DNS – SISTEMUL NUMELOR DE DOMENII

1. Scurt istoric

Protocoalele TCP/IP folosesc pentru identificarea calculatoarelor prin Internet

adrese IP. Numărul calculatoarelor interconectate prin Internet este foarte mare, prin
urmare ţinerea evidenţei acestora după adresele IP este foarte dificilă (de exemplu pentru
a ajunge la site-ul firmei Yahoo ar trebui memorată adresa 204.71.202.160, iar accesarea
să se facă scriind http:// 204.71.202.160, în loc de www.yahoo.com, cum folosim uzual).

Fig. 1. Accesare site Yahoo folosind adresa IP

La începuturile Internet-ului în reţeaua ARAPANET se folosea un fişier host.txt

pentru păstrarea numelor sistemelor gazdă şi ale adreselor IP ale acestora pe un site. În
fiecare noapte era copiat de sistemele gazdă. Soluţia era rezonabilă pentru câteva sute de
calculatoate, dar pentru mii de calculatoare dimensiunea acestuia ar fi fost prea mare,
suplimentar era necesară o administrare centralizată pentru evitarea apariţiei de conflicte
între nume sistemelor gazdă. Pentru rezolvarea acestor probleme a fost creat sistemul
DNS, care permite înregistrarea de nume de domenii unice la ICANN (Internet
Corporation for Assigned Names and Numbers – Corporaţia Internet pentru nume şi
numere atribuite). Atribuirea numelor de domenii se face conform principiului “primul
venit, primul servit”.

2. Ce este DNS-ul?
Prin DNS (Domain Name Sistem) se înţelege sistemul numelor de domenii utilizat
la gestionarea domeniilor în Internet. Acesta stabileşte corespondenţa între numele
sistemelor gazdă şi adresele IP corespunzătoare (operaţie numită şi “mapare”).
Translatarea numelui de gazdă într-o adresă IP se numeşte “rezolvarea numelui de
domeniu” (în figurile 2 şi 3 sunt prezentate sintaxele comenzilor ping şi tracert în modul
linie de comandă, la prima se observă că se poate utiliza parametrul “-a” pentru realizarea
translatării, iar la a doua parametrul “-d” pentru a nu se realiza translatarea).

1
 Fig. 2. Sintaxa comenzii ping

Fig. 3. Sintaxa comenzii tracert

DNS-ul este format dintr-o schemă ierarhică de nume de domenii şi un sistem de

baze de date distribuite cu nume şi adrese IP.

Pentru serviciile Internet în general se foloseşte sistemul DNS, dacă acesta “cade”
site-urile web numai pot fi găsite şi nu se mai pot trasmite e-mail-uri.

Avantajele utilizării sistemului DNS:

- numele de domenii sunt mai uşor de reţinut decât adresele IP;
- un site poate fi mutat pe un alt calculator, chiar în altă parte a lumii şi poate fi accesat în
continuare prin domeniul său web dacă sistemul DNS este reactualizat cu adresa IP a
noului calculator pe care s-a transferat site-ul;
- se identifică în mod unic o reţea sau un calculator gazdă prin intermediul unei adrese IP
şi printr-un nume de calculator gazdă.

2
 3. Funcţionare
Pentru realizarea corespondenţei dintre un nume şi o adresă IP programul
aplicaţie foloseşte o subrutină dintr-o biblotecă numită resolver.

Fiecare sistem gazdă trebuie să aibă setat un server DNS pentru realizarea
translatării între un nume (Ex. www.upt.ro, www.yahoo.com etc) şi adresa IP a acestuia
(Ex. 192.137.52.43, 204.71.202.160) sau invers, deoarece interconectarea a două
calculatoare cu ajutorul protocoalelor TCP/IP în Internet se face prin adrese IP.

Dacă subrutina resolver din calculatorul personal nu reuşeşte să returneze o

translatare DNS validă se va afişa o eroare (fig. 4) şi nu se poate accesa pagina web sau
server-ul de e-mail apelat prin numele specificat.

Fig. 4. Eroare la accesarea unei pagini web

Pentru a testa existenţa unei probleme DNS în cazul unei erori ca cea descrisă
anterior (la apelarea unei pagini web prin adresa web corespunzătoare, de exemplu
www.upt.ro) se poate apela site-ul dorit folosind adresa IP a acestuia (dacă se cunoaşte).

La diagnosticarea problemelor legate de DNS se poate folosi comanda nslookup,

dacă protocoalele TCP/IP sunt instalate (fig. 5).

