocirile sau greşalele altor
războinici; băgătorul de seamă negustor dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzneală spiculaţiile
sale; până când, în sfârşit, şi asudătorul plugar, şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale.
Nu este o treabă, nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere şi folos într-această aflare vrednică şi
64
cuviincioasă cuvântării omului, adică în gazetă” . Asemenea cuvinte se găsesc în prospectul
“Curierului Românesc”. Ele indică nivelul de înţelegere atins de cei care au realizat naşterea presei
româneşti. Reţin sublinierea relaţiei dintre “plăcere şi folos”, ca şi deschiderea publicaţiei către toate
zonele vieţii sociale, economice, politice şi culturale, stabilindu-şi astfel un public ţintă pe o plajă cu o
extensie impresionantă.
O idee foarte interesantă se cuprinde şi în “argumentarea” pentru “Gazeta de Transilvania”.
Justificând nevoia presei în limba română, se spune: ”Un străin nu scrie în limba românească, cu
atât mai puţin în duhul românesc; un străin de ar fi înţeleptul înţelepţilor … nu cunoaşte scăderile
noastre, nu le simte pe acelea, nici nu ştie prescrie mijloace ajutătoare”.
Nevoia unor publicaţii în limba română este pusă atât în relaţie cu tot ceea ce reprezentau realităţile
noastre, cât şi prin raportarea la ceea ce se petrecea în întreaga lume.
Apariţia presei în limba română, parte a unui amplu proces, devine un obiectiv care ne poate asigura
şi înscrie în cerinţele lumii.
Înştiinţarea la apariţia “Albinei Româneşti” menţiona: “nu se află azi în lumea politică neam carele,
între alte ale sale folositoare instituţii, să nu aibă în limba naţiei (s.n.) un jurnal periodic”.
Şi proiectele, şi realizările ca atare arată că între cele trei publicaţii, dincolo de câteva accente
particulare – cum ar fi problematica limbii şi literaturii sau lărgirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor – nu
există deosebiri de stare şi orientare. Este ceea ce simt şi iniţiatorii. Îi scria Eliade lui G. Bariţiu, în
1838: “îndrăznesc Domnul meu, a îmi da această părere că de aici înainte foile noastre să le facem
organul dragostei şi frăţiei românilor de obşte, că aici este mântuirea noastră” 65.
Foarte repede apar suplimente de tipul “Buletin, gazetă administrativă” (Bucureşti, 1832) sau
“Buletin, foaie oficială” (Iaşi, 1833), precum şi suplimente literare, mai cunoscut: “Muzeul Naţional”

64
Apud Gh. Bulgăr, Despre limba şi stilul primelor periodice româneşti”, în “Contribuţii la istoria limbii române literare
în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei, p. 79.
65
Apud Constantin Antip, op. cit., p. 66.
3
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

şi “Curierul de ambe sexe” (pentru “Curierul românesc”, 1836), “Alăuta românească” (pentru “Albina
Românească”, 1837), “Foaia pentru minte, inimă şi literatură” (pentru “Gazeta de Transilvania”,
1838).
Să nu uităm că printre colaboratorii acestor ziare se numără Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion
Catina, Iacob şi Andrei Mureşanu, Ion Văcărescu, Costache Negruzzi sau Grigore Alexandrescu,
adică personalităţi ale scrisului românesc din această perioadă.
Tot în această perioadă se naşte şi primul cotidian: “România”. Era 1 ianuarie 1838 66. Acest ziar,
despre care N. Iorga scria că “face onoare epocii în care a apărut”, apare din convingerea că “o
astfel de gazetă a ajuns a fi o trebuinţă”. Din înştiinţarea de la 20 decembrie 1837 reţinem câteva
precizări: “omul este curios din natura sa, voieşte să cunoască întâmplările lumii; …doreşte să
cunoască orice aflare şi născocire”; ”dar omul este şi nerăbdător”; ”numai o gazetă cotidiană, care
să ese în toate zilele, poate să mulţumească curiozitatea şi nerăbdarea”.
Sa retinem intelegerea moderna a nevoii de ziar-cotidian prin mentionarea factorilor curiozitate si
nerabdare, care se adauga celorlalte comandamente devenite deja constante in gandirea epocii.
Cotidianul va rezista un an, adică până în decembrie 1838, când, la ultimul număr, apare cu un chenar
de doliu. Sunt de reţinut cuvintele: “singura sa mângâiere este că oricât a fost de grea şi de trudoasă
sarcina … a isprăvit-o cu răbdare şi stăruire … numai prin jertfe simţitoare”.
Ce s-a întâmplat până în 1840, când va apărea “Dacia literară” cu atât de cunoscuta ei
“Introducţiune”, stă evident sub semnul începutului. Formatul e mic, modest, cu 4 pagini, din care 2/3
reprezentau informaţiile externe sau interne. Tirajul era mic, câteva sute de exemplare. Paginaţia era
simplă, de obicei prima pagină având două coloane. Se publicau ştiri, reportaje, articole, poezie, dar şi
mici texte narative. Existau rubrici de tipul “înştiinţării din lăuntru” şi “înştiinţării din afară”, sfaturi
practice etc. Între publicaţii au loc preluări de materiale. Au fost şi situaţii când au apărut şi numere
supliment – cum ar fi cel provocat de cutremurul din 1838. Grafica încă modestă se explică prin
caracterul încă rudimentar al tipografiilor.
Oricum, începutul presei fusese făcut. Şi el se aşază sub semnul afirmării conştiinţei naţionale şi
idealului unirii. Întregul efort nu poate fi înţeles decât în contextul în care se militează pentru şcoala în
limba română, pentru teatrul românesc, pentru o literatură cu specific naţional.
Peste ani, Mihail Kogălniceanu, încercând o privire retrospectivă, ajunge la câteva consideraţii foarte
interesante despre condiţia presei, Trecuseră doar câteva decenii de la începuturi. “În zilele noastre
spiritul a ajuns a fi o putere atât de mare şi câteodată chiar mai grozavă decât oricare alta. Spiritul
66
Vezi în acest sens Nerva Hodoş şi Al. Ionescu, “Publicaţiunile periodice româneşti”, vol. I, catalog (1820-1906); cu
introducere de Ion Bianu.
3
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

