Baigus Florin

Programul de studii universitare de licenţă ,,Securitate şi apărare”

Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari

(secolele XVIII-XX)
România în timpul Primului Război Mondial

Romania si Criza Orientala

Decaderea Imperiului Otoman , vizibila prin infrangerile repetate in fata Austriei

si Rusiei la sfarsitul secolului al-XVII-lea si secolul al-XVIII-lea a declansat “problema
orientala” sau “criza orientala”, care a pus in evidenta competitia dintre puterile
europene pentru mostenirea Imperiului Otoman. In secolele XVII - XIX aceasta
competitie s-a manifestat printr-o serie de razboaie ruso- austro–turce care au insemnat
pentru tarile romane primejdia transformarii in camp de razboi si importante pierderi
teritoriale: Transilvania a trecut de sub dominatia otomana sub cea austriaca ,habsburgii
au anexat Banatul si Bucovina, iar Rusia a ocupat Basarabia.
Constituirea statului national roman modern si consolidarea lui in perioada 1859-
1866 s-a realizat in contextul desfasurarii crizei orientale, istoria Romaniei fiind strans
legata de etape “crizei orientale” desfasurate in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si
pana la Primul Razboi Mondial. Inceputul secolului al XIX-lea marcheaza o noua etapa
in evolutia crizei orientale manifestata prin Razboiul Crimeii(1853-1856), dar de aceasta
data criza orientala a oferit ocazia implinirii aspiratiei romanilor de a-si intemeia un stat
national. La Congresului de pace de la Paris de dupa Razboiul Crimeii, se modifica
statutul international al Principatelor , astfel desi se mentinea suzeraniataea otomana, se
inlocuia protectoratul rus cu acela al celor 7 Mari Puteri. Rusia inapoia Moldovei cele
trei judete din sudul Basarabiei .
Reprezentantul Frantei, contele Walevski, pune in discutie si “problema unirii
Principatelor”,devenita problema europeana. Atitudinea Marilor Puteri fata de problema
unirii a fost determinata de propriile interese, decizandu-se,in final, consultarea
populatiei Principatelor. Pentru aceasta s-a decis organizarea unor adunari ad-hoc in
1857.
Rezolutiile adunarilor ad-hoc, au exprimat dorinta de ca unirea a Principatelor
intr-un singur stat sub numele de Romania, sub conducerea unui print strain ales dintr-o
familie domnitoare a Europei. Aceste conditii au fost inaintate reprezentantilor Marilor
puteri garante intruniti la Conferinta dela Paris, unde s-a adoptat o Conventie cu rol de
Constitutie a Principatelor . Fara a tine cont de dorintele romanilor, s-a propus o unire
trunchiata: statul urma sa se numeasca “Principatele Unite ale Moldovei si Valachiei”,
fiecare cu institutii proprii ,domn, Adunari, guvern, avand in comun doar doua “Inalta
Curte de Justitie si Casatie”.
Romanii au subliniat faptul ca in Conventie nu se preciza ca aceeasi persoana nu
putea sa fie aleasa domn in amele tari si au pus Europa in fata faptului implinit prin
dubla alegerea lui Al Ioan Cuza la 5, respectiv, 24 ianuarie 1859 ca domn in Moldova si
Tara Romaneasc. In doar 7 ani de domnie Al. I. Cuza a pus bazele statului roman
modern prin politica sa de reforme. Dupa abdicarea silita a lui Cuza 1866 a fost adus la
conducerea statului Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, asa cum fusese prevazut in
rezolutiile adunarilor ad-hoc. Aducerea la putere a lui Carol I a necesitat elaborarea unei
legi fundamentale in Romania. Astfel, in 1866 a fost elaborata prima Constitutie interna
a Romaniei, potrivit careia se instituia monarhia constitutionala in Romania.
Reizbucnirea “Cirzei Orientale” in Balcani, prin declansarea rascolaelor
antiomane din Bulgaria si BosniaHertegovina si a razboiului dintre Serbia si Imperiul
Otoman, a reprezentat conjunctura externa favorabila cuceririi independentei de stat a
Romaniei.
