CUPRINS

INTRODUCERE..........................................................................................................................2

1. PRINCIPIILE EDUCAȚIEI PERMANENTE......................................................................2

2. COMPONENTELE EDUCAȚIEI PERMANENTE.............................................................4

CONCLUZII..................................................................................................................................5

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................5
 INTRODUCERE

În trecut, școala a fost considerată instituția suficientă pentru a asigura omului o pregătire
profesională, culturală și socială care să îi fie suficientă pentru întreaga viață. „Accelerarea şi
amplificarea fără precedent a procesului de cunoaştere şi a ritmului de perimare a cunoştinţelor
în lumea contemporană face astăzi imposibilă asimilarea de către o singură persoană – fie ea

oricât de inteligentă şi stăruitoare – a totalităţii cunoştinţelor timpului său. Nici măcar într‑un

domeniu anume al activităţii şcolare aceasta nu este cu putinţă. În afară de faptul că, după unele

statistici, volumul cunoştinţelor se dublează la fiecare zece ani, s‑a scurtat foarte mult şi timpul

necesar aplicării practice a descoperirilor ştiinţifice”1.

Astfel, a fost necesar ca educația tradițională, reprezentată în principal de educația școlară, să fie
treptat înlocuită de o nouă fundamentare a educației, aceea a educației permanente. „Educaţia
permanentă reprezintă un principiu organizatoric şi filozofic care presupune că educaţia este un
continuum existenţial ce poate avea la bază un sistem complex de mijloace care trebuie să
răspundă nevoilor şi aspiraţiilor de ordin educaţional şi cultural ale fiecărui individ. În contextul
dinamicii şi complexităţii actuale, educaţia permanentă reprezintă unul dintre răspunsurile
fundamentale la provocările societăţii contemporane”2.

1. PRINCIPIILE EDUCAȚIEI PERMANENTE

„Pentru secolul nostru, învățarea continuă a devenit o cerință fundamentală a societății,

determinată de creșterea exponențială a informațiilor și uzura accelerată a acestora, de
mobilitatea profesiunilor, de progresele extraordinare ale științei, tehnicii, tehnologiei și
mijloacelor de informație, de dinamismul vieții economice și sociale, de democratizarea

1
Istrate R.S., (2016), Educația permanentă în școală, Revista Columna nr.5/2016, p.257
2
Florea N., Suport de curs Pedagogie I, p. 30

1
învățământului, de creșterea nivelului de aspirație spre cultura și educație, de folosirea cât mai
utilă și plăcută a timpului liber”3.
Din moment ce fundamentează organizarea globală a sistemului de învățământ, educația
permanentă este bazată pe mai multe principii, dintre care cele mai importante le voi analiza
succinct.

Un prim principiu îl reprezintă principiul asigurării continuității în activitatea de formare-

dezvoltare a personalității umane. Practic, educația este continuă și nu se termină odată cu
finalizarea studiilor. „Continuitatea în timp a educaţiei nu trebuie văzută ca o povară, ci izvorând
din dreptul individului la educaţie, ca o modalitate de adaptare la cerinţele tot mai complexe ale
mediului. Dreptul la educaţie devine dreptul individului la educaţia permanentă”4.

Princiliul adaptării programelor școlare și postșcolare la cerințele unei societăți în continuă

transformare este de asemenea esențial pentru educația permanentă. Astfel, aceasta unifică toate
etapele educației (educaţia preşcolară, educaţia primară, educaţia secundară, educaţia liceală,
educaţia universitară, educaţia postuniversitară) și include modalităţile formale dar şi pe cele
nonformale, cum ar fi învăţarea planificată și învăţarea accidentală ori spontană.

Un al treilea principiu al educației permanente îl reprezintă principiul pregătirii personalității în

vederea adaptării optime la condiții de schimbare rapidă. Acesta exprimă necesitatea integrării și
adaptării reciproce a individului și societății, din moment ce educaţia permanentă este „procesul
de perfecţionare a dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi a
indivizilor”5 și are ca scop final sa sporească calitatea vieții.

Al patrulea principiu cu o importanță deosebită în educația permanentă îl reprezintă principiul

mobilizării și al valorificării tuturor mijloacelor de informare disponibile în limite instituționale
și noninstituționale. Astfel, „comunitatea, grupurile sociale, întregul mediu deţin un rol important

3
Cucoș C., (2006), Pedagogie, Ed. Polirom, București, p.175
4
Stanciu, M. (2003) Introducere în pedagogie, Ed. Ion Ionescu, Iași, p. 30
5
Dave, R.H., (1991), Fundamentele educaţiei permanente, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 71.