acesta se manifestă prin opinia publică, iar din organele cele mai principale ale opiniei publice,
presa în general şi presa periodică sau jurnalismul în special. Presa este ehul (ecoul – n.n.) prelungit
al graiului omenesc, este tribuna în care glasul mulţimei răsună până la marginile lumei civilizate.
Prin presă tot ce se face, tot ce se zice, tot ce se descoperă în vreo parte a lumei civilizate, se
răspândeşte în toată întinderea globului şi se face proprietate omenirei întregi. Nu nedrept s-a zis că
presa, şi mai ales presa periodică, gioacă în domeniul inteligenţei rolul ce l-a avut maşina de aburi,
aplicată la drumurile de fier, gioacă în lumea materială; ea lucrează a uni popoarele prin legătura
puternică a ideilor … ea … pregăteşte aşa triumful fraternităţii universale care într-o zi viitoare are
a face din tot neamul omenesc o singură familie mare” 67.
Nu putem să nu remarcăm atât înalta apreciere a presei, cât şi anticiparea unor tendinţe ce se vor
afirma mult peste ani.
În ceea ce priveşte retrospectiva propriu-zisă, Kogălniceanu vorbeşte în 1855 despre “Drumul
inteligenţei odată deschis de Curier şi de Albina”, după care au apărut “noi campioni” ai civilizaţiei
şi ai naţionalităţii, citând: “Foaia duminecii”, “Gazeta de Transilvania”, “Muzeul Naţional”,
“Curiosul”, “România” – “cea dintâi gazetă zilnică” – “Pământeanul”, “Mozaicul”, “Curierul de
ambe sexe”, “Vestitorul românesc”, “Alăuta românească”, “Foaia sătească”, “Osiris”, “Dacia
literară”, “Arhiva”, “Spicuitorul”, “Dunărea” etc. 68 .
Lista lui Kogălniceanu acoperă în mare primele două decenii, când presa românească iese repede din
copilărie impunându-se cu întreaga forţă a unei energii adolescentine.
Este cu totul remarcabil nivelul limbajului publicistic în această perioadă. De altfel, se militează
pentru “litere latineşti care ar sta mai bine pe toaleta noastră” 69, se îndeamnă la corectitudine, la
simplitate, la unitate, la evitarea oricăror excese.
Din acest moment ritmul este deosebit, diversificarea îşi face loc, apoi primele elemente de teorie a
presei, genurile publicistice încep să se delimiteze, apar rubricile fixe, articolul-program pregăteşte
editorialul, tiparul se îmbunătăţeşte, astfel că numai după câteva decenii putem înregistra o
desfăşurare de forţe care ne permite să vorbim, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea despre
“profesionalizarea” condiţiei jurnalistului şi de începuturile presei moderne în România.

67
Mihail Kogălniceanu, apud Gheorghe Bulgăr, “Despre limba şi stilul primelor periodice româneşti”, în “Contribuţii la
istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei, 1958, p. 76-77.
68
M. Kogălniceanu, idem, p. 78.
69
Vezi Gh. Bulgăr, op. cit., p. 84.
3
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Într-o primă etapă, după aceste începuturi, se impun câteva publicaţii care vor însemna foarte mult nu
numai pentru destinul presei, ci şi pentru întreaga construcţie a culturii naţionale. Este vorba despre
“Dacia literară” (1840), “Propăşirea” (1844) şi “Magazin istoric pentru Dacia” (1845). Primele trei
apar la Iaşi şi sunt legate de numele lui Kogălniceanu, ultima apare la Bucureşti şi este opera lui N.
Bălcescu şi August Treboniu Laurian.
Militând pentru o literatură naţională, pentru apelul la istorie, căci din ea “vom şti ce suntem, de unde
venim şi unde mergem”, după cum spunea Kogălniceanu, recomantând întoarcerea la poezia
populară şi tradiţii, promovând cultivarea limbii române, “limba maicii sale”, cum scria G. Bariţiu,
raportându-se continuu la realităţile politice şi sociale ale vremii 70, Iorga vorbea despre faptul că
“avem aici tot crezul acelei revoluţii apropiate” 71, propunându-şi o descriere tematică din care nu
lipsesc ştiinţele exacte, economia, dreptul, învăţământul etc., cultivând constant un spirit unionist,
aceste publicaţii în care au semnat şi N. Bălcescu şi M. Kogălniceanu, şi V. Alecsandri şi G. Bariţiu,
şi G. Alexandrescu şi C. Negruzzi, şi Ion Ionescu de la Brad şi Aron Pumnul, şi C. Bolliac şi Ion
Ghica etc. etc., reprezintă ieşirea din “copilărie”, manifestarea fermă a unei adolescenţe entuziaste ce
poartă încă de pe acum marca maturităţii, care nu se va lăsa mult timp aşteptată.

O sumară, şi evident selectivă, trecere în revistă a ceea ce se petrece la nivelul presei în etapa
următoare poate avea darul să indice ritmul şi extensia procesului.
În perioada revoluţiei apar în ţară: “Pruncul român” (12 iunie – 11 septembrie 1848), condus de C. A.
Rosetti şi E. Winterhalder, la care au colaborat: Ion Catina, C. D. Aricescu, Al. Pelimon etc., “Poporul
suveran” (19 iunie – 18 septembrie 1848), “gazetă politică şi literară”, sub redacţia lui D.
Bolintineanu, “Monitorul român”, care apare la 19 iunie 1848 ca oficios al guvernului revoluţionar
provizoriu, la ideea lui I. H. Rădulescu, “Constituţionalul” (iulie 1848), “România” (6 august – 10
septembrie 1848), săptămânal cu deviza “Libertate, egalitate, fraternitate” sub redacţia lui G. Baronzi
etc. După revoluţie apar apoi publicaţii scoase de revoluţionarii aflaţi în exil: “România viitoare”
(Paris, 1850), cu Bălcescu, Golescu şi D. Brătianu, “Republica română” (Paris, 1851 şi apoi
Bruxelles, 1853) editat de I. Brătianu şi C. A. Rosetti, “Junimea română” (Paris, 1851) scos de G.
Creţianu şi Al. Odobescu etc.

70
M. Kogălniceanu scria, referindu-se la “Propăşirea”: “izbutise a exercita o mare înrâurire asupra întregii dezvoltări a
vieţii sociale”. Vezi “Despre literatură”, ESPLA, Bucureşti, 1956, p. 151.
71
N. Iorga, op. cit., p. 70.
3
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Să nu uităm că în Proclamaţia de la Iaşi (martie 1848) se cere la punctul 34 “ridicarea cenzurei”, că


