Curs I: Teorii si modele contemporane

1.1. atlantismul
Atlantismul este o doctrină geopolitică care-și trage numele de la „Carta Atlantică” și care susține cooperarea
între statele europene și nord-americane cu privire la problemele politice, economice și de apărare. Constituie
premiza fundamentală pentru Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), pactul strategico-militar care
leagă Europa de Statele Unite ale Americii. Printre țările cele mai atlantiste din Europa se numără Marea
Britanie dar și cele dinEuropa de Est, în special Polonia și România[1].
Istoric: Bazele atlantismului au fost puse prin semnarea „Cartei Atlantice” la 14 august 1941, de către
președintele american Franklin Roosvelt și premierul britanic Winston Churchill, document semnat la
bordul navei „Prince of Wales”, în largul Oceanului Atlantic. Carta Atlantică prevedea o strânsă
cooperare între țările anglo-saxone, în special între SUA și Marea Britanie. Din punct de vedere geopolitic
prin atlantism au fost puse bazele unei ordini mondiale specifice.
Intrarea SUA în al doilea război mondial în decembrie 1941 au conturat mai clar noul concept al atlantismului.
Ideile de bază erau stabilirea democrației în Europa, controlarea Germaniei și Japoniei pentru a evita
emanciparea lor militară, precum și prevenirea eventualelor agresiuni sovietice. La finele războiului, ca
rezultat al doctrinei atlantiste, a fost creată Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. În special Statele
Unite, ieșite învingătoare din război și devenite cea mai mare putere mondială, au susținut puternic crearea
NATO, cu funcție anti-sovietică.
Atlantismul modern: Atlantismul a suferit schimbări semnificative de-a lungul timpului, în funcție de
obiectivele în schimbare care domină în lumea occidentală, în special după destrămarea URSS, iar mai
recent în lumina noului război global împotriva terorismului și a războiului din Irak. După atacurile
teroriste din 11 septmebrie 2001, NATO a invocat pentru prima dată articolul 5 din tratat, care prevede
că orice atac împotriva unui stat membru va fi considerat un atac împotriva întregului grup de membri.
Țările europene au reacționat trimițând un mic număr de soldați în SUA pentru a asista la activități non-
combatante. Forțele europene și americane s-au unit și pentru războiul din Afganistan. Însă
în 2003, războiul din Irak a cauzat fisuri între unele state din Europa de Vest pe de-o parte și Statele
Unite și unele state din Europa de Est pe de altă parte.
1.2. Mondialismul
Teoria convergenţei
Prima versiune a mondialismului, mult mai pacifistă şi „împăciuitoristă”, este cunoscută ca „teoria
convergenţei”. Elaborată în anii ’70, în subsolurile C.F.R., de grupul analiştilor de stânga sub conducerea
lui Zbigniew Brzezinski, această teorie presupunea posibilitatea depăşirii dualismului ideologic şi
geopolitic al războiului rece prin crearea unui nou tip cultural-ideologic de civilizaţie, care ar fi fost
intermediar între socialism şi capitalism, între atlantismul pur şi continentalismul pur. Marxismul
Sovietelor era considerat un obstacol ce poate fi învins trecând la versiunea lui moderată, social-
democrată, revizionistă – prin renunţarea la tezele „dictaturii proletariatului”, ale „luptei de clasă”,
„naţionalizării mijloacelor de producţie” şi „desfiinţării proprietăţii private”. La rândul său, Occidentul
capitalist trebuia să reducă libertatea pieţei, să introducă reglarea parţială de către stat a economiei etc.
Unitatea orientării culturale putea fi găsită în tradiţiile Iluminismului şi umanismului, spre care duc şi
regimurile democrate occidentale şi etica socială a comunismului (în versiunile lui social-democrate
moderate).
Guvernul Mondial, care putea să apară pe baza „teoriei convergenţei”, era conceput ca admiterea Moscovei,
împreună cu Washingtonul, la conducerea atlantică a planetei. În cazul acesta începea epoca păcii
universale, războiul rece s-ar fi terminat, popoarele ar fi putut să se elibereze de greutatea încordării
geopolitice.

Modern globalization is represented as a supranational globalization, appealed to grade differences between

nations and cultural and form on their basis universal civilization
Mondialism appeals to limit sovereignty of states and delegate a part of state’s powers to supranational institutes.
One of the first conceptions of mondialism is convergence theory, proposed by Zbigniew Brzezin (he is an
American politologist, sociologist and statesman). This theory involves forming of a united center, which
manages the world with the help of integrated efforts of two superpowers (the USA and the USSR) and limited
grading of ideological imperatives

1
Mondialism brings up so-called “citizens of a world”. They are political minding humans, staying above
“private” state’s interests for the sake of whole civil society. These “citizens of a world” are very
cosmopolite and humanistic, that makes them quite dangerous for any society, especially for society there
are recessionary tendencies in.
mondialism mostly serves interests of various influence agents, than interests of separate individuals.
Mondialism stands for absolute independent market. All obstacles must be destroyed. It is necessary to limit a
role of a state in economy and, if it possible, render this influence null. Mondialism argues against any efforts of
intervention in economic process even if it’s important for saving of separate sectors of whole countries’
economy. Free market is proclaimed as an absolute value

Şcoala geopolitică germană

Se poate spune că Fr. Ratzel (1844-1904) a definit tendinţele geopoliticii şcolii germane lansând două
concepte de bază în analiza statului: spaţiul-der Raum şi poziţia-die Lage. Prima condiţie în exprimarea unui stat
era potrivit lui Ratzel, mărimea spaţiului şi poziţia geografică privilegiată autorul lansând „legile de expansiune a
statelor:
2.1.1. Spaţiul – arealul de care are nevoie un popor
În viziunea lui Ratzel, spaţiul nu este echivalent cu teritorul unui stat- nu are o accepţiune fizico-geografică.
Spaţiul desemnează limitele naturale între care se produce expansiunea popoarelor, arealul pe care acestea tind
să-l ocupe, considerând că el le revine în mod natural. Spaţiul modelează adânc existenţa populaţiei care îl
locuieşte. Spaţiul condiţionează, potrivit lui Ratzel, nu numai limitele fizice de extindere ale unei comunităţi, ci
şi atitudinea ei mentală faţă de lumea înconjurătoare.
Spre a înţelege mai bine conţinutul noţiunii de spaţiu, autorul recurge la două noţiuni sugestive: concordanţe şi
discordanţe antropogeografice. Prima se realizează prin colonizarea internă a unui spaţiu, ceea ce semnifică
distribuţia cât mai omogenă a populaţiei pe suprafaţa statului. Discordanţa apare în momentul în care suprafaţa
statului este locuită fie de un număr prea mare de oameni, fie, dimpotrivă, de o populaţie redusă. Cazul cel mai
flagrant de discordanţă antropogeografică ar fi, după părerea autorului german, Rusia, care la sfârşitul secolului
trecut avea o suprafaţă de 10 ori mai mare decât Germania şi de 2,5 ori mai mare decât a principalelor state
europene luate la un loc, dar populaţia sa era mai redusă decât cea din Europa Centrală, de pildă. Foamea de
spaţiu devine explicabilă şi are un temei adevărat atunci cînd se înregistrează o densitate prea mare, care nu mai
asigură condiţii potrivite de evoluţie: “Pe un teren mic, oamenii devin prea numeroşi, se apropie unii de alţii, se
încaieră şi se luptă între ei, se epuizează dacă nu li se oferă spaţiu nou pentru colonizare” (F. Ratzel, citat în S.
Nicu Sava, “Geopolitica. Şcoala geopolitică germană”, pag. 40).
În ambele cazuri ia naştere un fenomen de migraţie, mai ales atunci când teritoriul cu densitate redusă este vecin
cu cel cu densitate mare. Se produce astfel ceea ce autorul numeşte colonizare externă, deci o migraţie dinspre
teritoriul suprapopulat spre cel subpopulat, întrucât spaţiile subpopulate atrag cu o putere fizică populaţia din
spaţiile suprapopulate.
Spaţiul este important. El reprezintă semnul cel mai edificator că un popor se află în ascensiune, dar el nu
semnifică neapărat şi forţa statală, care se află mai degrabă în legătură cu populaţia, sau, mai precis, exprimă
corelaţia celor doi factori: spaţiul şi populaţia. Puterea ca atare este totuşi mai strâns legată de populaţie, întrucât
“densitatea mare a poporului înseamnă cultură”. În acest sens, autorul vorbeşte de “numărul politic al
populaţiei” (S. Nicu Sava, “Geopolitica. Şcoala geopolitică germană”, pag. 39), deci un număr suficient de
mare pentru a coloniza un teritoriu, pentru a zămisli o cultură, pentru a se impune ca o identitate în rândul altor
comunităţi.
Friedrich Ratzel foloseşte şi termenul de geospaţii, prin acestea înţelegând extinderea forţei civilizatoare a unei
civilizaţii la nivelul unui continent (geospaţiul american). O asemenea extindere poate fi şi politică, în acest caz
rezultând imperiile, care au viaţă trecătoare pentru că ele nu zămislesc state propriu zise. Ceea ce deosebeşte
geospaţiul de imperiu este, în cazul primului, prezenţa esenţială a culturii şi a forţei sale modelatoare.
Autorul german formulează şi o serie de legi ale spaţiului şi aşezării în spaţiu:
1.întinderea lor creşte odată cu progresul culturii proprii;
2. întinderea spaţială cât mai mare declanşează alte manifestări ale
dezvoltării statale;
3.unităţile politice cu o însemnătate redusă trebuiau asimilate pentru
creşterea continuă a factorului de putere;
4. amplasarea frontierei era cea care materializa creşterea forţei şi
schimbările teritoriale;
5. absorbţia regiunilor importante pentru dezvoltarea proprie: bazine

2
 fluviale, litoral maritim, teritorii bogate;
6. expansiunea teritorială începea prin anexarea unei civilizaţii
inferioare;
7.îngurgitarea teritorială continuă”.
2.1.2. Poziţia - identitatea politico-geografică a statului
O altă noţiune cheie a operei lui Ratzel este cea de poziţie. Sensul acestui termen este destul de complex. O
dovadă în acest sens este că în franceză el este tradus, spre exemplu, cu “la position”, dar şi cu “la situation”.
Important de reţinut este faptul că poziţia nu este o noţiune strict geografică. Ea are, fără îndoială, şi această
dimensiune: situarea strict topografică, vecinătăţi naturale sau nu, poziţia deţinută într-o emisferă sau alta a
pământului, formele de relief
pe care le înglobează, etc.
Este interesant modul cum corelează autorul german noţiunea de poziţie cu cea de spaţiu. “Poziţia corijează,
supradimensionează sau subdimensionează spaţiul” (citat în I. Nicu Sava, “Geopolitica. Şcoala geopolitică
germană”, pag. 47), îi conferă deschidere, îi asigură posibilitatea de a se pune în valoare. Deci poziţia este cea
care decide, în ultimă instanţă, valoarea spaţiului. Sunt bune şi avantajoase acele poziţii care, deţinând
importante suprafeţe de pământ, au şi deschidere suficientă către mare.
Dacă am urmări numai datele fizice, rezultatul nu ar putea fi decât un tablou amănunţit de informaţii, mai puţin
folositoare. Preocupat de deschiderea către viaţa statală, de interdependenţele dintre factorul natural şi cel politic
şi demografic, Ratzel corelează poziţia naturală cu cea politică şi socială. În acest sens, poziţiile pot fi asimilate
împrejurărilor, contextului, ceea ce francezii desemnează prin termenul de “la situation”. Poziţia fizică este
neschimbătoare, pe cînd poziţia, în acest ultim sens, deci poziţia politico-geografică este schimbătoare.
Schimbătoare în acord cu schimbarea situaţiei în zonă, cu distanţa faţă de marile centre culturale şi de civilizaţie,
etc.
2.1.3. Graniţa ca organ periferic
Una dintre cele mai interesante viziuni promovează Ratzel cu privire la graniţă şi semnificaţia sa geopolitică.
Graniţa nu mai este fâşia de pământ care marchează despărţirea dintre state, ci un organ periferic al statului, un
martor al creşterii şi slăbiciunii sale, un senzor de mare fineţe al prefacerilor survenite în interiorul său.
Cum am subliniat şi în primele cursuri, zona aceasta dintre state, altădată destul de întinsă, a dispărut. La graniţă
se întâlnesc statele cu forţa lor, cu capacitatea şi disponibilitatea lor de a-şi extinde spaţiul pe care îl deţin la un
moment dat. În noul context, frontiera exprimă relaţiile spaţiale dintre state, o zonă de mare presiune dintre ele.
De aceea, frontiera are o semnificaţie politico-strategică şi atunci când desparte două state prietene şi iubitoare
de pace.
Ca linie despărţitoare, frontiera este un adevărat compromis la care s-a ajuns uneori prin intermediul forţei.
Potrivit concepţiei lui Ratzel, statul ia naştere în jurul unui Mittelpunkt, care
concentrează energia şi forţa unui popor. Din acest centru vital al statului pornesc, în cercuri concentrice, unde
de energie şi vitalitate care acoperă întreg teritoriul naţional. Ultimul cerc este
reprezentat chiar de graniţa statului respectiv. “Graniţa, subliniază Ratzel, este un produs al mişcării”, este
“periferia teritoriului statal, economic şi a poporului”, organul cel mai sensibil unde putem detecta starea de
sănătate a statului (op.cit., pag. 48).
La graniţă putem cel mai bine măsura intensitatea pulsarilor economici, culturali, comunicaţionali emişi de
Mittelpunkt. Graniţa nu este o linie fixă, chiar dacă ea este consacrată
de către înţelegeri internaţionale. Ea se află în expansiune dacă intensitatea pulsarilor este mare,
aşa cum poate fi în retragere dacă această intensitate se află în scădere.
Cum este şi firesc, o graniţă desparte două state, două zone de influenţă. Prin urmare, putem spune că, fiind un
organ periferic, graniţa este, implicit, un raport de forţe.

2.2. Karl Haushofer-personalitatea emblematică a geopoliticii germane (1869-1946), discipol al lui Ratzel, a
considerat geopolitica drept „conştiinţa geografică a unui stat”; geopolitica era „ştiinţa despre formele de viaţă politice
în spaţiile de viaţă naturale, ce se străduia să înţeleagă dependenţa lor de pământ şi condiţionarea lor de-a lungul
mişcării istorice; ea îşi propune să furnizeze argumente pentru acţiunile politice; ideea care poate unifica prin forţa ei
mai multe spaţii de viaţă este o pan idee, este Imperiul Ascuns sau frontul de val al unei puteri ideologice”.
2.2.2. Concepţia despre geopolitică
Concepţia despre geopolitică este, de fapt, “topită” în viziunea privitoare la principalele probleme geopolitice:
viziunea despre graniţe, despre raportul puteri continentale – puteri oceanice, despre spaţiul vital etc.
Rezultat al unei perioade de criză şi adânci frustrări, geopolitica s-a născut ca un tip de protest; ea îşi propune
explicit să îndrepte lucrurile, se doreşte o replică, o alternativă la ceea ce se întâmplase până atunci. O replică
preponderent continentală la construcţiile geopolitice de până atunci, considerate de autor de inspiraţie anglo-

3
americană: “Aceste teorii suscitate iniţial de Friedrich Ratzel şi mai ales de continuatorii săi din SUA (Semple)
şi din Suedia (Rudolf Kjellen) provin mai mult din surse anglofone decât din cele ale popoarelor continentale”
(“Apologia geopoliticii germane”, pag.159).
Geopolitica se doreşt în acelaşi timp, o modalitate de a preîntâmpina şi exclude pe viitor conflictele, “unul dintre
cele mai bune mijloace de a evita pe viitor catastrofe mondiale” (“Apologia…”, pag. 164).
În definirea geopoliticii propriu zise, Karl Haushofer manifestă o accentuată prudenţă, preocuparea sa de fond
fiind aceea de a nu “dogmatiza prematur” noua disciplină, de a nu o închide în jurul unor judecăţi fixe.
Care ar fi, totuşi, trăsăturile definitorii ale geopoliticii în viziunea lui Karl Haushofer? Forţa geopoliticii provine
din faptul că înlocuieşte pasiunea politică şi încearcă să se bizuie pe conexiuni naturale, fondate pe elemente
naturale, pe raporturi clare între regiuni şi ţări. Cum spune autorul, Natura, în zadar neglijată şi umilită, îşi reia
drepturile pe suprafaţa pământului. Forţa şi perenitatea geopoliticii se asociază cu forţa elementelor naturale şi a
raporturilor care există şi vor exista atâta timp cât există chiar aceste elemente naturale.
El propune un model de raţionalizare a politicii din perspectivă geografică. Faptul că, mai târziu, autorul va
recunoaşte că elementul geografic nu poate justifica decât 25 la sută din acţiunea politică ni se pare edificator;
celelalte trei sferturi trebuie explicate, consideră autorul german, ca decurgând “din natura omului şi a rasei
sale, din voinţa lui morală şi din contradicţia conştientă, inevitabilă, dintre el şi mediul său” (citat în G. Heyden,
“Critica geopoliticii germane”, pag. 204).
Geopolitica propune şi operează în acest context cu o viziune planetară, o viziune care “să cuprindă continente
întregi”, urmărind cunoaşterea modurilor de viaţă ale altor popoare, mai ales ale celor oceanice, a “conexiunilor
vitale ale omului de astăzi cu spaţiul de astăzi” (op.cit., pag. 103).
Abordarea de tip geopolitic implică din acest punct de vedere două genuri de “studii pregătitoare”.În primul
rând, este vorba despre cunoaşterea trăsăturilor durabile, determinate de poziţia geografică şi de particularităţile
solului, “acele trăsături care caracterizează formarea, menţinerea şi dispariţia puterilor” (op.cit., pag. 102). În
al doilea rând, geopolitica va reţine avertismentele pe care istoria le transmite privitoare la anumite fapte
repetitive petrecute pe aceleaşi spaţii, la respectarea anumitor corelaţii (cum ar fi corelaţia “organică” între
populaţie şi teritoriu). În cazul în care un spaţiu natural locuit de o populaţie este amputat, experienţa milenară
arată că nu va exista linişte atâta timp cât spaţiul respectiv nu va fi reconstituit în integralitatea sa (pag. 103).
Wowinckel îi propune o lărgire a conţinutului noţiunii de geopolitică, în sensul că, “alături de forţele
spaţiului, aceasta să înglobeze forţele poporului, deci ale omului şi rasei pentru ca, împreună, să asigure bazele
naturale ale vieţii statului” (idem, pag. 250). Argumentul avansat de către Wowinckel, anume că spaţiul nu
acţionează decât indirect asupra oamenilor, este cu deosebire interesant, pentru că el surprinde slăbiciunea
fundamentală a geopoliticii clasice, care insista într-un mod unilateral doar pe spaţiu.
Apare limpede că noua disciplină nu este în viziunea lui Haushofer nici de dreapta, nici de stânga şi nu
permite abordări partizane. Geopolitica reprezintă un adversar neîmpăcat al ideologiilor care, potrivit lui
Haushofer, constituie simple surogate complet inadecvate pentru a întemeia cu adevărat orientările politice.
Autorul german propune chiar o restructurare a ordinii mondiale, care ar fi trebuit să favorizeze apariţia a
patru zone de expansiune teritorială. Caracteristica acestei expansiuni constă în faptul că nu mai urma să aibă
loc în sens logitudinal, de la est la vest sau invers, ci latitudinal, de la nord la sud. În felul acesta, se proceda la o
împărţire a globului deschisă între puterile lumii şi se evitau principalele surse de conflict între statele blocului
continental. Astfel, Germania ar fi urmat să domine Europa, continent marcat, după părerea autorului, de cultura
germană. Condiţiile acestei dominări: reducerea Franţei la neputinţă şi satelizarea Italiei. Ulterior, Africa ar fi
reprezentat spaţiul de expansiune al unei Europe germane. Sfera de dominaţie a Japoniei ar fi trebuit să fie
reprezentată de Extremul Orient, în timp ce SUA urma să-şi limiteze influenţa la continentul american. Cât
priveşte Rusia- dacă ar fi renunţat la misiunea ideologică şi ar fi acceptat să joace rolul rezervat de noua
restructurare a ordinii mondiale, atunci spaţiul său de expansiune ar fi fost reprezentat de Asia centrală, mergând
până în India. Dacă, dimpotrivă, va continua să persiste în promovarea ţelurilor revoluţionare, Rusia urma să fie
împărţită în state naţionale, din care o parte intrau în sfera de influenţă a Germaniei, iar cealaltă parte a Japoniei.

