Mihaela Ursa

în volumul Ion Pop - Șapte decenii de melancolie și literatură, coord. Ștefan Borbély,
Editura Eikon, 2011, 238 p
Dicționarul lui Ion Pop

Dicţionarul analitic de opere literare româneşti (DAOLR), al cărui iniţiator,

coordonator şi asiduu susţinător ştiinţific este Ion Pop, se înscrie în seria de eforturi
enciclopedice “ardeleneşti”, care au făcut deja şcoală în cultura noastră, începând de la
dicţionarele lui I. B. Deleanu şi până la dicţionarele Zaciu-Papahagi sau la niciodată
terminatul Dicţionar de termeni literari al lui Adrian Marino. De altfel, cele mai multe
dintre eforturile enciclopedice ale literaturii noastre par să stea sub o zodie nefastă,
reuşind mai degrabă să anunţe o construcţie, decât să o ducă la bun sfârşit. DAOLR se
sustrage zodiei pomenite, în bună măsură datorită convingerii coordonatorului că pune
sub tipar o “bibliotecă esenţială a literaturii române” şi, ca urmare, eficienţei cu care îşi
activează colaboratorii (membrii catedrelor de Literatură Română, Teorie Literară și
Literatură Comparată ale Facultății de Litere din Cluj). Apărut într-un prim volum în
1998, dicționarul coordonat de Ion Pop a cunoscut o gestație suficient de îndelungată
pentru a reuni printre colaboratori foști profesori ai facultății: Georgeta Antonescu, Leon
Baconsky, Nicolae Bot, Cornel Căpușan, Doina Curticăpeanu, Sergiu Pavel Dan, Vasile
Fanache, Livia Grămadă, Sara Iercoșan, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Dumitru
Pop, Cornel Robu, Octavian Șchiau, Ion Șeuleanu, Silvia Tomuș, Vasile Voia, foști
studenți ai celor dintâi, actualmente profesori ai facultății, cercetători și critici literari
notorii în peisajul literelor românești contemporane: Ștefan Borbély, Ioana Bot, Corin
Braga, Sanda Cordoș, Mircea Muthu, Gheorghe Perian, Nora Rebreanu Sava, Ion Vartic,
precum și cercetători care – la vremea debutului dicționarului - erau asistenți sau
preparatori: Andra Bruciu, Laura Pavel, Călin Teutișan, Mihaela Ursa, sau chiar studenți
ori masteranzi: Laura Zăvăleanu, Ovidiu Mircean, Horea Poenar, Lionel Decebal Roșca.
În acest context, DAOLR nu este doar rezultatul unui efort de echipă, ci și o reușită de
coordonare, Ion Pop având darul rarissim de a comunica eficient dincolo de barierele
generaționiste. Entuziasmul său argumentativ și curiozitatea tinerească a investigației sale
culturale dublează întotdeauna maturitatea așezată a problematizărilor cărora Ion Pop li
se dedică întotdeauna complet investit, fără rest – de acest lucru își dau seama în primul
rând privilegiații săi colaboratori. Această combinație de neastâmpăr temperamental și de
proiect academic caracterizează și alcătuirea Dicționarului analitic de opere literare
românești, despre dificultatea căreia n-ar putea mărturisi decât coordonatorul însuși,
secondat eventual de cercetătorii care au încercat vreodată alcătuirea vreunui volum
colectiv, chiar în lipsa rigorilor extreme pe care le presupune proiectul oricărui dicționar
în sine. Zecile de ședințe de colectiv redacțional, sutele de corecturi, adăugiri și reveniri
asupra variantelor intermediare de elaborare sau redactare, impulsionarea constantă a
fiecărui cercetător în parte sunt necuantificate în dicționarul care cunoaște, în 2007, o a
doua ediție (după un volum II în 1999, III în 2002, IV însoțit de o Addenda la volumele I-
III, în 2003). Poate că forma cea mai explicită de recunoaștere a complexității efortului de
coordonare se regăsește în referința „de lucru” la DAOLR ca la „dicționarul lui Ion Pop”,
la care am recurs și colaboratorii, și cititorii-utilizatori.
Dicţionarul se remarcă nu atât prin noutatea abordării conceptelor sau printr-o
spectaculoasă scoatere în prim plan a unor autori ignoraţi ori neglijaţi de istoria literară
anterioară, deşi unul din atuurile sale este tocmai încercarea de a muta atenţia dinspre
titlurile “grele” ale literaturii noastre spre ceea ce până nu demult era considerat a fi
periferia ei, ci printr-o simplă, dar ingenioasă, mişcare axială. De unde până acum
majoritatea interpretărilor sau comentariilor se făceau auctorial, având în centru
autoritatea producătorului de texte, acest dicţionar oferă lecturii o dimensiune productivă,
orientându-se mai mult spre produsul literar şi mai puţin spre individualizarea autorului
în sine. Așa se explică introducerea în comentariu a unor piese recente ale literaturii
noastre (v. romanele Florinei Ilis, ale Dorei Pavel sau ale lui Radu Aldulescu etc.):
confirmate prin votul criticii și al publicului. Aceste produse foarte proaspete ale unei
literaturii în prefacere constituie momente analitice în sine, recomandându-se
canonizărilor ulterioare, dar purtând deja haloul unui comentariu analitic de care
dicționarul de față nu putea face abstracție.
Şi această încercare de a devia direcţia interesului istoric este una programatică.