în “Punturile naţiunii române transilvane”, adoptată la Marea Adunare de la Blaj, se menţiona la
punctul 7 “Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi de a tipări fără nici o cenzură”
sau că în celebra Proclamaţie din Ţara Românească, din iunie, la punctul 8 se cerea explicit
“libertatea absolută a tiparului”. Să reţinem că primul act oficial de stat care recunoaşte libertatea
presei este Decretul cu numărul 3 al Guvernului provizoriu, din 14 iunie 1848 unde se spune:
“Potrivit voinţei poporului, cenzura este desfiinţată pentru totdeauna. Orice român are dreptul de a
vorbi, de a scrie şi a tipări slobod”.
În perioada care a pregătit Unirea au existat publicaţii care au servit nemijlocit această cauză. Să
amintim: “România literară” (1 ianuarie – 3 decembrie 1855, Iaşi), publicaţie condusă de V.
Alecsandri (aici apare “Jurnalismul românesc” o primă schiţă a istoriei presei româneşti, studiu
semnat de M. Kogălniceanu, din care am citat anterior câteva aprecieri), “Steaua Dunării” (1
octombrie 1853 – 11 septembrie 1856, apoi în 1858, Iaşi), sub conducerea lui M. Kogălniceanu,
“Românul” (9 august 1857 – iulie 1864, cu reapariţii până în 1905, intrat în vremea lui Eminescu într-
o amplă polemică cu poetul-publicist) editat la Bucureşti de C. A. Rosetti, având printre colaboratori
pe Gr. Alexandrescu, Al. Odobescu sau Cezar Boliac.
Să menţionăm că printre actele fundamentale ale lui Cuza se numără şi “Legea presei” promulgată în
martie 1862, lege care proclamă libertatea oricui de a-şi exprima ideile prin presă, fără cenzură (vezi
articolele 26 şi 27) şi care recunoaşte oricărui cetăţean român dreptul de a fonda un ziar. De altfel, şi
Constituţia din iulie 1866 consfinţea în articolul 5: “Românii se bucură de libertatea presei, de
libertatea întrunirilor” şi în articolul 24 stabilea că: “nici un ziar sau publicaţiune nu va fi suspendat
sau suprimat”.
Până când în presa românească se vor auzi glasurile lui M. Eminescu şi I. L. Caragiale (prin care
deschidem secţiunea a doua a dialogului nostru) spectacolul presei capătă noi dimensiuni, cu
diversificări şi specializări cu unele contribuţii majore (Haşdeu, Odobescu, Iacob Negruzzi etc.), cu
merite deosebite, dar dezvăluindu-şi, în acelaşi timp, ca oriunde în lume, viruşii interni. Dezvoltarea
presei, faptul că ea s-a impus ca realitate importantă în viaţa societăţii cu toate cele bune şi cele rele, o
va “proiecta” şi în literatură.
După 1870 “călătoria” noastră în timp se va desfăşura într-o altă strategie, la care vă invită partea a
doua din această “schiţă de curs”.

3
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

BILBIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU PARTEA I


1. Albert, Pierre, Histoire de la presse, Presse Universitaires de France, 1989.
1. Antip, Constantin, Istoria presei române, Bucureşti, 1979.
2. Balle, Francis, Medias et Societes, Paris, Ed. Montchretien, 1990.
3. Bellenger, Lionel, Le Talent de Communiquer, Paris, Nathan 1989.
4. Boucher, Jean-Dominique, Le reportage ecrit, Paris, 1995.
5. Curran, James, Gurovitch, Michael, Mass Media and Society, New York, Mac Millan, 1994
6. *** De la silex la siliciu, îngrijită de Giovanni Giovannini, Editura Tehnică, 1989.
7. *** Dicţionarul presei româneşti, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1994.
8. *** Dicţionar de pseudonime, antonime, anagrame, asteronime, criptonime, ale scriitorilor şi
publiciştilor, dr. M. Stroie, Bucureşti, Editura Minerva, 1979.
9. Dîmboiu, Aurel, De la piatră la hârtie, , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
10. Dubief, Eugene, Le journalisme, Hachette, Paris, f.a.
11. Flocon, Albert, Univesrul cărţilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976.
12. Gaillard, Phillipe, Precis de journalisme: Le reportage, Strasbourg, L’ I.I.P.,1966.
13. Geck, Elisabeth, Gutenberg şi arta tiparului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.
14. Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1994.
15. Iosifescu, Silvian, Literatura de frontieră, E.P.L., Bucureşti, 1989.
16. Jeanneney, Jean-Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Instuitutului European, Iaşi, 1997.
17. Lupaş, Ion, Contribuţii la istoria ziaristicii româneşti ardelene, Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1926.
18. Maftei, Horia, Tiparul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
19. Mattelard, Armand, L’invention de la communiocation, Paris, Ed, La Decouverte, 1994.
20. Oprea, Marius, Plimbare pe uliţa tipografiei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
21. Petcu, Marian, Puterea şi cultura, Polirom, Bucureşti, 1999.
22. Popescu, Cristian Florin, Practica Jurnalismului de informare, Ed. Universitatii “Lucian Blaga” Sibiu,
2000.
23. Queffélec, Lise Le roman-feuilleton franςaise au XIX-e siecle, Press Universitaires de France, 1989.
24. Sfez, Lucien, Dictionnaire Critique de la communication, Paris, P.U.F., 1993.
25. Weill, Georges, Le journal, origines, evolution et role de la presse periodique, La Renaissance de Livre,
Paris, 1934.

3
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Această a doua secţiune îşi propune să ofere, prin câteva recomandări tematice şi minime
referinţe bibliografie, baza pentru studierea activităţii jurnalistice a unora dintre cei mai
importanţi scriitori-ziarişti.
Din marea familie a scriitorilor ziarişti, care se întinde de la începuturile presei româneşti până în
zilele noastre, am selectat câteva nume pe care le prezentăm cu o argumentare, repere tematice şi
trimiteri bibliografice orientative.
Urmează ca fiecare student să-şi delimiteze un anume subiect şi prin studiul individual, să
redacteze materialul (referatul) pe care ulterior să-l susţină.

3
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Evident că există libertatea de a aborda, alături de exemplele propuse, şi condiţia altor scriitori-
ziarişti necuprinşi în selecţie, ca şi alte teme, la nivelul “cazurilor” puse în discuţie, neformulate în
recomandări.
În felul acesta, secţiunea a II-a vine să stimuleze studiul individual, să conducă studentul spre
cunoaşterea nemijlocită a textului publicistic şi a operei, să-l ajute în organizarea unei anume
discurs (referat).

3
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Publicistica lui Eminescu

Prinsă între “zeificare” şi “demitizare”, “viaţa” lui Eminescu nu a fost deloc liniştită în ultimii ani.
Numărul din Dilema n-a făcut decât să acutizeze o anume stare, care încă produce reverberaţii (vezi şi
“Dosar – “Cazul Eminescu” – din “România literară”, 19-25 mai 1999, deci la un an distanţă).
De altfel anii 1999 si 2000 au adus un numar impresionant de articole, emisiuni radio si TV, apariţii
editoriale, cuprinzând cele mai diferite atitudini şi ipoteze de lucru. La toate aceste se adaugă ediţii din
opera poetului, inclusiv ultimul eveniment legat de apariţia corespondenţei inedite cu Veronica Micle.
Discuţia este firească şi binevenită. O „relectură a eminescului ţine de normalitate. Ceea ce nu putem
accepta este aşa zisa demitizare progrmată, nu o dată endocrină şi fară cunoasterea reală şi profundă a
operei, în aceeaşi măsură î n care ni se pare total neproductivă din punct de vedere cultural atitudinea
idolatrizantă care respinge din pornire orişice dialog.
Fără a intra în această “dezbatere” trebuie să acceptăm că accesul la Eminescu presupune o
“reîntâlnire” cu opera, căci, după cum spune Goethe, doar “ce apropiat cunoşti uşor cuprinzi”.
Dar întâlnirea cu opera lui Eminescu presupune şi luarea în posesie a activităţii lui publicistice. Să nu
uităm că este vorba de o activitate care-i acoperă întreaga viaţă şi care adună sute de texte, ceea ce
este evident pentru oricine parcurge volumele IX-XIII din ediţia lui Perpessicius.
Cunoaşterea publicisticii eminesciene ni se pare o condiţie pentru “asumarea” poetului, dar, în acelaşi
timp şi pentru a înţelege o epocă aşa cum s-a proiectat şi cum l-a implicat pe autor.
Există însă şi o altă categorie de argumente. Ele vin din însuşi destinul presei, ca modalitate de
comunicare.
Eminescu s-a realizat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor, s-a exprimat în toate genurile publicistice
– de la ştire la articolul de opinie – reprezentând un moment decisiv în procesul de “profesionalizare”
al gazetarilor.
Importantă pentru Eminescu şi pentru operă, plină de semnificaţii pentru traseul presei, nu o dată
actuală prin problematică şi atitudine, activitatea publicistică a lui Eminescu trebuie cunoscută.

