Sunteți pe pagina 1din 121

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ “DUMITRU STĂNILOAE” IAȘI

Lucrare de licență

OMUL - COROANA CREAȚIEI.


O antropologie teologico-misionară.

Coordonator științific: Student Candidat:


Pr. Prof. Dr. Petraru Gheorghe Radu Cornel-Mădălin
Cuprins

1. Argument....................................................................................................5
2. Cum a fost creată lumea?..........................................................................7
2.1 „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”……………………….......…9
2.2 “Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.”……………………………………...18
2.3 “Și a zis Dumnezeu: <<Să fie lumină!>> Și a fost lumină.”…………………..20
2.4 “Și a zis Dumnezeu: <<Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de
ape!>> Și a fost așa.”…………………………………………………………..22
2.5 “Și a zis Dumnezeu: <<Să se adune apele cele de sub cer la un loc și să se arate
uscatul!>> Și a fost așa.”………………………………………………………24
2.6 “Și a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: <<Să dea pământul
din sine verdeață: iarbă cu sămânță într-însa, după felul și asemănarea ei, și
pomi roditori, care să dea rod cu sămânță în sine, după fel, pe pământ!>> Și așa
a fost.”………………………………………………………………………….25
2.7 “Și a zis Dumnezeu: <<Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe
pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne ca să deosebească
anotimpurile, zilele și anii, și să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să
lumineze pământul!>> Și a fost așa.”………………………………………….27
2.8 “Apoi a zis Dumnezeu: << Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și
păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!>> Și a fost așa.”….…...32
2.9 “Apoi a zis Dumnezeu: <<Să scoată pământul ființe vii, după felul lor: animale,
târâtoare și fiare sălbatice după felul lor!>> Și a fost așa.”………...……….…34
2.10 “Și a zis Dumnezeu: <<Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca
să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile
ce se târăsc pe pământ și tot pământul!>> Și a făcut Dumnezeu pe om după
chipul Său.”…………………………………………………………………....35

2
3. Evoluționism sau creaționism?...............................................................37
3.1 Evoluționismul…………………………………………………………….....37
3.2 Creaționismul………………………………………………...…………........41
4. De ce să credem că avem un Creator?....................................................45
5. Geneza omului………………………………………………….……….62
5.1 “Și a zis Dumnezeu: << Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce
se târăsc pe pământ și tot pământul!>>”……………………………..……...…62
5.2 „Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat
în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.”……………………..…65
5.3 ,,Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a
adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată
din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o lui Adam……......67
5.4 Căderea omului primordial……………………...…………………….…….…69
5.4.1 Noțiunea de păcat……………………………………………..….…...69
5.4.2 Cauzele căderii omului primordial……………………………..…..…71
5.4.3 Căderea omului primordial……………………………………..….…73
5.4.4 Consecințele căderii…………………………………………………..78
6. De la omul primordial la omul contemporan…………………………80
6.1 Credința și religiozitatea………………………………………………...……81
6.2 Adam cel Vechi salvat și restaurat de Adam cel Nou…………..……………84
6.2.1. Chipul lui Dumnezeu în om……………………………………..……84
6.2.2. Asemănarea omului cu Dumnezeu……………………………………86
6.2.3. Responsabilitatea omului………………………………………..……90
6.2.4 Logosul devenit Adam cel Nou………………………………………92
6.3 Omul contemporan sau omul actualității moderne………………..…………94
7. Omul - Coroana creației ………………………………………………98
7.1 Structura ADN-ului…………………………………………………..………99
7.2 Replicarea………………………………………………………………….…100
7.3 ARN-ul………………………………………………………………….……101
7.4 Transcripția……………………………………………………………….…..101
7.5 Codul genetic…………………………………………………………...……102
7.6 Translația……………………………………………………………………..104

3
8. Misiunea teologului ortodox în contextul cosmologiei şi antropologiei
actuale. Omul chemat să slăvească şi să mărturisească pe Dumnezeu...107

9. Concluzii………………………………………………………………...112

10. Bibliografie……………….……………………………………………114
Declarație de autenticitate……………………………………………..…119

Curriculum Vitae…………………………………………………………120

4
1. Argument

Lucrarea de față abordează o temă de impact asupra unui număr foarte vast de
oameni din toate categoriile sociale și intelectuale, de la savanți și filosofi până la cei mai
simpli oameni. Se intitulează “Omul – coroana creației” și va trata subiecte care au
frământat lumea încă de la începuturile civilizației, de la omul peșterii până în actualitatea
modernă din laboratoarele ultra-sofisticate și dotate la un nivel foarte înalt tehnologic din
prezent.
Așa cum multe persoane, de-a lungul istoriei, au fost fascinate de lumea care ne
înconjoară, de cosmos, de om, de toate cele ce vedem în jurul nostru și au direcționat
interesul personal către aceasta lume, studiind-o și oferind răspunsuri și sensuri tot mai
complexe noilor descoperiri, tot așa și eu sunt fascinat de lumea în care ne aflăm și îmi
direcționez interesul către studii cât mai aprofundate în ce privește știința și noile
descoperiri umane care se regăsesc în toate domeniile lumii și coincide. Îmi voi dedica nu
doar timpul de câteva luni acordat acestei lucrări, ci intreaga viață studiului intensiv și
descoperirilor ce vor urma, validându-le teologic dacă acest lucru este posibil și negând
ceea ce nu are argument și suport în știință și în teologie.
Au existat nenumărate încercări, mai mult sau mai puțin reușite, de a uni teologia
cu știința și de a lega un parteneriat și un dialog favorabil ambelor părți. Intenția mea este
de încerca în continuare să aduc spre o colaborare din ce în ce mai eficientă aceste două
tipuri de abordări ale descifrării existenței. Sunt la început de drum și drumul este lung și
anevoios, dar răsplata pe care o primesc când aflu informații și le leg într-o argumentare
teologico-științifică unde capătă un sens concret, este o satisfacție spirituală si intelectuală
de neimaginat.
Fiecare dintre părți, atât Teologia cât și Știința, lucrează de pe platforme diferite și
pare ca nimic nu le leagă. Aș fi de părere că deși diferite în aparență, în profunzimea lor se
întâlnesc, deoarece au același scop și anume descifrarea existenței noastre și a sursei
noastre de existență. Ar fi potrivită și necesară o punte de legatură între cele două, care să
le unească studiile, teoriile și argumentările și să le ofere o interpretare corectă, obiectivă și
5
imparțială. Este necesară existența unei teologii științifice sau a unei științe teologice care
să cuprindă această cunoaștere rațională, capabilă să răspundă concret dilemelor ce
frământă umanitatea.
Împins de această dorință și cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am realizat această
lucrare care își propune să răspundă la câteva din întrebările existențiale ale lumii. Am ales
să vorbesc despre importanța omului, despre om ca o coroană a creației analizând și
elaborând sumar diverse aspecte teologice, patristice și științifice.
Pentru a putea vorbi despre om în forma sa actuală este necesară o deplasare în
timp până la originile acestuia, care nu se opresc la primii oameni, Adam și Eva, ci la
momentul creării Universului. Din acest motiv, lucrarea este structurată în mai multe
capitole care se desfășoară pe parcusul a șase teme mari care conțin și ele, la rândul lor,
alte subcapitole.
Prima temă mare tratează despre procesul real astronomic de creare a lumii,
structurat în ordinea zilelor Genezei și ale noilor date științifice care le atestă. Se abordează
etapele formării cosmosului, a sistemului solar, a planetei noastre și etapele formării vieții
pe Pământ.
A doua temă expune ideile, teoriile și argumentările a doua mari curente care se
implica în cercetarea existenței vieții, adică a Evoluționismului și a Creaționismului.
Imediat următoare acestei teme se va afla una dintre cele mai mari provocări ale lumii
inteligibile și raționale. Aici se dezbate realitatea concretă a existenței unui Creator. Există
Dumnezeu?
Abia acum, după ce am răspuns la primele curiozități umane despre geneza
Universului și apariția vieții, putem vorbi despre geneza omului elaborată în cea de-a patra
temă a prezentei lucrări. Inevitabil, de aici vom ajunge să facem un scurt istoric al
umanității de la primul om pană în prezent în societatea în care trăim și care definește omul
contemporan. Această a cincea parte nu exclude din istorie momentul mântuirii lumii prin
întruparea lui Hristos și evoluția umanității pe întreg parcursul existenței sale.
Și în cele din urmă, a șasea temă mare cu care se preocupă lucrarea de față și care,
din întâmplare sau nu, face să coincidă cu numărul șase al zilei în care a fost creat omul,
vorbește despre importanța și măreția omului evidențiată de științele de specialitate și
accentuate de Sfinții Părinți ai Bisericii Creștin-Ortodoxe și Apostolice.

