Sunteți pe pagina 1din 6

2.2.1.

Elementele necesare nutriţiei plantelor şi


clasificarea lor
Elementele care sunt necesare plantelor pentru parcurgerea unui ciclu de viață complet
poartă denumirea de substanțe nutritive esențiale.
Fiecare dintre aceste elemente nutritive are o funcție critică în plante și este necesar în
cantități variabile în țesuturile plantelor.
Elementele nutritive diferă în ce privește forma în care acestea sunt absorbite de
plante, rolul și funcțiile lor în metabolismul, creșterea și dez-voltarea plantelor, mobilitatea lor
în mediul de nutriție și în corpul plantelor, reacția plantelor la carența și excesul unui element
nutritiv (Marschner, 1995; Mengel și Kirkby, 2001; Barker și Pilbeam, 2007).
Clasificarea elementelor chimice implicate în nutriţia plantelor se face uzual după mai
multe criterii, figura 2.5.
După rolul pe care îl au în viaţa plantelor şi cantitatea în care par-ticipă la alcătuirea
ţesuturilor vegetale, elementele se grupează în mod con-venţional în: macroelemente,
microelemente şi ultramicroelemente, figura 2.6., acesta fiind criteriul de clasificare cu
importanţă mare în domeniul agrochimiei şi cu implicaţii practice în agricultură în ceea ce
privește aplicarea amendamentelor și îngrășămintelor.
Macroelementele sunt elemente care se află în plante în cantitate mai mare de n  10-1
- n  10-2 %. Dintre acestea C, O şi H (macroelemente esenţiale de bază) intră în constituţia
plantelor în proporţie de peste 90% şi se găsesc în cantitate suficientă în mediul înconjurător,
nefiind necesară com-pletarea lor prin îngrăşăminte. Excepţie face CO2 care uneori este supli-
mentat cu precădere în sere, dar și în câmp deschis în unele situații, pentru intensificarea
procesului de fotosinteză a plantelor (Betts și col., 2007; Frantz, 2009, 2011). Rata
fotosintetică este limitată de acțiunea a diferiți factori ce țin de organismul vegetal sau externi
acestuia, printre care și concentrația de CO2 din volumul de aer atmosferic în care cresc
plantele (Kramer, 1981). Eficiența suplimentării concentrației de CO2 în spațiul de cultivare a
plantelor este în relație cu alți factori de mediu și de nutriție, cum ar fi temperatura, lumina
(prin spectru și intensitate) asigurarea plantelor cu apă și elemente nutritive, salinitatea solului
ș.a. În general plantele de tip C3 (spanac, grâu, ovăz, sfeclă de zahăr ș.a.) sunt mai receptive
decât cele de tip C4 (porumb, sorgul, trestie de zahăr ș.a.) la variația atmosferică a concentra-
Relevanţa Concentraţia Rolul şi importanţa
CRITERIU Rolul biochimic şi fiziologic
în optimizarea agrochimică în care se afla în plante în procesele metabolice

Macroelemente
Constituienţi principali ai materiei
Elemente cu rol fiziologic n· 10-1 - n· 10-2 Elemente esenţiale organice
C, H, O ( >0,01% din s.u.) C, O, H, N, P, K, S, Ca, Mg, Fe, C, O, H, N, S
Elementele organogene Mn, Cu, Zn, B, Mo, Cl
C C (45%), O (42%), H (6,5%)

Elemente cu rol agrochimic Macroelemente primare Participanţi la edificarea acizilor


A N, P, K, S, Ca, Mg, Fe, Mn, Cu, N (0,2-6%), P (0,2-1,7%), K (0,4- nucleici
Zn, B, Mo 6%) P
Elemente neesenţiale
T Macroelemente secundare Pb, Na, Si, Br, I, Se, Sr, Li ş.a.
Ca (0,01-7.0%), Mg (0,1-0,9%), S Participanţi la reacţii de formare
E (0,02-1,3%) şi activare a enzimelor
Ca, Mg, K, Na, Cl
G Microelementele
n· 10-3 - n· 10-5
O ( < 0,01% din s.u.) Constituenţi ai enzimelor
Fe, cu, Mn
Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo
R