3
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

În aceeaşi măsură sunt seducătoare cercetările care urmăresc “circulaţia interioară”, “influenţa lui
Eminescu asupra lui Eminescu”, măsura în care textul publicistic este iradiat de geniul poetului, dar şi
măsura în care gestul poetic suferă acţiunea gazetarului.
În acest sens vă ofer, provocator, câteva exemple.
În articolul din 18 iunie 1883, La descoperirea statuei lui Ştefan, Eminescu scria:
“… Tu, ale cărui raze ajung la noi ca şi acelea ale unui soare ce demult s-a stins, dar a cărui
lumină călătoreşte încă de mii de ani prin univers după stingerea lui…”
Nu este greu să descoperim aici o imagine care-şi va găsi locul în La steaua, poezie din 1886.
“ … de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”

În două articole, reproduse de ediţia Creţu (Opera politică, vol. II, pg. 153 şi 181) apare ecuaţia
“puşcărie – casă de nebuni” pe care o cunoaştem din Scrisoarea a III-a. Iată citatul: “ E drept că
bugetul celor două cinstite academii de la Văcăreşti şi de la Mărcuţa s-au cam încărcat.” sau “ n-au
căutat nicicând a deplasa ilustraţiunile academiei de la Mărcuţa şi de la Văcăreşti…”.
De altfel, perfect explicabil, încă alte aspecte “comune” pot fi identificate pornind de la Scrisoarea a
III-a; ceea ce demonstrează şi D. Vatamaniuc în volumul citat la bibliografie.
În Curierul de Iaşi din 7 iulie 1876 scrie cronica Economia naţională şi D.A. Vlădescu. Doctor în
drept şi în medicină. Găsim acolo următorul text: “Apoi Domnul să ne uite, că nu-i destul ca un
bulgăraş ori un grecotei să se frizeze trei ani la Paris pentru a se-ntoarce de acolo român neaoş”,
ceea ce ne conduce uşor spre “Ai noştri tineri”. De altfel, această imagine mai apare în presa
eminesciană.

Din Scrisoarea a II-a ne sună versurile: Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură / Laudele lor,
desigur, m-ar mâhni peste măsură.”
Dar Eminescu scria în Timpul din 25 martie 1879: “Îi mulţumim din toată inima de onoarea ce ni se
face şi sperăm că niciodată nu-şi va schimba această opinie, ceea ce pentru noi ar fi cauza unei mari
mâhniri.”
Şi, evident, şirul exemplelor poate continua.

3
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Scria, în 1939, Şerban Cioculescu: “a nesocoti această producţie majoră a spiritului românesc care
este activitatea ziaristică a lui Eminescu, înseamnă a trece cu vederea unul dintre modurile prin care
ni se relevă geniul său”.

Recomandări tematice
1. Publicistica, o constantă a eminescianismului.
a) Începuturile.
b) Eminescu – Curierul de Iaşi şi jurnalismul de informare.
c) Eminescu la Timpul
d) Ultimele voci ale gazetarului
2. Genurile publicistice şi Eminescu
e) Jurnalism de informare: ştirea, cronica, faptul divers etc.
f) Jurnalism de opinie: editorialul, polemica, critica teatrală, necroloage, “interpelări”, revista presei
3. Direcţii tematice
g) Viaţa politică
h) Economia
i) Istoria
j) Teatrul
k) Limba şi literatura
l) Şcoala
4. Particularităţile discursului publicistic (vezi Monica Spiridon, cf. bibliografiei)
5. Relaţia dintre poet şi gazetar
6. Actualitatea publicisticii eminesciene

4
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Bibliografie selectivă:
A
1.Eminescu, Mihai, Opere IX-XIII, Publicistica, 1870 – 1889, Editura Academiei, 1980 – 1985.
2.Eminescu, Mihai, Publicistică, Cartea moldovenească, Chişinău, 1990
3.Eminescu, Mihai, Poezie, proză literară, publicistică, ediţie scoasă de I. Hangiu, Editura Societăţii
de Ştiinţe Filologice din România, Bucureşti, 1991

B
1.Bulgăr, Gheorghe, Eminescu. Coordonate istorice şi stilistice ale operei, Editura Junimea, Iaşi, 1980

2.Călinescu, George, Viaţa lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989

3.Călinescu, Geroge, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982
4.Munteanu, George, Hyperion, Editura Minerva, Bucureşti, 1973

5.Noica, Constantin, Introducere în miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992


6.Oprea, Alexandru, În căutarea lui Eminescu gazetarul, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

7.Spiridon, Monica, Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Editura Minerva, Bucureşti, 1994

8.Tudoran, Eugen, Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972

9.Vatamaniuc, Dumitru, Publicistica lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1985


10.Vianu, Tudor, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1974

4
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Ion Luca Caragiale – între presă şi literatură

“Eu scriu pentru dumneata, cititorule”, a spus Caragiale. Formula are o valoare emblematică şi îi va
guverna atât publicistica, cât şi literatura.
Aproape 40 de ani de presă, peste 30 de gazete la care a colaborat sau pe care le-a creat singur sau cu
ajutorul unor colegi de breaslă, sute de articole. O prezenţă consistentă a ziarului şi a ziaristului în
spaţiul literaturii, multiple interferenţe şi constante formează un câmp semantic seducător, absolut
necesar înţelegerii autorului şi operei, pe de-o parte, cât şi cunoaşterii spectacolului propus de presa
românească, pe de altă parte. De altfel, el reprezintă şi o condiţie pentru a cunoaşte epoca de atunci şi,
de ce nu, pentru a “înţelege” propria noastră epocă.
Ca ziarist, Caragiale a făcut de toate, de la corectură la directorat, s-a exprimat în toate genurile
publicistice, de la ştire, note, pastile, necroloage, la cronici teatrale, articole de opinie. A abordat o
problematică diversă, normală pentru un autor care se definea astfel: “simt enorm şi văd monstruos”.
Interesul pentru actualitate, capacitatea unică de “a vedea”, pasiunea pentru presă, verva neostoită,
rigoarea argumentaţiei, mişcarea în spaţiul comicului – de la umor şi zeflemea, la ironie şi satiră,
întreaga artă a scriituri l-au impus ca un “ziarist profesionist”.
Pragul dintre discursul publicistic şi cel literar se trece pe nesimţite. Caragiale este, în linii mari,
acelaşi (spre deosebire de Eminescu). Genurile publicistice sunt “convertite” în literatură. Găsim
chipuri de ziarişti, de la Caracudi sau Karkaleki, la Rică Venturiano 72 presa ca atare este o prezenţă în
proză sau pe scenă73. Se simte peste tot o anume stare şi o anume atitudine comună. Cum comună este
şi “ocupaţia cea mai răspândită în lumea lui Caragiale: statul de vorbă”, după cum spunea Mircea
Iorgulescu.
Această afirmaţie se susţine prin studierea formelor de dialog, implicit sau explicit, factor de
teatralitate, marcă a oralităţii, care particularizează scriitura lui publicistică: “Va întreba cineva”,
“Dumneata ştiu ce-ai să-mi zici”, “ Ce putem noi să zicem?”, “Atunci, dacă e aşa, zii dumneata,
72
În acest sens se poate opera cu tipologia propusă de Pompiliu Constantinescu plasând ziaristul în formula de
“tipologii mixte” fie în clasa “prim-amorez”, fie în categoria “tipul politic şi al demagogului”, fie în cea a “cetăţeanului”
– ca aspiraţie, sau a “funcţionarului” etc., neistovite fiind posibilităţile de combinare.
73
Să nu uităm că în teatrul său se citeşte ziarul conform unor ritualuri care ţin de la “gestica” omului politic la
automatismele pensionarului
4
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