6
2. Cum a fost creată lumea?

Omul, încă din cele mai vechi timpuri, după ce a conștientizat propria lui existență,
s-a analizat și a început să se întrebe care este sursa existenței lui. De unde vine? Cum a
ajuns în acest stadiu? Are o origine? A apărut pur și simplu? Are un scop pentru care există
și trăiește? Care este rolul lui în lume? Dacă Cineva l-a creat, Cine este Acesta și ce își
dorește de la el?
Probabil, toate aceste curiozități au pus bazele filosofiei, științei și teologiei. Omul,
de la început a simțit, ba chiar a știut că trebuie să își afle originea și să se înțeleagă și mai
mult pe sine. Noi separăm aceste trei ramuri ale rațiunii umane considerând că sunt
domenii diferite de activitate cu diferite proprietăți particulare și contradictorii. În realitate,
însă, acestea trei se completează, se împletesc și împreună duc la un răspuns final corect,
cât mai aproape de realitate și adevăr. Fiecare ramură trebuie să renunțe la absolutizarea
adevărului doar într-un singur domeniu pentru că rezultatele nu vor fi maxime decât prin
împletirea particularităților celor trei ramuri. Filosofia ajută omul să poată gândi dincolo de
aparențele și barierele determinate de cele cinci simțuri, simulând virtual probabilități fără
să fie absolut necesar un experiment concret. Știința, referindu-ne în special la științele
exacte cum sunt matematica, chimia, fizica, ajută omul să valideze practic și experimental,
exact și corect, o gândire filosofică, o ipoteză sau o idee, ori poate să o elimine ajutându-ne
să progresăm corect. Și nu în ultimul rând, teologia este cea care ascende la Adevărul
Absolut, croind o Cale spre a cunoaște Sursa vieții noastre. Teologia se bazează și se
ghidează astfel pe spusele Mântuitorului Hristos când se identifică pe Sine: “Eu sunt Calea,
Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).
De altfel, pentru eficiență maximă, „teologia trebuie să se deschidă spre științe, într-
un dialog constructiv și fructuos cu acestea, spre o îmbogățire reciprocă în conținut și
sensuri”1 după cum spunea unul dintre cei mai mari teologi și gânditori ai secolului XX,
Părintele Dumitru Stăniloae.
„Din perspectivă antropologică, este necesar de revelat faptul că omul există și
funcționează tridimensional, adică în relație cu sine, cu cei asemenea lui și cu natura,

1
Pr. Gheorghe Petraru, Lumea, creația lui Dumnezeu, Editura Trinitas, Iași, 2002, p. 5.

7
cosmosul.”2 De aici și necesitatea omului de a se cunoaște pe sine, tot ce îl inconjoară și
include și necesitatea de a cunoaște sursa existenței lui, adică pe Creatorul.
Prezeta lucrare își propune, în primul rând, să aducă la cunoștință principalele
frământări ale umanității, să arate soluțiile găsite până acum și să le asambleze piesă cu
piesă pentru a rezulta o imagine completă și corectă a adevărului despre geneza universului
și a omului, rolul omului adus la existență și destinația noastră a tuturor. În al doilea rând,
are interesul de a împleti cele trei ramuri ale cunoașterii umane într-un dialog eficient care
să se completeze și să pledeze în favoarea adevărului.
Pentru a putea sa ne identificăm pe noi, trebuie mai intâi să identificăm mediul
ambiant al nostru, universul. Dacă aflăm cum a fost creat universul, aflăm și identitatea
noastră, mergând pas cu pas și sistematic pe urmele lăsate de Creator de la începutul lumii
până în prezent.
Vom utiliza ca izvor și text de bază capitolul Facerea, din Sfânta Scriptură și vom
împodobi cu cele mai recente date științifice pentru a argumenta, considerând, de altfel,
textul Genezei ca prim text științific cosmologic. De ce nu punem ca bază un text al
cosmologiei actuale? Pentru că textul Scripturii este scheletul care susține adevărul, iar
celelale științe sunt organele și carnea care îl împodobesc. Dacă nu am avea schelet, toată
cunoașterea lumii, ar fi o grămadă de organisme nelegate între ele. De aceea, folosim
procedura cea mai eficientă. Chiar și oamenii de știință spun aceasta, pentru că „sute de
savanți profesioniști și amatori cred că Biblia se pretinde a fi un manual științific”.3 Iar
cum un răspuns cosmologic fără interpretare teologică nu se poate, deoarece este
indispensabilă, „e ca și cum ai presupune ca în teorema binomială trebuie să existe o
veritabilă dogmă religioasă”.4

2
Ibidem, p. 8.
3
Simon Singh, Big Bang. Originea universului, Traducere din engleză de Vlad Zografi, Editura Humanitas,
București, 2008, p. 249.
4
Ibidem.

8
2.1 „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”

“Ce frumoasă orânduire de cuvinte! A spus mai întâi: “la început” ca să nu


socotească unii ca lumea este fără de început. Apoi a adăugat: “a făcut” ca să arate că ceea
ce a făcut este o foarte mică parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu.”5
Din primul verset al Sfintei Scripturi, înțelegem trei aspecte. Primul este acela că
timpul nu este etern și că a fost creat având un “început”. Dacă ar fi existat timpul înainte
de a fi creat lumea, Dumnezeu trebuia să fie constrâns și determinat de timp, sau timpul
trebuia sa fie măcar coetern cu Dumnezeu, fiind o forță exterioară lui Dumnezeu. Al doilea
aspect este acela că există o Sursă, se indică un Creator. Ne este indicat Dumnezeu ca Cel
ce este Cauza noastră. Forța creatoare “a venit de departe din Metaunivers și din
transcedența divină”.6 Iar al treilea aspect este acela că “a făcut” lumea, adică “cerul și
pământul”. Nu a apărut tot universul acesta imens din întâmplare, ci înțelegem că fost
creat. “Universul nu pare să fie un sistem fizic simplu, cum au crezut până acum
cosmologii. El pare să fie un sistem cibernetic complex, care acționează după un
program.”7Prin urmare, înțelegem că “viața era un proces programat.”8
Când spunem “la început”, ne gândim la primul moment al creației. Dacă acela este
primul moment, nu se poate să existe un alt moment înainte de acesta. Prin deducție logică,
vom spune că atunci a fost creat timpul, deci și timpul are un început. Sfântul Vasile cel
Mare explică foarte eficient că “la început a făcut, adică: la începutul acesta al timpului”9 și
că “poartă numele de început și cea dintâi mișcare.”10 “Timpul este descris numai în
termenii modificărilor în rețeaua de relație care descrie spațiul”11, prin urmare ”nu există
timp în afara schimbării.”12
Timpul a fost creat concomitent cu universul, neexistând nimic înainte, nici măcar
timpul. “Așa cum vom vedea, conceptul de timp nu are sens înainte de începutul
universului.”13Acest lucru a fost arătat prima dată de Fericitul Augustin când spune că

5
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 11.
6
Constantin Portelli, Logica creatiei divine, Editura Didactică și Pedagogică, București 2004, p. 15.
7
Ibidem, p. 11.
8
Ibidem, p. 15.
9
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit, p. 17.
10
Ibidem.
11
Lee Smolin, Spațiu, timp, univers. Trei drumuri către gravitația cuantică, Traducere din engleză de Anca
Vișinescu, Editura Humanitas, 2006, p. 35.
12
Ibidem.
13
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Ediția a III-a, Traducere
din engleză de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001, p. 21.