Pentru a inlatura orice primejdie noul guvernul liberal, condus de I C Bratianu,
dupa lungi tratative pentru a incheiat “Conventi romano-rusa “ de la Bucuresti din 4
aprilie 1877 prin care se stabileau conditiile tranzitarii teritoriului nostru de catre armata
rusa, se specifica angajamentul Rusiei de a respecte integritatea teritoriala a Romaniei si
legile statului roman.
Dupa proclamarea de ctre M. Kogalniceanu “independentei absolute” la 9 mai
1877, independenta a fost obtinuta pe campul de lupta din Balcani prin victiriile de la
Grivita, Rahova, Pleva, Smardan, Vidin, contributia armatei romane, condusa de Carol I
la obtinerea victoriei fiind esentiala. In februarie 1878 se incheia armistitiul ruso-otoman
urmat de tratatul de pace de la San Stefano 1878, prin care se recunoastea independenta
Romaniei, dar Rusia ofera statului roman Dobrogea, in schimbul celor 3 judete din
Sudul Basarabiei.
Nemultumirea Marilor Puteri fata de consolidarea pozitia Rusiei in Balcani, a
determinat organizarea unui nou Congres de pace. Prin Tratatul de pace de la Berlin
1878 recunoastea independenta conditionata a Romaniei. Conditiile erau:modificarea
articolului 7 din Constitutiei din 1866, in sensul acordarii de drepturi politice si
cetatenesti depline tuturor locuitorilor statului si acceptarea schimbului propus de Rusia.
Statul roman primea Dobrogea, Delta Dunarii si Insula Serpilor, dar pierdea sudul
Basarabiei. Consider ca, deteriorarea relatiilor cu Rusia a apropiat Romania de tabara
Puterilor Centrale, la care va adera in 1883. Implicarea Romaniei in “criza orientala” la
1877-1878 semnifica transformarea Romaniei din obiect , in subiect al relatiilor
international. Un alt pas spre unire si modernizare s-a realizat in contextul celor 2
razboaie balcanice 1912, 1913, care aveau sa inchie practic “criza orientala “ .Implicarea
Romaniei in al doilea razboi balcanic impotriva Bulgariei, a avut ca obiectiv mentinerae
statu-quo-ului teritorial si echilibrului dintre puterile balcanice Prin Tratatul de pace de
la Bucuresti 1913 Romania redobandea sudul Dobrogei si Cdrilaterul. Se realizeaza
astfel un alt pas spre reintregirea nationala. Procesul va fi desavarsi prin participarea
Romaniei la primul razboi mondial, care a avut pentru romani caracterul unui razboi de
reintregire si a reprezentat implinirea dezideratului national prin constituirea Romaniei
Mari.

În secolele IX-XIII, în urma destrămării dominaţiei slavilor în nordul şi la sudul

Dunării, românii din aria carpato-dunăreană şi Peninsula Balcanică, au fost semnalaţi nu
numai ca entitate etnică dar şi în cadrul organizaţiilor lor autonome cu structurile lor
politice si militare.
Pentru spaţiul de la sud de Carpaţi, cel mai important document istoric care atestă
existenţa autonomiilor locale este Diploma Cavalerilor Ioaniţi, datată în anul 1247.
Diploma menţionează existenţa, la sud de Carpaţi, a cinci formaţiuni politice
româneşti: Ţara Severinului, cnezatele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Seneslau şi
Litovoi.
Formarea statelor medievale româneşti se desfăşoară într-un context extern
favorabil derulării acestui proces. Regatul ungar, întemeiat la începutul secolului al XI-
lea şi creştinat în rit catolic în timpul regelui Ştefan şi care a căutat să-şi impună
autoritatea asupra teritoriilor româneşti trecea la începutul secolului al XIV-lea printr-o
criză dinastică.