Şcoala geopolitică franceză

Jaques Ancel (1878-1943) în lucrarea Manual geografique de politique europeenne (1936, Paris), a
afirmat că termenul lansat de Kjellen nu definea altceva decât geografia politică, teoreticienii geopoliticii
germane nedepăşind stadiul cercetării lui Ratzel (Sergiu Tămaş, op. cit., pp. 37, 40). În lucrările sale Ancel a
avut în vedere în special, problema frontierelor dar şi condiţionarea geografică în procesul formării naţiunilor.
Apărută în anul 1936, Géopolitique este lucrarea în care Jaques Ancel a expus teoria sa legată de conceptul de
frontieră, concept văzut de autor ca fiind determinat de om şi nu de natură.
Paul Vidal de la Blanche (1845-1918) a avut un rol decisiv în conturarea termenului de geografie
umană care definea interacţiunea omului cu spaţiul geografic. Diversitatea peisajului şi transformările omeneşti

4
imprima spaţiului o gamă diferită de reacţii. Teoria geografică vidaliană a impus conceptul de alegere oferind o
modalitate de înţelegere a raportului determinare - alegere umană (vezi Sergiu Tămaş).
Pierre-Marie Gallois (ofiţer al Armatei Aerului din Franţa) – a fost adeptul liniei de realpolitik,
publicând numeroase studii de geopolitică în diferite reviste de specialitate, reuşind să reintroducă disciplina
geopoliticii la Şcoala Navală de Război începând cu anul 1957, după ce în anul 1950 a fost eliminată din
programa de învăţământ superior din Franţa. Gallois a definit geopolitica drept „studiul relaţiilor care există între
conduita unei politici de putere dusă pe plan internaţional şi cadrul geografic în care acesta se exercită”
(Géopolitique: les voices de la puisssance, 1990), fiind totodată şi autorul teoriei despre „puterea de persuasiune
a celui slab asupra celui puternic” (vezi Aymeric Chauprade, François Thual). Astăzi, potrivit lui Pierre Gallois,
geopolitica este mai mult preocupată de administrarea politică a teritoriului, aşa cum este el organizat, decât de
deplasarea frontierelor (Pierre Gallois, Geopolitique, les voices de la puissances). Geostrategia – în opinia sa,
presupune o delimitare strictă, termenul având o utilizare esenţialmente militară, în raport cu forţa sau cu ideea
întrebuinţării ei. Totuşi, atât geopolitica cât şi geostrategia deşi includ războiul, nu se limitează la acesta.
Yves Lacoste în lucrarea Géograpfie, ça sert d,abord à faire la guerre (1976) a readus în discuţie
problema teritoriilor ca fundament în stările conflictuale, adăugând conceptele teritorialitate şi reprezentare.
Potrivit lui Lacoste, teritoriile devin obiecte de dispută nu doar prin bogăţiile pe care le conţin ci datorită
ambiţiilor care animă actorii de pe arena relaţiilor internaţionale, putând vorbi despre adevărate „instincte”
teritoriale ale statelor.
Christian Daudel – structura obiectului geopoliticii putea fi segmentată în trei părţi:
a. geopolitica actuală „realizează o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului teritorial, a resurselor
morale şi fizice ale unei comunităţi care se situează astfel în ierarhia puterilor, în locul pe
care îl ocupă sau, mai curând, în locul asigurat de meritele sale”;
b. geopolitica ia în considerare „dimensiunea politică a teritoriilor şi a activităţilor ce se
desfăşoară aici”;
c. geopolitica poate fi „definită şi ca studiu al relaţiilor internaţionale în general, şi al
raporturilor diplomatice între state, în particular”.
El distinge în cadrul obiectului de studiu al geopoliticii mai multe subsisteme precum:
a. geostrategia (urmărind ca finalitate securitatea şi apărarea);
b. geosofia (ştiinţa de a gândi spaţiul);
c. geopraxis (studiul haosului şi echilibrul sistemelor politice dispuse în spaţiu);
d. geoştiinţa (cunoaşterea geospaţială-instrument de cercetare, reprezentare şi explicare).
În privinţa geostrategiei, Daudel considera că „se manifestă mai multă logică intelectuală a acţiunii
imediate” deoarece ea trebuia „să gândească spaţial faptul militar”.
Jean-Christophe Rufin în lucrarea L,Empire et les nouveaux barbares (1991) a lansat conceptul de
zonă gri, definit prin lipsa de control a statului dintr-o anumită arie, ceea ce permite înflorirea economiei
subterane, a criminalităţii, reţelelor mafiote, etc. (Aymeric Chauprade, François Thual).

Şcoala geopolitică anglo-americană

Alfred Thayer Mahan (1840-1914), amiral al Statelor Unite ale Americii la sfârşitul secolului al-XIX-
lea, în lucrarea The interest of America in Sea Power (1897), ierarhiza puterile lumii în funcţie de modul în care
acestea stăpânesc mările (Sergiu Tămaş), geopolitica urmărind, potrivit autorului, „valoarea strategică a poziţiei
geografice” a unui stat, „poziţia geografică limitrofă pe o întindere însemnată cu Oceanul Planetar şi absenţa
unor vecini puternici”. Pentru Mahan, puterea maritimă era marcată de şase elemente caracteristice: poziţia
geografică, extinderea teritorială, configuraţia fizică, numărul populaţiei, mentalitatea, formele de guvernământ;
caracterul complex al puterii maritime a fost subliniat şi de amiralul englez Herbert Richmond (1873-1946), în
lucrările Puterea navală şi oamenii de stat, Flota ca instrument de politică, viceamiral Wegener, amiral Castex.
amiral Pierre Barjot, Pierre Lacoste au amplasat la baza puterii maritime trei grupe de factori: poziţia geografică
favorabilă, resursele naturale, factorii politici.
Cel care a accentuat mai mult rolul geostrategiei pe fundament geopolitic a fost Halford J. Mackinder
(1861-1947) care a lansat termenul de regiune pivot (Pivot Area) ce desemna vasta zonă euro-asiatică, teritoriul
ce va ajunge în timp să fie stăpânit de Rusia, care a înlocuit Imperiul Mongol iar presiunea continuă exercitată de
ea asupra ţărilor vecine este asemănată de autor, cu raidurilor centrifuge ale popoarelor de stepă.. Tot Mackinder
în lucrarea Democratic ideals and reality (1919), a plasat Rusia în hertland - ul insulei mondiale ce desemna
masa continentală euro-asiatică la marginea ei situându-se popoarele maritime cu reale calităţi novatoare, în timp
ce heartland-ul este ocupat de popoare cu un grad de civilizaţie redus, în cazul nostru Rusia, care încearca să
forţeze ieşirea la mare. Zona centrală a „insulei mondiale” era delimitată, de teoreticianul englez, de Arctica,
Asia centrală, Marea Baltică şi Marea Neagră.

5
Harta geopolitică elaborată de Mackinder în 1904 delimita Eurasia (Pivotul Geografic al Istoriei) în trei
zone: Aria Pivotală zona deplin continentală, care cuprindea Siberia, Rusia europeană şi avea tendinţe de lărgire
spre Europa sud-blatică; Aria Interior Pivotală (Semicercul Interior) includea ambele maluri ale Atlanticului
(numit oceanul de mijloc), Europa sudică şi Africa nord-sahariană; Aria Exterior Periferică (Semicercul
Exterior) adică Asia Mică, de sud, sud-est şi extrem estică.
Analizând evoluţia din timpul războiului, precum şi consecinţele ce decurgeau din Revoluţia Bolşevică,
Mackinder a operat mai multe modificări terminologice pe harta geopolitică iniţială. Europa, Africa şi Asia au
devenit Insulele Mondiale, denumire justificată prin faptul că reprezentau cel mai întins spaţiu terestru, înglobau
cea mai mare parte din populaţia lumii şi constituiau aria în care se desfăşuraseră cele mai semnificative evoluţii
din istoria umanităţii. Mackinder a reconfigurat Zona Pivotală, cuprinsă în imensitatea câmpiei nordice, care se
întindea de la Hamburg la Vladivostok, şi i-a dat un nou nume Heartland (zona interioară). Geopoiliticanul
britanic a inclus în Heartland zonele muntoase asiatice greu accesibile puterilor maritime şi bazinul fluviilor ce
se deversau în Marea Baltică şi Marea Neagră. În această nouă configurare, din care făceau parte în mod evident
Germania şi Rusia Mackinder a subliniat că o unificare a celor doi poli de putere ar atrage un pericol letal
asupra Marii Britanii Europa de est juca un rol cheie. Faimosul său dicton arăta: "Cine conduce Europa de est
comandă Heartland-ul, Cine comandă Heartland-ul, conduce Insulele Mondiale,
Cine conduce Insulele Mondiale, stăpâneşte Lumea".

Nicholas Spykman (1893-1943) a introdus între obiectivele urmărite de geopolitică securitatea de stat
în componenţa căreia distingea trei mari categorii de factori: factori geografici (mărimea teritoriului, situarea
geografică etc.), factori economici (resurse agricole, industriale şi demografice) şi factori politici (stabilitate
politică, grad înalt de integrare socială, etc.); lui îi aparţine şi termenul de rimland care desemna regiunea de
margine a heartland-ului, spaţiu de o reală importanţă geostrategică; între cele mai importante obiective ce
trebuie urmărite de geopolitică, Spykman a insistat asupra celor care defineau „stabilitatea stării de securitate”:
rolul strategico-militar al regiunilor de coastă şi localizarea acestora; responsabilitatea fiecărui stat cu privire la
propria securitate; importanţa pe care o reprezintă pentru fiecare stat balanţa mondială a puterii.
John G. Stroessinger a considerat în lucrarea The night of nations (New York, 1973) că puterea este
marcată de anumite dimensiuni, putând fi evaluată în termeni de natură psihologică şi relaţională. În viziunea
autorului menţionat, balanţa potenţială poate înclina când spre forţă, ca principal instrument al puterii când spre
elementul psihologic ce ar caracteriza un posibil stat dominant.
Goeffrey Parker în lucrarea intitulată The geopolitics of domination (Londra, 1988) a analizat
caracteristicile geopolitice ale marilor puteri de-a lungul timpului: Imperiul Otoman, Spania, Austria, Franţa,
Germania şi Rusia (care au deţinut în anumite momente istorice o poziţie privilegiată în heartland luptându-se şi
pentru cea a rimland-ului). Astfel, aria culturală ulterior devenită stat dominant ar avea potrivit lui Parker, un
macrocentru şi o periferie care devin în cazul expansiunii, centrul originar, centru situat într-o zonă de hotar, de
frontieră politică şi militară. Potrivit lui Parker, economia precară duce la agresivitatea claselor sociale
conducătoare, trecându-se în acest fel la stadiul „b” din cadrul primei faze din creionarea statului dominant care
prin politica de cucerire ajunge să stăpânească zonele cheie, de real interes geopolitic ale statului (teritoriului)
ocupat. Odată cu extinderea teritorială apare şi problema consolidării şi dezvoltării economice, macrocentrul
menţinându-se „într-o atitudine militară generatoare de noi cuceriri”.
Stadiul al doilea al statului extins s-ar caracteriza potrivit aceleiaşi teorii, prin erijarea centrului drept
protector al periferiei, Parker numind acest fapt simbolic, „întoarcerea cuceritorului”.
Samuel Huntington a publicat în anul 1993 în periodicul „Foreign Affaires” un articol care va sta la baza
celebrei lucrări Ciocnirea civilizaţiilor şi sfârşitul ordinii mondiale. Potrivit analistului conflictele din cadrul
relaţiilor internaţionale se datorează civilizaţiilor definite, în special, după apartenenţa religioasă. Teoria lui
Huntington a cunoscut serioase şi numeroase critici deoarece nu poate explica dezarticulaţiile interne din cadrul
societăţilor (ex. conflictele interne din lumea islamică).
Saul Cohen, fost preşedinte al Asociaţiei Geografilor Americani, susţine că lumea contemporană
prezintă o ierarhie geopolitică având următoarele caracteristici: spaţiile geografice globale (realms), regiunile,
naţiunile-state şi unităţile subnaţionale; potrivit acestuia ar exista două spaţii globale: maritim şi continental; „cel
maritim este deschis schimburilor comerciale şi, în general, ideilor de schimb, iar cel continetal este orientat
către sine; fiecare spaţiu global conţine câteva regiuni distincte, astfel că în zona maritimă el distinge America de
Nord şi zona caraibiană, Europa maritimă şi Maghreb, Asia de coastă şi Africa subsahariană (America de Sud,
Africa şi Asia de Sud se întind în afara acestor zone globale, formând ceea ce Cohen a numit „a patra sferă de
marginalitate”); o altă expresie introdusă de Cohen este cea a „zonelor aflate sub presiune geopolitică”
(shatterbelts), zone fragmentate din punct de vedere politic, situate la întâlnirea dintre spaţiile mari –

6
continentale şi maritime; „zonele aflate sub presiune geopolitică” sunt sub influenţa marilor spaţii, pot fi atrase
de o parte sau de alte, sau pot rămâne divizate (divizarea spaţiilor), ca urmare a intereselor atât de diverse
(politic, economic, cultural, religios) dintr-o anumită zonă; astfel de zone sunt identificate de Cohen în Asia de
Sud-Est, Orientul Mijlociu (aici Cohen aminteşte puterile regionale: Egipt, Iran, Irak, Israel, Siria, Turcia, zona
putând evolua tot către spaţiul maritim, îndeosebi după colapsul URSS); o altă expresie introdusă de Cohen este
şi cea de poartă de trecere (gateway) dintre regiuni; acestea sunt zone distincte din punct de vedere cultural şi
istoric, iar din punct de vedere economic sunt mai dezvoltate decât zonele din jur; statele situate în aceste zone
sunt, îndeosebi, ca întindere şi populaţie, mici sau medii, dar geografic, asemenea spaţii leagă două căi
comerciale importante, deseori maritime, jucând un rol integrator între regiuni; cea mai importantă poartă de
trecere, potrivit lui Cohen, este reprezentată de grupul de ţări central şi est-europene care asigură legătura între
Marea Baltică şi Marea Adriatică, aflate între cele două spaţii, maritim şi continental; alte regiuni importante
pentru definirea porţilor de trecere ar fi: zona caraibiană (punct de legătură între America de Nord şi de Sud),
zona din Orientul Mijlociu care face legătura între Marea Mediterană şi Marea Roşie, Hong Kong (Paul
Dobrescu, Geopolitica).

Rimland:
Importanţa Rimlandului a fost amplu examinată de către Spykman, cel de-al doilea mare geopolitician american,
în cele două cărţi ale lui, publicate postum (1942, 1944). Nicholas John Spykman (1893- 1943) face carieră în
SUA, venind din Olanda (o altă ţară cu vocaţie „talasocratică”, după expresia lui Dughin). Pornind de la
distincţia lui Mackinder între cele trei zone – Heartland, Outland şi zona intermediară – Spykman aşează în
centrul analizei geopolitice zona intermediară, pe care o numeşte Rimland. Rimlandul este numele lui Spykman
pentru ceea ce Mackinder numise „zonă de crescent interior”, sau de „centură”, care se suprapune cu teritoriile
de ţărm, ce înconjoară Heartland-ul. În vederile lui Spykman, tocmai Rimland-ul are funcţia decisivă în strategia
acţiunii unei puteri la scara şi pe scena lumii. Rimland-ul şi diversitatea lui etnoteritorială compun cheia de
succes a unei politici mondiale. „Puterile care reuşesc să controleze Rimland-ul, fie ele puteri continentale sau
maritime, deţin avantajul pe scena internaţională. Pentru a rămâne puterea dominantă, Statele Unite trebuie să
profite de eterogenitatea Rimland-ului pentru a evita ca Insula-Lume să devină monolitică şi hegemonică”. (P.
Claval, 2001: 52-53). Efectul acestei gândiri este, iată, unul puternic structurant, căci avertizează şi îndrumă spre
calea care permite lumii să se apere de „monolitism” şi de „hegemonism”. Iar calea aceasta trece prin stimularea
şi dezvoltarea potenţialului spre diversitate şi pentru rolul mijlocitor (ideea Rimland-ului ca „punte” geopolitică)
al Rimland-ului. Politica mondială în spaţiul Rimland-ului, sugerează Spykman, trebuie să fie una de cultivare a
diversităţii etnoteritoriale şi de întărire a funcţiei naturale de „punte geopolitică” ce revine acestui spaţiu. Aceste
două idei răzbat în chip organic şi viguros în discursul preşedintelui american la Bucureşti, în noiembrie 2002.
Invitarea României la rolul de punte spre Est este o confirmare a contiunităţii geopoliticii americane în cadrul
Rimland-ului.