9
“timpul era o proprietate a universului pe care l-a creat Dumnezeu și că timpul nu a existat
înainte de începutul universului.”14
“Se poate spune că timpul a avut un început la Big Bang.”15 Big Bang, însemnând
Marea Explozie, este denumirea științifică a momentului primordial al creației când s-a
născut universul. “Marea Explozie, a început expansiunea materiei în spațiu.”16 Dar cum
s-a întâmplat acest lucru și cum am ajuns noi să cunoaștem aceste informații, va fi
preocuparea noastră în acest capitol.
“În 1929, Edwin Hubble a făcut observația crucială că oriunde privești, galaxiile
aflate la distanță mai mare se îndepărtează rapid de noi.”17 Cu alte cuvinte, universul este
în expasiune, ceea ce înseamnă că în trecut, universul era mai mic, și dacă mergem așa
până la începutul timpului “obiectele ar fi fost strânse la un loc”18 și că “densitatea
universului era infinită”.19 “În acest caz, era vorba nici mai mult nici mai puțin decât de
înțelegerea faptului că într-un moment din trecut toate galaxiile din univers fuseseră
înghesuite într-o aceeași regiune mică. Acesta a fost primul indiciu observațional legat de
ceea ce numim azi Big Bang. A fost primul semn că s-ar putea să fi existat un moment al
creației.”20
“Observațiile lui Hubble sugerau că a existat un moment numit Big Bang, când
universul era infinit de mic și infinit de dens”21și inevitabil am putut astfel să înțelegem că
“întregul univers e dinamic și evoluează, distanțele crescând și densitatea globală a
universului scăzând odată cu trecerea timpului.”22 Expansiunea universului influențează
densitatea acestuia spre o descreștere, dar și temperatura înregistrează o descreștere în
timp. “Temperatura cosmosului trebuie să scadă. Aceasta relație este demonstrată de o lege
esențială a termodinamicii.”23
Pentru a înțelege că toate galaxiile se îndepărtează de noi a necesitat un proces de
evaluare știintifică numit spectroscopie. Aceasta, presupune evaluarea luminii emanate de
o stea sau de un corp luminos pentru a determina compoziția chimică a corpului și pentru a
identifica distanța. “Lumina este o forma de energie, iar cantitatea de energie transportată

14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 22.
16
Constantin Portelli, op.cit, p. 10.
17
Stephen W. Hawking, op.cit,, p. 22.
18
Ibidem.
19
Ibidem.
20
Simon Singh, Big Bang. Originea universului, Traducere din engleză de Vlad Zografi, Editura Humanitas,
București, 2008, p. 226.
21
Stephen W. Hawking, op.cit, p. 22.
22
Simon Singh, op.cit, p. 232.
23
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București 2004 , p. 11.

10
de o undă de lumină e invers proporțională cu lungimea de undă”24. Înainte de William
Huggins, spectroscopia studia doar emisia de lumină a unei stele și deduceau din coloritul
undelor ce componente chimice conțin aceastea și ce temperatură au cu aproximație.
”Fizicienii, privesc lumina ca pe o vibrație a câmpurilor electric și magnetic, motiv pentru
care lumina și formele de radiație înrudite poartă numele de radiație electromagnetică.”25
Aceasta radiație electromagnetică este o undă. Ceea ce analizează fizicienii este lungimea
de undă. “Lungimea de undă este distanța dintre două creste succesive ale undei
luminoase, ne spune aproape tot ce avem nevoie să știm despre o undă.”26
“Newton a descoperit că dacă lumina soarelui trece printr-o bucată de sticlă de
formă triunghiulară, numită prismă, ea se descompune în culorile sale componente
(spectrul său) ca într-un curcubeu. Focalizând un telescop pe stea sau pe o galaxie, se poate
observa în mod asemănător spectrul luminii acelei stele sau galaxii.”27 Așadar, “culoarea
este trăsătura fundamentală care deosebește o undă luminoasă de alta. Culorile albastru,
indigo și violet corespund unor unde luminoase cu lungimi de unde mai scurte și energii
mai înalte, în vreme ce portocaliul și roșu corespund unor unde luminoase cu lugimi de
undă mai mari și energii mai scăzute. Verdele și galbenul corespund lungimilor de undă și
energiilor intermediare.”28 ”Când un obiect atinge temperatura de 500 grade Celsius, are
suficientă energie pentru a emite lumină vizibilă roșie, fiind literalmente “încins la roșu”.
Dacă temperatura crește în continuare, obiectul are mai multă energie și emite în proporție
mai mare radiație cu lungimi de undă mai scurte, mai albastre și tinde să devină “încins la
alb”, fiindcă emite acum o gamă largă de lungimi de undă de la roșu la albastru.”29
“Esențial pentru astronomi era faptul că stelele emit unde luminoase”30 Astfel,
William Huggins a înțeles că putea folosi spectroscopia pentru a înlătura neajunsurile în
măsurarea mișcării proprii a stelelor. El a numit “apropierea sau depărtarea de Pământ a
stelelor, viteză radicală.”31 A asociat rezultatele sale privind stelele și mișcarea lor cu
efectul Doppler32 observând că toate se îndepărtează. “Creșterea lungimii de undă e de

24
Simon Singh, op.cit, p. 207.
25
Ibidem.
26
Ibidem.
27
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Ediția a III-a, Traducere
din engleză Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001, p. 55.
28
Simon Singh, Big Bang. Originea universului, Traducere din engleză de Vlad Zografi, Editura Humanitas,
București, 2008 , p. 207.
29
Ibidem.
30
Ibidem.
31
Ibidem, p. 217.
32
În 1842, Doppler a afirmat că mișcarea unui corp afectează toate undele pe care el le-ar emite, fie că e
vorba de unde pe suprafața apei, unde sonore sau unde luminoase. Dacă un obiect care emite unde, se apropie

11
regulă numită deplasare spre roșu, deoarece roșul se află la capătul spectrului vizibil
corespunzând lungimilor de undă maxime. În mod asemănător, creșterea lungimii de undă
provocată de apropierea emițătorului se numește deplasare spre albastru.”33
“După ce a dovedit existența altor galaxii, în anii care au urmat, Hubble și-a
petrecut timpul catalogând distanțele la care se află și observînd spectrele lor. În acea
vreme majoritatea oamenilor se așteptau ca galaxiile să se miște de jur împrejur la
întâmplare, și deci se asteptau să găsească tot atât de multe spectre deplasate către albastru
ca și cele deplasate spre roșu. Prin urmare, a fost destul de surprinzătoare descoperirea că
majoritatea galaxiilor apăreau deplasate spre roșu: aproape toate se depărtau de noi!”34
Deplasarea spre roșu indică depărtarea astrelor, iar deplasarea spre albastru indică
apropierea astrelor. Astfel, ne dăm seama că universul este în expansiune în orice direcție
am privi.
Acum, când știm că universul este în expansiune, sunt două posibilități:
“expansiunea va continua la infinit sau expansiunea universului se va opri la un moment
dat și va fi urmată de o fază de compresiune.”35 Ca să putem identifica cu precizie care
dintre posibilități este cea corectă avem nevoie să știm și alte caracteristici ale universului.
Spre exemplu, ar fi foarte util să știm cum funcționează gravitația la scară cosmică. “Legea
gravitației descoperită de Newton afirmă că orice obiect din univers atrage orice alt obiect
din univers. Mai precis, Newton a definit forța de atracție între două corpuri ca fiind direct
proporțională cu greutatea lor “36 Asta înseamnă că fiecare corp ceresc din univers are
gravitație proprie determinată de densitate. Cu cât un obiect este mai dens, cu atât
gravitația acestuia este mai puternică. Așadar, expansiunea universului poate opri gravitația
materiei cosmice la un moment dat?
Friedmann, identifică trei probabilități în care poate exista un posibil viitor al
universului. Prima posibilitate presupunea că “densitatea medie a universului e ridicată,
multe stele aflându-se într-un volum dat. Multe stele înseamnă atracție gravitațională
puternică, ceea ce ar trage în cele din urmă stelele înapoi, oprind expansiunea și provocând

de observator, acesta percepe o scădere a lungimii de undă, în timp ce, dacă emițătorul se îndepărtează,
observatorul percepe o creștere a luminii de undă. Acest efect se numește efectul Doppler.
33
Simon Singh, op.cit, p. 220.
34
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Ediția a III-a, Traducere
din engleză Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001 , p. 56.
35
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București 2004, p. 10.
36
Simon Singh, Big Bang. Originea universului, Traducere din engleză de Vlad Zografi, Editura Humanitas,
București, 2008 , p. 109