I ULtramicroelementele Complecşi organici, chelaţi


n· 10-6 - n· 10-12 Mo, Zn
I Elemente radioactive care în
cantităţi mici stimulează
creşterea şi dezvoltarea plantelor Constituenţi care dau esteri
boriciborici cu gruparea -OH
B, Si, Al

Fig. 2.5. Clasificarea elementelor chimice implicate în nutriţia plantelor


Fig. 2.6. Reprezentarea schematică a elementelor nutritive și importanței pentru nutriția plantelor

ției de CO2 și implicit la suplimentarea concentrației de CO2 în spațiile protejate sau în


condiții de câmp (Rozema, 1993).
Azotul, fosforul şi potasiul (N, P şi K) (macroelemente esenţiale de bază) reprezintă
4,4% din substanţa uscată iar pentru completarea acestor elemente se utilizează cantităţile cele
mai mari de îngrăşăminte.
Celelalte macroelemente (S, Ca, Mg - macroelemente esenţiale de ordin secundar,
alături de Si şi Cl) reprezintă 2,7% din substanța uscată și se găsesc în general în cantitate
suficientă în sol, doar uneori devine necesară completarea lor sub formă de îngrăşăminte.
Microelementele sunt elemente ce se află în compoziţia plantelor în cantităţi mici, de
ordinul n x 10-3 - n x 10-5 %, dar sunt esenţiale şi indispensabile creşterii şi dezvoltării
normale a plantelor, astfel încât apare uneori necesară suplimentarea lor prin fertilizare.
Aceste elemente sunt reprezentate de Fe, B, Cu, Zn, Mn, Mo, Co. Ele îndeplinesc rol catalitic
în procesele metabolice ale plantelor şi se administrează ca îngrăşăminte în cantităţi mici,
doar atunci când solul are cantităţi scăzute în aceste elemente în forme accesibile plantelor
ceea ce ar conduce la stări de carenţe sau insuficienţe de nutriție, cu implicaţii asupra cantităţii
şi mai ales calităţii recoltelor.
Ultramicroelementele sunt elemente prezente în plante în cantităţi foarte mici de
ordinul n x 10-6 - n x 10-12 %. În această categorie intră câteva elemente a căror prezenţă în
plante nu este considerată absolut necesară, amintind în acest sens U, Th, Ac, Sr, Ti, W, V.
Elementele din cenuşă variază în funcţie de dozele de îngrăşăminte aplicate precum şi
de alte elemente de tehnologie (irigare, protecția plantelor ș.a.) şi factori de vegetaţie
(luminozitate, temperatură, mișcarea maselor de aer, precipitații ș.a.), în ansamblu în funcție
de starea de nutriție și de vegetație a plantelor. Conţinutul în cenuşă a boabelor de grâu, spre
exemplu, variază între 1,5 – 2,5%, crescând cu creşterea dozelor de azot şi scăzând cu
creşterea dozelor de fosfor (Ikhtiar și Alam, 2007; Moroi și col., 2011; Saeed și col., 2011).
Elementele nutritive nu se găsesc în mediul de nutriție al plantelor în cantităţi
proporţionale cu producţia, conţinutul lor fiind dependent de ansamblul condiţiilor de viaţă
asigurat plantelor în condiții naturale sau prin lucrările tehnologice cu rol de îmbunătățire a
mediului de nutriție și a condițiilor de vegetație în ansamblu.
Majoritatea elementelor aflate în cenuşă sunt absolut necesare pentru creşterea şi
dezvoltarea normală a plantelor şi nici unul nu poate fi substituit printr-un alt element.
Aprovizionarea insuficientă pe parcursul perioadei de vegetaţie cu unul din elementele
componente aflate în cenuşă, în special dintre cele esen-ţiale, pe lângă efectul negativ direct,
determină înrăutăţirea nutriţiei şi cu alte elemente nutritive, cu repercusiuni asupra cantităţii şi
calităţii recoltelor, asupra fertilității solului şi adeseori asupra mediului în ansamblu (Dumitru,
2001; Dumitru și col., 2002; Hera, 2010).