7
Istoricul geopoliticii
MANIFESTĂRI ŞI COMPORTAMENTE GEOPOLITICE ÎN ANTICHITATEA CLASICĂ

Istoria antică oferă spre reflecţie, dar şi pentru analiză geopolitică, două realităţi politice: una efemeră,
Imperiul lui Alexandru cel Mare (356-323 î.Chr.) şi alta mult mai durabilă, Imperiul Roman. Istoricii, mai vechi
sau mai noi, au prezentat numeroase explicaţii în legătură cu evenimentele care au condus la apariţia, ascensiunea şi
decăderea acestor imperii, mai puţin cele de ordin geopolitic.
În cazul ascensiunii imperiului elenistic, evoluţia geopolitică este mai mult decât relevantă. Posesiunilor
moştenite de la tatăl său, Alexandru le-a adăugat un teritoriu chiar mai mare. Nu e suficient, pentru a explica
asemenea succese, să invocăm doar forţa militară a tânărului stat macedonian. Indiscutabil, Alexandru cel Mare
a fost şi un foarte bun cunoscător al realităţilor politice din spaţiile pentru care şi-a manifestat interesul şi pe care
apoi le-a cucerit. A înţeles că raportul de putere îi este favorabil şi a exploatat acest lucru fulgerător, cu ajutorul
instrumentului militar. Alexandru şi-a dat seama că armonizarea intereselor economice dintre diferite entităţi statale
intrate sub autoritatea sa şi schimburile comerciale sunt cei mai siguri garanţi ai dăinuirii imperiului său. O
genială intuiţie l-a făcut să impună imperiului o monedă unică. Aşadar, în spatele cuceririlor fulminante ale lui
Alexandru cel Mare, putem identifica un clar proiect geopolitic realizat prin mijloace geostrategice, şi anume de a reuni
sub o singură autoritate toate popoarele care, făcînd parte dintr-o civilizaţie deja avansată, sînt destul de mature,
din acest punct de vedere, pentru a crea un stat şi pentru a fi cuprinse, conform unei logici federale, în jurul
Orientului Apropiat. Moartea fulgerătoare a pus capăt nu numai vieţii unui mare strateg şi comandant de oşti, dar
şi a unui altfel de imperiu în lumea antică.
Roma şi-a datorat ascensiunea şi "mărirea" de la oraş-stat la imperiu universal înţelegerii perfecte a rolului
pe care îl avea armata în ecuaţia de putere şi în disputa cu rivalii săi pentru supremaţia pe uscat şi mare.
Ameninţarea intereselor vitale ale Romei - securitatea căilor comerciale care asigurau aprovizionările- venea din
partea celui mai puternic imperiu maritim, Cartagina. Aşezată în golful Tunis, aceasta stăpânea trecerea dintre
cele două bazine ale Mediteranei şi controla întregul comerţ din zonă. Dominaţia Cartaginei în spaţiul
mediteranean a fost înlăturată numai după ce Roma şi-a construit o flotă şi a devenit şi ea o putere maritimă.
Confruntarea dintre romani şi cartaginezi a fost una decisivă, deoarece Mediterana însemna pentru puterile care-
şi disputau acest spaţiu ceea ce avea să însemne Heartland-ul pentru Mackinder în teoria geopolitică. Într-
adevăr, în antichitate, cine a stăpânit Mediterana, a stăpânit lumea.
Interesante sînt din punct de vedere al înțelegerii intereselor geopolitice ale imperiului roman sînt şi
concluziile rezultate din analiza raporturilor de putere şi de staăpînire în spaţiul ponto-danubiano-caspic.
Confruntarea dintre daci şi romani, din perspectivă geopolitică nu mai este doar o luptă cu conotaţii de
cucerire/apărare ci este una pentru controlul unor spaţii şi puncte strategice cheie în dominaţia sud-estului
European şi a regiunii pontice. Regele dac Burebista îşi extinde controlul politic asupra Dunării şi a Pontului
Euxin. Astfel “Marea Neagră a stat sub înrîurirea dacilor: ei atrăgeau comerţul, ei luau vamă, ei aveau rolul de
căpetenie”. Confruntarea dintre daci şi romani a fost determinată de motive economice, imperiul avea imperioasă
nevoie de resursele naturale ale dacilor dar şi din raţiuni geopolitice. Una din cauzele prăbuşirii Imperiului
Roman a fost şi de ordin geopolitic. A scăzut eficacitatea instrumentului militar şi Roma n-a mai putut să ţină
raportul de putere în favoarea sa nici pe uscat şi nici pe mare.
Grecii antici au fost primii care au avut şi preocupări teoretice asupra influenţei mediului geografic în
viaţa socială a omenirii. Aceste abordări izolate şi nesistematizate erau dictate de un interes practic.Teritoriul pe
care locuiau grecii nu era atât de fertile încît să le asigure cantitatea de hrană în condiţiile unei creşteri demografice
accelerate. Odată cu evoluţia civilizaţiei, a creşterii numărului de oraşe-state şi a populaţiei acestora au apărut şi
problemele pur geopolitice - necesitatea extinderii spaţiului de suveranitate sau aprovizionare, pe care grecii să-l
poată controla în vederea colonizării surplusului de populaţie.
Herodot (n.cca. 485 - m.cca. 420 î.Chr.), supranumit şi "părintele istoriei", a lăsat posterităţii nu numai
însemnări despre istoria popoarelor din epoca sa, ci şi referiri la raporturile mediului geografic cu activitatea politică a
comunităţilor umane. A considerat că centrul lumii este Marea Mediterană şi a consemnat, uneori cu lux de amănunte,
evenimentele politico-militare, economice şi cultural-religioase din statele ce se manifestau în această zonă.
Călătoriile pe care a fost nevoit să le facă în Egipt, Siria, Babilon, nordul Mării Negre şi ulterior Atena i-au
permis să cunoască bine regiunile prin care a trecut şi să intuiască anumite intercondiţionări între spaţiu şi
populaţiile care trăiau în acel spaţiu.
Contemporanul lui Herodot, Hipocrate (n. cca. 460-m. cca. 377 î.Chr.) a încercat să dea o explicaţie
diversităţii indivizilor din punct de vedere fizic şi psihic, apelând la influenţa mediului asupra omului. În lucrarea
Despre aer, apă şi locuri, el a afirmat că "înfăţişarea şi felul de gândire al oamenilor corespund în cele mai
multe cazuri naturii ţinutului".

8
 Filosoful grec Aristotel (384-322 î.Chr.) a dezvoltat ideea lui Platon (428 - 348 î.Chr.), teoretizând
legăturile dintre organizarea politico-statală şi mediul geografic. În opera sa Politica, el considera că există o
mărime determinată a cetăţii sau statului, funcţie de întinderea spaţiului, bunurile şi numărul locuitorilor.
Observa, în mod concret, că geografia trebuie să fie favorabilă apărării unei aşezări. Relieful trebuie să fie
obstacol pentru invadatori şi favorabil celor care se apără. Teoreticienii şi analiştii geopolitici consideră că
Aristotel ar putea fi aşezat la originea analizelor geopolitice, în sensul admis astăzi. "Insula Creta - afirma
Aristotel - pare că este predestinată de la natură să domine Grecia, iar poziţia sa geografică este minunată: se
învecinează cu marea, în jurul căreia îşi au aşezările aproape toţi grecii; pe de-o parte se află la mică distanţă
de Peloponezia, pe de alta - de Asia, chiar de regiunea Triupia şi de Rhodos. Iată de ce Minos şi-a consolidat
puterea, şi-a întărit stăpânirea asupra mării, unele insule le-a supus, altele le-a populat".
Importanţa condiţiilor geografice, ca şi a stăpânirii sau a controlului unor spaţii de interes stategic şi
comercial pentru a obţine supremaţia în ecuaţia de putere a fost remarcată de Titus Livius, Cicero şi Strabon.
Acesta din urmă face o judecată pe care fără mari dificultăţi am putea să o considerăm geopolitică în sensul actual al
acestei discipline. Ca geograf, el a împărţit spaţiul planetar în dreptunghiuri şi a menţionat care dintre ele pot fi locuite,
arătând că numai acestea prezentau interes pentru geograf.
Întâlnim, prin urmare, la Strabon, două elemente fundamentale pentru analiza actuală geopolitică: evaluarea spaţiului
geographic vizat şi aprecierea interesului care să determine implicarea unei cetăţi în acel spaţiu.

VI. GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGIE ÎN EVUL MEDIU ŞI EPOCA MODERNĂ

După căderea Imperiului Roman de Apus şi până la Renaştere, societatea europeană a stat sub semnul
fărâmiţării politico-statale. Locul Imperiului Roman în lupta pentru supremaţia şi controlul căilor comerciale din
Marea Mediterană este luat în evul mediu de imperiul arab, care atinge apogeul extinderii teritoriale la jumătatea
secolului al VIII-lea.
Omul politic de pe continentul european, trăind într-o economie autarhică, a avut o experienţă politică
limitată, pe care războaiele, în marea lor majoritate locale, nu o puteau spori decât în măsură redusă. Interesul
pentru controlul sau ocuparea de noi spaţii era redus. Consecinţele unei asemenea situaţii pentru înţelegerea
relaţiilor sociale şi politice în raport cu influenţa mediului asupra societăţii au fost cât se poate de grave pentru
spaţiul european. Nu numai că statele europene erau excluse din ecuaţia de putere pentru controlul căilor
comerciale, dar însăşi spaţiul european a fost ţintă şi teritoriu de dispută pentru marile puteri militare ale
Orientului extrem şi mijlociu.
Mult timp cruciadele au fost considerate conflicte de ordin religios, indiscutabil ele au avut şi cauze de ordin
religios, economic, dar în special ele au fost de ordin geopolitic. În primul rând lumea europeană mercantilă avea
imperioasă nevoie de a menţine deschise căile de comunicaţie cu Orientul Mijlociu şi Asia. În al doilea rând, sub
aspect spiritual, prin creştinism, Imperiul Roman nu dispăruse din conştiinţa europenilor. "Imperiul latin", cum
numeşte Iosif Constantin Drăgan, Europa secolelor X-XV era ameninţat de un alt imperiu, musulman. Din punct
de vedere geopolitic, cele două "imperii" afirmau aspiraţii de dominaţie universală, fiecare din ele având drept scop
suprem şi final cucerirea sau controlul întregului spaţiu advers.
Deşi din punct de vedere militar cruciadele s-au încheiat cu un eşec pentru creştini, din punct de vedere geopolitic
ele pot fi considerate un succes pentru europeni, în special pentru puterile maritime: Mediterana va rămâne un "lac creştin"
impunând dominaţia oraşelor italiene. Europa lua astfel sub control alte căi comerciale, pe lângă cele cunoscute - Sicilia -
Spania spre Orientul Apropiat, Marea Nordului şi Marea Neagră spre Orientul Extrem.
Apariţia în zona de interes a "Imperiului latin" a unui alt imperiu, cel al otomanilor, care până în secolul al
XV-lea substituise deja două imperii: bizantin şi arab, au obligat pe europeni să se gândească la găsirea altor rute
comerciale. Începea, la sfârşitul secolului al XV-lea, marea aventură atlantică şi pacifică a europeanului şi
expansiunea geografică a Europei. Rolul de deschizător a revenit pentru început Portugaliei. Este descoperită aşa-
zisa Lume Nouă şi economia tinde către globalizare. Mediterana îşi va pierde poziţia de centru a continentului şi de
epicentru al activităţilor economice. Centrul de greutate al economiei se va deplasa treptat spre Atlantic.
Descoperirile geografice şi luarea în stăpânire sau sub control a lumii noi de către unele state europene - Spania şi
Portugalia, la care se vor adăuga ulterior ţările de Jos şi Anglia - au creat şi terenul pentru declanşarea
confruntării la nivel planetar.
Eforturile pentru reglementarea divergenţelor au condus la prima împărţire politico-economică a lumii între
Spania şi Portugalia, sub directa mediere a papalităţii. După negocieri repetate şi dificile se semnează tratatul de
la Tordesillas (1494), prin care harta politică a lumii a fost împărţită în sfere de influenţă între cele două puteri
maritime ale timpului, trasându-se o linie de despărţire prin mijlocul Oceanului Atlantic, la 370 mile vest de
Capul Verde. S-a stabilit, cu acest prilej, că toate ţările descoperite la vest de linia de demarcaţie să aparţină Spaniei, iar
cele de la est, Portugaliei. Prin tratatul de la Zaragoza, Spania şi Portugalia îşi delimitează sferele de interese din

9
Oceanul Pacific. Ulterior, alte două mari puteri, Anglia şi Franţa, nu vor recunoaşte acest tratat şi vor trimite misiuni
militare în expediţie pentru descoperirea şi cucerirea de noi teritorii. În 1607 englezii s-au instalat în Virginia, iar
francezii, în 1688, în Canada (Noua Franţă). În anul 1682 francezii au ocupat o parte din teritoriul actual al Statelor
Unite, denumindu-l Louisiana.
În est, ruşii avansează rapid, pătrund în Siberia şi ajung treptat în bazinele fluviilor Ienisei, Lena şi Baikal, pentru ca
în 1661 să atingă Irkuţk. Kamciatka va fi ocupată între 1695 şi 1700. Începând de prin 1740, ajung dincolo de
strâmtoarea Behring. În Alaska, descoperită în 1728, au fost înfiinţate primele aşezări ruseşti. Navigatorul James Cook debarcă,
în anul 1770, pe coasta de est a continentului australian, declarând-o posesiune a Coroanei Angliei.
Aceste evoluţii vor conduce la apariţia conceptului modern de suveranitate dar şi la înflorirea aserţiunilor
teoretice care să fundamenteze ştiinţific mijloacele de întărire a puterii statului pentru a-şi apăra teritoriul sau, de ce
nu, de a-l spori în detrimental altor state. Prezenţa specialiştilor este necesară pentru ca statul să cîştige războiul şi
pentru a administra teritoriile cucerite însă nu putem decela, totuşi, o gîndire sau reflecţie geopolitică pentru acest
moment. Oamenii au, în continuare, încredere în lecţiile istoriei
Dezvoltarea flotelor ca şi perfecţionarea rapidă a armelor de foc au făcut posibilă globalizarea
confruntărilor dintre marile puteri maritime şi terestre din Europa. Fenomenul geopolitic se manifestă cu
intensitate în aşa-zisa Spanie Nouă, care devine un aprig spaţiu de concurenţă comercială şi de confruntări
politico-militare pentru supremaţie într-o zonă sau alta.
Schimbările în raportul de forţe pe continentul european au repercusiuni imediate în zonele pe care marile
puteri europene - Franţa, Anglia, Olanda, Spania - le controlau. Tratatul de la Utrecht (11 aprilie 1713) a pus capăt
hegemoniei franceze în Europa, care dura de mai bine de o jumătate de secol, şi Franţa a fost obligată să cedeze
unele stăpâniri în America de Nord - Acadia, Terra Nova şi St.Kitts. Anglia a preluat şi monopolul comerţului cu
sclavi din stăpânirile spaniole.
Hegemonia Angliei în ecuaţia de putere maritimă a devenit din acest moment o realitate şi se va manifesta
mult timp. Încercările Franţei napoleoniene de a pune capăt supremaţiei engleze pe mare vor eşua, deoarece blocada
continentală instituită împotriva Angliei, la 21 noiembrie 1806, nu-şi va atinge ţinta. Naţiunile continentale nu
admit supremaţia Franţei în Europa. Disputa dintr aceste două mari puteri navale va continua şi în secolele
următoare cu un puternic accent geopolitic şi geostrategic deşi nimănui nu i-a dat prin minte să o califice în acest
mod.
Pactul de la Chaumont, încheiat între Anglia, Rusia, Austria şi Prusia, evidenţiază nu numai schimbările
petrecute în raportul de putere de pe continent, ci şi noua arhitectură a Europei postnapoleoniene. De remarcat
este apariţia Rusiei în ecuaţia de putere. Indiferent de scăderile şi crizele interne prin care acest imens stat va
trece, nimic nu se mai întâmpla, de acum încolo, în Europa sau în lume fără ca Moscova să nu fie
prezentă.Geopolitica depăşeşte disputa pentru controlul unor spaţii de interes de nivel continental. Interesele politice şi
comerciale se gîndesc, în cancelariile marilor puteri în termini globali.
Expresie a raportului de putere de la începutul secolului al XIX-lea, dar şi a recunoaşterii reciproce a sferelor
de interese, la 18 iunie 1815 se constituie Sfânta Alianţă, din care făceau parte iniţial Rusia, Austria, Prusia şi
ulterior Franţa. Liniştea şi securitatea pe continent şi în lume vor fi strict determinate de evoluţiile din raportul de
putere şi interesele pe care marile naţiuni le-au avut într-un moment sau altul, într-o zonă sau alta a lumii.
Disputa pentru controlul sau suveranitatea unor spaţii de interes economic sau geostrategic va conduce, la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, la apariţia unor noi realităţi în sfera relaţiilor
internaţionale: blocurile politico-militare.
În acest context, cunoştinţele de geografie au trecut din aula universităţilor în cabinetele miniştrilor şi au
acaparat interesul oamenilor de stat. Consecinţa imediată a fost declanşarea cursei pentru constituirea imperiilor
coloniale, iar ulterior geopolitica a devenit un fenomen care se va manifesta la scară planetară.