12
treptat contracția universului până la prăbușirea totală.”37 A doua variantă a modelului
Friedmann presupunea că “densitatea medie a stelelor este scazută, caz în care atracția
gravitației nu ar învinge niciodată expansiunea universului, care ar continua să se extindă
pe veci nelimitat.”38 A treia variantă lua în considerare “o densitate între cele două
extreme, conducând spre un univers în care gravitația încetinește, dar nu oprește niciodată
complet expansiunea.”39 Astfel, universul nici nu s-ar prăbuși într-un punct , nici nu s-ar
dilata dincolo de orice limite spațiale.
Care însă, din cele trei ipoteze surprinde realitatea cu adevărat? “Pentru a răspunde
la această întrebare trebuie să cunoaștem rata actuală de expansiune a universului și
densitatea sa medie actuală. Dacă densitatea este mai mică decât o anumită valoare critică,
determinată de rata de expansiune, atracția gravitațională va fi prea slabă pentru a opri
expansiunea. Dacă densitatea este mai mare decât valoarea critică, gravitația va opri
expansiunea la un anumit moment în viitor și va determina colapsul universului.”40
“Putem determina rata actuală de expansiune măsurând vitezele cu care celelalte
galaxii se depărtează de noi, utilizând efectul Doppler.”41 Astfel, tot ceea ce știm este că
universul se extinde cu “o valoare între 5 și 10% la fiecare miliard de ani.”42 ”Dacă
adunăm masele tuturor stelelor pe care le putem vedea din galaxia noastră și alte galaxii,
totalul este mai mic decât o sutime din cantitatea necesară pentru a opri expansiunea
universului.”43 ” Totuși, galaxia noastră și alte galaxii trebuie să conțină o mare cantitate de
„materie neagră“ pe care nu o putem vedea direct, dar despre care știm că trebuie să fie
acolo datorită influenței atracției sale gravitaționale asupra orbitelor stelelor din galaxie.
Mai mult, majoritatea galaxiilor formează roiuri și putem deduce în mod asemănător
prezența unei cantități mai mari de materie neagră între galaxiile din aceste roiuri prin
efectul său asupra mișcării galaxiilor. Atunci când adunăm toată această materie neagră,
obținem doar circa o zecime din cantitatea necesară pentru a opri expansiunea.”44
Chiar dacă Stephen Hawking prezintă o teorie optimistă în ceea ce privește
universal, eliminând un eventual colaps al întregului univers, totuși intuiția și logica ne
împinge să credem că va avea un sfârșit acest univers din moment ce a avut și un început,

37
Ibidem, p. 139.
38
Ibidem.
39
Ibidem.
40
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Ediția a III-a, Traducere
din engleză de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001, p. 62.
41
Ibidem, p. 64.
42
Ibidem.
43
Ibidem.
44
Ibidem.

13
așa cum gândește Sfântul Vasile cel Mare când zice: “Trebuie deci neapărat ca cele ce au
început în timp să se sfârșească tot în timp. Dacă facerea lumii a început în timp, nu te
îndoi nici de sfârșitul ei.”45 Cu siguranță aceeași intuiție are și Hawking când ajunge să
afirme că “totuși, nu putem exclude posibilitatea că ar putea exista o altă formă a materiei,
distribuită aproape uniform în univers, pe care nu am detectat-o încă și care poate mări
densitatea medie a universului până la valoarea critică necesară pentru a opri
expansiunea.”46 Încă nu trebuie să ne îngrijoreze această posibilă compresiune care nu va fi
posibilă cel puțin în urmatoarele paisprezece miliarde de ani, durată care i-a fost necesară
universului să se extindă până la forma actuală. Până la acel colaps pot exista alte posibile
sfârșituri ale noastre mai apropiate ca timp cum ar fi stingerea soarelui.
Am înțeles cum fost creat universul, am reușit să aflăm de Marea Explozie care l-a
generat și îi determină expansiunea până în prezent. Dar să vedem cum a fost posibilă
formarea stelelor și planetelor și ce factori au determinat condițiile prielnice de viață pentru
noi.
“Dacă într-adevăr universul se extindea, atunci ieri trebuie să fi fost mai mic decât
azi, iar anul trecut trebuie să fi fost încă și mai mic. Urmând acest fir logic, dacă ne
întoarcem în timp suficient de mult, întreg spațiul trebuie să fie redus la o regiune
minusculă.”47 Prin urmare, în prima secundă de viață, universul trebuie să fi fost infinit de
mic, infinit de dens și infinit de fierbinte, un atom primordial încins. Stephen Hawking
spune despre acest fapt că “la Big Bang, se crede că universul avea dimensiunea zero și
astfel era infinit de fierbinte. Dar pe măsură ce universul se extindea, temperatura radiației
scădea. O secundă după Big Bang, ea ar fi scăzut la circa zece miliarde de grade. Aceasta
este de circa o mie de ori mai mare decât temperatura din centrul soarelui.”48 Iar
Lemaître49, “extrapolând înapoi în timp, și-a închipuit că toate stelele au fost comprimate
într-un univers ultracompact pe care l-a botezat atom primordial. Momentul creației era
pentru el, momentul în care acest unic, atotcuprinzător atom s-a dezintegrat brusc,
generând toată materia din univers.”50

45
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 13.
46
Stephen W. Hawking, op.cit, p. 64.
47
Simon Singh, Big Bang. Originea universului, Traducere din engleză de Vlad Zografi, Editura Humanitas,
București, 2008 , p. 144.
48
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Ediția a III-a, Traducere
din engleză de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001 , p. 138.
49
Lemaître a fost primul savant care a oferit o descriere destul de credibilă și detaliată a ceea ce numim azi
modelul Big Bang al universului.
50
Stephen W. Hawking, op.cit, p. 138.

14
“Lemaître a emis ipoteza că radiația cosmică observabilă azi ar putea reprezenta
rămășițele dezintegrării inițiale, iar ansa aceea de materie ejectată s-ar fi condensat de-a
lungul timpului pentru a forma stelele și planetele de astăzi.”51
Universul foarte timpuriu era atât de energic și fierbinte, încât protonii și neutronii
se mișcau prea repede pentru a se lipi unii de alții. Puțin mai târziu, universul era suficient
de rece pentru ca nucleosinteza să înceapă.
“La circa o sută de secunde după Big Bang, temperatura ar fi scăzut la un miliard
de grade, temperatura din interiorul celor mai fierbinți stele. La această temperatură
protonii și neutronii nu ar mai avea energie suficientă pentru a scăpa de atracția interacției
nucleare tari și ar fi început să se combine producând nucleele atomului de deuteriu
(hidrogenul greu), care conține un proton și un neutron. Nucleele de deuteriu s-au
combinat apoi cu mai multi protoni si neutroni formînd nucleele de heliu, care conțin doi
protoni și doi neutroni, precum și cantităti mici din două elemente mai grele, litiu și beriliu.
Se poate calcula că în modelul Big Bang fierbinte circa un sfert din protoni și neutroni ar fi
fost convertiți în nuclee de heliu, împreună cu o cantitate mică de hidrogen greu și alte
elemente. Neutronii rămași s-ar fi dezintegrat în protoni, care sunt nucleele atomilor de
hidrogen obișnuit.”52 Aceasta imagine a unui univers timpuriu a fost lansată inițial de
George Gamow într-o lucrare scrisă împreună cu studentul sau Ralph Alpher, dar pentru
precizia și fidelitea cu care o expune Hawking, considerăm potrivită și contemporană
formularea teoriei.
Universul a continuat treptat să se extindă și să se răcească, “temperatura a scăzut la
câteva mii de grade și electronii și nucleele nu mai aveau suficientă energie pentru a depăși
atracția electromagnetică dintre ele, ei ar fi început să se combine formând atomii.”53 De
aici materia începe să fuzioneze și să se acumuleze în diferite formațiuni acolo unde
“atracția gravitațională a materiei din afara acestor regiuni le poate face să înceapă să se
rotească ușor”54, rezultând primele stele și galaxii.
Întreg cosmosul era plin de nori luminoși incandescenți și de formațiuni
primordiale de corpuri cerești, am putea spune că “universul timpuriu conținea un ocean
furtunos de lumină”55 Stelele formate, convertesc hidrogenul în heliu, apoi, spre sfârșitul

51
Simon Singh, op.cit, p. 145.
52
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Ediția a III-a, Traducere
din engleză de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001, p. 139.
53
Ibidem, p. 140.
54
Ibidem.
55
Simon Singh, Big Bang. Originea universului, Traducere din engleză de Vlad Zografi, Editura Humanitas,
București, 2008 , p. 281.