cititorule,”, “ţi s-a întâmplat poate, cititorule, ca şi mie”, “Iată ce ştim cu toţii”, “Ia să vedem
acuma”, “până când să ne tot uităm”, “zicũ dumneata”, “dar va zice cineva”, “Va întreba cineva”,
Îi vom răspunde”, “Iubite cititorule”, “Stimate cititorule” etc.
Se poate ajunge la I. L. Caragiale fără a trece prin presa lui? Evident nu! Se poate înţelege opera lui
Caragiale fără a cunoaşte articolele lui? Acelaşi răspuns. Îndrăznesc să spun în acest argument-
provocare că nici la noi nu putem ajunge şi nici pe noi nu ne putem cunoaşte cu adevărat dacă ne
lipsim de Caragiale, în general, şi de publicistica lui, în particular.

Recomandări tematice
1.Traseul unui publicist – De la debutul în Ghimpele lui N. T. Orăşanu (1873), trecând prin Telegraful
, Alegătorul liber, Uniunea democratică, Claponul (scos de el), Naţiunea română (scos alături de
Frederic Dame), Calendarul claponului, România liberă, Timpul, Bobârnacul (scos de el), Voinţa
naţională, Constituţionalul, Moftul român (scos alături de A. Bacalbaşa), Vatra (scos împreună cu
Slavici şi Coşbuc), Lumea veche, Adevărul, Ziua, Epoca literară, Epoca, Drapelul, Gazeta
săteanului, Universul, din nou Moftul român, până la Românul (1911). Trec peste 30 de ani de
gazetărie în care I. L. Caragiale este fie colaborator, fie creatorul unor publicaţii. Aceşti ani de
ziaristică se interferează cu întreaga lui creaţie scriitoricească.
2.Centrele de interes publicistic – Scria I. L. Caragiale: “Asta este datoria dumneavoastră de
publicişti imparţiali, dacă sunteţi cu adevărat la înălţimea misiunii dumneavoastră atăt de frumoase;
căci să nu uitaţi, v-a dat Dumnezeu o pană care este o armă; prin urmare, trebuie să aveţi un ideal
pentru ţara asta care, altminteri, se prăpădeşte”
a)Viaţa politică
b)Teatrul
c)Literatura
d)Limba
e)Despre ziar şi ziarişti
3. Presa şi gazetarul în literatură
f)Imaginea ziaristului în proză şi în teatru
g)Imaginea ziarului în proză şi în teatru
h)Locul şi semnificaţia lecturii ziarului în teatru
3.De la discursul publicistic la literatură

4
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

a) Parodia reportajului, vezi – de exemplu – “Înfricoşătoarea şi îngrozitoarea şi oribila dramă din


strada Uranus” sau “Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii”
b) Convertirea ştirii, vezi – de exemplu – “Temă şi variaţiuni”.
4.Modalităţi ale discursului publicistic
a) “Moftul” – o invenţie jurnalistică
b) Notiţa
c) Cronica
d) Reportajul
e) Portretul-caricatură
5.“Cititorul-receptor, martor, şi complice” sau despre arta dialogului în publicistica lui I. L.
Caragiale.
6.Actualitatea discursului publicistic al lui I. L. Caragiale.

4
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Biliografie selectivă:
A
1.Caragiale, Ion Luca, Opere I-IV, ediţie critică îngrijită de Al. Rosetti, S. Cioculescu, Liviu Călin,
Bucureşti, ESPLA, 1959 –1964 (volumul al IV-lea)
2.Caragiale, Ion Luca, Nuvele, povestiri, …, Bucureşti, Editura Minerva, 1981
3.Caragiale, Ion Luca, Opere alese (I-II), antologie şi prefaţă de Marin …, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1972

B
1.Cap. Bun Marina, Oglindă din oglindă, studii despre opera lui I. L. Caragiale, Editura Pontica,
Constanţa, 1998
2.* * *, I. L. Caragiale interpretat de…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974

3.Cazimir, Ştefan, Caragiale. Universul comic, Bucureşti, EpL, 1976


4.Cazimir, Ştefan, … numai Caragiale, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984
5.Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1982

6.Cioculescu, Şerban, Viaţa lui Caragiale, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977


7.*** Comediile lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, …

8.Condescu, Alexandru, Planeta Moft, Bucureşti, Cartea Românească, 1997

9.Cremer, Ion, “Date noi despre începuturile publicistice şi literare ale lui I. L. Caragiale”, în Presa
noastră, nr. 1-2, 1964
10.Fanache, V., Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997
11.George, Alexandru, Caragiale, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996

12.Ghiţoi, Adriana, “Cititorul-receptor, martor şi complice al publicisticii lui Caragiale”, în


Comunicările Hyperion – ziaristică, 1998
13.Iorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1988.
14.Iosifescu, Silvian, Momentul Caragiale, Bucureşti, EpL., 1963

15.Manolescu, Florin, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1983
16.Munteanu, George, Sub semnul lui Aristarc, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975

17.Papadima, Liviu, Caragiale, fireşte, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999

18.Tomaş, Mircea, Opera lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Editura Minerva, 1977

4
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

19.Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, Bucureşti, 1981

4
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Relaţia presă - literatură: Camil Petrescu