10
GEOPOLITICA MĂRII NEGRE

Marea Neagră înseamnă dincolo de considerentele geografice, un paradox geopolitic, explicaţia

constând în îndelungata istorie a acestui bazin maritim. Marea Neagră uneşte şi separă două mari religii-două
mari culturi şi mentalităţi: nordul ortodox şi sudul islamic.
România, prin poziţia sa geografică, are şansa să reuşească în plan geopolitic, politic şi cultural, în
regiunea Europei centrale şi sud-estice, mizând pe orientarea istorică a poporului roman, pe aplicarea modelelor
socio-economice vest europene, având posibilităţile de integrare în structurile europene şi euro-atlantice. Poziţia,
în contrast cu întinderea, reprezintă elementul de geografie politică, pe care, Simion Mehedinţi l-a evidenţiat în
ideea de a încadra România pe axa Carpaţi-Europa centrală-zona preasiatică
În zona de proximitate a României, vedem înregistrându-se unele mutaţii spectaculoase, în planul
reconfigurării raportului de forţe la scară regională, prin apariţia şi dispariţia de pe arena internaţională a unor
state şi redimensionarea unor noi frontiere
Interesante sunt şi poziţiile diferitelor state riverane Mării Negre, asupra noii strategii euro-atlantice la
Marea Neagră. Evident că Rusia, cea mai mare putere regională, este interesată de această regiune. În viziunea
lui Alexander Dughin independenţa Ucrainei poate avea sens în calitate de coridor sanitar, deoarece elementele
opuse ca orientare geopolitică nu permit acestei ţări să adere nici la blocul de est nici la cel de vest. Acest
teritoriu este împărţit în câteva zone corespunzătoare gamei de realităţi geopolitice şi etno-culturale. Abordând
aspectele legate de România şi Moldova, Dughin acceptă ideea că acestea reprezintă părţi ale unei regiuni
geopolitice unice, dar unicitatea este doar un etnos ortodox unitar, la limba de origine romanică adăugându-se
elemente culturale şi lingvistice din anturajul slav.
Ucraina, este interesată de această zonă, în primul rând datorită situării sale geografice, într-o zonă
bogată în surse energetice, dar şi de calitatea sa de membru în diverse organizaţii politice şi economice regionale
În viziunea lui Borys Tarasyiuk, ameninţările din regiunea Mării Negre îşi au originea atât în exterior cât şi în
interior. Printre cele mai importante se pot reţine: intensificarea influenţei geopolitice a instituţiilor internaţionale
şi a altor state, care, în încercarea de a-şi rezolva diferendele şi de a-şi satisface propriile interese ajung să le
ignore pe cele locale; incapacitatea regională de a creea noi structuri şi mecanisme eficiente de întărire a
securităţii şi apărării, dar şi incapacitatea instituţiilor internaţionale de a veni cu soluţii eficiente şi coerente în
cazul unor conflicte acute; conflictele politice nesoluţionate şi potenţialul lor de escaladare şi de răspândire;
instabilitatea politică naţională accentuată într-o serie de state din regiune;competiţia regională externă şi internă
pentru căile de transport şi acces la resurse.
În viziunea ucraineană, Alianţa de Nord poate să joace un rol cheie în stabilizarea şi apărarea Mării
Negre, aducând în acest sens următoarele argumente: principala sarcină a Alianţei este de a susţine pacea şi
stabilitatea;în realizarea sarcinii sale, N.A.T.O ar putea ajuta şi la îmbunătăţirea climatului economic în regiune;
N.A.T.O. poate contribui la păstrarea şi regenerarea mediului înconjurător prin sprijinirea implementării
programelor ştiinţifice şi tehnologiiile internaţionale.
Referitor la rolul Uniunii Europene, partea ucraineană consideră că aceasta s-a impus în zonă prin
implementarea unor programe: ATCSE (Asistenţa tehnologică pentru C.S.I.); TRACECA (Culuarul de transport
transeuropean) şi INOGATE (Proiect pentru resursele de petrol şi gaze), ceea ce subliniază şi importanţa
strategică a Mării Negre.
Unii specialişti în geopolitică şi geostrategie afirmă că, datorită aşezării şi a istoriei ei, naţiunea cea mai
instabilă din caucaz, ar fi, cea georgiană. Totuşi, în contextul actual, Georgia se apropie tot mai mult de Europa
În această ţară, a cărei istorie mai îndepărtată şi chiar apropiată a fost destul de zbuciumată, în faţa complexelor
interacţiuni ale forţelor interne şi externe, ar trebui să se urmărească o politică a echilibrelor, de dezvoltare
economică, de reconciliere naţională şi de rezolvare paşnică a diferendelor de ordin etnic. Viitoarea securitate în
Europa de Est se va baza pe trei mari areale- Baltica-Adratica şi Marea Neagră. Pasul următor după cum se
sugerează, îl reprezintă creearea unui Sistem de securitate al Mării Negre, care să includă Turcia, Bulgaria,
România, Georgia, Ucraina, ca membre N.A.T.O şi Rusia ca partener separat, dar de încredere, care să fie legat
de sistemul de securitate al Mării Baltice, prin intermediul Ucrainei şi Poloniei şi să traseze astfel, arhitectura
vastă a securităţii eurpene de la Baltica la Marea Neagră. Includerea Adzerbaidjanului în sistemul de securitate al
Mării Negre, poate deschide pieţelor europene şi americane accesul la rezervele caspice de petrol.
Ţările din Caucazul de sud, văd în vecinătatea Mării Negre, o prioritate a politicii externe. Astfel,
Armenia utilizează conceptul de europenizare stadială a regiunii Caucazului de sud- Marea Neagră. Acest

11
concept de europenizare stadială este înţeles în mai multe etape: transfigurarea politică a ceea s-a numit odată
Trans- Caucaz, în Caucazul de sud. Astăzi, faţă de conexiunea cu Rusia, Caucazul de sud are legătură directă cu
Iranul, o dimensiune turcă şi legături supra regionale cu S.U.A., U.E. şi Orientul Mijlociu; a doua fază a
europenizării ar fi reprezentată de arhitectura europeană şi euro-atlantică extinsă; a treia fază, în completarea
celei de-a doua, de trecere de la schiţarea identităţii regionale de tranziţie, spre o viitoare unitate geopolitică, idee
care ar fi împărtăşitră şi de ţările central europene, Germania, Franţa, Anglia, etc., dar şi de Armania, Georgia,
Lituania, Adzerbaidjan, Turcia.
În Azerbaidjan se vorbeşte de importanţa ţărilor din Caucazul de sud, determinată în primul rând de
vecinii direcţi-Rusia, Iran şi Turcia, trei jucători regionali puternici, a căror concurenţă pentru influenţă în
această zonă, reprezintă un factor critic pentru securitatea regiunii Atât Azerbaidjanul cât şi Georgia, au avut de
suferit de pe urma existenţei unor regiuni autonome-sub suzeranitatea Rusiei-, pe teritoriul lor, intervenţia
rusească în conflictele secesioniste din Abhazia şi Osetia de Sud, în Georgia şi Karabah, a produs pierderea
controlului asupra unor regiuni, conflictele având drept consecinţe, printre altele, crearea pe scară largă a unor
urgenţe umanitare; distrugerea căilor de comunicaţii; un număr mare de persoane dislocate, refugiaţi, etc.
N.A.T.O, Uniunea Europeană şi Rusia, pot reprezenta cadrul legitim menit să influenţeze în mod pozitiv
dezvoltarea din ţările fostelor state sovietice din zona Mării Negre. Împărtăşirea interesului comun, reprezintă în
opinia noastră singura strategie care poate fi aplicată cu succes.
Uniunea Europeană şi-a îndreptat atenţia spre Zona Mării Negre. Astfel, la 12 mai 2004, Comisia
Europeană a publicat propunerile pentru Politica de securitate europeană, documentul conţinând nişte principii
generale, fiecare stat trebuind să formuleze detalii semnificative a Planurilor de acţiune, începând cu Republica
Moldova şi Ucraina. În documentul amintit, Uniunea Europeană a oferit ţărilor din această regiune: mai multe
fonduri după anul 2007; noi reguli de folosire a fondurilor de ajutor existente; integrarea treptată în unele pieţe
europene; alte promisiuni vagi, legate de dialog politic, spirit de cooperare în domeniul securităţii, dar fără nici o
promisiune de aderare, ceea ce îi dezarmează, evident atractivitatea.
Scurtă istorie a Caucazului.

Istoria Caucazului modern începe în secolul al XVI-lea, o dată cu intrarea Rusiei în acest spaţiu. În anul 1850
generalul Rostilaev Faedev îşi expunea părerea cu privire la politica pe care ar trebui să o aibe Rusia faţă de
Transcaucazia.
„Stăpânirea Mării Negre şi a Mării Caspice - sau, in extremis, neutralitatea acestor mări - este vitală pentru
întreaga jumătate de sud a Rusiei, de la Oka la Crimeea, zonă în care se concentrează tot mai mult principala
putere, materială şi personală, a imperiului... Dacă orizonturile Rusiei s-ar termina pe vârfurile înzăpezite ale
lanţului Caucaz, atunci întreaga jumătate de vest a continentului asiatic s-ar afla în afara sferei noastre de
influenţă - şi, dată fiind actuala slăbiciune a Turciei şi a Persiei, nu i-ar trebui mult până să-şi găsească un alt
stăpân” .
În secolul al XIX-lea era deja evident faptul că politica Rusiei se orientase către zona Caucazului. Acest
important nod geostrategic era de fapt poarta de intrare către marile spaţii geopolitice ale vremii. La sud regiunea
Caucazului se învecina cu două mari puteri, Imperiul Otoman şi Persia, iar la nord cu marele spaţiu al Rusiei
ţariste. Rusia a vizat din totdeauna să domine acest spaţiu care le deschidea drumul spre partea de vest a Asiei
asigurându-i o mai bună poziţie pe graniţa de sud a imperiului, faţă de principalul oponent în zonă, Imperiul
Otoman.
După Revoluţai Bolşevică din 1917 ţările din Caucaz şi-au recâştigat independenţa pentru un scurt timp. În 1922
Armenia, Georgia şi Azerbaidjanul au fost incluse în noua construcţie politică ca Republici Soviete ca mai apoi
în anul 1924 această titulatură formală să li se retragă.
Căderea URSS-ului în anul 1991 a dus la independenţa ţărilor caucaziene „drept rezultat naţionalismul lor tinde
să fie persistent şi intens, iar conflictele externe au avut tendinţa de a provoca –cheia adusă bunăstării lor” .

Caucazul secolului XX.

De-a lungul secolelor regiunea Caucasia a reprezentat un important punct geostrategic, o legătură între
continente, o poartă de intrare în inima pămâtului „(heartland, spaţiu considerat leagănul civilizaţiilor, care se
suprapune peste Euroasiei)” , acesta fiind al doilea spaţiu spre heartland, după Europa de Est. Aşadar, istoria
acestui spaţiu a suferit mutaţii (am putea spune chiar genetice), de-a lungul timpului, bătălia pentru Euroasia în
cadrul spaţiilor de dominare geopolitice se dă chiar aici la confluenţa dintre lumi.
Caucazul capătă la începutul secolului XX o importanţă deosebită, devenind astfel un centru geostategic major, o
dată cu extinderea occidentului civilizat în căutarea lui perpetuă de resurse .

12
În timpul Primului Război Mondial dezvoltările politice şi militare din Orientul Mijlociu l-a făcut pe
geopoliticianul german Karl Haushofer să localizeze Caucazul pe mapa războiului spunând că aici sunt
„campurile de bătălie şi graniţele contientelor” .
„În acelaşi timp, Germania avea cunoştinţă de resursele naturale ale Caucazului. Germania avea o idee clară
asupra spaţiului Caucazian în special al ţărilor creştine, ei doreau după înfrângerea Rusiei stabilizarea ţărilor
creştine şi creînd state tampon inclusiv cele musulmane, state cu graniţe apropiate de Turcia şi Rusia. O vreme
Caucazul a jucat un rol esenţial în definitivarea proiectelor căilor ferate de o importanţă strategică, Bagdad-
Hamadan-Teheran, care a operat ca ramură a liniei ferate Bagdad (Bagdad railway)” .
Caucazul a jucat un rol semnificant în rolul şi desenarea conflictului militar dintre cele două blocuri politico-
militare (Antanta şi Tripla Alinţă), luând amploare rivalitatea dintre Rusia şi Turcia în modul de a gândi graniţele
acestui spaţiu, ambele imperii având propriile lor interese în zonă.
Rusia încerca de patru secole la ridicarea drapelului ortodoxiei aupra Caucazului, pentru pacificarea zonei de sud
a imperiului prin creştinerea popoarelor non-creştine din Caucaz. Imperiul Otoman avea propriile planuri asupra
zonei „acesta aspira să aşeze Caucazul şi Crimeea, sub un singur conducător ajutând toate populaţiile
musulmane, dintre Volga şi Valea Kama” .
Căderea Germaniei în 1918, a dus la creearea unui vid de putere asupra regiunii. Această situaţie a dus la
emanciparea ţărilor din Caucaz, respectiv: Geogia, Armenia şi Azerbaidjan, acestea declarându-şi
independenţa .
După numai doi ani „o nouă putere avea să se ridice asupra regiunii, U.R.S.S. astfel a dus la crearea unui
protectorat asupra regiuni slăbite după un război atât de lung, Marea Britanie decizând să trimită trupe în vara lui
1919 pentru a apăra drumurile strategice ce legau Europa de Asia şi de protejare a căilor ferate şi conductelor de
petrol. La mijlocul lui 1919 U.S. şi-a arătat de alfel interesul asupra Transcaucazului, mandatând întreaga zonă
Turciei” .
După mai bine de 65 de ani URSS-ul avea să se prăbuşească sub propria lui greutate dezvălundu-şi adevăratele
faţete şi dovedindu-se un model politic nefuncţional.
Găsirea unei noi forme politice de a ţine statele din fosta Uniune a devenit principalul proiect pentru Rusia din
anul 1992. Astfel s-a creat CSI (Comunitatea Statelor Independente) care a încercat să menţină în sfera de
influenţă a Rusiei toate statele care acum îşi recăpătau independenţa.
„Tendinţele dintre integrare şi sentimentele separatiste au divizat CSI în două grupuri distincte –prima a fost
formată de Rusia şi includea Armenia, Kazakhstan, Kyrgyzstan şi Tajikistan şi cea de-a doua era formată de
Ucraina, Azerdbaidjan, Uzbekistan şi Turkmenistan” .
Se creau de pe acum tendinţele geopolitice care aveau să sfâşie Caucazul, tendinţele menţionate mai sus au
predominat în timp asupra zonei în discuţie.
Numeroasele conflicte şi răsturnări ale balanţei de putere dintre ţările Caucasiei, au creat o zonă instabilă din
punct de vedere al securităţii regionale, mulţi cercetători considerând această zonă, ca a doua zonă Balcanică sau
„Balcanii Caucazului” .
Dacă în secolele XVI-XIX Caucazul era disputat de marile puteri de atunci, fapt ce a dus la războie sângeroase
între Imperiul Ţarist şi cel Otoman, şi era expus agresivităţii acestora, în secolele XIX-XX pe lângă rivalitatea
geopolitică care devine tradiţie de acum, apar elemente noi. Regionalizarea zonei, bazată pe conflicte, pe
diviziunile etnice şi religioase, este rezultatul unor politici din trecut, care nu au vizat niciodata interesele
comune ale acestui spaţiu.
Noile forţe geopolitice mondiale tind să integreze spaţiile pe care şi le dispută pentru a-şi defini mai bine
funcţiile lor, formând astfel o nouă paradigmă.
Problemele actuale ale înţelegerii funcţiei geopolitice şi geoeconomice ale Caucazului, funcţii care abia acum se
definesc, tind să integreze spaţiul în discuţie într-o zonă geoeconomică extinsă.
Conglomeratul caucazian format din structuri sociale, etnice şi politice împiedică exercitarea funcţiilor
geopolitice asupra acestui spaţiu.
„Sub construcţia universală a globalizării şi noul regionalism în statele post-sovietice, acestea caută căi pentru
integrarea socioeconomică a economiei mondiale. Această sarcină în zona Caucazului devine foarte complicată
chiar de structurile socioeconomice, naţionalităţi, teritorialităţi, confesiuni, geopolitic ori alte interese” .
Ceea ce reprezintă cel mai mult acest subiect este calitatea sa de nod al spaţiilor , punct de întâlnire telurică.
„Trăsătura specială a Caucazului vine tocmai din exclusivitatea etnonaţionalităţilor şi diversităţii confesionale,
un alt factor constă în locurile geografice pe care aceştia din urmă le ocupă. Caucazul, întotdeauna a fost văzut
ca o formaţie regională cu o imensă importanţă geostrategică şi unica regiune între est şi vest, nord şi sud,
creştinii şi musulmanii se întâlnesc direct aici. Regiunea caucaziană a fos şi este o verigă între Orientul Mijlociu,
Estul Apropiat şi bazinul Caspian, Marea Neagră şi Marea Mediterană” .
Căderea URSS a avut un imens impact propice asupra politicii şi intereselor ţărilor din regiunea Caucazului .

13
„În unele cazuri politicienii din ţările vestice au inclus spaţiul Caspic-Caucazian în aşa numitul Balcanii
Euroasiei, care, fiecare zonă din sud-estul Europei şi Asia Centrală până în Asia de Sud şi Orientul Mijlociu sunt
caracterizate de conflicte” .
URSS a creat până la dezintegrarea sa necesitatea unei relaţii strânse între toate regiunile, ele devenind
interdependente unele de altele. Epoca post-sovietică a demonstrat fragilitatea construcţiei artificiale, ce a dus la
dependenţa economică şi energetică a periferiilor faţă de centru în Imperiul Sovietic.
„În primul rând, slăbiciunea lor este dată de dependenţa de Rusia – de sistemul de state format în CSI. Distanţa a
formulat crearea de sisteme noi, alternative, de producere a materiilor prime şi trasportul acestora spre pieţele
lumii, construirea oleoductelor Baku-Suspa, Baku-Tbilisi-Ceyhan şi Baku-Tbilisi-Erzerun, apar ca alternative la
noile rute ruseşti şi creearea GUAM –organizaţia a ochit o libertate proprie dincolo de dependenţa de Rusia” .
Aceste raţiuni vorbesc despre unicitatea noului regionalism în statele caucaziene:
„...regionalismul în relaţiile politicii externe ale Caucazului implică ceva mai mult. Şi de asta înseamnă, doar în
întindere, aceste ţări înţeleg activitatea lor că de fapt sunt o singură regiune. Astăzi, ţările din Caucaz nu au
destule interese şi referinţe politice în comun, ca rezultat ele îşi apără interesele separat în aria internaţională.
Sunt câteva raţiuni valide pentru aceasta: povara trecutului istoric, (lunga şi dezechilibrata dispută între Armenia,
Azerbaidjan şi Turcia, războiul Caucazian din secolul al XIX-lea, a gravat memoria Ceceniei), şi dezvoltrea
evenimetelor după colapsul Uniunii Sovietice. În final, menţiunea specială poate fi făcută pe orientarea
geopolitică a statelor din Sudului Caucazului, care îşi manifestă clar lipsa de unitate” .
Modelul politic caucazian încă din secolul al XVI-lea a variat între cele două funcţii care i-au format
caracteristicile. Prima funcţie fiind cea de dependenţă faţă de imperiile din proximitate, iar cea de-a doua fiind de
independenţă ce a dus către integrare şi întărirea legăturilor zonelor emergente .
În prezent Caucazul se află într-o nouă formă politică, aceea a regionalizării asemănătoare oarecum Balcanilor
Europei. O regionalizare care vine pe fondul unei etnicizări intense a zonelor geografice, atât a marilor grupuri
de populaţie care s-au făcut simţite şi în trecut cât şi apariţia unora noi. Factorul determinant al conturării
spaţiilor interne este etnicizarea forţată şi conflictul etnopolitic.
În Nordul Caucazului există opt republici (Adigey, Daghestan, Ingushetia, Chechenia, Kabardino-Balkaria,
Karachaevo-Cherkessia, Nordul Oseţiei –Alania şi Kalmykia) şi patru unităţi administrative (Krasnodar,
Stravropol, Rostov şi Astrahan). (a se vedea harta 9).
Axele de abordare a strategiei acestui spaţiu se înscriu pe direcţiile trasate de conflictele care au avut loc, în
sensul acesta se poate identifica uşor axa nord-sud şi invers.
Bretele de siguranţă ale zonei au fost trasate încă din perioada Războiului Rece şi chiar înaintea acestuia. Prima
strategie de asigurare a securităţii zonei a fost realizată pentru prima oară de către Rusia Ţaristă şi apoi de URSS
prin linia de apărare şi „prin prezenţa miliară de-a lungul Georgiei-Rusiei-Armeniei linie numite Batumi-
Akhalkalaki-Grumi linie de apărare, care formează un scut de apărare împotriva Turciei, şi mai târziu în timpul
Războiului Rece împotriva NATO” . În al doilea rând Rusia a încercat să-şi întăreasca poziţia în zona etniilor
periferice, Abhazia şi Osetia şi Javakhetia .
Liniile sudice de apărare ale URSS aveau rolul de bloca intenţiile de schimabare a vectorilor de influenţă ai
Iranului.
„Până recent, controlul liniilor de comunicaţii dintre Rusia şi Iran trecea prin Azerbadjan care a fost mai puţin
strictă decât cea din Georgia. Astăzi este parţial menţinută de ajutorul tacit militar şi tehnic acordat regimului
separatist din Nagorno-Karabah” .