15
vieții, crează elemente mai grele precum carbonul și oxigenul. Într-un asemenea moment,
“regiunile centrale ale stelei ar suferi un colaps spre o stare foarte densă, cum este o stea
neutronică sau o gaură neagră. Regiunile exterioare ale stelei pot izbucni uneori într-o
explozie teribilă numită supernova, care ar lumina toate celelalte stele din galaxia sa.”56 “În
interiorul supernovelor s-au sintetizat nucleele atomilor de oxigen, carbon, azot, fosfor,
fier, magneziu, calciu, potasiu, sodiu, clor, mangan etc.”57 Unele elemente mai grele din
aceste stele se împrăștie în gazul și norii din galaxie servind ca materie primă pentru
următoarea generație de stele. “După ce au realizat sinteza nucleelor atomice necesare
apariției vieții, supernovele au explodat și au împrăștiat în spațiul cosmic materialul pe care
l-au sintetizat.”58 Din materialul împrăștiat de supernove s-au format mai târziu Soarele și
planetele din sistemul nostru. “Propriul nostru soare conține circa doi la sută din aceste
elemente mai grele, deoarece el este o stea din generația a doua sau a treia, formată acum
circa cinci miliarde de ani dintr-un nor rotitor de gaz care conținea resturile unor supernove
anterioare. Majoritatea gazului din nor a format soarele sau a fost aruncat în afară, dar o
cantitate mică de elemente grele s-au grupat și au format corpurile care acum se mișcă pe
orbite în jurul soarelui, planete, așa cum este pământul.”59
Dacă până în acest moment am reușit să înțelegem cum a fost creat universul, în
continuare vom încerca să elucidăm și aspecte privind geneza Pământului pentru a reuși să
completăm cu înțelegere deplină primul verset al Sfintei Scripturi care zice: “La început, a
făcut Dumnezeu cerul și pământul.” (Fac 1,1).
Momentele nașterii Pământului, au fost unele pline de evenimente spectaculoase și
de catastrofe necesare procesului de dezvoltare și stabilizare a Terrei în contextul
favorizării apariției condițiilor necesare susținerii vieții pe Pământ.
Planeta noastră s-a format “dintr-un nor de corpuri și particule prin aglomerarea
acestora și apariția”60, în condiții specifice a noului corp ceresc elipsoid care va susține
viața. Putem împărți etapele formării Terrei în două jumătăți de timp. „În prima jumătate a
dezvoltării Pământului, ne referim la concentrarea datorată gravitației a unei părți din
materia cosmică din spațiul sistemului solar și realizarea protoplanetei”61, iar în a doua

56
Stephen W. Hawking, op.cit, p. 141.
57
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București 2004 , p. 19.
58
Ibidem.
59
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Ediția a III-a, Traducere
din engleză de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001 , p. 141.
60
C-tin Grasu & Al. Maftei, Ce știm despre lună, Editura Tehnică, 1989, București, p. 76.
61
Prof. Univ. Dr. Mihai Ielenicz, Geomorfologie Generală, Editura Universitară, 2004, București, p. 30.

16
jumătate, ne referim la „bombardamentul de meteoriți care au determinat acumulări
importante de materie.”62
Din punct de vedere geologic, Pământul a trecut prin mai multe etape de formare pe
care le numim evenimente și le vom numerota în ordinea cronologică începând cu
evenimentul zero. Evenimentul zero, ne indică faptul că “din norul stelar s-a desprins inelul
de materie din care se va forma Pământul.”63 Norul stelar era „o sferă enormă, în care
materia se află sub formă de gaz, praf, asteroizi și conținea materia actuală a soarelui și a
planetelor din sistemul solar.”64 Sub efectul gravitației materia norului a continuat „să se
concentreze spre centrul de masă al lui.”65 Evenimentul zero s-a produs atunci când, inelul
de asteroizi, din care se vor forma Pământul și Luna a căpătat „mișcare de rotație
independentă față de mișcarea de rotație a discului solar.”66
„Evenimentul I”67 reprezintă clipa sau momentul când s-a format Pământul în
totalitate, „materia fiind cuprinsă într-un volum echivalent cu cel actual.”68 Pământul, în
acest moment, „este un corp izolat care execută o mișcare de rotație în jurul propriei axe ,
împreună cu o mișcare de translație în planul eliptic”.69 Începând cu evenimentul I, materia
cu densitate mai mare, „datorită forței gravitaționale conservative a început să se deplaseze
spre centrul Pământului.”70 „Lucrul mecanic produs de materia cu densitate mare, s-a
transformat în caldură, care la rându-i a dus la transformarea parțială a materiei solide în
materie lichidă.”71
„Evenimentul II”72 marchează clipa sau momentul când „încetează fenomenul de
transformare a materiei solide în materie lichidă.”73 Acum începe procesul de „scufundare
a materiei solide.”74 Trebuie să menționăm că în aceasta formă primitivă de existență
„Pământul nu avea nucleu.”75

62
Ibidem.
63
Mihai Ancuța, Vorbește Pământul. Geneza – epopee cosmică, vol I, Editura AS ’S, Iași, 2006, p. 37.
64
Ibidem.
65
Ibidem.
66
Ibidem, p. 47.
67
Mihai Ancuța, Vorbește Pământul. Geneza – epopee cosmică, vol I, Editura AS ’S, Iași, 2006, p. 63.
68
Ibidem.
69
Ibidem, p. 64.
70
Ibidem.
71
Ibidem.
72
Ibidem, p. 69.
73
Ibidem.
74
Ibidem.
75
Ibidem.

17
„Evenimentul III”76 începe formarea scoarței. În acest moment planeta începe să se
răcească și se formează crusta subțire pe care tehnic o numim scoarță terestră. „Acest
înveliș al scoarței reprezintă învelis sedimentar.”77
„Evenimentul IV” marchează momentul când „elipsoidul cu manta de tranziție a
căpătat mișcare proprie de rotație și s-a produs prima basculare a pământului.”78 Prin
„basculare” înțelegem o schimbare a polilor magnetici. Este vorba despre inversarea
polilor magnetici ai Terrei în procesul de formare a nucleului său. „Pământul a executat o
mișcare de voltă, părăsind în acel timp orbita, în timpul executării voltei s-a produs
modificarea direcție axei de rotație NS prin procedeul de basculare.”79
Deoarece ni se indică din datele științelor că „atunci a apărut viața pe Pămînt” și că
„Oceanul Planetar există deja”, vom deduce că între evenimentul III și evenimentul IV a
avut loc bombardamentul masiv de meteoriți care „au determinat acumulări importante de
materie.”80 Credem că acest fenomen s-a produs cu adevărat într-o etapă timpurie a
formării planetei noastre pentru că „s-a constatat ca în structura multor meteoriți veniți din
spațiul cosmic există acizi aminați și baze nucleotidice și apă”81, adică literele alfabetului
vieții. A fost necesară o catastrofă atât de mare pentru a putea permite Pământului să își
împroprieze datele necesare formării condițiilor pentru susținerea vieții și să nască el însuși
viața biologică.

2.2 “Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul
lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Fac. 1, 2).

În cele prezentate mai sus am expus procesul de formare ale “cerului și pământului”,
adică a universului și a planetei noastre. Acum, analizând al doilea verset al primului
capitol din Geneză, observăm că ni se indică starea în care se afla Pământul după
plăsmuire. Prin cuvântul “netocmit” înțelegem că era nefinisat. Nu era într-o stare finală
capabil să susțină viața, ci doar luase formă sferică de planetă în proces de răcire așteptând
să fie prelucrat. Chiar textul biblic vorbind despre această stare primitivă a Pământului ne
spune că “pe câmp nu se afla niciun copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru

76
Ibidem, p. 73.
77
Ibidem.
78
Ibidem, p. 79.
79
Ibidem, p. 89.
80
Prof. Univ. Dr. Mihai Ielenicz, Geomorfologie Generală, Editura Universitară, 2004, București, p. 30.
81
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București 2004 , p. 19.

18
că Domnul Dumnezeu nu trimisese înca ploaie pe pământ și nu era nimeni care să lucreze
pământul, ci numai abur ieșea din pământ și umezea toată suprafața Pământului.” (Fac 2, 5-
6). Sfântul Vasile cel Mare definind acest termen, arată că “tocmirea desăvârșită a
pământului o formează belșugul din el: odrăslirea a tot felul de plante, creșterea pomilor
înalți, roditori și neroditori, culorile frumoase și mirosurile plăcute ale florilor.”82 Iar
cuvântul “gol” semnifică tocmai faptul că nu există absolut deloc viață pe Terra.
După cum am vazut, Pământul era într-o formă primordială, cu o atmosferă densă și nu
transparentă ca astăzi. Din cauza temperaturii ridicate și din cauza activităților vulcanice,
planeta crease în jurul ei o atmosferă primitivă alcatuită din elemente cu caracter opac,
“cerul a întunecat locul de care s-a despărțit, întrerupând lumina de afară.”83 Înțelegem
aceasta “pentru că aerul care se întindea deasupra Pământului era neluminat și întunecat”84.
De aceea spune Sfânta Scriptură că era “întuneric”. În Hexaemeron, Sfântul Ierarh Vasile
cel Mare, numește acest întuneric “nevăzut”.85
Versetul biblic, arată în continuare că acest “întuneric” era “deasupra adâncului”. Prin
cuvântul “adânc” se înțelege Oceanul Planetar, sau toata mulțimea apelor de pe spațiul
terestru. Din pricina mărimii impresionante și a adâncimii care face imposibilă văzului
vederea solului de sub ape, se identifică o mare adunare de apă cu denumirea de “adânc”.
Adâncul “înseamnă apă multă, la al cărei fund cu greu se poate ajunge.”86 Acest fapt ne
demonstrează că apa deja exista acolo când încă nu se răcise planeta abia formată. Modul
cum a apărut apa pe Pământ l-am determinat științific identificând în componența
meteoriților pe langă alte elemente chimice și apa. Deducem deci că Pământul fusese
bombardat la un moment dat de o ploaie de meteoriți o perioadă îndelungată, atât cât a fost
necesar pentru adunarea apelor. Așa putem confirma că apele erau prezente pe pământ
încă, înainte de a se forma atmosfera validând informația ce ne-a fost transmisă prin Biblie.
Când se spune “Duhul lui Dumnezeu” se face referință la Sfântul Duh ca Persoană a
Treimii. “Duhul lui Dumnezeu, este numit cel Sfânt, pentru că Scriptura folosește pentru
Duhul lui Dumnezeu o numire ca aceasta.”87 “Se purta pe deasupra apelor”. Deși am fi
tentați să credem că a Se purta Sfântul Duh, înseamnă a pluti deasupra apelor inspectând
ceea ce se realizase până atunci, interesant este că de fapt se anticipează apariția vieții.