2
în educarea individului, școala având rolul de a integra şi de a coordona toate celelalte influenţe
educaţionale”6

2. COMPONENTELE EDUCAȚIEI PERMANENTE

Educația permanentă este alcătuită din mai multe forme de educație, cele mai importante fiind:
educația inițială, educația adulților, educația difuză și autoeducația.

Educația inițială reprezintă etapa de bază a educației, alcătuită din învățământul preșcolar și
general obligatoriu, fiind gratuită și garantată de majoritatea statelor. În schimb, educația
adulților nu este obligatorie, dar este necesară pentru completarea cunoștințelor generale și în
cazurile formării profesionale continue. Putem include aici educația personalului didactic, ce
cuprinde formarea inițială, ce asigură dobândirea competențelor și certificărilor oficiale necesare
accesului la exercitarea calificată a profesiei didactice (compusă din formarea de specialitate și
formarea psihopedagogică) și formarea continuă, ce asigură actualizarea și dezvoltarea
competențelor personalului didactic (realizată prin programe și activități de perfecționare a
pregătirii științifice, psihopedagogice și didactice, prin cursuri de pregătire și examene pentru
acordarea definitivării în învățământ și a gradelor didactice II și I ori prin programe de conversie
profesională 7 ). „Dacă în 1948, la Conferinţa Internaţională asupra educaţiei adulţilor de la
Elseneur, conceptul de educaţie permanentă a apărut sporadic, la cea de-a doua conferinţă de la
Montreal, în 1960, conceptul era aproape definit, pentru ca în 1972, la cea de-a treia conferinţă
de la Tokyo, să se poată discuta chiar de educaţia adulţilor în sistemul educaţiei permanente8”.

Educația difuză se referă la totalitatea mediilor culturale şi sociale care au valenţe educaţionale
intrinseci: comunitatea, mass-media, armata, biserica, presa. În schimb, autoeducația, realizată
prin anumite procedee specifice (precum sportul, lectura, religia, audierea de conferințe sau
spectacole, autocontrol, tehnici autosugestive, autoobservație, autoexersare sau jurnal intim)
reprezintă „nevoia individului de a se defini ca subiect şi obiect al propriei formări. Ca nivelul
6
Florea N., Suport de curs Pedagogie I, p. 31

7
a se vedea Anexa la O.M. nr. 5720 / 20.10.2009 privind Metodologia formării continue a personalului didactic din
învăţământul preuniversitar
8
Jinga, I, Istrate, E. (1998), Manual de Pedagogie,, Ed. All Educational, București, p.165

3
cel mai înalt al educaţiei, autoeducaţia potenţează rezultatele educaţiei formale, nonformale şi
informale, care la rândul lor cedează locul educaţiei permanente care nu se poate realiza fără
autoeducaţie9”.
CONCLUZII

Deși nu există o definiție consacrată a educației permanente, lucrându-se mai curând cu

caracteristici conceptuale, se poate aprecia ca educația permanentă se constituie ca un ansamblu
de mijloace puse la dispoziția oamenilor de orice vârstă, sex, situație socială și profesională,
pentru ca ei să nu înceteze să se formeze de-a lungul vieții, cu scopul de a-și asigura deplina
dezvoltare a facultăților și participarea eficientă la progresul societății.

Prin urmare, educația permanentă are ca scop cultivarea valorilor precum toleranță, respect
reciproc și egalitate culturală, pentru realizarea unei optine comunicări într-o lume unită prin
cultură, dar și diferențiată prin aceasta.

Personal, apreciez că implementarea obiectivelor educației permanente este nejustificat întârziată

în România, deși documentele există (atât cele internaționale, cât și cele naționale- Legea
Învățământului, OUG nr.75/2005 privind calitatea educației), iar întarzierea mărește decalajul
între România și celelalte state și favorizează dezvoltarea unor efecte negative precum:
abandonul școlar, nivelul de calificare profesională, criminalitatea, corupția și dezvoltarea
economică.

BIBLIOGRAFIE

1. Cucos, C. (2006), Pedagogie, Ed. Polirom, București;

2. Dave, R.H. (1991), Fundamentele educaţiei permanente, Ed. Didactică şi Pedagogică,
București;

9
Florea N., Suport de curs Pedagogie I, p. 32

4
3. Florea N., Suport de curs Pedagogie I;
4. Istrate R.S. (2016), Educația permanentă în școală, Revista Columna nr.5/2016;
5. Jinga, I, Istrate, E. (1998), Manual de Pedagogie,, Ed. All Educational, București;
6. Stanciu, M. (2003) Introducere în pedagogie, Ed. Ion Ionescu, Iași.