Structura geopolitică şi geoeconomică a Caucazului.

În noua configurare a lumii, a lumii globalizante, Caucazul ca spaţiu geopolitic trebuie să găsească o nouă
identitate şi o nouă funcţie de rezolvarea problemelor interne şi externe.
Geopolitica Caucazului nu se poate rezuma doar la presiunile marilor spaţii şi tendinţele acestora de dominare
asupra istmului, ci trebuie avut în vedere mai întâi funcţia acestuia, care poate fi o funcţie de integrare într-un
spaţiu mail larg.
Cerinţele economice şi cea a resurselor la nivel global include noul spaţiu creat după cădrea URSS în 1991, în
zona podurilor cu un nivel energetic ridicat, astfel, s-a creat posibilitatea ca regiunea să intre în fluxul oceanului
economic mondial.
Spaţiul caucazian nu poate fi văzut ca o singură entitate în acest demers, ci el este organic legat de spaţiul mai
larg al Asiei Centrale.
„Relaţiile geopolitice din Caucaz au ca rezultat direct importanţa regiunii în contextul Eurasian, care întotdeauna
a agitat centrele de putere eurasiatice şi au afectat entităţile istorice şi au aliniat unităţile etnopolitice din Caucaz”
.
Un cercetător asupra spaţiului Caucazian scria: „direcţiile strategice din Caucaz nu pot fi comprehesibile fără să

14
avem în vedere alinierea la spaţiul strategic Eurosiatic” .
Timpul istoric ne-a dovedit faptul, că marile puteri euroasiatice au căutat să deţină controlul asupra regiunii.
„Din când în când marile puteri euroasiatice au format un triunghi (din Rusia, Iran, Turcia) pentru dominaţia
Caucazului, reflectat în schimbarea balanţei de putere din interiorul triunghiului afectând stabilitatea de-a lungul
regiunii. În perioada post-Sovietică, confuntarea geopolitică a rămas cheia factorilor politici regionali. Astăzi ca
şi în trecut, rivalii folosesc propaganda ideologică şi culturală, sprijin militar şi economic şi de facto alianţele cu
o ţară împotriva celorlalte” .
„Karl Haushofer, o figură proeminentă a geopolitice clasice scria despre Caucaz ca una din zonele confruntate
de-a lungul istoriei cu Bosforul, Gibraltarul, Canalul de Suez, etc” .
Descoperirea în primii ani ai secolului al XX-lea a unor imense resurse de petrol şi gaze naturale în Asia
Centrală au atras atenţia ţărilor occidentale asupra importanţei acestor zone.
Distanţa fizică cât şi slaba tehnologie de transportare a acestor resurse, cât şi mult mai apropiatele resurse din
Orientul Mijlociu, a dus la un slab interes asupra zonelor cu resurse din Asia Centrală.
Astăzi sunt create perspectivele controlului unilateral asupra resurselor regiunii. La începutul secolului 20 ,
Alfred T. Mahan, un alt mare clasic al geopoliticii, scria: „când vine forţa continentală şi controlul asupra Asiei
Centrale, condiţiile naturale între paralela 30 şi 40 oferă Rusiei avantaje, care pot fi descrise ca exclusive” .
Rusia şi Uniunea Sovietică au arătat un interes mai mare zonei la începutul secolului XX, acestea intrând sub
directa sa influenţă şi chiar acaparându-le . Aceste resurse au rămas în mare parte închise şi neexploatate în
perioda URSS, dar după căderea acesteia, problematica resurselor a devenit terenul de bătălie din punct de
vedere geopolitic al marilor spaţii economice. Astfel, presiunile asupra unui spaţiului integrat Caucaz –Asia
Centrală, proiect intelectualist vizionar, sunt din ce în ce mai puternice.
Elkhan Nuriyev scria despre situaţia geopolitică nou creată în Euroasia după cădearea URSS, „Controlul asupra
resurselor energetice şi a rutelor de export în afara heartlandului Euroasiatic începe să devină repede una dintre
chestiunile politicii post-Război Rece” . Acestea au fost raţiunile de creare a unui nou spaţiu geoeconomic şi
geopolitic în afara spaţiului rusesc, care să nu depindă de acesta din urmă.
Demonopolizarea geopolitică după dezintegrarea U.R.S.S.-ului a adus Rusiei o influenţă slabă şi a creat extrem
de favorabil condiţiile ca zona de tranzit să devină unicul pod deschis geopoliticii Asiei Centrale pentru a avea
un acces uşor la resursele naturale.
„Atributele tradiţionale caucaziene, imperativele naturii geopolitice euroasitice nu continuă în perioada post-
Sovietică – ele sunt completate cu unele noi, uşor de detectat fără simulări ale jucătorilor geopolitici” ”.
După destrămarea URSS-ului, marile resurse energetice din Caspica şi Asia Centrală, urmau să i-a drumul logic
către piaţa mondială, astfel căutarea rutelor de transport devenea strategică. Caucazul este de primă importanţă,
fiind ruta cea mai accesibilă spre piaţa europeană pe calea mediteraneană. Prin aceasta se urmărea evitarea
proiectelor ruseşti de monopol asupra pieţei energetice a Asiei Centrale şi Caspica.
Noua configuraţie geopolitică s-a schimbat profund după cădearea Imperiului Sovietic, vectorii geopolitici
gravitează acum mai mult spre vest decât spre nord. Orientarea spre vest a noilor ţări se datorează în parte
frustrări create ca zone periferice în timpul dominaţiei URSS cât şi aceea de revitalizare a unor drumuri
economice şi energetice. Ţările caucaziene au un imens avantaj geostrategic, poziţionarea acestora în drumul
culoarelor albastre şi aproierea de imensul bazin de hidrocarburi al Caspicii le dă posibilitatea afirmării propriei
individualutăţi faţă de presiunea fizică şi politică a Rusiei, care are propriul demers de integrare.
Caucazul, în opinia mai multor specialişti , este situat la graniţă cu frontiera spaţiului european de securitate şi
poate avea mai mult o funcţie geoeconomică decât una geopolitică.
„Caucazul însuşi are o întindere asigurată de geopoliticile care nu sunt predominante aici, în altă ordine de idei,
autoritatea este în pericol dacă devine controlat de alte ţări. Geo-economic, entităţile regiunii pot funcţiona ca
singure componente în economia globală. Dacă regiunea poate în sfârşit să-şi definească funcţia geoeconomică,
toate aceste statalităţi se vor revendica din aceasta. În acest sens proiectele de trasnport sunt foarte importante,
ambele resurse de energie şi alte materii prime” .
Economia Caucazului a suferit modificări datorită schimbării vectorilor geoeconomici de-a lungul istoriei. Încă
din antichitate s-au conturat principalele spaţii şi rute economice cel mai important fiind vechiul drum al mătăsii,
Caucasia fiind ruta continentală către Europa.
În perioda medievală această rută comercială a fost distrusă de invaziile mongolilor către 1300 d.Chr.
Dispariţia rutei comerciale a drumului mătăsii a dus la înapoierea întregii zone, economia devenind predominant
agrară. O revigorare se produce la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne, Caucazul redevine rută
comercială şi punte de legătură între cele trei imperii care îl învăluiau. (a se vedea harta 14 şi 10).
Regiunea Caucazului în secolele XVI-XX a cunoscut diferite stadii de dezvoltare în funcţie de periodele istorice,
astfel a fluctuat între funcţia geoeconomică şi cea geopolitică sau lipsa lor în cazul dependenţei totale, „după ce
Imperiul Rus a cucerit Caucazul şi în timpul Imperiului Sovietic, regiunea a fost componentă a Rusiei şi

15
U.R.S.S., respectiv, nu a putut indeplini nici funcţia geopolitică. În prezent când ţările central caucaziene au
căpătat independenţa, ambele funcţii au revenit. ”

După 1991 schimbarea vectorului geoeconomic s-a produs pe axa est-vest prin circulaţia resurselor dinspre ţările
Asiei Centrale către Europa.
„Cu toate acestea, Caucazul ca dezvoltare istorică este mult mai important în sine însuşi, valorile şi avantajele
geo-economice vor creşte în valoare în acest context, din funcţia geo-economică a regiunii Asiei Centrale, ţinem
în minte că aceasta este identică cu funcţia geoeconomică a zonei central caucaziene” .
Modelul geopolitic integrat al Caucazului, este văzut de unii geopoliticieni specilizaţi în acest spaţiu, print-o
interdependenţă de Asia Centrală, „aceste regiuni sunt două regiuni care pot deveni o nouă regiune de economie
integrată” . (a se vedea harta 5 şi harta 6).
Funcţia geopolitică este formată de asemnea din cele trei mari puteri: Rusia, Turcia şi Iran, ce exercită presiuni
asupra statelor caucaziene. În ultimii ani datorită schimbării vectorilor geopolitici apar actori noi în acest spaţiu,
astfel marile blocuri geopolitice fac noi presiuni la rândul lor pentru formarea unui spaţiu integrat Caucaz –Asia
Centrală, SUA şi UE la vest prin blocul Euroatlantic şi la vest blocul Asia –Pacific reprezentat de China,
Japonia, Coreea. Aceste blocuri geopolitice avansează interesele lor în zonă, în detrimentul marilor puteri
regionale .
„Cu toate acestea statele sunt încă departe de clara înţelegere a nevoilor globale pentru accelerarea integrarii
regionale, începuturile acestui proces sunt încă la stadiul de manifest” .

RUSIA sau politica vecinătăţii apropiate.

După căderea URSS, moştenitoarea acesteia, Rusia, a încercat un nou tip de strategie în relaţia cu fostele state
membre care renunţau pe rând la a se mai identifica cu fosta URSS, găsindu-şi propria identitate. Astfel se
deschidea o nouă eră geopolitică în raporturile dintre centru şi periferia centrifugă. Noua strategie a Rusiei
urmărea integrarea statelor centrifuge în spaţii geopolitice integrate propriului model. Formularea unei politici
coerente a Moscovei în ceea ce priveşte fostele state ale Uniunii Sovietice a suferit multiple convulsii găsindu-se
către finele anului 1992 soluţia unei Comunitaţi de State Independente. Au existat mai multe proiecte pentru
definirea viitorului Rusiei cât şi al noilor state independente.
„Proiectul liberal, pro-occidental; proiectul sovieto-ţarist care după Alexander Dugin sunt o înfundătură pentru
poporul rus; primul prevede ştergerea trepatată a particularităţilor naţionale ale ruşilor în era cosmopolită, al
doilea se găbeşte să renască naţiunea şi statul sub acele forme şi structuri istorice care i-au condus pe ruşi la eşec.
(Reformatorii) liberalii radicali fiind pro-ocidentali iar al doilea proiect al opoziţiei naţional patrioţilor la
reformele liberalilor; această opoziţie este roz-albă adică este compusă şi din comunişti şi din adepţi ai formelor
statale pravoslavnice-monarhiste, ţariste” .
Problema Rusiei era de a da o nouă legitimitate postimperială „Nici CSI nu reprezintă statul Rus. O asemenea
configuraţie denotă, subliniază Dughin, aceleaşi atribute ca şi Federaţia Rusă; e mai mult un proces teritorial
decât o unitate geopolitică sigură şi stabilă”
Proiectul Rus pentru spaţiul Caucazian era acela de a-l menţine în afara sferelor de influenţă al statelor
emergente regiunii şi a putenicelor blocuri geopolitice cu interese în zonă.
„Rusia a avut dificultăţi în a înţelege termenii de raportate asupra Caucazului lucrau care a făcut ca regiunea să
nu fie multă vreme în controlul ei. Sub preşedintele Boris Elţîn a menţinut cu greu preeminenţa supra regiunii
aceasta rezumându-se doar militar şi asupra resurserlor economice” .
Moscova a privit Caucazul ca o regiune din vecinătatea apropiată, iar politicile acesteia au fost de rezistenţă
energetică. Politica vecinităţii apropiate era de reintegrare, a acestui spaţiu în „înntr-o formă de Uniune
economică, politică şi militară a ţărilor ce au făcut parte din URSS”
Bătălia geopolitică asupra Trascaucaziei este determinată în cea mai mare măsură de descoperirea resurselor
energetice şi de factorul rusesc care tinde către o monopolizare a acestora în cadrul unor programe politice
virulente.
„Cazanul politic Transcucazian este agitat de depozite semnificative de petrol în Bazinul Mării Caspice. Centrul
rezultatelor competiţiei intereselor naţionale şi internaţionale ce caracterizează regiunile politice în cauza e acela
al Rusiei” .
Caracteristicile Caucazului nu sunt nişte necunoscute pentru Rusia, aceasta a menţinut prin politicile sale o
anumită stare de insecuritate în zonă.
„În primă instanţă, în 1992 în regiunea separatistă georgiană –Abhazia – a izbucnit războiul, Moscova a crezut
că asistând pe abhazi, avea să trimită luptători ceceni în Abhazia care să lupte intenţionat împotriva Georgiei” .
Marile temeri ale Rusiei în ceea ce priveşte zona de nord a Caucazului sunt acelea ale radicalizării

16
fundamentalismului religios islamic. Radicalizarea islamică a fost obiectivată prin declanşarea celor două
războiaie ceceno-ruse. Obiectivele nu au fost atinse de către Rusia, strategiile politice ale acesteia în regiune au
dus la o şi mai mare radicalizare islamică pentru prevenirea federalizării regiunii.
„Cecenii au umilit armata rusă în primul război din 1994-1996, şi ruşii au fost atât de departe de a declara un
succes în al doilea război, care a început în 1999”.
Situaţiile critice create de cele două războaie în Cecenia au afectat grav relaţiile dintre Rusia şi ţările Caucaziene,
în special Georgia, care a acordat sprijin şi asistenţă cecenilor refugiaţi si refuzat categoric pretenţiile Rusiei de a
se implica activ în conflict de partea sa .
În contrast, relaţiile dintre Rusia şi Azerbaidjan au crescut de-a lungul timpului. „Rusia iniţial prin Preşedintele
Heidar Aliyev un veteran al KGB, a putut ţine aproape Azerbaidjanul de Rusia. În schimb, el a orientat ţara spre
vest. Ca rezultat, relaţiile în perioada preşedintelui Yelţîn au devenit mai tensionate. Preşedintele Vladimir Putin
a fost mult mai pragmatic, oferind cooperarea economică şi de securitate” .
O relaţie specială s-a dezvoltat între Rusia şi Armenia datorită izolării pe plan politic şi a conflictului din
Nagorno-Karabah. Armenia a găsit în relaţia cu Rusia un aliat pe plan politic şi militar, aceasta din urmă
oferindu-i asistenţă. Proiectele geoeconomice au scos din harta transportului resurselor Armenia, care era din
punct de vedere geografic mai atractivă decât vecina ei din nord, Georgia. Izolarea pe plan internaţional a
Armeniei s-a datorat faptului că „două ţări turcice înconjoară ţara. Pe de o parte Turcia cu puterea ei militară de
care Armenia se teme şi pe cealaltă parte Azerbaidjanul care creşte în forţă. Armenia a fost exclusă din coridorul
energetic şi a fost lovită economia armeană, lipsind-o de avantajele pe care putea să i le ofere marea piaţă a
Turciei” . Din punct de vedere geostrategic pentru blocul geopolitic occidental, în special USA, Azerbaidjanul
este mult mai atractiv datorită accesului la Marea Caspică în detrimentul Armeniei.
Rusia a găsit în relaţiile cu Armenia singurul aliat din Caucaz şi datorită faptului că acestă ţară este creştină şi
reprezintă din punctul de vedere al Rusiei un avanpost la graniţa NATO.
Referitor la modelul de integrare rusesc care se opunea modelului SUA, NATO şi UE, Rusia a dorit şi a
întreţinut o situaţie de conflict în Sudul Caucazului în Nagorno Karabah implicându-se de partea Armeniei. Ca o
consecinţă a celor de mai sus Rusia era conştientă că zona reprezintă o cheie de intrare a marilor pieţe economice
în Asia Centrală, blocând o perioadă schimbarea vectorilor geopolitici ai Georgiei si Azerdbaijan-ului. Atracţia
economică şi culturală a celor două ţări către Vest a fost stimulată şi de faptul ca Rusia prin modelul ei politic şi
economic (CSI) nu a putut gestiona conflictele din Nordul şi Sudul Caucazului, acestea făcându-se în
detrimentul Armeniei şi Azerbaijan-ului. Geografia Rusiei preseaza fizic pe cele două ţări astfel că
neconcordanţele politice dintre Rusia şi Georgia au făcut ca Georgia să se îndrepte cultural şi economic către
Vest prin faptul ca îşi trage rădăcinile culturale din Europa.
Situaţia Azerbaijan-ului este asemănătoare Georgiei care în ultimii ani şi-a schimbat axa geopolitică către Vest şi
Sud regăsindu-şi identitatea în neamurile turcice.
Reacţia Rusiei „aşa cum reiese din declaraţiile preşedintelui Vladimir Putin, a facut din Georgia o ţintă a
presiunilor politice şi energetice. Dacă noul preşedinte al Georgiei Mihail Saakashvili poate convinge
schimbarea politicii, este prea devreme de a se putea spune, în timp ce semnele iniţiale există în reapropierea
dintre cele două capitale Tbilisi şi Moscova încă de la lucrările din mai 2004. Rusia a oferit cetăţenia sa
rezidenţilor din Abhazia şi Osetia de Sud, controlată de partea Gerogiană a graniţelor regiunii secesioniste. Rusia
menţine legături comerciale şi de trasnport cu Abhazia şi Osetia de Sud fără a raorta Georgiei, şi încurajând
trasferuri unilaterale între cele două ţări. Moscova a negat angajamentele de a închide cele trei baze militare din
Georgia; în schimb se pare că le menţine pentru pentru o perioadă nedeterminată” .
Atât Rusia cât şi ţările din Caucazului lupă să redefinască relaţiile dintre ele, iar una din problemele acesti zone o
reprezintă CSI care nu este decât umbrela de securitate sub patronajul Moscovei.