De asemenea apare o alta problema si anume, Imperiul bizantin, încă stat puternic,
era interesat de teritoriile dintre Dunăre şi Marea Neagră din motive strategice şi
militare. Marea invazie tatară (1240-1241) s-a soldat cu apariţia unui nou stat în nordul
Mării Negre: Hanatul Hoardei de Aur. Astfel prezenţa cumană şi tătară, ca şi cea a altor
migratori, a creat un echilibru de forţe care a împiedicat Ungaria, statele ruse Kiev sau
Halici şi Imperiul Bizantin să-şi extindă dominaţia în zonă.
În condiţiile creşterii presiunii regalităţii maghiare asupra micii nobilimi
româneşti din Transilvania sau chiar a anihilării autonomiilor româneşti la sfârşitul
secolului al XIII-lea, conducători locali trec la sud şi la est de Carpaţi, contribuind,
astfel, la formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova.
Întemeierea statului medieval Ţara Românească s-a realizat prin unificarea
formaţiunilor politice existente între Carpaţi şi Dunăre. Conform tradiţiei istorice a
descălecatului, în contextul anihilării autonomiei româneşti din Ţara Făgăraşului de
către regele maghiar Andrei al III-lea, Negru-Vodă trece la sud de Carpaţi (1290-1291).
Descalecă la Câmpulung, prima reşedinţă a Ţării Româneşti, sediul unei comunităţi
catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapă importantă a drumului comercial care lega
Transilvania cu Dunărea de Jos şi Marea Neagră.
,,Descălecatul de la Câmpulung” a fost urmat de întemeierea ţării adică de
agregarea formaţiunilor politice preexistente. Această tradiţie istorică nu are însă
acoperire în documente.
Istoria certă a Ţării Româneşti începe cu Basarab I (1310-1352), cel care unifică
autonomiile locale, confirmat fiind şi de izvoarele istorice. Regalitatea maghiară
înregistra procesul de unificare înfăptuit la sud de Carpaţi, recunoştea noul stat întemeiat
de Basarab precum şi domnia acestuia, numit în documentele cancelariei ,,voievodul
nostru transalpin.” Acesta a recunoscut suzeranitatea maghiară dar între cei doi, Basarab
şi regele maghiar Carol Robert de Anjou, au apărut neînţelegeri legate de Banatul de
Severin. În acest context, în anul 1330 a avut loc confruntarea directă dintre cei doi, la
Posada. Soldată cu victorie pentru români, aceasta a însemnat sfârşitul suzeranităţii
maghiare şi apariţia primului stat românesc independent.
Impulsul evenimentelor, la est de Carpati se va constitui statul independent
Moldova “cea de-a doua libertate romaneasca” cum afirma N. Iorga. Procesul istoric
care a condus la constituirea statului medieval Moldova este asemanator celui desfasurat
anterior, la sud de Carpati.. si in aceasta zona, izvoarele mentioneaza existenta unor
formatiuni politice prestatale. Astfel cronicile vechi rusesti consemneaza pentru secolul
al XII-lea, o “tara a berladnicilor”
Asadar, constituirea statului romanesc dintre Carpatii Orientali si Nistru, poate
fisocotita tot ca produsul unui descalecat. In fond, un dublu descalecat, al lui Dragos si
Bogdan. In cazul Moldovei realitatea personajelor este in afara oricarei indoieli,
acestiafiind consemnati in documente. Insa, in timp ce Dragos este decalecator, Bogdan
esteintemeietor de tara. Realiatea istorica a imbracat in sec. al XVII-lea haina
legendei.Trebuia explicat cum s-a intemeiat Moldova, trebuia explicat numele ei si
stema Ţara Românească a urmat ulterior parcursul consolidării statale, de organizare a
instituţiilor şi de afirmare în relaţiile internaţionale. Această consolidare a avut loc în
timpul domniei urmaşilor lui Basarab I. Nicolae Alexandru a întemeiat Mitropolia de la
Curtea de Argeş în anul 1359, Vladislav Vlaicu a întemeiat o a doua Mitropolie la
Severin în anul 1370, a înfiinţat cancelaria domnească şi a bătut primele monede, iar pe
plan extern a respins primul atac al turcilor otoman în Ţara Românească.