Gazetăria a fost o constantă a vieţii lui Camil Petrescu. El a fondat sau a condus aproape zece
publicaţii (Banatul românesc, Cetatea literară, Foot-ball, Limba română, Ţara, Revista Fundaţiei
Regale, Universul literar etc.), a colaborat la alte circa 50 de ziare, folosind nu o data, cu precădere în
perioada de început, tot felul de pseudonime. S-a pronunţat frecvent în legătură cu statutul ziaristului
şi condiţia ziarului, a “proiectat” în spaţiul literaturii ipostaze ale ziaristului intelectual, s-a exprimat în
mai toate genurile publicistice, de la ştire, cronică de idei, comentariu sportiv, la eseu pe teme literare
sau filosofice. A fost permanent interesat de problemele “Cetăţii”, cunoscător al vieţii politice,
economice sau culturale din perioada interbelică.
Eroii romanelor şi pieselor sale sunt, nu o dată, ziarişti. Spaţiul redacţional, probleme de etică
jurnalistică, chiar şi aspecte de natură tehnică intră în atenţia scriitorului. Şi nu o dată Camil Petrescu
acceptă prelucrarea unor elemente ce ţin de discursul publicistic în construcţia discursului literar,
narativ sau dramatic. Nucleul conflictual şi problematic se găseşte şi pe teritoriul presei.
Condiţia intelectualului, “cel capabil să vadă măcar o dată ideea fără să orbeasca pe loc”,
definitorie pentru omul şi scriitorul Camil Petrescu, presupune, în intimitatea ei, şi condiţia ziaristului.
Tematica articolelor sale desenează o hartă foarte largă din care nu lipsesc aspectele vieţii politice,
problematica economică şi socială, cultura, şi, ceea ce nu este lipsit de importanţă pentru noi, însăşi
presa.
Pe cât este de amplă deschiderea, pe atât de profunde, pertinente şi actuale sunt consideraţiile sale.
Luciditatea, căci “nouă ne rămâne întotdeauna mângâierea gâdirii lucide”, şi spiritul polemic ale
eroilor săi aparţin naturii autorului.
Cum arată discursul său, cum se manifestă în ziaristica sa spiritul anticalofil, cum se dezvăluie arta
argumentării, ce reprezintă scrisul pentru el, iată alte câteva întrebări la care întâlnirea cu textul de
presă semnat de Camil Petrescu poate oferi răspunsuri de maximă importanţă.
Tensiune şi luciditate, orgoliu şi individualism, megalomanie şi complexul frustrării, varietate şi
neliniştea eşecului, curiozitatea şi spiritul polemic, nevoia de “justificare”, iată unele dimensiuni ale
omului şi operei în care se înscrie organic ziaristul şi activitatea lui publicistică.

4
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Toate aceste aspecte conduc spre nevoia de a cunoaşte relaţia presă – literatură la Camil Petrescu, atât
pentru a înţelege o epocă şi spectacolul presei de-a lungul câtorva decenii, cât şi pentru a ne apropia
de complexa personalitate a autorului.

4
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Recomandări tematice

1.O viaţă de gazetar.


Scria C. Petrescu în 1945: “Gazetăria e otrava pe care am purtat-o toată viaţa în sânge. Otrava
pentru care n-am dorit şi n-am căutat antidot. Sintetizând, gazetăria a fost crucea răstignirii mele
continue”.
2.Repere tematice în discursul publicistic al lui Camil Petrescu
a)Politicul
b)Economicul
c)Problematica socială
d)Cultura (teatrul, cinematografia, limba şi literatura etc.)
3.Genuri publicistice
a) Articolul de fond
b) Cronica
c) Pamfletul
4.Particularităţi ale redactării
5.Imaginea ziarului şi ziaristului în publicistica lui Camil Petrescu
6.Ziaristul ca intelectual
a) cazul Ladima
b) cazul Gelu Ruscanu
7.Actualitatea discursului publicistic al lui Camil Petrescu

4
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Bibliografie selectivă
A
1.Petrescu, Camil, Publicistica, Editura Minerva, Bucureşti, 1984
2.Petrescu, Camil, Teatru, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981
3.Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994
4.Petrescu, Camil, Maxime şi reflecţii, Editura Albatros, Bucureşti, 1975
5.Petrescu, Camil, Nuvele, ESPLA, 1963

B
1.Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982
2.Călin, Liviu, Camil Petrescu în oglinzi paralele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975

3.Crohmălniceanu, S. Ovidiu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura
Minerva, Bucureşti, 1972 – 1975
4.Elvin, Bogdan, Camil Petrescu, E.p.L., Bucureşti, 1962

5.Ionescu, Constantin, Camil Petrescu – Texte şi comentarii, E.p.L., Bucureşti, 1968

6.Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Minerva, Bucureşti, 1981

7.Ornea, Zigu, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al III-lea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980

8.Petrescu, Aurel, Opera lui Camil Petrescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
9.Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1976

10.Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 1977

5
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Despre reportaj; două repere: Geo Bogza şi Brunea Fox

a)
O abordare a condiţiei reportajului, fie ea straina de mari ambiţii teoretice, nu poate lipsi. În primul
rând, pentru că el, reportajul, este o realitate pe care şi-o revendică atât publicistica, cât şi literatura, în
al doilea rând, pentru că ne confruntăm cu tratări “exclusivist-extremiste” care, fie resping orişice
relaţii cu literatura sau, dacă le constată, le consideră abatere, derapaj, trădarea naturii reportajului ca
gen publicistic, fie acceptă, implicit sau explicit, dimensiunea literară a reportajului, dar ca o marcă
axiologică.
Prins între asemenea atitudini, reportajul nu şi-a găsit încă o tratare teoretică cât de cât mulţumitoare.
Născut din publicistică, traversând perioade de înflorire, dar şi de “marginalizare”, angajând mari
scriitori, impunându-şi “clasicii” lui, hrănind propria-i parodiere (vezi Mark Twain sau I. L.
Caragiale), absorbit în discursul post-modernist, el, reportajul, îşi desenează un traseu distinct la
“frontiera” dintre literatură şi publicistică.
Definirea reportajului prin “canalul” de difuzare, ceea ce ar conduce către ipoteza plasării lui în
spaţiul publicisticii, “este scris cu intenţia de a fi difuzat de un canal mediatic”, induce ideea, de
altfel deja formulată, că textul-reportaj publicat în presă ar fi publicistic iar cel publicat în cărţi ar
deveni automat literatură; o asemenea ipoteză mi se pare, eufemistic vorbind, o copilărie.
Încercările de clasificare din perspectiva publicistică, pornind de la criteriul retoric – în reportaje de
atmosferă sau reportaje de eveniment, sau pornind de la criteriul evaluării evenimentului (cf. L. Roşca
– vezi bibliografia), sunt doar parţial utile, căci sunt partizane şi restrictiv-didactice.
Punerea în discuţie a relaţiei “fapt şi literatură”, care antrenează dezbateri despre actualitate,
autenticitate, atitudine, expresiviate, poate deveni productivă.
Dincolo de orice discuţie teoretică, reportajul rămâne o realitate, o formă de discurs fundamentală
pentru publicistică, purtând, de asemenea, atributele literaturii.
Acest gen găseşte în presa şi literatura română exponenţi de mare forţă. Dialogul nostru vă propune
întâlnirea cu două voci care au impus reportajul în presa şi literatura noastră: Geo Bogza şi Brunea-
Fox.