Interesele SUA

Interesul SUA pentru această regiune poate fi definit prin jocul stategic pe care aceasta îl face de a închide
politicile de monopol ale Rusiei şi acapararea resurselor din Caspica şi Asia Centrală.Încă din perioada
Războiului Rece bătălia strategică a celor doi poli, SUA şi URSS, s-a realizat pe graniţa de Nord şi Est a Turciei.
Turcia a reprezentat pentru SUA şi NATO statul pivot, avangarda intereselor occidentale din inima URSS-ului.
În prezent Turcia a devenit punctul de trecere către spaţiul Caspian.
Schimbarea vectorilor pe care au realizat-o Georgia şi Azerbaijanul se înscria în noul program politic al SUA şi
NATO, de a crea un parteneriat politic cu acestea.
„Poziţia SUA este plină de nuanţe, de contradicţii. Pe plan strategic, ei susţin deschis Azerbadjanul, pentru a
avea control asupra zonei Caspice, dar şi a viitoarelor oleoducte ale regiunii. SUA a susţinut Azerbadjanul de a

17
intra în cadrul Parteneriatului de pace al NATO. Această situaţie îi oferă SUA posibilitatea de a zădărnici
refacerea influenţei ruse în regiune, grav afectată de căderea URSS, poziţionându-şi aici mijloace politice şi
militare capabile să contreze Rusia şi Iranul, dar şi perspectiva de a utiliza Caucazul ca avanpost din care să
supravegheze flancul septentrional al Orientului Mijlociu” .
„Sudul Caucazului este un punct central de dezvoltare strategică pentru drumurile din Asia Centrală şi
Afganistan” .
Astfel, Comunitatea Euroatlantică vede regiunea Caucazului ca o regiune pivot în dezvoltarea viitoarelor lor
interese. Aceasta reducând practic distanţele dintre marile pieţe asiatice şi cea Europeană având un rol economic
major dar şi unul militar, de luptă împotriva terorismului din Afganistan. Ambele ţări s-au angajat activ în lupta
împotriva terorismului asigurând calea şi flancul nordic spre Asia Centrală. Cele mai puternice interese în zonă
sunt cele de tip economic, aici intră axa Est-Vest alcătuită din Azerbaijan, Georgia şi Turcia, ele asigură
transportul dinspre ţările Asiei Centrale către marea Piaţă Euroatlantică. Interesele SUA nu se rezumă numai la
poziţiile strategice ale acestor ţări si ale resurselor lor ci a încurajat proiecte investiţionale prin marile companii.
Cel mai bun exemplu este dat de marele proiect TRACECA (Coridorul De Transport Eurocaucazian), care
prevede construirea de căi ferate, porturi, aeroporturi pe axa Est-Vest . Concurenţa acestei axe strategice este
dată de axa Nord-Sud care are în componenţă Armenia, Iran şi Rusia, puternic susţinută de către ultima.
„SUA a încercat să minimizeze prezenţa Rusiei încurajând ţările din regiune la propriile lor acte, dar Rusia nu
poate abandona dorinţele de a menţine monopolul transportului Caspic de resurse şi bunuri în Europa şi din
aceste raţiuni s-a opus proiectelor acestor ţări. Succesele proiectelor din Caucaz pot fi garantate de sfârşitul
monopolului asupra economiei caucaziene şi politicile lor” .
Instanţele politice americane au susţinut de fiecare dată că politicile USA în regiunea caspică nu au vizat
niciodată înlocuirea monopolului geopolitic şi economic sovietic cu cel american. Cu toate acestea, Iranul şi mai
ales urmaşa defunctei URSS, Federaţia Rusă, le-au receptat ca având o puternică orientare monopolistă şi au
reacţionat ca atare.
Cu toate acestea, până la jumătatea anilor '90 SUA nu a avut un program politic coerent pentru Caucaz, în primul
rând din lipsa familiarităţii cu problemele specifice ale regiunii, şi în al doilea rând pentru că eforturile sale până
atunci se concentraseră asupra Turciei ca avanpost prooccidental la ganiţa cu URSS. Însă în ultimii 15 ani
viziunea SUA asupra Caucazului s-a modificat radical. SUA a început să acorde o importanţă sporită zonei
Caucazului, oferind statelor de aici sprijin şi asistenţă. Noua politică a SUA privind zona caucaziană este
concepută având în vedere trei mari linii de acţiune: petrolul din subsolul caucazian, democraţia şi stabilitatea
politică a regiunii.
Se pare că importanţa exploatării bogatelor rezerve de hidrocarburi din Caucaz a crescut pe fondul escaladării
conflictelor din Orientul Mijlociu şi a erodării influenţei americane în regiune. Aşadar, pentru un acces eficient
la aceste rezerve, politica SUA vizează democratizarea regiunii prin impunerea proprului sistem democratic,
ceea ce, teoretic, ar conferi stabilitate politică regiunii. Acţiunile SUA în regiune au căpătat astfel un caracter
proactiv pe principiul că stabilitatea politică va genera stabilitate economică şi o mai rapidă dezvoltare a
potenţialului economic al regiuni, bineînţeles sub asistenţă americană.
Astfel, Wahingtonul a adoptat o strategie mai largă în ceea ce priveşte politica sa externă care vizează Caucazul
cu câteva obiective clare. În acest sens, SUA a sprijinit în primul rând construirea a numeroase oleoducte
caspiene pe coridorul energetic est – vest, pentru a asigura „o mai puternică independenţă şi prosperitate în noile
state caspice, sprijinind cooperarea regională, mărind securitatea energetică prin libera curgere a petrolul caspian
spre pieţele lumii şi creşterea oportunităţilor de investiţie a companiilor SUA şi a altor state. Propunerea pentru
construirea oleoductului BTC şi Shah Deniz (conductă de gaz) va sparge monopolul rusesc asupra rutelor de
transport în afara Mării Caspice. SUA menţine o politică nu anti-Rusia ci antimonopolistă.”
În al doilea rând, SUA vizează promovarea valorilor democratice politice şi economice prin implicarea Agenţiei
Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (U.S. Agency for Internaţional Development - USAID) dar şi
prin iniţierea unor programe de suport economic sub patronajul FSA (Freedom Suport Act).
În al treilea rând, SUA a început să se implice din ce în ce mai activ începând cu a doua jumătate a deceniului 9
în efortul de soluţionare al conflictelor regionale, în special cel dintre Armenia şi Azerbaidjan, privind regiunea
Nagorno-Karabakh. În acest ultim demers se pare că acţiunea SUA nu a dat rezultatele scontate de oficialii de la
Washington, cel puţin pe termen scurt.
Un prim rezultat al politicii americane în regiune este însă faptul că majoritatea liderilor statelor caucaziene
menţin relaţii strânse cu SUA şi îşi bazează suveranitatea, independenţa şi legitimitatea naţională pe aceast
parteneriat. Acest lucru ne îndreptăţeşte să cosiderăm că şansele de reuşită ale strategiei SUA sunt în creştere.

Interesele NATO

18
Până nu demult, regiunea Caspicii reprezenta pentru NATO, din punct geostrategic, graniţa vestică a Asiei,
aflată sub direct control al URSS-ului. Chiar şi după căderea comunismului, regiunea caspică nu a reprezentat o
proiritate pentru politica NATO, centrată pe stabilizarea Europei de Est şi a Balcanilor. Abia spre sfârşitul anilor
'90, când graniţa NATO la Marea Neagră se extinde, prin aderarea statelor foste comuniste din Europa de Est,
interesul Alianţei Nord-Atlantice pentru regiunea caspică începe să crească.
La acest proces au contribuit câţiva factori foarte importanţi. În primul rând, vidul de putere generat de
sucombarea fostei URSS şi de haosul politic din Federaţia Rusă din primii ani ai deceniuli 9, au determinat
proaspetele republici caspice să se reorienteze spre un nou pol de putere politică şi militară, reprezentat de SUA
şi de NATO. În al doilea rând, rezervele de hidrocarburi din regiune începuseră să atragă atenţia ţărilor
occidentale, mai consumatori energetici, care doreau să iasă de sub hegemonia energetică a Rusiei (principalul
furnizor de hidrocarburi pentru Europa Centrală). Totodată, câteva state din regiunea caspică şi-au manifestat la
nivel oficial dorinţa de a adera la NATO (Georgia şi Azerbaidjan).
Dar rolul cel mai important în conturarea unei politici NATO în ceea ce priveşte statele din zona caspică l-au
jucat evenimentele din 9/11 2001 şi implicaţiile acestora pe plan geostrategic şi militar (constituirea alianţei
împotriva terorismului, în frunte cu SUA şi statele membre NATO, războaiele din Afganistan şi Iraq).
Regiunea caspică prezintă un potenţial strategic deloc de neglijat în ceea ce priveşte opreaţiunile militare din
Orientul Mijlociu (trecute, în curs de desfăşurare sau viitoare) ale coaliţiei antiteroriste, pe care NATO nu putea
să le treacă cu vederea.
În aceste condiţii, NATO a început să-şi contureze o politică coerentă în ceea ce priveşte statele caspice, care
vine în continuarea strategiei politico-economice a SUA în regiune. În primul rând, NATO vizează în regiune
consolidarea unor regimuri politice democratice şi stabile, capabile să susţină militar şi logistic eforturile NATO
în războiul împotriva terorismului. Pentru realizarea acestui deziderat, Alianţa trebuie să se asigure că statele din
regiunea caspică sunt libere de orice presiune militară externă (reprezentată în acest az de bazele militare ruseşti
din regiune, care trebuiau să fie dezafectate de ceva vreme, dar care sunt încă active în regiune).
Totodată NATO trebuie să se implice şi în rezolvarea unor conflicte îngheţate din regiune (Nagorno-Karabakh,
Abhazia, Osetia de Sud), pentru a se contura graniţe statale stabile şi sigure. Un prim pas este asistenţa pe care
NATO o oferă statelor care şi-au depus oficial candidatura pentru intrarea în Alianţa Atlanticului de Nord
(Georgia, în noiembrie 2002, iar Azerbaidjanul în aprilie 2003), dar şi implicarea acestora din urmă în acţiunile
militare ale Alianţei în războiul împotriva terorismului. De asemenea, politica NATO vizează şi convingerea
Armeniei de a-şi orienta politica externă spre Occident, în detrimentul orientării pro-ruse şi iraniene.

Interesele turciei

Putere regională aşezată strategic la graniţa Europei cu Asia, Turcia reprezintă o ţară cheie pentru regiunea
caspică. Nu numai că este singura ţară care permite alcătuirea unei legături economice directe între Europa şi
regiunea caspică, dar este şi o piaţă energetică în plină expansiune, cu un consum în continuă creştere de petrol şi
gaze naturale. Totodată, regimul politic de la Ankara este unul democratic, stabil şi laic (într-o ţară majoritar
musulmană), cu puternice legături cu Occidentul european, SUA şi NATO.
Totodată, Turcia este apropiată cultural şi lingvistic de majoritatea zonelor musulmane din Caucaz şi din
imediata sa apropiere. Datorită faptului că pentru prima dată după Războiul Rece nu mai are graniţă cu Rusia,
Turcia încearcă să devină unul din pivoţii culturali şi economici care au un cuvânt de spus în zona caspică.
Politica sa în regiune se suprapune în linii mari cu cea a SUA şi NATO, însă prezintă şi cateva particularităţi
generate de contextul regional geopolitic.
Lider regional în plină ascensiune după căderea URSS, Turcia a întrevăzut posibilitatea de a-şi extinde influenţa
asupra regiunilor musulmane din fosta Uniune Sovietică, cărora le oferă sprijin cultural, politic, economic şi
chiar militar.
Principalul beneficiar al politicii Turciei în regiune a fost regimul de la Baku. Turcia, în special prin măsurile
întreprinse de premierul ei Turgut Ozal, a căutat să impnă în Azerbaidjan un model politic apropiat de cel
propriu: democraţia musulmană laică. A împiedicat astfel Azerbaidjanul să ajungă în sfera de influenţă politică a
Iranului, sau a Rusiei. Totodată s-a implicat activ în sprijinirea reconstrucţiei economice şi militare a
Azerbaidjanului.
În plan economic, Turcia sprijină câteva proiecte de gazoducte şi oleoducte dinspre Azerbaidjan spre Europa
(Baku-Tbilisi-Ceyhan, Baku-Tbilisi-Erzurum), via Georgia. Beneficiul Azerbaidjanului este posibilitatea de a
deveni (alături de alte state din zona caspică) un furnizor de hidrocarburi pentru piaţa europeană, în detrimentul
Rusiei, ceea ce ar aduce venituri colosale. Turcia totodată speră să se plaseze cât mai avantajos cu putinţă pe ruta
viitoarelor oleoducte, devenind astfel un coridor energetic puternic, dar asigurându-şi totodată resurse pentru

19
porpria piaţă.
Pentru realizarea acestui lucru, Turcia şi-a întărit relaţiile cu Georgia (ţară dependentă energetic de Moscova).
Dacă în trecut Georgia cerea ajutorul Rusiei împotriva otomanilor, astăzi această ţară este un alt beneficiar al
politicii regionale turceşti, în ciuda diferenţelor etnice şi confesionale (Georgia este ţară majoritar creştină).
Georgia beneficiază astfel de asistenţă economică, militară şi politică din partea regimului de la Ankara. Ea este
inclusă în proiectul coridorului energetic Est-Vest care va lega regiunea caspică de Europa şi îi va permite să iasă
de sub monopolul energetic al Rusiei.
Totodată Turcia oferă şi asistenţă militară în regiune. În încercarea de a-şi cosolida influnţa în regiune, Turcia a
încheiat un acord de parteneriat militar cu Azerbaidjan şi cu Georgia, care vine în continuarea unor mai vechi
relaţii militare ale Turciei cu Israelul. De asemenea Turcia şi-a asumat rolul de garant internaţional al securităţii
statului azer, în urma tensiunilor militare dintre acesta din urmă şi Iranul, în vara anului 2001. Trebuie menţionat
şi faptul că Turcia a fost primul stat care a reacţionat în momentul izbucnirii conflictului din Nagorno-Karabakh,
denunţând implicarea Armeniei de partea forţelor separatiste. În prezent, Turcia oferă consiliere militară atât
Georgiei cât şi Azerbaidjanului în procesul de organizare a forţelor militare ale celor două state.
În contrast, relaţiile Turciei cu Armenia nu s-au îmbunătăţit niciodată, cele două ţări neavând nici în prezent
relaţii diplomatice. Conflictul turco-armean îşi are rădăcinile în evenimentele din estul Turciei din 1915, când
mai bine de 1 milion de armeni şi-au pierdut viaţa. Diaspora armenească a iniţiat o campanie globală ca
parlamentele vestice să recunoască evenimentul ca „genocid, epurare etnică”. Turcii consideră însă că
evenimentele din 1915 sunt o urmare nefericită a primului război mondial, în care, ambele părţi au avut pierderi
semnmificative de oameni.
Politica Turciei de după căderea URSS în zona caspică a fost rapid catalogată de Armenia drept o încercare
expansionistă în maniera fostului Imperiu Otoman. Totodată, guvernul turc a reacţionat imediat după izbucnirea
conflictului secesionist din Nagorno-Karabakh. A întrerupt orice relaţii cu guvernul de la Erevan şi şi-a închis
graniţele cu Armenia refuzând orce dialog cu partea armeană până când teritoriile din Nagorno-Karabakh,
ocupate de insurgenţi armeni, nu vor reveni sub autoritatea Azerbaidjanului..
În prezent, în contextul candidaturii Turciei la statutul de membru al Uniunii Europene, se fac presiuni asupra
guvernului de la Ankara pentru a deschide procesul de normalizare a relaţiilor sale cu Armenia, deschizându-se
astfel posibilitatea scoaterii Armeniei din sfera de influenţă ruso-iraniană şi orientarea ei spre axa Est-Vest.

Interesele IRANULUI

Interesele Iranului la Marea Caspică au fost deranjate dintotdeauna de planul rusesc. În trecut, Rusia şi Iran au
deţinut controlul asupra Mării Caspice şi Caucazului şi nu au reuşit niciodată să obţină o situaţie de condominiu,
alianţele dintre cei doi nu au rezistat niciodată. În perioada sovietică Marea Caspică devine lac rusesc, asftel că
toată graniţa de nord-est din regiunea Afganistan până la agraniţa de nord-vest cea regiunea Armenia, Iranul se
confunta cu presiunea fizică a URSS pe toate graniţele sale de nord.
„După colapsul URSS, graniţa Mării Caspice a fost divizată între Iran şi Federaţia Rusă, dar după independenţă,
au fost adăugate trei frontiere maritime –Azerbaidjan, Kazahstan şi Turkmenistan –democraţiile şi frontiera
devenind serios afectate. Iran a pus ochii pe câmpurile de petrol ale Azerbaidjanului, care sunt încă în dispută” .
Noile graniţe de nord ale Iranului, după 1991, i-au dat posibilitatea să se implice mai activ în politica statelor
foste soviete, mai ales în privinţa frontierelor maritime ale Mării Caspice .
„Independenţa Sudului Caucazului a surprins Iranul, în special războiul dintre Armenia şi Azerbaidjan care a
scos la iveală adânci contradicţii în politicile externe ale Republicii Islamice” .
După părerea specialiştilor trei principii au caracterizat Iranul referitor la politica sa externă în ceea ce priveşte
Caucazul. Prima se referă la „apropierea graduală faţă de Armenia în conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan” .
În al doilea rând, „s-a observat în ciuda diferendelor dintre Iran şi Rusia, dezvoltarea unui parteneriat strategic în
cele două ţări” . Şi în al treilea caz, „dorinţa de a influenţa dezvoltarea resurselor de gaz şi petrol din Caspica
prin evitarea influenţei Turciei asupra conductelor de petrol şi rutelor acestora” .
Iranul a dorit de altfel, să impună viziunea sa politica asupra Azerbaidjanului în ceea ce priveşte „minoritatea
azeră din Iran care se ridică la aproximativ 20 de milioane de azeri, temându-se de creşterea naţionalismului şi
separarea acestora” . Teheranul a încercat să speculeze orientările separatiste ale minorităţilor, folosidu-se de
atragerea acestora în implicarea religioasă şi a „a militat pentru un Azerbaidjan puternic ce a dus la atragerea
multor azeri de către regimul clerical, cel puţin teoretic. Relaţiile dintre Iran şi Azerbaidjan s-au rupt în 1992,
grăbind astfel apropierea Iranului de Armenia . Relaţiile dintre cele două state au rămas reci, deoarece Iranul a
ajutat Armenia în conflictul din Nagorno-Karabh. O dată cu intrarea intereselor europene şi atlantice în regiunea
Caucazului, Iranul a ripostat prin găsirea a cât mai multor legături cu Rusia şi satelitul său, Armenia. Ele doresc
păstrarea status quo-ului în Caucaz şi respingerea intereselor Turciei, SUA şi UE, şi reorinetarea Caucazului pe

20
axa nord-sud.