Astfel, prin formarea instituţiilor în cadrul statelor medievale româneşti între
secolele XIV-XVI, societatea medievală românescă se afirmă prin structuri politice,
administrative, juridice şi religioase proprii. Domnia reprezintă principala instituţie
centrală în Ţara Românească şi Moldova, iar domnitorii au căutat fie prin acţiuni
diplomatice, fie prin acţiuni militare să menţină statul autonom în faţa pericolelor
externe.
O caracteristică a societăţii româneşti din Ţara Românească şi Moldova în această
perioadă este evoluţia ei unitară, în formele instituţionale prin care se manifestă: domnie,
sfat domnesc, adunarea ţării, armată, biserică.
Importanţa întemeierii statelor româneşti a constat şi în crearea unei bariere
creştine împotriva expansiunii Imperiului Otoman. Instituţiile centrale medievale au
format cadrul politic, legislativ şi juridic esenţial existenţei statelor medievale, iar
prezenţa lor a marcat, la începutul formării statelor, o formă avansată de organizare,
după model feudal.
 Doua dintre masurile luate pe plan intern cu scopul consolidarii statului modern
roman care au avut loc in a doua jumatate a secolului XIX au fost: “Legea instrucţiunii
publice” de la 1864 ce proclama obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar.
Atunci s-au stabilit trei grade de învăţământ:primar, secundar şi superior. si Adoptarea
Constituţiei din 1866 care prevedea că statul român este indivizibil, teritoriul său este
inalienabil iar forma de guvernare in stat era monarhia constituţională, erau garantate o
serie de drepturi şi libertăţi, iar votul era censitar.
O caracteristica a actiunilor desfasurate de statul roman modern in criza orientala
este iesirea de sub suzeranitatea otomana. Necesitatea obţinerii independenţei României
a fost discutată, în anul 1873, de principele Carol I, în cadrul unei şedinţe a Consiliului
de Miniştri. Declanşarea unui nou război rusootoman, în 1877, a creat cadrul favorabil
proclamării acesteia. După încheierea războiului prin înfrângerea otomanilor, Rusia nu a
respectat angajamentul cu privire la integritatea teritorială a României, asumat prin
convenţia din aprilie 1877.

La 30 decembrie Romania trece de la monarhie la republica dupa abdicarea “silita

a Regelui Mihai” si “in aceeasi zi a fost proclamata Republica Populara Romana. In
urma abdicarii fortatea Regelui Mihai ,in 30 decembrie 1947 ,este instaurat regimul
communist in Romania .Partidul Comunist proclama Republica Populara Romana si
profita de situatie pentru a distruge structurile sociale existente.
Informatiile care imi sustin argumenul sunt :
Informatia1: “Pe plan intern , scopul urmarit a fost Acela de a distruge structurile sociale
existente “
Informatia 2:” In aceasi zi, a fost proclamata Republica Populara Romana.”
Principalele practici ale unui regim democratic sunt: respectarea separaţia
puterilor în stat, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, existenţa mai multor
partide politice, dreptul de vot universal. Majoritatea statelor europene care avuseseră
regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea devin, după 1918, state democratice, prin
introducerea dreptului de vot universal. In perioada 1918-1938, Romania a avut un
regim democratic. Sistemul politic romanesc de la inceputul secolului al XX-lea era
organizat potrivit Constitutiei Romaniei din anul 1866. Romania era o monarhie
constitutionala, bazata pe principiul separarii puterilor in stat. Factori care au contribuit
la afirmarea democratiei romanesti au fost:
- adoptarea votului universal pentru barbatii de la 21 de ani;
- in Constitutia din 1923 sunt asigurate drepturile si libertatile cetatenesti si se preciza
separatia puterilor in stat;
- sistemului pluripartidist etc.
 În prima jumătate a secolului al XIX-lea Ţările Române se aflau sub suzeranitatea
otomană şi protectoratul rusesc. Influenţată de ideile revoluţiei franceze, generaţia
paşoptistă şi-a manifestat clar dorinţa de unire şi independenţă, obiective regăsite în
proiectul politic paşoptist de la 1848.
