Sunteți pe pagina 1din 2

Ion Neculce

Neculce isi scrie letopisetul dupa moartea lui Cantemir si a lui Radu
Popescu,dar locul lui ,prin traditie se afla in seria cronicarilor
moldoveni,pe care-i continua.
Spre deosebire de Ureche si de Costin,Neculce nu e ceea ce se cheama un
carturar;e lipsit de entuziasm pentru idealurile care-i animasera pe
acestea;ca atitudine etica,letopisetul sau e mai curand o istorie secreta,din
ratiuni vadit personale,decat o opera de educare a spiritului
public.Valoarea ii vine din personalitatea savuroasa si din geniul limbii si
al povestirii.El redescopera oralitatea populara,un veac dupa ce Ureche
descoperise scrisul intelectual,si,prin ea,tot acel naiv, local si stramtorat
in orizontul mosiei proprii,care se deosebeste atat de mult de
universalismul costinean si cantemirean.
Inca din predoslovia -lunga si nesarata -a letopisetului lui Neculce
bagam de seama ca marele ton costian a facut loc unei familiaritati
caldute si fara anvergura morala.Interesant e faptul ca Neculce a tinut sa
anticipeze cronica propriu-zisa de acele patruzeci si patru de legende
cunoscute sub titlul de ‘O sama de cuvinte’ .”Auzite din om in om ,de
oameni vechi si batrani”acestea ne dau o idée clara de tipul de cultura
caracteristic autorului,preponderant orala cum este expresivitatea limbii
lui.Desi n-are multa carturie,are un talent de prozator innascut,ca nimeni
altcineva in intreaga noastra literature medievala.
Doua trasaturi sunt izbitoare in ‘O sama de cuvinte ‘ Intai,faptul ca
aceste istorioare n-au mare lucru din legenda in ele, culegand evenimente
din cele mai obisnuite si numai imprejurarea ca sunt puse de obicei in
sarcina unor personaje cu statut istoric le invaluie intr-un abur
eroic.Altfel , infatisarea foarte pamanteasca a lucrurilor n-ar ridica nici o
dificultate.In al doilea rand,istoriile cu pricina reprezinta un veritabil
triumf al spiritului anecdotic:nici descriere ,nici portret,nici
comentarii:narativul pur redus la esenta.Parcurgandu-le,avem impresia
neta ca autorul a evitat cu intentie drumurile mari ale istoriei,alegand
potecile neinsemnate,care te scot in vecinatatea unor fapte mai putin
stiute sau aflate in spatele tabloului mai putin cunoscut,dar cu atat mai
atragatoare.”un copil de casa ar fi trimis sageata mai departe decat insusi
Stefan voda,cand cu constructia manastirii Putna,si i s-a taiat pe acel loc
capul.”cand Stefan s-a batut cu ungurul Hroit si a murit calul sub el,un
aprod,pe nume Purice,i-a dat calul lui,punandu-se jos ca sa se urce
domnitorul cel mic de stat pe spinarea lui inainte de a incaleca”Asemenea
scene sunt mai degraba umoristice decat impresionante.Eroul
iese,oarecum,diminuat din cele mai multe si e destul sa n e amintim de
portretele lui Ureche spre a ne da seama ca Neculce nu e sensibil la
maretie, la sublime,ci la senzationalul sau la caraghiosul
intamplarii.Cand lesii ara Dumbrava Rosie,moldovenii ii zoresc cu un bat
ascutit:”iar ei- zice Neculce ironic –sa ruga sa nu-I impunga,ce sa-I bata
cu biciuscile;iar cand ii batea cu biciuscile,ei sa ruga sa-I impunga.
Darul de povestitor al autorului este invederat atat pe spatii mici,cat si
pe constructii mai ample.Cateva din asa-zisele legende n-au decat cateva
randuri,dar contin,ca intr-un degetar,materia unor adevarate
nuvele.”Gheorghe Stefan,fiind mare logofat al lui Vasile Lupu,a fost vazut
o data sprijinindu-se ciobaneste in toiag si,intrebat ce zice din fluier ,a
raspuns ca-si cheama oile la munte,mod de a sugera ca-I astepta pe unguri
sa navaleasca in tara.Sant si cateva legende construite ca ample
naratiuni.De exemplu ,biografia spatarului Milescu sau visul lui
Rares.Meritul acestor atat de celebre povestiri,incat au devenit pentru
romani arhetipale,consta si in simplititatea lor fara cusur,in stilul
‘jos’,familiar,lipsit de orice solemnitate,pe care Neculce il introduce in
proza romaneasa.
Astfel talentul de narator incomparabil al lui Ion Neculce a facut
posibila revenirea in proza noastra istorica a spiritului si oralitatii
populare.