Uniunea Europeană
Chiar dacă puternice companii europene, cum ar fi BP (British Petroleum), Shell şi ELF, s-au arătat interesate de
bogatele zăcăminte de hidrocarburi din regiunea Mării Caspice şi chiar au început să investească în zonă, politica
UE privind zona caspică a fost marcată de pasivitate. Deşi direct interesată de bogăţiile Caspicii, în calitate de
principal beneficiar al unui coridor energetic Est-Vest, UE a preferat să lase iniţiativa acţiunii în regiunea caspică
în seama NATO, SUA şi a aliaţilor regionali ai acestora (Turcia), din dorinţa de a nu înrăutăţi relaţiile cu Rusia
(principalul furnizor energetic al Europei). De altfel, interesul UE pentru regiune a fost în continuă scădere de la
jumătatea anilor '90.
La începutul deceniului 9, UE părea interesată de regiunea caspică,ca furnizor de hidrocarburi, pe fondul
haosului începuturilor din Federaţia Rusă. În acest sens, UE a lansat marile proiecte energetice TRACECA
( Transport Corridor Europe-Caucasus-Central Asia) şi INOGATE (International Oil and Gas Transport to
Europe) care ar fi trebuit să lege Europa de regiunea caspică. Dar escaladarea conflictelor regionale din zona
caspică şi revenirea în forţă a Rusiei pe piaţa energetică europeană a ds la stagnarea acestor proiecte.
Totodată, UE a decis să nu se implice în soluţionarea procesului de pace din Caucaz, lăsând această sarcină în
seama OSCE (organism european aflat însă la mâna Rusiei).
În ultimul timp însă strategiile europene privitoare la spaţiul caspic au fost reevaluate şi coordonate cu eforturile
SUA şi NATO. UE a decis să devină mai activă în zona caspică, atât ca mediator al conflictelor, dar şi prin
reluarea proiectelor gen TRACECA sau INOGATE. Un prim pas este sprijinirea politicii Turciei, dar şi
influenţarea acesteia în normalizarea relaţiilor sale cu Armenia.

Geopolitica conductelor de petrol în Caucaz. (aprtea ce mai frumoasa)

În dimensiunea spaţiului Eurasiatic putem identfica uşor, daca ne uităm pe o hartă, că singura legătură în afară de
cea rusească pentru Asia Centrală nu este decât Caucazul. Bazinul Caspic şi Caucazul face legătura maritimă şi
terestră dintre marele teritoriul al Kazahstanului şi Marea Neagră –Turcia. Acest spaţiu identificat încă din
antichitate cu o importanţă geoeconomică uriaşă –drumul mătăsii, pare a fi revigorat astăzi.
În lumea modernă interesele acestui spaţiu au aparţinut marilor imperii care l-au dominat începând cu Imperiul
Ţarist şi cel Otoman. Rămas pentru aproximativ 70 de ani în sfera directă a URSS care datorită marimii şi
slabului interes de valorificare, regiunile riverane Mării Caspice au rămas nexploatate.
Dezintegrarea URSS-ului a atras imediat atenţia asupra Asiei Centrale şi Caucaz, aici începând a se construi
bretele de conducte, care o dată cu acestea au modificat şi orientările politice ale statelor în cauză; ţările
Caucazului: Georgia, Armenia, Azerbaidjan; ţările Asiei Centrale: Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan,
Kyrgizstan, Tajikistan.
„Puternicile interese ale SUA în bazinul caspic datează de pe vremea URSS, astel că principalele componente
ale politicii de după 1991 ale SUA au fost de a ajuta noile state să se dezvolte şi să fie independente şi să devină
pieţe libere” .
Problemele alimentărilor cu petrol ale ţărilor occidentale au ţinut stabilitatea marilor câmpuri petrolire ale
Orientului Mijlociu. Frica occidentului că economiile lor ar putea îngheţa în condiţiile scumpirii petrolului
datorită instabilităţii marilor ţări exportatoare , au dus la căutarea unor noi alternative şi orientarea către alte
spaţii bogate în resurse.
„Adiţional, SUA a crezut şi încă mai crede că extragerea de resurselor naturale din regiune poate fi o alternativă
sursei de petrol şi gaze naturale în acest timp când Sudul Asiei şi Orinetul Mijlociu au devenit din ce mai
instabile politic. U.S. caută să facă sigure aceste resurse pentru dezvoltarea companiilor americane, ca interese
de afaceri cu ţările prietene” .
Pentru stabilitatea zonei Euroasiei „Turcia devine astel cea mai implicată în regiune să ajute la independenţa
noilor ţări şi multiplele rute de acces să fie dezvoltate pentru exportul resurselor din regiune” .
Cel mai important actor din punct de vedere geopolitic în zonă a devenit SUA, interesele acesteia nu se rezumă
doar la interesele economice ci şi la cele de a se implica activ în democratizarea şi stabilitatea zonei
„Poziţia U.S. a fost şi este ca Rusia să nu poată avea monopolul conductelor şi aceste conducte să nu treacă prin
Iran, datorită situaţiei politice din această ţară. În vestul Caspicii a fost propusă BTC, unde deja există o mică
conductă din Baku la Novorrosiysk Rusia, port în nordul Mării Negre, numit Suspa” .
Intrarea intereselor SUA în acest spaţiu deranjează poziţia Rusiei care în continuare vede regiunea Asiei Centrale
şi cea a Caucazului ca propia sa grădină şi în continuare încearcă să aibă o poziţie exclusivă.
Poziţia speciaştilor în domeniu arată ca „aceste evidenţe SUA, nu au o politică „anti Rusia” în Marea Caspică.
U.S. a insistat asupra suveranităţii noilor state ca aceasta să fie respectate şi toate să aibă abilitatea de a exporta

21
propriile resurse” .
Găsirea unor coridoare energetice alternative pentru trasportul energiei a întâmpinat probleme atât din partea
Rusieicât şi datorită condiţiiloor geografice ale Caucazului. „Construirea BTC a fost una dintre cele mai mari
proiecte inginereşti din această decadă şi cu certitudine una dintre cele mai mari din vestul Asiei după căderea
URSS” .
„Proiectul Baku-Tbilisi-Ceyhan a fost încă de la început un proiect pur economic dar fără a fi lipsită de implicaţii
politice. Puternicul caracter politic al al BTCa fost natural, dând astfel un rol crucial în beneficiile pe care le
poate aduce ţărilor implicate” .
Începutul proiectului BTC ca rută de transport a avut câteva raţiuni de ordin strategic dar şi social, s-a urmărit în
principal găsirea unor alternative care favorizau ţările de tranzit fără ca ele să fie supuse intervenţiei Rusiei şi
Iranului .
Prin acest proiect s-a urmărit ocolirea ţărilor cu cea mai mare influenţă din zonă, Rusia şi Iranul şi acest lucru a
fost posibil poziţiei celor două ţări caucaziene şi nu în ultimul rând poziţia Turciei de stat pivot pentru Caucaz şi
Asia Centrală.
„Pentru a relata raţiunile strategice, Georgia, Turcia şi Statele Unite au acordat încă de la început o mare
importanţă în strategia lor externă.
Implicaţiile majore ale oleoductului BTC au devenit un real catalizator pentru cooperarea strategică a noilor state
din regiune.
• Într-un prim nivel şi în practicarea termenilor, această cooperare a inclus relaţii mai bune între Georgia,
Azerbaidjanul şi Turcia.
• Kazahstanul obţine venituri constante din acest proiect de mai mică intensitate.
• O vreme Turkmenistanul a avut beneficii uluitoare din această cooperare.
• Georgia şi Azerbaidjanul stimulează cooperarea cu Kazahstanul” .
Proiectul BTC „a forţat cooperarea între cele trei ţări implicate în proiect să colaboreze pe mai multe nivele
guvernamentale şi generând numeroase „căi de drum” între lideri, birocraţi şi oameni de afaceri din cele trei ţări.
Mai mult decât orice, BTC a condus la crearea unui tandem între relaţile celor două state caucaziene Georgia şi
Azerbaidjan. Din datele geografice şi politice, tandemul Georgia şi Azerbaidjan, poate duce la crearea unui
coridor major de energie cu partenerii euro-atlantici” .
Linia BTC a reprezentat pentru ţările care făceau obiectul proiectului o nouă cale de cooperare la nivel înalt şi de
dezvoltare a unor noi concepte în ceea ce priveşte posibilităţile geoeconomice ale acestei zone. Cordonul BTC
„ancorează Georgia şi Azerbaidjanul de Europa” . Astfel securitatea acestor zone devine un fel de „sine qua non”
pentru dezvoltarea economică a zonei .
„Un factor crucial în construirea adevăratei suveranităţii şi independenţei pentru aceste state constă în
posibilitatea de a alege liber strategia politică de securitate şi orientarea. Stabilitatea politică în Caucaz este încă
fragilă şi ţările sunt vulnerabile în faţa ameninţărilor interne. Conflictul între Azerbaidjan şi Armenia a rămas
nerezolvat, lăsând Armenia în afara acestor proiecte majore regionale” .
Problema ce mai mare pe care a întâmpinat-o proiectul BTC a reprezentat-o conflictul din Nagorno-Karabah.
Rezolvarea acestuia, a fost şi rămâne o problemă de securitate regională de primă importanţă, implicând părţile
din conflict la un dialog către o cooperare regională vabilă .
Găsirea unui echilibru în zonă pare a fi destul de dificil. Raporturile de putere au fost modificate în favoarea
Armeniei, după cum „reiese dintr-un raport al Dumei de Stat din Moscova, în anul 1999 guvernul rus a livrat
armament Armeniei în valoare de aproximativ un milion de dolari ceea ce a dus la un dezechilibru major asupra
balaneţi de putere din Caucaz” .
„În acest sens ar trebui ca Azerbaidjanul să-şi foloseacă resursele pentru a-şi moderniza armata, aceasta ar duce
la o restaurare a echilibrului balanţei de putere. A doua întrebare concentrează legăturile implicaţiilor în
schimbarea balanţei pentru negociere. Din start vedem că balanţa va creşte poziţia de negociere a
Azerbaidjanului, care are o poziţie relativ slăbită în urma armistiţiului cu Armenia” .
Singura opţiune a Azerdbaidjanului a rămas discutarea asupra „problemelor teritoriilor sale la forurile
internaţionale şi de a face presiuni pe lânga acestea pentru recunoaşterea teritoriilor în dispută” .
Un alt aspect care trebuie luat în calcul, constă în faptul că izolarea Armeniei pe viitor datorită creşterii puterii
economice a Azerbaidjanului, ar putea duce la o redefinire a raporturilor de forţe. Resursele Azerbaidjanului şi
puternica dezvoltare de care se bucură, după opiniile unor specialişti ar duce la o înarmare a acesti ţări şi privirea
teritoriilor azere ocupate să fie privite de la egal la egal, fără a mai avea vreun efect organizaţiile internaţionale,
exact aşa cum a procedat şi Armenia.
Creşterea în importanţă a zonei Caucazului ca rută comercială, dar şi noua graniţă cu Uniunea Europeană la
Marea Neagră a Georgie, face ca diferendele din Caucaz să se discute la nivelul cel mai înalt. Impactul Europei
în această zonă începe să se defienească clar pe direcţia găsirii unui consens, dar şi marea atracţie culturală şi

22
civilizaţională este din ce în ce mai greu de stopat de către Rusia şi Iran care s-au opus la toate proiectele din
zonă.
„Azerbaidjan şi Georgia văd în viitor o conexiune la scară largă a proiectelor ce le vor realiza. Ambele ţări
cooperează cu vestul pe ideea de de integrare cu politica europeană a structurilor politice şi economice” .
Schimbarea vectorilor geopolitici al ţărilor în discuţie au dat bătai de cap politicienilor ruşi „care au văzut în
repetate rânduri că e foarte greau să se opună orientării vestice a celor două ţări, Georgia devenind în particular
ţinta presiuni ruseşti” .
Singura ţără din Caucaz descoperită presiunilor ruseşti este Georgia. Georgia nu dispune de resurse energeitice
pe teritoriul ei ceea ce a dus şi nu o singură dată la conflicte diplomatice cu Rusia.
„Rusia răspunde „adecvat” fiecărei mişcări de încercare a Georgie de a se integra în structurile vestice. Încă de la
începutul anilor ’90 Rusia a suportat mişcarea separatistă din Georgia care destabilizau ţara, forţând-o să intre în
Comunitatea Statelor Independente şi acceptând ca Rusia să menţină baze militare te teritoriul ei. Moscova
continuă ruşinos politicile sale de susţinere a secesioniştilor în nordul Georgiei, Abhazia şi Osetia de Sud. De la
Revoluţia Trandafirilor din 2003, mecanismele politicile Moscovei sunt folosite pentru a penaliza Georgia pentru
orientarea ei pro-vestică care au devenit făţişe. Primul exeplu a fost intruducerea regimului de vize în Georgia.
Rusia subvenţionează guvernele separatiste cu arme şi suportul pentru rebelii din Osetia de Sud în conflictul care
s-a reaprins în 2004” .
Lipsa de perspective a Rusie faţă de Nordul Caucazului, afectează grav Georgia, cea dintâi preferă să folosească
mecanisme nu tocmai ortodoxe pentru a menţine în sfera sa de influenţă statele CSI din zonă. Politica externă a
Rusiei poate fi explicată prin sintagma cerem dar nu dăm nimic în schimb. Menţinerea unei stări de nesiguranţă
la nivelul întregului Caucaz face ca aceste ţări să aibă resentimente din ce în ce mai puternice faţă de Rusia,
mergând până la desprinderea ce CSI cel puţin în Cazul Georgiei .
Folosirea de către Rusia a şantajului energetic a dus la neîncrederea la întregul popor georgian asupra voinţei de
rezolvare a problemelor din Nordul Caucazului. Menţionez aici că Georgia nu este singura ţară supusă unui
astfel de tratatement. Rusia şi-a canalizat relaţia cu statele importatorare de energie, pe baza unor raporturi de
şantaj, politica promovată de Moscova fiind foarte agresivă în acest caz.
„Rusia foloseşte energia ca un element particular de a exercita presiuni asupra Georgiei. În anul 2001, Rusia a
tăiat alimentarea cu gaz natural a Georgiei în ciuda plăţilor pentru energie făcute de compania americană AES
Corporation, care opera la staţia de energie Tbilisi (Tbilisi Power Station) şi distribuţia reţelelor din Tbilisi. Cu
aceşti paşi Rusia caută să arate Georgiei vulnerabilitatea şi nivelul de dependenţă faţă de Rusia. Acestea îi sevesc
în a obliga Georgia să facă concesii în chestiunile de politică externă, şi totodată fiind un teste pentru reacţia
comunităţii internaţionale de a readuce Georgia la forma Uniunii Sovietice” .

Perspective geopolitice asupra Caucazului.

În noua construcţie mondială a formării unui multipolarism în care statele concurează pentru dominaţia
mondială, cum ar fi China, Japonia, SUA pentru spaţiul asiatic şi SUA, UE pentru spaţiul atlantic, regiunea
Caucazului reprezintă în teoriile multor geopoliticieni o periferie dar şi o poartă de intrare în inima lumii.
Una din problemele majore pentru viitorul Caucazului o reprezintă radicalizarea islamică în regiune. Lumea
islamică în momentul de faţă este supusă unor presiuni exterioare şi tinde să expodeze tocmai acolo unde a luat
naştere această marea religie.
În această analiză trebuie luat în calcul teoria huntingtoniană asupra ciocnirii civilizaţiilor ca fator de generare
ale conflictelor la nivel regional şi global, indiferent de natura acestora.
Recentele războie din Irak şi Afganistan duc la un factor negativ, acela de radicalizare a elementelor neutre şi
moderate din aceste ţări.

Perspective pentru Azerdbaijan:

Zona Asiei Centrale şi a Mării Caspice reprezintă al treilea bazin petrolier al lumii, după Orientul Mijlociu şi
Siberia. Interesele pentru acest spaţiu aşa cum am arătat într-un capitolul anterior, duc să integreze acest spaţiu la
o zonă economică şi de interese comune.
În Azerdbaijan s-au descoperit uriaşe câmpuri petroliere şi exploatarea acestora ar duce la imense beneficii
economice. O problemă pe care o întâmpină Azerbaidjanul referitor la platforma maritimă din Marea Caspică o
reprezintă chiar statutul acesteia. Nedefinitivarea statutului ar putea duce în viitor la încălcări grave asupra
spaţiului maritim azer din partea Iranului, aşa cum s-a întâmplat în 2001 . (a se vedea harta 4).
Includerea Azerbaidjanului în proiecte de tip TRACECA prin revitalizarea vechiului drum al mătăsii, nu va face

23
decât să sporească gradul economic al acestei ţări. O creştere economică pentru Azerdbaijan este periculoasă
pentru statele din jur. Puterea economică a dus întotdeauna la creşterea puterii culturale şi militare şi Azerdbaijan
nu va face excepţie.
Relaţiile Azerbaidjanului cu Armenia au stagnat din cauza conflictului dintre cele două state, graniţele lor fiind
închise şi militarizate. Creşterea indicatorilor identitari ai populaţiei azere datorită importanţei geostrategice ale
acestei ţări ar putea redeschide conflictul din Nagorno – Karabah.
Faptul că negocierile de pace care s-au derulat până în prezent au eşuat, se datorează în mare parte Rusiei, care
susţine Armenia, şi Organizaţia de Securitate Comună European, ca a mediatoare a negocierilor. După eşuarea
tratativelor s-a ajuns la concluzia că rolul OSCE nu este de ajuns şi este nevoie de implicarea unor organisme
internaţionale cu mecanisme de mediere mai puternice. În acest context trebuie să luăm în calcul factorul rusesc
care are drept de veto în cadrul OSCE, acesta exprimându-şi de fiecare dată dorinţa de a susţine Armenia în
medierea procesului de pace.
Azerbaidjanul în viitor dacă îşi va moderniza armata şi va întări relaţiile cu Turcia, în ceea ce priveşte problema
armeană, Nagorno – Karabah, se va ajunge la un echilibru de forţe care ar putea deveni periculos pentru
Armenia. Dacă acest lucru se va întâmpla în viitor, vom avea un nou casus beli în sudul Caucazului.
Relaţiile dintre Iran şi Azerdbaijan s-au răcit după ce Iranul s-a implicat în conflictul din Nagorno – Karabah de
partea Armeniei.
Aceasta s-a datorat unei frici a Iranului asupra minorităţii azere de pe teritoriul acesteia care se ridică la
aproximativ 20 milioane de azeri. Orice slăbire de forţe din partea Iranului ar putea duce la o creştere a
naţionalismuluiu în rândul minorităţii azere, aceştia putând declanşa secesiunea regiunii de nord a Iranului,
creând un spaţiu identic din punct de vedere etnic care s-ar putea numi Azerdbaidjanul Mare. (a se vedea harta
2).
Relaţiile dintre Azerbaidjan şi Georgia au fost întărite în ultima vreme prin cooptarea acestor ţări în programe
mai largi, formându-se astfel pe axa Baku-Batumi coridorul energetic est european, ambele ţări având uriaşe
beneficii economice din această cooperare.