5
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

b)
C. Noica îl numea “duh plutitor peste apele româneşti” sau se mărturisea vorbind despre Bogza: “ale
cărui cuvinte şi tăceri nu încetează să mă însoţească în călătoria aceasta stranie prin viaţă”; Diana
Turconi, cea care a scos în 1996 cartea-interviu, cartea-testament “Eu sunt ţinta”, îi spune: “personaj
năzdrăvan şi tragic”; N. Manolescu îl socotea: “suflet ingenuu de poet veşnic uimit de spectacolul
lumii”; pentru Ş. Cioculescu el “uneşte în scriitura sa de poet şi de artist toate însuşirile
vizionarului”.
Astfel sau altfel, Bogza rămâne o instanţă, un reper, “un paznic de far” fără de care decupajul propus
şi-ar pierde sensul şi justificarea.
Peste 50 de ani de presă, sute de articole, nenumărate publicaţii la care a colaborat sau pe care le-a
editat (de la “Câmpina”, “Urmuz”, “Bilete de papagal”, “Unu”, “Radical”, “Strada”, “Vremea”,
“Tempo”, “Azi”, “Viaţa românescă” la “Contemporanul”, “Luceafărul”, “ Gazeta literară” sau
“România literară” pentru a da numai câteva exemple), zeci de cărţi , o viaţă agitată, ea însăşi o operă,
reprezintă o construcţie de referinţă atât pentru destinul presei româneşti, cât şi în câmpul literaturii
noastre.
Legătura lui cu presa ţine de profunda conştientizare a condiţiei de gazetar pe care o înţelege sub
semnul a trei elemente esenţiale care formează gazetăria modernă: pamfletul, reportajul şi telegrama
de informaţii. “Ele singure fac gazetăria fierbinte şi pasionantă, ele sunt filoanele misterioase,
rădăcinile pline de sevă, care circulă permanent pe sub dedesuptul frazelor, dându-le viaţă”. Când
nota aceste cuvinte, spunea despre sine: “acela care scrie aceste rânduri nu este încă un reporter.
Are, însă, cea mai fierbinte dorinţă să devină”. Avea chiar convingerea că “reportajul este o şcoală a
vieţii adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor”.
Timpul i-a confirmat, în ceea ce-l priveşte, acestă ipoteză.
Astfel, dincolo de imaginea copleşitoare a omului, primul câmp semantic provocator este cel al
reportajului lui Bogza, în intimitatea căruia am propus câteva centre de interes (vezi recomandările
tematice).
Cea de-a doua deschidere, conform tematicii propuse, vizează tableta lui Bogza, de asemenea gen
publicistic de “frontieră”, care-şi dezvăluie capacităţi proteice, atâta timp cât în intimitatea lui există
capacitatea de a se “converti” în “fabulă” sau mic eseu, în portret sau necrolog, în “poem” sau
“notiţă”, în pamflet sau parodie, în discurs polemic sau aforism.
Din acest punct de vedere tableta la Bogza demonstrează ipoteza anterioară.

5
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Cele două deschideri pot asigura accesul către Geo Bogza, se înscriu unei imagini globale şi, prin
discutarea problematicii şi atitudinii, ca şi prin studierea tematicii discursului, conduc spre înţelegerea
actualităţii celui a cărui operă era considerată de C. Regman: “o ştiinţă şi o morală a pământului:
geobogzia”.

c)
Geo Bogza scria în 1973: “Oricât şi oriunde se va vorbi despre reportaj, va trebui să se spună că
Brunea-Fox a pus piatra de temelie a reportajului românesc. O istorie a presei române – a
gazetarilor care apar în fiecare dimineaţă şi sunt citiţi, când e cazul, pe nerăsuflate, dimineaţa – va
trebui să-i închine un capitol întreg, aşa cum istoriile literaturii închină capitole întregi lui Mihail
Sadoveanu sau Liviu Rebreanu”.
De la “întâile manifestări într-ale gazetăriei” din ziarul ieşean “Arena” se întind circa 50 de ani
dedicaţi ziaristicii. “Nu regret nimic, spunea el la capăt de drum, mi-a plăcut gazetăria şi m-am
dedicat ei… gazetăria cere creaţie pentru că este sortire, destin”. Iar în interiorul gazetăriei,
reportajul, căci “reportajul a fost modul meu de a comunica cu lumea”.
Considerând că “reportajul l-a absorbit aproape integral” , Brunea-Fox se defineşte prin “miile de
kilometri străbătuţi prin ţară, printre oameni şi întâmplări”. Două caracteristici sunt subliniate, cea a
“călătoriei” (“am fost mereu pe drum. În tren, în căruţă, în automobil, …în trenuri mixte, şi de
pasageri şi de marfă, în vagoanele de clasa a treia”) şi cea a observatorului nemijlocit de la faptul
banal, comun, cotidian, nu o dată crud şi mizer, la “marile evenimente”, cum spunea Radu Popescu,
după moartea autorului “reportajul … informaţiei bogate reunită cu observaţia lungă şi ascuţită,
reportajul amplu, cuprinzător, captivant prin surprize, noutăţi şi noutatea realului”.
Momentul cheie, cum singur a recunoscut, este cel al întâlnirii cu C-tin Mille la redacţia de la
“Adevărul” (1919) şi “Lupta” (1923), unde a primit “prima lecţie despre reportaj” o dată cu
respingerea “definitivă” a “elucubraţiilor lirico-suspinătoare”.
Venind dinspre generaţia de “avangardă”, ca si Bogza dealtfel, legat intim de marii scriitori ai vremii,
el însuşi format sub zodia prozei şi a literaturii în general, el s-a cufundat în realitate, “mult mai
puternică decât imaginaţia”, şi şi-a găsit adevărata voce şi adevărata vocaţie în reportaj.
“Posedat al demonului reporticesc”, cum l-a numit Tudor Teodorescu – Branişte, neliniştit, demn şi
independent, el “a pus în scenă, zi de zi, cu personaje reale, Azilul de noapte”.

5
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Geo Bogza, citat mai sus, el însuşi dedicat reportajului, recunoştea că “Brunea-Fox a forţat paginile
marilor gazete cu propriul său manifest, impunând un gen necunoscut până stunci: pictor cu vitriol a
realităţii”.
Unele, multe, dintre textele lui au rămas ca pagini antologice. “Trenul fantomă”, “Crucea de piatră”,
“Trustul cerşetorilor”, “Sulina – portul broaştelor”, “O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil” şi
indiscutabil celebra “Cinci zile printre leproşi” sunt exemple concludente.
Vorbind depre cel care a fost numit “prinţul reportajului”, Al. Philippide socoteşte că el “a ridicat
reportajul la treapta supremă atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte expresia”.
La moartea lui s-a scris “Cu Brunea nu dispare, ci se perpetuează nu numai o operă, ci se
perpetuează ceva viu, se perpetuează o rasă: rasa ziaristului scriitor, a reporterului-descoperitor, a
omului de condei liber, generos, exemplar, deschizător de drumuri”.