82
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 32.
83
Ibidem, p. 45.
84
Ibidem, p. 41.
85
Ibidem, p. 32.
86
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la psalmi. Omilii și Cuvântări. Traducere Pr. D.
Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 89.
87
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 46.

19
Același Sfânt Vasile ne indică faptul că în siriană, o limbă mai apropiată de cea în care a
fost scrisă inițial Sfânta Scriptură, “a se purta” se interpreteaza prin: “încălzea și dădea
viață apelor, după chipul găinii care clocește și dă putere de viață ouălelor.”88 Adică
Dumnezeu pregătea apele pentru nașterea vieții.

2.3 “Și a zis Dumnezeu: <<Să fie lumină!>> Și a fost lumină.” (Fac 1,3).

Ne întrebăm cum este posibil ca Dumnezeu să creeze lumina înaintea “luminătorilor”,


adică înaintea astrelor care generează căldură și lumină precum stelele. De unde vine
lumina aceasta dacă nu de la soare? Cum se poate explica faptul că Soarele nu era activat
atunci, dar totuși lumina a apărut înaintea acestui corp incandescent?
Dacă ne aducem aminte, sistemul nostru solar a fost creat în întregime din explozia
unei supernove. Ce a rezultat din explozie sunt “rămășițele dezintegrării inițiale, iar masa
aceea de materie ejectată”89 în cosmos era incadescentă și luminoasă. Cu siguranță și după
ce materia mai densă s-a acumulat formând planetele inclusiv Pământul, a existat praf
cosmic și gaz incandescent în apropierea protoplanetei. Această ipoteză ar putea explica de
ce era lumină de jur împrejurul Pământului și nu există noapte sau zi. Și Sfântul Vasile cel
Mare a intuit acest fapt explicând că “în sus, lumina ajungea până la eter și cer, în lățime,
lumina într-o clipită de vreme lumina toate părțile Pământului.”90 Acea “pulbere de
stele”91era responsabilă pentru lumina puternică ce înconjura planeta în primele ei
momente de viață. Să nu uităm că “universul timpuriu era atât de energic și fierbinte”92
încât arăta ca “un ocean furtunos de lumină.”93 În acest context chiar dacă Soarele era
complet format, nu putea să lumineze Pământul mai mult decât incandescența cosmică
timpurie.
„Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina.” (Fac 1, 4). Acest indiciu pe care îl vom
întalni la sfârșitul fiecărei etape a creației, arată că Dumnezeu face totul după un proiect
bine lucrat și pregătit de înainte. „Dumnezeu, înainte de a fi cele ce se văd acum a gândit și

88
Ibidem, p. 47.
89
Simon Singh, Big Bang. Originea universului, Traducere din engleză de Vlad Zografi, Editura Humanitas,
București, 2008 , p. 145.
90
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit, p. 48.
91
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București 2004 , p. 19.
92
Simon Singh, Big Bang. Originea universului, Traducere din engleză de Vlad Zografi, Editura Humanitas,
București, 2008 , p. 282
93
Simon Singh, op.cit, p. 281.

20
a pornit să aducă la existență cele ce nu erau; în același timp a gândit și cum trebuie să fie
lumea și ce formă să îi dea materiei, ca să fie în armonie cu ea.”94 Acest fapt este precizat
și repetat la finalizarea fiecărei etape ale creației, pentru a ne convinge de măestria
Creatorului. Nu lasă lucurile la întâmplare, ci cu înțelepciune le calculează și le așează pe
fiecare la locul lor exact așa cum trebuie, fără niciun cusur. Conștientizând acest lucru,
chiar regele David exclamă: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune
le-ai făcut!”95 Cum să nu ne minunăm de priceperea și precizia cu care a creat toate
Ziditorul tuturor!?
„Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.” (Fac 1, 5). Astfel delimitează Sfânta
Scriptură o etapă din actul creației. Utilizând expresia „ziua întâi”, nu înseamnă neapărat
ca e o primă zi cu o durată de douăzeci și patru de ore în care a fost finalizată această primă
etapă, ci că e o zi unică și nu mai poate exista alta ca ea, iar Dumnezeu o numerotează ca
fiind „întâi”. În acest sens găsim explicat excelent acest fapt real în Hexaemeron, unde
Marele Ierarh ne învață că „începutul timpului a fost numit de Scriptură astfel, ca și din
numirea ei să i se vadă înrudirea cu veacul.”96 Accentuează de asemenea că aceasta este „zi
una”97 nu o zi oarecare, ci o zi unică care delimitează prima lucrare în actul creației.
Trebuie să se înțeleagă prin zilele creației, perioade de timp îndelungate, secole, milenii,
ere; nu o zi obișnuită de douăzeci și patru de ore. Astfel „încât fie de zici <<zi>>, fie de
zici <<veac>> vei exprima aceeași idee.”98
Fascinant este tabloul pe care ni-l oferă M. Poniatowski, cu timpul redus la scară
apropiată unei înțelegeri ușoare, comprimat la ceea ce numește anul unic. „Anul unic” se
referă la segmentul de timp de 5 miliarde de ani, corespunzător fazei geologice a
Pământului. Fiecare zi a anului unic este egală cu 13.700.000 ani din istoria geologică a
Terrei; fiecare oră cu 570.000 ani; fiecare minut cu 9153 ani și fiecare secundă la ceva mai
puțin de 158,5 ani.99 Prin urmare, după această structurare temporală, noi ne aflăm în acest
moment încă în minutul în care Moise a scris Pentateuhul și implicit cartea Geneza. Ieri a
construit Dumnezeu pe om, iar acum trăiește în ziua a șaptea pe care „a binecuvântat-o

94
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 36.
95
Psalmul 103, 25.
96
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p. 53.
97
Ibidem, p. 52.
98
Ibidem, p. 54.
99
M. Poniatowschi, L’avenir n’est ecrit nulle part., Editura Albin Michel, Paris, 1978, p. 29-35.

21
Domnul și a sfințit-o”. (Fac 2, 3). „Scriptura cunoaște și ziua cea neînserată, cea continuă
și fară de sfârșit, <<a opta>>, pentru că este în afara acestui timp.”100
Și psalmistul referindu-se la timpul lui Dumnezeu, înțelege că este diferit de al nostru
și că noi îl percepem alfel pentru că suntem limitați și trecători. În schimb, la Dumnezeu,
fiind veșnic, timpul nu este o dimensiune, ci o măsură care nu Îl poate cuprinde. Este așa
cum David se adresează în rugăciune Lui, și zice că „o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt
ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii.”101

2.4 “Și a zis Dumnezeu: <<Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de
ape!>> Și a fost așa.”102

Acest episod relatează momentul în care apa prezentă pe Pământ a început să se


vaporizeze și să creeze atmosfera. “Ci numai abur ieșea din pământ și umezea toată fața
pământului.”103 Procesul de vaporizare considerăm că ar fi fost atunci mai intens decât în
prezent, apa fierbând efectiv în acel moment. Sfântul Vasile se întreabă retoric: “Cine se
îndoiește că eterul nu este fierbinte și arzător? Dacă focul nu ar fi fost ținut de hotarul
constrângător al Creatorului lui, ce nu l-ar fi oprit să le aprindă pe toate și să le ardă în
continuare nimicind totodată și umezeala din toate cele ce există?”104 De asemenea și noi
știm în prezent că dacă ar lipsi atmosfera terestră, temperatura ar ajunge la 100°C. De aici
și ipoteza că apa se vaporiza prin fierbere în acel moment în care Pământul, nu avea niciun
scut de protecție împotriva radiațiilor fierbinți ale cosmosului. “De aceea este apa în
văzduh; că se preface în nori locul cel de sus din ridicarea vaporilor pe care îi trimit în sus
râurile, izvoarele, văile, lacurile, și toate mările; dacă nu s-ar face asta, eterul le-ar cuprinde
pe toate și le-ar arde”105.
Această “tărie” despre care ne vorbește Pentateuhul, este atmosfera care s-a format din
vaporizarea apelor. “Tăria își are nașterea din apă.”106 “Scriptura obișnuiește să numească
tărie ceea ce este tare și rezistent; de multe ori folosește acest cuvânt despre aerul

100
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la psalmi. Omilii și Cuvântări. Traducere Pr. D.
Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 96.
101
Psalmul 89, 4.
102
Fac 1, 6.
103
Fac 2, 6.
104
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 72.
105
Ibidem.
106
Ibidem, p. 64.