2.4. STĂRILE DE APROVIZIONARE A PLANTE-


LOR CU ELEMENTE NUTRITIVE

Creşterea şi dezvoltarea plantelor depind de acţiunea simultană a mai multor factori de


vegetaţie, elementele nutritive având un rol deosebit de important în procesul de nutriție.
Nivelul de aprovizionare a plantelor cu ioni nutritivi nu este însă în-totdeauna optim,
astfel că uneori pot sa apară dereglări de nutriție. Există cinci tipuri de simptome care exprimă
deficiența nutriționale la plante:
1. Cloroza, îngălbenirea țesuturilor plantei ca urmare a limitării sintezei de clorofilă;
manifestarea clorozei poate fi generalizată pe foliajul plantei în ansamblu,
localizată pe anumite frunze izolate, printre nervurile anumitor frunze;
2. Necroza, moartea țesuturilor - localizat sau pe suprafețe extinse;
3. Acumularea de antociani ceea ce determină apariția unui colorit roșu-violaceu pe
anumite porțiuni ale plantei;
4. Stoparea creșterii plantelor – nu mai apar creșteri noi;
5. Piticirea sau reducerea ritmului de creștere în comparație cu plantele normale.
Referitor la nivelul de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive, se deosebesc
următoarele stări de nutriție: starea normală, carenţa, insuficienţa, nivelul critic, nivelul de
abundenţă (consum „de lux”), excesul şi toxicitatea, ilustrate în figura 2.12.

Fig. 2. 12. Stările de nutriție și corelaţia dintre creşterea plantelor (recoltă) şi