3
 Fig. 5. Help-ul comenzii nslookup

Realizarea translatării decurge astfel:

- se apelează resolver-ul cu numele dorit (ca parametru) iar acesta transmite o interogare
primului server din lista serverelor de nume;
- server-ul DNS interogat verifică dacă conţine numele respectiv;
- în caz afirmativ răspunde clientului;
- în caz negativ trasnmite o interogare altui server de nume;
- acesta verifică dacă conţine numele respectiv şi în caz afirmativ răspunde clientului;
- dacă resolver-ul nu primeşte răspunsul într-un anumit interval de timp interoghează
următorul server din lista serverelor de nume.

4. Spaţiul de nume
Administrarea numelor în sistemul poştal este realizată cu ajutorul adreselor
poştale formate din: ţară, stat sau provincie, oraş, stradă, număr şi alte informaţii.
Folosind adresarea ierarhică anterioară se evită confuzia între Ion Popescu de pe str.
Florilor nr. 12, din Timişoara şi Ion Popescu de pe str. Plopilor nr. 134, din Braşov.
Analog funcţionează şi sistemul DNS.

Internetul este divizat în sute de domenii şi subdomenii împărţite la rândul lor în

alte subdomenii după o structură arborescentă (fig. 6.), în partea superioară a arborelui
se află rădăcina.

Domeniile aparţinând primului nivel sunt nume de domenii de cel mai înalt rang
(TLD – Top Level Domain) şi se împart îndouă categorii: generale şi de ţări. Din prima
categorie fac parte: com (comercial), edu (instituţii de învăţământ), gov (instituţii ale
guvernului SUA), int (organizaţii internaţionale), mil (instituţii ale forţele armate SUA),
org (organizaţii nonprofit) şi net (instituţii legate de Internet). La a doua categorie fiecare
ţară are câte un domeniu (figura 7).

4
 Fig. 6. Porţiune din spaţiul DNS

a) b)

5
 c)
Fig. 7. Lista numele de domeniu ale ţărilor

În ultimii ani sau adăugat şi alte domenii generale: biz, info, name etc. Lista
completă se poate găsi la www.icann.org.

Fig. 8. Prima pagină a site-ului ICANN

6
 Denumirea unui domeniu este dată de calea din arbore până la rădăcină iar
componentele se separă prin punct (de exemplu Facultatea de Electronică şi
Telecomunicaţii din Universitatea ”Politehnica” din Timişoara este etc.upt.ro).

La numele de domenii nu se face dinsticţie între literele mici şi cele mari (de
exemplu se poate scrie com sau COM, înţelesul nu diferă). Fiecare componentă dintr-un
nume de domeniu poate avea maxim 64 de caractere iar calea întreagă are maxim 255 de
caractere.

În cadrul alocării domeniilor fiecare dintre domeniile de la un anumit nivel

controlează domeniile aflate sub el. De exemplu în Japonia domeniile ac.jp şi co.jp sunt
echivalente cu edu şi com, în timp ce în Olanda nu se face această divizare între domenii.
Următoarele trei nume sunt ale departamentelor de calculatoare din trei universităţi aflate,
Universitatea Yale din SUA, Universitatea Vrije din Olanda şi Universitatea Keio din
Japonia:
a) cs.yale.edu ;
b) cs.vn.ml ;
c) cs.keio.ac.jp .

Dacă se doreşte crearea unui nou domeniu se va cere permisiunea domeniului în

care va fi inclus, de exemplu pentru ca un nou domeniu al unui grup VLSI de la Yale să
fie vlsi.cs.yale este necesară permisiunea administratorului cs.yale.edu. Astfel se evită
conflictele de nume, fiecare domeniu ţine evidenţa subdomeniilor sale. După ce un
domeniu nou este creat şi înregistrat se pot crea subdomenii fără permisiunea celor care
administrează domeniile superioare din arbore.

4.1. Organizaţia EURid

EURid (abreviere de la European Registry for Internet Domains, în traducere

Biroul european pentru domenii Internet), este o organizaţie non-profit (cu sediul în
Belgia) aleasă de Uniunea Europeană pentru organizarea, administrarea şi controlul
TLD-ului .eu şi are următoarele birouri regionale (fig. 9), care acoperă Uniunea
Europeană:
- Biroul Regional Vestic şi sediul central, se ocupă de Belgia, Franţa, Olanda,
Luxembourg, Germania şi Austria;
- Biroul Regional Nordic, se ocupă de Suedia, Danemarca, Finlanda, Estonia,
Letonia, Lituania, Marea Britanie şi Irlanda;
- Biroul Regional Sudic, se ocupă de Italia, Spania, Portuglia, Grecia, Malta,
Cipru, Slovenia, Spania şi Portugalia;
- Biroul Regional Central, se ocupă de Republica Cehă, Slovacia, Ungaria,
Polonia, România şi Bulgaria.