Perspective pentru Armenia

Situaţia Armeniei pe viitor ar putea fi slăbită datorită refuzului de cedare a teritoriilor azere. Armenia a fost
exclusă din coridorul energetic european datorită acestui fapt, cu toate că era mai atractivă din punct de vedere
geostrategic decât Georgia.
Armenia este singurul aliat al Rusiei în zona Caucazului de sud, iar o retragerea a forţelor ruseşti ar putea duce la
o frustrare în rândul populaţiei în ceea ce privelte asigurarea securităţii. În momentul de faţă în Armenia
naţionalismul a devenit politică de stat, ceea ce ar putea să îngrijoreze nu numai Azerbaidjanul ci şi Georgia prin
minoritatea armeană de pe teritoriul acesteia, care a militat încă din 1990 pentru autonomie sau sescesiunea unor
părţi din Georgia.
Din punct de vedere al identităţii, cele trei state caucaziene, Armenia, Georgia, Azerbaidjan nu stau pe aceeaşi
scală. Dacă Armenia şi-a atins identitatea maximă a spaţiului său identitar în razboiul din Nagorno- Karabah, nu
acelaşi lucru se poate spune despre Azerbaidjan. În acest razboi, Azerbaidjanul a pierdut 20% din teritoriul său,
găsindu-şi alinarea în ţările cu majoritate de etnie turcă.
Un alt factor îngrijorător în sudul Caucazului sunt relaţiile dintre Armenia şi Turcia. Între cele două ţări nu există
relaţii diplomatice datorită acuzaţiilor din partea Armeniei privind genocidul asupra populaţiei armene din 1915,
în care au fost omorâţi aproximativ 1 milion de armeni. Turcia neagă mărimea dezastrului şi minimalizează
efectele acestuia, integrând conflictul în cadrul Primului Razboi Mondial. Pe viitor nu se întrevede nici o
îmbunătăţire a relaţiilor dintre cele două state, Turcia susţinând în mod deschis Azerbaidjanul.

Perspective pentru Georgia

Problemele cu care s-a confruntat Georgia imediat după destrămarea URSS-ului a fost de a-şi regăsi identitatea
ca naţiune. Georgia este expusă cel mai mult din cele trei state presiunilor Rusiei . Problemele Georgiei sunt de
ordin intern, referitor la pierderea controlului asupra unor regiuni, cum ar fi Abhazia şi Osetia de Sud, regiuni
care au cerut autonomia în cadrul statului georgian şi s-a început un conflict între regiunile separatiste şi
guvernul central.
Relaţiile Georgiei cu Rusia au explodat de mai multe ori după 1991, datorită susţinerii ruşilor a celor două
provincii separatiste, dar şi schimbării vectorului geopolitic către vest al acestei ţări. Presiunile ruseşti asupra
acestui stat sunt de ordin politic şi economic. Rusia doreşte ca Georgia să rămână în sfera sa de influenţă,
păstrându-şi bazele militare de pe teritoriul acesteia în ciuda expirării termenului de retragere.

24
Noua apropiere a Georgiei de UE cu graniţa la Marea Neagră va duce în viitor la o apropiere de aceasta, ducând
la regăsirea identităţii culturale a Georgiei în Europa. Se prefigurează pentru viitor ieşirea Georgiei din spaţiul de
influenţă rusesc cu toate că aceast lucru nu va fi uşor de realizat. Rusia are propriul program de integrare a
statelor foste Uniuni Soviete în CSI, Kremlinul nu va renunţa niciodata la influenţa asupra ţărilor din zona în
cauză.
În cazul îndepărtării Georgiei de influenţa ruseasca, ar putea creşte posibilitatea de secesionare a zonei, statele
separatiste fiind susţinute direct de către Rusia.
Minorităţile neautonome ar tinde să ceară un status similar cu acela al minorităţilor care deja se bucură de
autonomie. Aceasta ar crea un precedent periculos care în cel mai rău caz ar putea duce la o dezmembrare totală
a acestui stat.

Perspective ale Iranului asupra Caucazului.

Din această analiză nu trebuie excus factorul iranian, care reprezintă un pericol real în sudul Caucazului. Iranul a
suferit o modificare politică fundamentală in 1979 când Dinastia Pahlavi a fost îndepărtată de către forţele
religioase în frunte cu Imam Komeini.
Inceputul revoluţiei culturale din Iran incepea să dea semne că Teheranul se vroia a fi în viitor noul centru de
influenţă al lumii islamice, făcând apel la panislamism. Iranul este un mare exportator de petrol şi gaze naturale
pentru importante zone geoeconomice ale lumii pentru zona Asia – Pacific: China, Japonia, India.
O analiză asupra acestui spaţiu pentru viitorul apropiat implică problema demografică prin lipsa de educaţie a
tinerilor care reprezintă o treime din totalul populaţiei. Acesti tineri sunt lăsaţi la mâna factorilor religioşi, statul
neinvestind în educaţia lor şi in viitor ei vor deveni noile baze de recruatare ale centrelor radicaliste islamice
interne şi externe.
În viitorul apropiat 2008 – 2010 se prefigurează o avansare a frontului atlantic prezent în Irak către centrul
nervos al Iranului. Orice altă formă de intervenţie asupra acestui spaţiu ar fi o catastrofă umanitară de mărime
mondială. În acest sens, interesant este faptul că şi populaţia turcească se confruntă cu o radicalizare islamică;
explozia care ar putea avea loc la graniţele Iranului ar putea duce la o nouă configurare geopolitică a spaţiului pe
axa Ankara - Teheran - Tashkent sau cel puţin Teheran – Tashkent.
Un alt factor care îngrijorează lumea occidentală în momentul de faţă este apropierea dintre Rusia şi Iran, Rusia
livrând tehnologie nucleară şi armament către Iran. Rusia nu ar putea renunţa uşor la ideea slăbirii totale a
influenţei Iranului. Prietenia dintre Rusia şi Iran care a debutat acum câţiva ani a început să prefigureze o nouă
axă geopolitică pe direcţia nord – sud, Moscova – Erevan – Teheran.
Pe viitor această axa, datorită puternicelor interese care vin dinstre Asia – Pacific şi Europa, ar putea să se
întărească , formând un pol foarte puternic din punct de vedere militar şi politic, echilibrând raportul de forţe
existente pe direcţia vestului, pe axa Washington – Ankara şi cea din sud pe Irak. Dacă axa nord - sud va fi
întărită, presiunea ei va cădea cu precădere asupra Caucazului.
Este cunoscut faptul ca Arabia Sudită împreună cu Iranul au încercat în nenumărate rânduri să pună în sfera lor
de influenţă Azerbaidjanul. Astfel, panislamismul de tip iraniano-saudit va ridica mari probleme intereselor
americane şi europene în zonă.

Perspective ale Rusiei asupra Caucazului.

Noua construcţie politică a Rusiei, slăbită ca urmare a destrămării URSS-ului, încearcă să revitalizeze influenţa
sa asupra fostului spaţiu al uniunii prin politica noului euroasianism la sud de aceasta . Aşa cum am arătat şi în
capitolul referitor la interesele Rusiei în zona Caucazului, acesta duce o politică mai puţin ortodoxă în ceea ce
priveşte relaţiile sale cu Georgia.
Implicarea UE în ceea ce priveşte relaţiile de schimb energetic între ţările europene consumatoare şi Rusia ca
producător a dus la o ameliorare a situaţiei, şantajul energetic, nemenţinându-se în spaţiul caucazian.
În ceea ce priveşte nordul Caucazului o slăbire puţin probabilă a Rusiei ar putea duce la o destabilizare totală a
regiunii. Formaţiunile politice moderate părăsesc Cecenia, lăsând regiunea la mâna radicalilor, iar un viitor
conflict asupra zonei devine iminent.
Rusia se teme cel mai mult de o islamizare a factorilor moderaţi din Federaţia rusă. Islamizarea Euroasiei nu este
un fenomen nou, el se datoreată în parte intervenţiei Rusie în 1979 – 1989 în Afganistan.
Datorită moştenirii acestui conflict şi radicalizării ţărilor din Asia Centrală s-ar putea creea în viitor o ieşire a
acestora (greu probabilă) de sub influenţa rusească. În trecut Rusia nu a avut posibilitatea de a ajuta ţările din

25
sfera ei de influenţă din punct de vedere cultural şi economic, chiar întreţinând relaţii uneori conflictuale între
aceste state, ceea ce o va face probabil şi pe viitor.
În momentul de faţă, Rusia îşi întăreşte poziţia în nordul Caucazului prin extinderea instalaţiilor militare între
Marea Neagră şi Marea Caspică la nord de Georgia şi Azerbaidjan. Această intărire de poziţie va duce în viitor la
noi presiuni politice şi economice asupra celor două ţări.
Creşterea indicatorilor care ameninţă Rusia venite din partea islamică, şi noua percepţie după 2001 asupra
terorismului islamic a dus la crearea unei noi viziuni asupra lumii islamice şi începutul unor noi cooperări.
„Fundamentalismul radical islamic şi naţionalismul au fost oferite drept inamice împotriva cărora marile puteri
ar trebui să se alieze. În ciuda acestui fapt datorită importanţei influenţei populaţiei islamice de pe teritoriul
Federaţiei Ruse şi a prezenţei ruseşti în moştenirea statelor islamice noi şi a intereselor economice şi militare
ruseşti în zona de nord islamică, Rusia a trebuit să promoveze cooperarea transcivilizaţională ” .
Recent, Rusia a început o dezvoltare geopolitică şi geostrategică cu Washingtonul în ceea ce priveşte apropierea
primei ţări de Asia Centrală şi Caucaz. „Trei factori au alimentat întâlnirea dintre Vladimir Putin şi George Bush
în iunie 2001.
• Primul punct a fost strategia în care SUA vedea Asia Cetrală şi Caucazul ca forţe globale ale războiului
împotriva terorismului.
• Al doilea fiind prioritatea economiei domestice care face ca Moscova să intensifice relaţiile pe cerinţile critice
de energie ale fostelor republici sovietice încă fragile (în special Georgia).
• Al treilea factor fiind asumarea politicii autoritare concomitent cu creşterea categorică a politicii neoimperiale a
Kremlinului” .
În viitor, datorită cooperării internaţionale cu SUA şi UE împotriva terorismului, Rusia ar putea face o deplasare
de forţe în Cecenia pentru eliminarea facţiunilor militare radicale. Extinderea fundamentalismului religios în
nordul Caucazului întăreşte legitimitatea Rusiei de a fi şi mai activă din punct de vedere militar în zonă.

Perspectivele Turciei pentru zona Caucazului

Singurul aliat în zona Caucazului pentru Turcia este Azerbaidjanul. Turcia reprezintă zona pivot pentru intrarea
intereselor euroatlantice în zona Asiei Centrale, iar Azerbaidjanul este ţara pivot al acestei zone. Turcia
promovează in Azerbaidjan orientările ei pro-vestice, statul laic şi islamismul moderat. Vital pentru viitorul
Azerbaidjanului este această legătură cu Turcia.
Ambele ţări pot forma o axă pe linia Baku – Ankara în cazul redeschiderii conflictului cu Armenia. Turcia a
asigurat şi va asigura interesul politic şi miltiar al Azerbaidjanului, prin aceasta menţinând şi promovând
interesele NATO în această regiune a Caucazului de Sud.
Turcia a fost inclusă în coridorul de transport energetic care leagă Asia Centrală de Europa. Astfel s-a realizat
cooptarea la nivel internaţional al Turciei, Georgiei şi Azerbaidjanului. A fost deja stabilită deja o axa
geoeconomică pe relaţia Baku - Tbilisi - Ankara prin terminarea construcţiei oleoductului Baku – Tbilisi –
Ceyhan.
În viitor acest proiect va fi lărgit prin revitalizerea unor proiecte de tip NABUCO care ar putea asigura în viitor
stabilitatea economică a regiunii. Turcia va continua pe viitor să-şi extindă influenţa sa asupra spaţiului lingvistic
turc, care cuprinde următoarele ţări: Azerbaidjan, Centrul şi Sudul Kazahsanului, Turkmenistan, Uzbekistan,
Tjikistan, şi Kyrgystan.

ANEXA:
Term “globalization” has a wide distribution in the world. But a part of critics of globalization prefer to use other word – “ mondialism” (French word “le
monde” – “world”). This linguistic preference contains some reasons and one of them is the term “globalization” is used for a long time for
designation of natural process of widening of human intercourse.

From the earliest times people, social groups, nations cooperated in the sphere of trade relations and on the state-by-state basis. As well as there was
cultural exchange at that time. The level of availability contacts, quantity of connections increased in view of development of communication
means. This process should understand as globalization. That is to say, globalization is a process of widening of limits of natural contacts people
and nations with the help of growth availability of means of communication.

The process we can see today doesn’t have practically anything common with the original globalization. It is artificial, and it’s one of the reasons why
opponents preferred to use instead term “globalization” its French calque – “mondialism”.

It’s important to mark following distinction between globalization and mondialism. By no means globalization doesn’t concern basis of social
organization. A state always keeps control of international contacts’ development regardless of their degree. If a state exercises control of steams
of people, monetary resources, we have to do with international globalization. Modern globalization is represented as a supranational
globalization, appealed to grade differences between nations and cultural and form on their basis universal civilization. In the period of
international globalization domination the Chinese conducted trade with the Germans, every stage really understood that trade was carried out just
between the Germans and the Chinese, but in the case of supremacy supranational globalization (mondialism)it is driven a trade not between
representatives of different nations, but between consumers, atomic units of unitized crowd.

26
That is to say, today international globalization (integration) – natural process beginning for many centuries, is substituted for supranational globalization
(mondialism), which synthesizes artificially people, nations and states, transforming them into conglomerate under the patronage of the USA and
the NATO.

Mondialism appeals to limit sovereignty of states and delegate a part of state’s powers to supranational institutes. One of the first conceptions of
mondialism is convergence theory, proposed by Zbigniew Brzezin (he is an American politologist, sociologist and statesman). This theory
involves forming of a united center, which manages the world with the help of integrated efforts of two superpowers (the USA and the USSR) and
limited grading of ideological imperatives. Nowadays there are a lot of mondialistic conceptions, it is necessary to mention the most famous of
them: Francis Fukuyama’s theory about “the end of history” (there this American politologist proclaims an absolute and unconditional victory of
capitalism and free market economy); the beginning of “age of money”,presented by Jacques Attali, the adviser of France’s president François
Mitterrand (this theory calls for making single, uniform world under supremacy of ideology of liberalizm and free market complete with
developed information technologies); conception, provided Carlo Santoro’s group (he is a professor in the sphere of international political
reserches), this conception forecasts to world a whole chain of civilization disasters, result of their end will absolute death of existent global order
and forming of a world government.

Mondialism brings up so-called “citizens of a world”. They are political minding humans, staying above “private” state’s interests for the sake of whole
civil society. These “citizens of a world” are very cosmopolite and humanistic, that makes them quite dangerous for any society, especially for
society there are recessionary tendencies in.

Democrat is a man, who trying to protect rights and interests, understands that they can be used against society, that’s why he sees the line which should
not be overstepped.

There are not such limits for mondialist, his ideal is absolute freedom. It is important to note, that in modern situation mondialism mostly serves interests of
various influence agents, than interests of separate individuals. By proclamation of absolute freedom and supremacy of human’s law we can see
abolishment of limitations for activities of marginal elements is society, as well as longstops which are connected with norms of morality and
virtue are destroyed. Mondialists cut dead the fact, that existence of absolute freedom or social groups, using this absolute freedom without any
control destroy the society. Figuratively speaking mondialism weakens immune system of democratic society.

Mondialism stands for absolute independent market. All obstacles must be destroyed. It is necessary to limit a role of a state in economy and, if it possible,
render this influence null. Mondialism argues against any efforts of intervention in economic process even if it’s important for saving of separate
sectors of whole countries’ economy. Free market is proclaimed as an absolute value. In according to representatives of neoclassical school of
economy there is a mind about impossibility of crisis of free market, about its self-regulation, capability to pull through crisis moments. Such
statements are criticized because yet at the first half of the twentieth century English economist John Maynard Keynes proved, that free economy
is very unsteady. More importantly economy comes to crisis itself, andonly active movements of state in the sphere of economy are capable of
preventing or minimizing crisis tendencies.

Termenul “globalizare” a apărut la sfârşitul anilor ’60 şia fost lansat de un specialist canadian în teoria mijloacelor decomunicare în masă, prof.
Marshall McLuhan, Univ. dinToronto şi specialistul american în “problemele comunismului”,Zbigniew Brzezinski, Univ.
Columbia. McLuhan a extrapolatlecţiile războiului din Vietnam şi a lansat expresia “sat global”.

Termenul deglobalizare a intrat în dicţionar prima datăîn1961. În literatura de specialitate există numeroase definiţiiale acestui fenomen
contemporan. Ne vom opri în continuare lacâteva pe care le considerăm sugestive.

•“Lumea devine tot mai mult un supermarket global (engl.a global shopping mall) în care ideile şi produsele pot fi găsite peste tot în acelaşi timp.
Globalizarea nu vizează, pur şisimplu, procesul obiectiv de creştere a intercomunităţii. Ea vizează conştientul
şi subiectivitatea individului, adică scopul şi intensitatea conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea este ceea ce cei din Lumea a
Treia au numit,timp de secole, colonizare. Globalizarea se referă la procesul prin care relaţiile sociale devin relativ lipsite de factorii
distanţă şi graniţe, în aşa fel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic”.(Bari I., 2003,
p.36)

•“(…)globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale,
ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, politice,sociale şi culturale
şi având drept implicaţie faptul căproblemele devin mai curând globale decât naţionale,cerând, la rândul lor, o soluţionare mai curând
globalădecât naţională”. (Bari I., 2003, p.37) â

Definiţia bunului simţ: “Globalizarea este procesul prin care oamenii de oriunde înţeleg să accepte ceea ce-iaseamănă, punând în surdină ceea ce-i
separă”. (Marin D.,2004, p.79)

♦ Definiţia pozitivă: “Globalizarea este un proces de tranziţie care include toate formulele de organizare socială ca finalitate atât a
tranziţiei postcomuniste, cât şi a celei postcapitaliste, adică exact ceea ce ar da sens ambelor procese, tranziţia globală”. (Ibidem., p.79)
♦ Definiţia convenţionalistă: “Globalizarea este noua ordine
economică şi politică a lumii, ca sistem multidimensional şicorelativ în care coerenţa este dată de guvernanţa globală”.(Ibidem., p.79

27