concentraţia elementelor din plantă (după Prevost şi Olangnier, 1954)
Starea normală de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive este considerată
atunci când toate elementele de nutriţie se află în cantităţi îndestulătoare şi proporții
echilibrate, ceea ce determină creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor, producţia fiind
ridicată şi de calitate.
Carenţa este determinată de absenţa unuia sau mai multor elemente nutritive fapt ce
conduce la o nutriție deficitară, o slabă creştere şi dezvol-tare a plantelor sau chiar la moartea
acestora.
Carenţele sunt stări de nutriție ale plantelor identificabile vizual prin simptome
caracteristice; colorit specific al frunzelor, decolorarea sau deformarea frunzelor, deformarea
sau colorarea/decolorarea atipică a fructelor, deformări ale organelor tinere de creştere (ex.
lăstari) ş.a., Anexele A2 – A13.
În funcţie de factorii şi condiţiile care concură la formarea și manifestarea carențelor,
acestea pot fi mai multe tipuri (Rusu şi col 2005):
- carenţe primare care se declanşează ca urmare a lipsei sau insuficienţei naturale a
unuia sau mai multor elemente din mediul nutritiv al plantelor (Anexele A2-A13);
- carenţe secundare (sau induse) generate prin intervenţii tehno-logice
necorespunzătoare (mai ales agrochimice) asupra mediului de nutriţie a plantelor
(Anexa A8, ex. carența de fier la prun);
- carenţe fiziologice care apar ca urmare a unui metabolism defi-citar al plantelor
determinat de factori de stres, sau perturbatori de altă natură decât cea agrochimică
(temperaturi scăzute, secetă, îmburuienare, densitate prea mare a plantelor de
cultură ş.a.) (Anexa A3, ex. carența cu fosfor la porumb).
Carenţele exprimă prin urmare o deficiență de nutriţie, dar momentul în care acestea
sunt vizibile, identificabile vizual, este de obicei tardiv.
Măsurile de corecţie prin intervenţia omului pot remedia parțial sau integral problema
de nutriţie dar pentru ciclul respectiv de cultură recolta va fi afectată negativ într-o anumită
măsură, atât sub aspect cantitativ cât și calitativ, funcţie de amploarea deficienţei de nutriţie,
de momentul în care se face intervenţia de corecţie, metoda de intervenție, tipul de
îngrăşământ şi modul de administrare, în asociere însă şi cu ceilalţi factori de vegetaţie.
Insuficienţa (carenţa ascunsă) este starea în care planta este aprovizi-onată
nesatisfăcător cu unul sau mai multe elemente nutritive, ceea ce con-duce la modificări de
ordin biochimic şi fiziologic, reversibile, concretizate prin micşorarea recoltelor dacă nu se
fac la timp lucrări de corecţie.
Această stare de nutriţie poate fi evidenţiată prin analize chimice ale plantelor sau ale
unor organe vegetative reprezentative. Măsurile agrochi-mice întreprinse corect în această
stare de aprovizionare sunt foarte eficiente (fertilizările foliare au efect mai rapid).
Nivelul critic este valoarea concentraţiei elementelor nutritive în plantă care exprimă
momentul de trecere de la insuficienţă la starea nor-mală de nutriție. În această situație
aplicarea unui element nutritiv în sol, sau în mediul de nutriție, determină creşterea
concentraţiei lui în plantă fără a contribui și la creşterea recoltei.
Acest moment al concentraţiei a fost definit de o serie de cercetători ca fiind:
concentraţia minimă pentru recolta maximă (Tyner, 1947); limita cea mai redusă a
concentraţiei la care recolta începe să descrească în comparaţie cu nivelul optim (Ulrich,
1952); concentraţia la care se obţine 90-95% din randamentul maxim (Bennett, 1953, Smith,
1986); reprezentarea nivelului la care aplicarea îngrăşămintelor nu mai determină sporuri
economice de recoltă (Dumenil, 1961).
Cunoaşterea nivelului critic al concentraţiei elementelor nutritive reprezintă un
criteriu important în ştiinţa agrochimică pentru aprecierea stării de nutriţie şi a nevoii de
fertilizare a plantelor (Marschner, 1995; Epstein și Blum, 2005).
Intervenţia prin fertilizarea plantelor de cultură la această stare de nutriţie, deşi
conduce la creşterea conţinutului de elemente nutritive în plante, nu generează sporuri
semnificative de recoltă. Este ceea ce se numește "maximul tehnic" pentru dozele de
îngrășăminte aplicate unei culturi, aferent unui element nutritiv. Valoarea maximului tehnic
este variabilă pentru fiecare element nutritiv şi depinde de soiul sau hibridul de plante,
aplicarea altor elemente nutritive, condițiile de sol, condițiile climatice, irigarea culturilor ș.a.
Aceste aspecte au fost intens studiate la diferite culturi agricole în vederea optimizării
fertilizării, fiind obţinute o serie de modele matematice care descriu maximul tehnic şi
economic (Mitscherlich, 1909, 1913; Harmsen, 2000a; Harmsen și col., 2001; Sala și Boldea,
2011; Boldea și Sala, 2013; Sala și col., 2015a).
Nivelul de abundenţă (consum „de lux”) este starea de aprovizionare în care
elementele nutritive se acumulează în plantă fără a manifesta efecte toxice, dar fără asigurarea
de sporuri de recoltă.
Excesul este starea de nutriție ce apare atunci când concentraţia unui element acumulat
în plantă depăşeşte un anumit nivel de la care apare o perturbare a proceselor fiziologice şi
modificarea raportului dintre partea aeriană şi cea subterană (rădăcina) a plantei. Elementul în
exces se acumulează în plantă în forme anorganice, determinând apariţia unor semne
evidente, dăunătoare pentru organismul vegetal.
Toxicitatea este starea de nutriție în care un element este absorbit de plantă în
concentraţii mult mai ridicate decât nivelul optim, ceea ce conduce la alterarea mecanismului
de desfăşurare a proceselor metabolice, determină încetarea activităţii vitale a celulelor și în
final moartea plantei (Marschner, 1995; Hodges și Constable, 2010).
Cunoaşterea legăturilor dintre compoziţia chimică şi elementară a plantelor şi cea a
scoarţei terestre, a rolului elementelor nutritive în viaţa plantelor, a cerinţelor acestora în
elemente nutritive în raport cu fazele de vegetaţie, precum şi a stărilor de aprovizionare a
plantelor cu elemente nutritive, are o importanţă deosebită în practica agricolă.
Aceste cunoştinţe vor ajuta la înţelegerea procesului de nutriţie a plantelor, la
asigurarea unor medii adecvate de nutriție şi la realizarea unei fertilizări echilibrate în vederea
obţinerii de recolte stabile, de calitate în condiţiile păstrării echilibrelor din mediu.