7
 Fig. 9. Birouri EURid

Prima pagină a site-ului EURid (cu adresa www.eurid.eu) este prezentată în

figura următoare.

Fig. 10. Prima pagină a site-ului EURid

Iniţiativa de creare a TLD-ului .eu a fost luată în 1999 de Consiliul European

(figura 11 prezintă etapele parcurse în timp până la apariţie), în mai 2003 EURid a fost
desemnată să fie operator al domeniului.

8
 Fig. 11. Etapele creării domeniului .eu

De la lansarea din 2006 domeniul .eu este al treilea din Europa (după domeniile
.uk al Marii Britanii şi .de al Germaniei) şi al şaptelea din lume ca mărime.

Fig. 12. Poziţia domeniului .eu în lume

Statistica numărul de domenii pe ţări este prezentată în figura de mai jos.

Fig. 13. Statistica pe ţări

9
 Statistica numărului de accesări pe minut al domeniului .eu (pe trimestre şi pe
luni) este prezentată în figura de mai jos.

Fig. 14. Statistica accesărilor pe minut

Dintre numele înregistrate 78,8% sunt funcţionale, iar după modul de utilizare s-a
realizat statistica din figura următoare.

Fig. 15. Statistica utilizare

Statistica numărului de domenii la 1000 de locuitori pe ţări este prezentată în

figura 16.

Fig. 16. Statistica numărului de nume la 1000 de locuitori

10
 5. Servere de nume
Bazele de date DNS pot fi stocate teoretic pe un singur server. Practic el s-ar putea
să fie prea încărcat astfel încât să fie inutilizabil, în plus în caz de defectare este afectat
întregul Internet.
Pentru evitare problemelor descrise anterior spaţiul de nume este împărţit în mai
multe zone separate. Un exemplu de împărţire a spaţiului de nume din fig. 6 este
prezentat în fig. 17. Zonele conţin câte o parte din arbore şi numele serverelor pentru
păstrarea informaţiilor despre zona respectivă. O zonă are un server de nume primar şi
unul sau mai multe servere de nume secundare care preiau informaţii de la acesta.

Fig. 17. Porţiune din spaţiul DNS împărţită în zone

Stabilirea limitelor unei zone depinde de administratorul acesteia şi se face în

funcţie de numărul de servere de nume dorite şi de locaţiile lor. În fig. 16 pentru Yale se
foloseşte un server pentru yale.edu la administrarea eng.yale.edu, dar nu şi la
administrarea cs.yale.edu. Aceasta din urmă este o zonă separată. O astfel de soluţie
poate apare dacă departamentul de engleză (eng) nu doreşte să aibă un server de nume iar
cei de la departamentul de calculatoare (cs) doresc acest lucru. Prin urmare cs.yale.edu
este o zonă separată.

11
 6. Desfăşurarea lucrării

1. Care este parametrul comenzii ping care permite translatarea numelui de gazdă?
2. Pentru 3 adrese web din Timişoara (de exemplu site-ul Universităţii Politehnica
din Timişoara, al Universităţii de Vest şi al Universităţii de Medicină şi Farmacie,
care se pot găsi folosind motorul de căutare Google) folosiţi comanda anterioră
fără parametrul pentru translatare şi apoi cu acesta, în ambele cazuri notaţivă
rezultatele obţinute.
3. Care este parametrul comenzii tracert pentru a nu se realiza translatarea numelui
de gazdă?
4. Pentru 3 adrese web din România (site-urile unor oraşe care se pot căuta folosind
motorul de căutare Google) folosiţi comanda anterioră fără parametrul pentru
nerealizarea translatării şi apoi cu acesta, în ambele cazuri notaţivă rezultatele
obţinute.
5. În ce an a fost lansat domeniul .eu?
6. Intraţi pe site-ul Universităţii Politehnica din Timişoara. Care sunt numele de
domeniu ale facultăţilor din cadrul universităţii? Dar numele de domeniu ale
departamentelor Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii?
7. Pentru câte o adresă web din Franţa, Germania, Cehia şi Polonia, notaţivă numele
primelelor 10 noduri ale rutelor folosind VisualRoute. Ce se observă? (Indicaţie:
folosind motorul de căutare Google căutaţi întâi hărţile ţărilor respective, apoi de
pe acestea alegeţi numele oraşele şi în final căutaţi site-urile oraşelor dacă există,
este preferabil să alegeţi oraşe mari)
8. Care sunt numele de domenii pentru următoarele ţării: România, Franţa,
Germania, Cehia, Polonia, Argentina, Federaţia Rusă, Somalia, Statele Unite ale
Americii şi Norvegia?