Aşa cum arată coordonatorul celor două ediții de câte patru volume, antologarea se
doreşte a fi una care să urmărească o valoare “de piaţă”, o dimensiune evaluativă cu
componente utilitare. De aici ataşarea termenului de “analitic”. Acesta este un dicţionar
analitic nu pentru că oferă analize literare – deşi, regretabil, în câteva cazuri frizează şi
această dimensiune auxiliară a criticii literare, reflex pedagogic de “şcoală veche” – ci
mai ales pentru că este un dicţionar de instrumentar: el oferă cititorului mijloacele prin
care să poată parcurge textul ca pe un produs, ca pe un bun de consum literar. Demers de
însoţire, de la bun început, dicţionarul îşi declară şi scopul ralierii la canonul funcţional
astăzi, selecţia textelor comentate fiind operată nu numai cu argumentele esteticului, ci şi
funcţie de “semnificaţia lor ca reper în dinamica istoriei literare şi în ordinea unei
anumite înscrieri în conştiinţa publică a momentului”. Explicaţia este deosebit de
importantă în contextul în care un cititor neavizat ar putea privi cu nedumerire alăturarea
unui comentariu la Hora Unirei, de Vasile Alecsandri, la un comentariu despre
Închisoarea noastră cea de toate zilele, de Ion Ioanid. Oarecum, relativizând foarte mult
termenii, DAOLR vine într-o tradiţie iluministă, a „îndrumătoarelor de lectură”, pentru că
oferă descrieri ale principalelor opere literare româneşti (dar nu doar ale literaturii!) pe
câteva paliere fundamentale: referinţe critice şi contextualizare bibliografică, comentariu
textual şi scurt istoric al conceperii şi publicării.
Conceput ca un curajos compendiu al cărţilor esenţiale de la noi, ca o „bibliotecă
într-o singură carte” dicţionarul răspunde și unor nevoi didactice, iar autorii lui par
conştienţi de relativismul inerent rezultatului cercetării lor – care nu poate fi nici
exhaustiv, nici definitiv. O astfel de încercare este supusă unei duble presiuni, prima
temporală – pe de o parte, pentru că literatura este un fenomen viu, perpetuu generator de
noi „opere” care nu mai pot fi cuprinse în același dicţionar şi, pe de altă parte, pentru că
la un moment dat, din necesităţi strict conjuncturale, selecţia textelor de comentat rămâne
discutabilă. A doua presiune este una formală: propunându-şi să fie o punere în scenă a
literaturii române în întregul său, cu toate tipurile sale literare, din toate genurile şi din
toate schemele ideatice, dicţionarul pune la un loc texte din Iluminismul literar românesc
şi din postmodernismului textualist sau din douămiismul experimental, iar această
asociere este stridentă în ea însăşi. Echilibrul nu poate fi păstrat decât în lumina precizării
din „Cuvânt înainte”, citată mai sus. În plus, DAOLR apare într-o perioadă de
restructurare canonică, în care „clasicii în viaţă” ridică probleme de principiu oricăriu
antologator de literatură şi cu atât mai mult istoricilor literari, autorii trebuind să găsească
„din mers” argumentele asocierii unor scriitori intraţi de zeci de ani în istorie cu autori
care nu au depăşit nici măcar o jumătate de secol de viaţă.
Ca în cazul oricărei compoziții la foarte multe mâini, una dintre principalele
probleme ale acestui dicţionar este marea flexibilitate a înţelegerii noţiunii de “operă
literară” şi, în general, distanţele destul de mari între percepţiile individuale nu numai ale
textelor în sine, ci şi ale conceptelor folosite pentru aproprierea lor: unii comentatori
discută operele în sensul lor de ansamblu de texte, descriind impactul publicistic al unui
singur volum, care adună mai multe creaţii de aceeaşi factură ale unui autor, alţii tratează
opera literară ca pe un efort unic, ca pe un produs singular, cu calităţi extraordinare.
Numai că şi aici „opera” fluctuează ca semnificaţie. Pentru câteva dintre comentarii,
„operă” înseamnă realizare maximală a unui autor, fie ea şi de dimensiuni reduse (cum se
întâmplă în cazul unor creaţii poetice singularizabile); pentru alţii însă importanţa
covârşitoare o deţine poziţionarea respectivului text într-o ierarhie canonică şcolară, deci
un factor ulterior creaţiei, chiar un reflex al receptării oficiale. Calităţile dicţionarului
domină însă categoric defectele sale. DAOLR nu rămâne la stadiul de instrument
intelectual, util cercetătorilor sau studenţilor preocupaţi şi avizaţi de fenomenul literar, ci
face un serviciu specific oricărui efort enciclopedist: el popularizează câteva dintre cele
mai importante dintre cărțile noastre şi conştientizează publicul larg asupra simplei
existenţe a unor opere literare sau, ulterior, asupra unor posibilități de lectură. El este o
bază de date, un fel de colac de salvare preapocaliptic, care stă dovadă că literatura
română există. Iar această afirmare în/ de sine este de natură să ofere o motivaţie
suficientă celor peste douăzeci de antologatori clujeni ai colectivului coordonat de Ion
Pop.