22
condensat ca atunci când spune: <<Eu cel ce întăresc tunetul>>.”107 “Și aici, dar, socotim
că acest adevăr a fost pus pentru a arăta o natură tare, în stare să țină apa.”108
“A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele
de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer.” (Fac 1, 7-8). Atmosfera aceasta este
numită cer și desemnează atât spațiul cosmic cât și straturile atmosferice care protejează
planeta. De aceea vom întâlni în Biblie expresii care folosesc cuvântul “cer” la plural. Spre
exemplu, “Împărăția Cerurilor” sau Apostul Pavel a fost răpit până la “al treilea cer”, ori
“cerurile spun slava lui Dumnezeu” Toate aceste expresii fac referință strict la straturile
atmosferice care înconjurau Pământul. Sunt unii care încearcă să interpreteze “cerurile” ca
fiind spații în care cei buni și îngerii îl laudă pe Dumnezeu, Pământul reprezintă materia
grosieră, iar în Pământ sunt cei răi și toată răutatea. Acest aspect îl sesizează în vremea sa
și Sfântul Ierarh Vasile cel Mare și atrage atenția cu privire la “învățații noștrii din
Biserică”109 care susțineau că “sus, deasupra tăriei au rămas puterile cele mai bune, iar jos,
în locurile din jurul pământului și cele materiale, au rămas puterile cele mai rele”110
Desigur, într-o interpretare artistică, poetică și metaforică putem accepta această idee, însă
nu o putem accepta ca adevăr științific sau teologic. “Să respingem cuvintele acestea ca pe
niște interpretări făcute în vis și ca pe niște basme băbești! Să înțelegem prin apă, apă, iar
despărțirea făcută de tărie să o interpretăm potrivit cauzei date de Scriptură.”111
“Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a doua.” (Fac 1, 8). Etapa a doua a procesului
de dezvoltare a Terrei se încheie după vaporizarea unor cantități uriașe de apă, care a făcut
posibilă apariția atmosferei și norilor. Așa a mai adăugat Dumnezeu în marea lui
înțelepciune, încă un sistem care să fertilizeze Pământul și să îl irige la vreme potrivită, dar
să și absoarbă excesul de egrasie în cazul unor acumulări acvatice prea mari.
“Tăria” este un filtru natural de purificare al apei, dar și un sistem de reglare al
umidității prin precipitații sub formă de ploaie sau ninsoare, ori prin vaporizare când este
necesară absorția egrasiei terestre.

107
Ibidem.
108
Ibidem.
109
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 76.
110
Ibidem.
111
Ibidem, p. 77.

23
2.5 “Și a zis Dumnezeu: <<Să se adune apele cele de sub cer la un loc și să se arate
uscatul!>> Și a fost așa.” ( Fac 1, 9).

Dacă ne amintim ce am discutat, nu cu mult înainte despre etapele formării Pământului


din punct de vedere geologic, vom observa că ne oprisem la evenimentul IV. Aceasta nu
pentru că acolo s-au terminat informațiile geologice, ci pentru că a fost necesar să explicăm
mai amănunțit ce s-a întamplat în cadrul acelui eveniment.
În această etapă enunțată de textul biblic, vom explica cum a fost posibilă această
separare a apelor și apariția uscatului datorită unor succesiuni de “evenimente”.
Evenimentul V, reprezintă momentul când “manta inferioara a căpătat mișcare de
rotație proprie. Notăm așadar, a doua basculare a Pământului.”112 Evenimentul VI,
conturează etapa când „nucleul a căpătat mișcare proprie de rotație și are loc bascularea
nucleului.”113 Evenimentul VII, surprinde una din cele mai importante etape ale formării
Terrei, „când densitatea materiei din nucleul principal a fost egală cu densitatea materiei în
stare lichidă dislocata de el.”114 A avut ca rezultat „părăsirea axei de rotație a pământului
de către centrul de masă al nucleului, pământul își modificș forma geometrică de la un
elipsoid cu turtirea foarte mare la un elipsoid cu turtirea foarte mică.”115 În această fază de
metamorfoza terestra „nucleul secundar a intrat în contact cu nucleul principal. Fenomen
ce a dus la apariția câmpului magnetic secundar al Pământului.”116 Trebuie mentionată
deasemenea importanța „câmpului magnetic al planetei, care este protectorul materiei vii (
biosferei ) împotriva radiațiilor solare și cosmice nocive.”117 Este cu adevărat un scut
natural. Fără acesta nu poate exista stratul de ozon și nu ar exista viața. Vedem cu uimire
cum se pregătesc toate cele necesare susținerii biosferei.
Din aceste evenimente de prelucrare a planetei înțelegem că acele „basculări” terestre
nucleare au produs seisme de o magnitutine infernală. Totuși aceste catastrofe naturale au
fost necesare apariției uscatului. Plăcile tectonice s-au împărțit și s-au mișcat astfel încât au
creat munți prin încrețire și au provocat mari erupții vulcanice care au determinat
sedimentarea solului. În urma seismelor, „apa a fost împinsă din toate părțile”118 și a
format oceanele și mările, iar uscatul iese și el la suprafață, pregătit să susțină viața.

112
Mihai Ancuta, Vorbește Pământul. Geneza – epopee cosmică, vol I, Editura AS ’S, Iași, 2006, p. 95.
113
Ibidem, p. 115.
114
Ibidem, p. 145.
115
Ibidem.
116
Ibidem, p. 146.
117
Ibidem.
118
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 87.

24
“Uscatul îl numește Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări.” (Fac
1,10). Este interesant faptul că se accentuează asupra termenilor care definesc natura
caracteristică a elementelor. A fost necesară această precizare pentru a înțelege “că uscatul
este o însușire care caracterizează natura obiectului, iar pământul este numirea simplă a
obiectului”119astfel încât “uscatul nu a fost adăugat mai pe urmă pământului, ci era dintru
început o însușire constitutivă a sa.”120 Așa a intenționat profetul, strategic, să indice faptul
că pământul se află sub ape și a ieșit la suprafață uscându-se, și nu că pământul plutește pe
ape așa cum credeau unii filosofi egipteni și chiar greci până târziu, în timpul celor trei
Sfinți Ierarhi.

2.6 “Și a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: <<Să dea pământul
din sine verdeața: iarbă cu sămânță într-însa, după felul și asemănarea ei, și pomi
roditori, care să dea rod cu sămânța în sine, după fel, pe pământ!>> Și așa a fost.”
(Fac 1, 10-11).

După o scurtă inspecție în urma căreea se asigură că totul este pus la punct într-o ordine
desăvârșită care să poată susține viața ce urma să o creeze, Dumnezeu, programează
planeta să producă formele de viață primare și activează reproducerea automată dirijată de
legi naturale fără să fie necesară o intervenție personală.
În ziua a treia, planeta a scos din ea însăși, după cum a poruncit Dumnezeu, “primele
forme de viață, deci primele celule au apărut în urmă cu 3,5 miliarde de ani. Timp de
aproape 1.500 de milioane de ani Pământul a fost populat aproape în exclusivitate de
organisme procariote anaerobe.”121 Dar primele eucariote au apărut “cu circa 1.800
milioane de ani în urmă.”122
“Evoluţia Pământului include o succesiune de stadii: evoluţia geofizică, evoluţia
chimică şi evoluţia biologică. Evoluţia geofizică şi cea geochimică timpurie constau în
formarea şi evoluţia planetei, formarea mineralelor, rocilor, mărilor şi oceanelor, uscatului
şi atmosferei de dinaintea apariţiei vieţii. Evoluţia chimică, este etapa cea mai bine

119
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p. 92.
120
Ibidem.
121
Mihai Ancuța, Vorbește Pământul. Geneza – epopee cosmică, vol I, Editura AS ’S, Iași, 2006, p. 147.
122
Toma, C. Niță, Celula vegetală - alcătuirea celulei vegetale, Editura Universității Al.I.Cuza, Iași, 1995, p.
35.