5
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Recomandări tematice

a) Reportajul
1.Reportajul – gen publicistic sau specie literară.
2.Momente din istoria reportajului – de la “năvălirea lăcustelor” la reportajul contemporan.

b) Geo Bogza
1.Privire asupra activităţii publicistice; sunt aproape 50 de ani de la “Câmpina” (1927) – la
“România literară” (1975), în care a colaborat sau a editat circa 30 de publicaţii.
2.Semnificaţia scrisului la Geo Bogza. El singur spunea: “La început şi la început am scris, cum am
mărturisit atunci, din exasperare. Iar astăzi scriu … pentru că, mai mult decât oricând, cred că am ceva
de spus”. Cum singur se mărturisea în 1978, “Legământul meu a fost să nu fac niciodată nimic şi să
nu consimt vreodată la ceva de care, la o dreaptă şi severă judecată a conştiinţei mele, aş putea să mă
ruşinez”.
3.Reportajul: Aplicaţi paradoxul lui N. Iorga: “Ce trebuie să rămâie, în chip firesc, după sfârşitul
lumii? Un reporter”
1. problematica reportajului
A.locul “banalului”, dar al “fantasticului”…
B.funcţiile “privirii”
C.poetul-reporter, reporterul-poet
D.particularităţile de limbă şi stil
4.Tableta.
A.tableta ca gen proteic (devine poem, eseu, fabulă, necrolog, scenariu, notiţă cronică etc.)
B.problematica
C.titlurile
D.Bogza, ca moralist
E.Comentarea titlului “Paznic de far”
5.Imaginea lui Geo Bogza aşa cum se desprinde din volumul “Eu sunt ţinta”, de Diana Turconi (vezi
bibliografia)
6.Actualitatea lui Bogza

c) Brunea-Fox

5
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

1.Un destin de gazetar.


2.Reporterul. Scria Brune-Fox: “Reportajul m-a absorbit aproape integral. Nu regret nimic. Mi-a
plăcut gazetăria şi m-am dedicat ei. Dacă ar trebui să-mi aleg acum meseria, pe aceasta aş alege-o
iar, iar dacă mi-ar fi dată încă o viaţă, aş relua-o pe aceleaşi coordonate. Fără îndoială a scrie
reportaje nu este atât de uşor…Reportajul meu s-a clădit pe mii de ceasuri de căutări, de trudă.
Reportajul a fost modul meu de comunicare cu lumea”.
3.Arta reportajului la Brunea-Fox; descrierea şi portretistica; Iată ce scria Radu Popescu: “Brunea-
Fox … era scriitor din creştet până în tălpi, el a adus în scrisul său gazetăresc-riguros, nou şi
specific, fantezia, libertatea, rapiditatea, imagistica, îndrăzneala literaturii de avangardă, contopită
cu un soi de clasicism moldovernesc, făcut din umor, generozitate, cultură veche şi rafinată, şi, mai
ales, o limbă românească de o puritate, de o bogăţie, de o savoare şi de o autenticitate cum puţini au
izbutit să scrie”.
4.Analiza ciclului de reportaje “Cinci zile printre leproşi”.

5
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

Recomandări bibliografice

1.Bogza, Geo, Cartea Oltului, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.


2.Bogza, Geo, Ţara de piatră, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.

3.Bogza, Geo, Oameni şi cărbuni în Valea Jiului, Editura de Stat, Bucureşti, 1947.

4.Bogza, Geo, Scrieri în proză, Bucureşti, 1956 – 1960.

5.Bogza, Geo, Paznic de far, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.

6.Bogza, Geo, Orion, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.

7.Brunea – Fox, Reportajele mele, Editura Eminescu, Bucureşti 1984.

8.Brunea – Fox, Memoria reportajelor, Editura Eminescu, 1985.

9.Brunea – Fox, interviu “Dialog despre profesie” în Presa noastră, 11/1953.

10.Brunea – Fox, interviu “Despre reporteri şi reportaje”, în Presa noastră, 17/1973.

1.* * * Geo Bogza interpretat de..., Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.

2.Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva,
Bucureşti,
3.Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războie mondiale, vol. I, E.p.L.,
Bucureşti, 1967.
4.Coman, Mihai, Din culisele celei de-a patra puteri, Editura Carro, Bucureşti, 1996.

5.* * * Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei, Bucureşti, 1976.


6.Dimisianu, G., “Drumul operei lui Geo Bogza”, în Schiţe de critică, E.p.L., Bucureşti, 1966.

7.Elvin, B., Geo Bogza, studiu critic, ESPLA, Bucureşti, 1955.

8.Eretescu, C., “Elemente poetice în Cartea Oltului de Geo Bogza” în Studii de poetica şi stilistică,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966.
9.Georgescu, Paul, “Senzaţionalele aventuri ale banalului” în Încercări critice, ESPLA, Bucureşti,
1959.
10.Iosifescu, Silvian, “Ceva despre reportaj” în Drumuri literare, ESPLA, Bucureşti, 1971.

11.Iosifescu, Silvian, Literatura de frontieră, Ep.L., Bucureşti, 1969.

12.Ivaşcu, George, Reflector peste timp. Din istoria reportajului românesc, E.p.L., Bucureşti, 1966.
13.Macovescu, George, “B. Fundoianu şi F. Brunea – Fox. Semnificaţia unei prietenii” în Revista de
istorie şi teorie literară, nr. 4, decembrie, 1983.

5
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

14.Micu, Dumitru, “Fantastic în real” în Periplu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974.

15.Mihăilescu, C. Ion, prefaţa la volumul Memoria reportajelor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985.

16.Roşca, Luminiţa, “Reportajul” în Manualul de jurnalism, vol I – II, Polirom, Bucureşti, 1997 –
1999.
17.Scărlătescu, D., Geo Bogza, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
18.Turconi, Diana, Eu sunt ţinta – dialog cu Geo Bogza, Editura Du Style, Bucureşti, 1996.

19.Vianu, Tudor, “Observaţii asupra limbii şi stilului lui Geo Bogza” în Probleme de stil şi artă
literară, ESPLA, Bucureşti, 1955.

5
INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

NOTĂ:

1. După modelul acestor prezentări de scriitori – gazetari, studenţii sunt invitaţi să-şi construiască
– prin studii individuale – teme şi subiecte care să aibă ca obiect alţi autori. Iată câteva
exemple: B.P.Haşdeu, I. Slavici, B. Ştefănescu Delavrancea, D. Zamfirescu, Octavian Goga,
N.D.Cocea, controversatul Pamfil Şeicaru, devenit erou al unor opere literare – precum
“Gorila”lui L. Rebreanu sau “Delirul” lui Marin Preda, L. Rebreanu, Mircea Eliade
(începuturile publicistice), G. Călinescu, Cezar Petrescu etc. dar şi scriitorii gazetari de azi
precum O. Paler, M. Dinescu, Fănuş Neagu, A. Păunescu etc.
2. Studenţii au libertatea de a propune – prin referatul final – orice subiect care se înscrie tematic
câmpului problematic al cursului.
3. Fiecare referat trebuie insotit de cel putin un text din opera publicistica a autorului ales.
4. Bibliografia de la finalul fiecărei teme de curs este orienatativ-selectivă şi este organizată pe
două părţi:
• partea A: lucrări ale autorului studiat în cadrul temei respective;
• partea B: lucrări despre autorul studiat în cadrul temei respective.