Deşi revoluţia paşoptistă a fost înfântă, ea a afirmat dorinţa de unire şi a creat
premisele realizării României Moderne. Contextul politic internaţional reprezentat de
redeschiderea problemei orientale prin Războiul Crimeii a readus problema românească
în atenţia Marilor Puteri. Cauza românilor a fost sprijinită de presa internaţională şi de
unii oameni politici străini. Congresul de pace de la Paris din 1856 a pus în discuţie
consultarea românilor în problema unirii, astfel în anul următor au avut loc Adunările
ad-hoc, care au cerut unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat numit România,
aducerea unui prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, neutralitatea teritoriului
şi autonomia. Compromisul dintre Marile Puteri a făcut ca prin Convenţia de la Paris din
1858 să fie oferită o unire parţială, fără a lua în considerare rezoluţiile adunărilor ad-hoc.
Deşi se prevedea alegerea a doi domni, unul în Moldova şi unul în Ţara
Românească, Convenţia nu prevedea ca domnii să fie persoane diferite, prin urmare
românii au pus Europa în faţa faptului împlinit prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan
Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.
Consolidarea unirii s-a realizat prin obţinerea recunoaşterii internaţionale a dublei
alegeri şi a unirii depline, dar şi prin unificarea instituţiilor. Unirea deplină a fost
recunoscută numai pe timpul domniei lui Cuza. Reformele realizate de domnitor au
contribuit la consolidarea statului român. Printre ele putem menţiona: reforma agrara din
1864, Codul civil, legea invatamantului primar obligatoriu.
Regimul autoritar instaurat prin lovitura de stat din 2 mai 1864, cu adoptarea
Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, a nemulţumit unii oameni politici, ceea
ce a contribuit la înlăturarea forţată a lui Cuza de către „monstruoasa coaliţie” la 11
februarie 1866. Aducerea unui prinţ străin a fost unul din dezideratele adunărilor ad-hoc
şi acest fapt s-a împlinit în anul 1866 prin venirea la tron a prinţului Carol I de
Hohenzollern – Sigmaringen.
Proiectul monarhiei constituţionale a devenit o realitate odată cu adoptarea
Constituţiei din 1866, fapt care a contribuit pe plan intern la consolidarea statului român
modern. Constituţia din 1866 a avut drept model pe cea belgiană din 1830, fiind prima
constituţie internă a statului român şi una din cele mai moderne din Europa la acea
vreme. Ea avea la bază o serie de principii moderne precum: separarea puterilor în stat,
guvernarea reprezentativă şi responsabilitatea ministerială, dar şi suveranitatea naţională
prin care se ignora suzeranitatea otomană, afirmându-se clar dorinţa de independenţă.
Legea fundamentală din 1866 prevedea că statul român este indivizibil, teritoriul
său este inalienabil, forma de guvernare in stat era monarhia constituţională. În acelaşi
timp erau garantate o serie de drepturi şi libertăţi, iar votul era censitar. Era adoptat
oficial numele de România.
Puterea executivă aparţinea domnului, care numea şi revoca miniştri, avea drept
de veto absolut, putea bate monedă, oferi decoraţii, era comandantul armatei, avea
iniţiativă legislativă, convoca, amâna sau dizolva Parlamentul, încheia tratate sau declara
război. Puterea legislativă era exercitată de un Parlament bicameral – Reprezentanţa
Naţională – (Senatul şi Adunarea Deputaţilor), cu atribuţii precum: iniţiativa legislativă,
sancţionarea legilor, acordarea sau retragerea încrederii guvernului, drept de interpelare,
adoptarea bugetului. Puterea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată în
frunte cu Înalta Curte de Casaţie.
Obţinerea independenţei a fost un obiectiv manifestat la 1848 şi reluat subtil şi de
Constituţie, a fost scopul principal al politicii externe a lui Carol I. Prilejul mult aşteptat
a fost determinat de redeschiderea problemei orientale. Astfel, România, interesată de
participarea la războiul ruso-turc din 1877-1878, a încheiat cu Imperiul Ţarist Convenţia
de la Bucureşti din aprilie 1877, prin care trupele ruseşti urmau să tranziteze teritoriul
Vechiul Regat pe o rută bine stabilită şi cu garantarea integrităţii teritoriale.
La 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa prin discursul susţinut de
Mihail Kogălniceanu în Parlament. Deşi refuzase iniţial sprijinul militar al Romniei,
Rusia a fost nevoită să-i solicite intervenţia după eşecul de la Plevna. Comanda trupelor
ruso-române la Plevna a fost primită de domnul Carol I, armata română afirmându-se
prin victoriile obţinute şi prin contribuţia adusă la înfrângerea turcilor.
Deoarece Tratatul de la San Stefano din februarie 1878 şi deciziile arbitrare ale
Rusiei nemulţumiseră Marile Puteri, ce nu doreau consolidarea puterii ruseşti în zonă,
iar România, deşi era printre învingători nici nu fusese invitată la negocieri, în iunie-
iulie 1878 a avut loc Congresul de pace de la Berlin. Prevederile tratatului referitoare la
România erau recunoaşterea independenţei cu condiţia modificării art. 7 din Constituţie
şi acceptarea schimbului teritorial cu Rusia. Prin urmare România ceda sudul Basarabiei,
adică cele trei judeţe, Cahul, Ismail şi Bolgrad şi primea Dobrogea, Delta Dunării şi
Insula Şerpilor. O consecinţă a obţinerii independenţei de stat este afirmarea României
pe plan politic internaţional ca stat suveran, independent, prin urmare prestigiul ţării a
crescut, având posibilitatea de a încheia relaţii diplomatice de pe poziţii de egalitate cu
alte state. În 1881 România s-a proclamat regat.
În această perioadă relaţiile cu Rusia s-au înrăutăţit datorită ameninţării cu
ocuparea armată dacă România refuza să accepte schimbul de teritorii. Prin acest fapt
statul rus încălca Convenţia din aprilie 1877.
Ca urmare a înrăutăţirii relaţiilor cu Imperiul Ţarist, România s-a apropiat de
Austro-Ungaria şi Germania, pentru a evita izolarea pe plan politic internaţional. Prin
urmare în 1883 a aderat la Tripla Alianţă sau Puterile Centrale, din care făceau parte
Germania, Austro-Ungaria şi Italia.
Alianţa avea un caracter defensiv, secret şi a avut ca şi consecinţe consolidarea
poziţiei ţării noastre în această parte a Europei, dar şi avantaje economice. În acelaşi
timp a stânjenit lupta de emancipare a românilor din provinciile aflate sub stăpânire
austro-ungară.
Consolidarea poziţiei ţării noastre a continuat şi la începutul secolului al XX-lea,
România fiind un factor de stabilitate în zonă. Prin urmare intervenţia în cel de-al doilea
război balcanic din 1913, încheiat cu înfrângerea Bulgariei, a adus statului român
Cadrilaterul în urma păcii de la Bucureşti.
Din punctul meu de vedere implicarea României în relaţiile internaţionale din
prima jumătate a secolului al XX-lea a fost realizată în funcţie de conjunctura politică
internaţională, unele decizii luate au fost bune, altele discutabile, dar a avut ca scop
realizarea statului naţional unitar român, apoi păstrarea integrităţii teritoriale şi a statu-
quo-ului rezultat în urma Primului Război Mondial. Prin urmare ţara noastră a participat
în perioada 1916-1918, alături la Antanta, la Primul Război Mondial, cu scopul realizării
marii uniri, deoarece această alianţă îi recunoscuse dreptul asupra Transilvaniei şi
Bucovinei. În perioada interbelică a acţionat pentru prevenirea revizionismului şi
respectarea Tratatelor din cadrul Sistemului de la Versailles, prin încheirea unor alianţe
regionale precum Mica Înţelegere (1921) şi Înţelegerea Balcanică (1934). Îzbucnirea
celei de-a doua conflagraţie mondială a pus statul român într-o situaţie dificilă, deciziile
luate în perioada 1940 – 1944 fiind de cele mai multe ori nefericite.