25
dovedită experimental.”123 “În condiţiile Pământului primitiv au avut loc reacţii chimice
care au condus la sinteza unor compuşi organici din precursori anorganici, prezenţi în apă
şi în atmosfera primitivă.”124 Să nu uităm că „cea mai importantă caracteristică a atmosferei
primitive o reprezintă tocmai raritatea prezenţei oxigenului.”125
Trecerea de la evoluţia chimică la cea biologică a avut loc în momentul apariţiei unor
forme de viaţă similare virusurilor actuale. “Este greu de stabilit care componente chimice
au participat la delimitarea spaţială având în vedere chiar variaţia foarte mare în ceea ce
priveşte limitele celulare la organismele actuale.”126 “Biosfera primitivă, începe să
controleze compoziția atmosferei terestre și să producă schimbări în conținutul de
substanțe minerale al hidrosferei și litosferei.”127 “ Schimbarea a fost posibilă datorită
eliminării de către organismele autotrofe și fotosintetizatoare a oxigenului în atmosferă.”128
“Celulele actuale au fost precedate în cursul evoluţiei de agregate de molecule produse
abiotic, denumite cu un termen generic protobionţi. Protobionţii prezentau anumite
proprietăţi asociate cu viaţa, precum capacitatea de menţinere a unui mediu intern diferit de
cel extern, chiar şi un anumit tip de metabolism primitiv, precum şi forme primitive de
excitabilitate, dar nu erau capabili de o reproducere precisă.”129
“Actual, celulele înmagazinează informaţia genetică în macromolecula de ADN, o
transcriu în ARN şi, ulterior, translatează mesajul în proteine. Transmiterea informaţiei
genetice la descendenţi are loc în timpul diviziunii celulare, care este precedată de
replicarea ADN. Acest mecanism, aparent uşor de înțeles a apărut treptat în cursul
evoluţiei, prin îmbunătăţirea unor procese mult mai simple.“130
De la acestea s-a trecut la procariotele celulare. Ele au evoluat în mai multe etape.
Primele procariote au fost anaerobe, adică organisme ce pot trăi într-un mediu lipsit de
oxigen și heterotrofe. Ele se hrăneau cu substanţe organice din apa oceanelor, apărute pe
cale abiogenă. Cu timpul, datorită înmulţirii lor, cantitatea de hrană s-a micşorat. A urmat o
altă etapă, determinată de răcirea planetei şi condensarea vaporilor din atmosferă, când a
devenit posibilă acţiunea razelor solare. În următoarea etapă au apărut procariotele aerobe

123
Alexandra Simon-Gruta, Biodiversitate și Evoluționism, Ministerul Educatiei și Cercetării, București,
2005, p. 5.
124
Ibidem.
125
Ibidem.
126
Ibidem, p. 8.
127
Viorel Soran & Margareta Borcea, Omul și Biosfera, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985,
p. 45.
128
Ibidem, p. 46.
129
Alexandra Simon-Gruta, op.cit., p. 5
130
Ibidem, p. 10.

26
fotoautotrofe (fotosintetizatoare) care sintetizau substanţele organice prin reducerea
dioxidului de carbon atmosferic cu ajutorul luminii, însă donatorul de hidrogen era apa.
Rezultatul fotosintezei era eliminarea oxigenului şi deci, îmbogăţirea atmosferei cu oxigen.
Au apărut astfel strămoşii bacteriilor fotosintetizante și ai algelor verzi-albastre.131
Dumnezeu creează condițiile necesare vieții biologice și observăm cum poruncește
planetei să scoată aceste prime forme de viață ca să filtreze atmosfera și să producă aerul
îmbogățit în oxigen necesar organismelor complexe. Pe de altă parte sesizăm și mulțimea
de indicații dictate Pământului pe care îl programează să producă singur în continuare
plantele cu semințe capabile să se reproducă. “Dumnezeu nu a poruncit ca pământul să
facă îndată și sămânța și rod, ci ca pământul să răsară, să înverzească și să ajungă la
desăvârșire în semințe, pentru ca acea primă poruncă să îi fie naturii o școală pentru
continuarea mai departe a poruncii”132.

2.7 “Și a zis Dumnezeu: <<Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe
pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne ca să deosebească anotimpurile,
zilele și anii, și să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze
pământul!>> Și a fost așa.” (Fac 1, 14-15).

Ne amintim că sistemul nostru solar este rezutatul exploziei unei stele masive numită
supernovă. “După ce au realizat sinteza nucleelor atomice necesare apariției vieții,
supernovele au explodat și au împrăștiat în spațiul cosmic materialul pe care l-au sintetizat.
Din materialul împrăștiat de supernove s-au format mai târziu Soarele și planetele din
sistemul nostru.”133
“Propriul nostru soare conține circa doi la sută din aceste elemente mai grele, deoarece
el este o stea din generația a doua sau a treia, format acum circa cinci miliarde de ani dintr-
un nor rotitor de gaz care conținea resturile unor supernove anterioare. Majoritatea gazului
din nor a format soarele sau a fost aruncat în afară, dar o cantitate mică de elemente grele
s-au grupat și au format corpurile care acum se mișcă pe orbite în jurul soarelui, planete
așa cum este Pământul.”134

131
Cristian Valem, Biosfera dintru începuturi, Editura Crepuscul, Timișoara, 2003, p. 15-48.
132
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 105.
133
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București 2004, p. 19.
134
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Editia a III-a, Traducere
din engleză Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001 , p. 141.

27
Vom întreba cum este posibil ca Soarele să fi fost creat după crearea Pământului, când
știm foarte bine că o stea este centrul unui sistem și toate celelalte corpuri gravitează pe o
orbită eliptică în jurul acesteia? Logic ar fi ca Soarele să fi fost primul și nu Pământul, mai
ales ca îl considerăm un factor important în susținerea vieții. “Nu erau încă nici Soare nici
Lună, ca să nu spună oamenii că Soarele este cauza și tatăl luminii și că nici ca cei care nu
îl cunosc pe Dumnezeu să socotească Soarele creator al celor răsărite din pământ.”135
Pentru că “acum circa cinci miliarde de ani”136 Soarele și planetele s-au format “din
același material împrăștiat de aceeași supernovă”137, emitem ipoteza că planetele s-au
acumulat mai rapid decat Soarele fiind mai mici decât acesta și pentru că “o cantitate mică
de elemente grele” inițiază mai rapid mișcarea de rotație în jurul propriei axe și implicit
ajung să se răcească rapid căpătând o formă.
Fără gravitația unei stele centrale, planetele ar ieși de pe orbite și s-ar deplasa haotic în
spațiul cosmic. Observăm acest fapt când Pământul a efectuat acea voltă, care l-a scos
temporar de pe orbită.138 De aici nu este greu să înțelegem că Soarele, până în acest
moment, nu a fost format complet, iar energia lui nu oferea destulă putere să lumineze
astfel încât să fie observat de pe Pământ, iar din cauza unei dimensiuni mai mici, nu avea
nici destulă forță gravitațională care să poată ține planetele pe orbitele lor în acest mod
armonic din prezent. Vom vedea mai târziu că acești factori au contribuit și la apariția
satelitului nostru natural.
“Dacă lumina a fost facută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăși că soarele a fost
făcut ca să lumineze? ( “Atunci, la început, s-a adus la existență natura
luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întâi
născute.”140 Majoritatea gazului incandescent din nor a format Soarele sau a aruncat în
afară o parte din materialul provenit din supernove, doar o mică parte a format însă
planetele.141 Deoarece există diferența duratei de formare dintre Soare și planete, în
momentul în care Terra căpătase deja o formă, încă mai există norul incandescent alcătuit
din praf și gaze care luminează spațiul cosmic mai mult decât steaua sistemului nostru. De
aceea a existat atunci lumina fără ca să fie neapărat o stea să lumineze. În timp, când

135
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 123.
136
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Editia a III-a, Traducere
din engleză Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001 , p. 141.
137
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București 2004, p. 19.
138
Mihai Ancuța, Vorbește Pământul. Geneza – epopee cosmică, vol I, Editura AS ’S, Iași, 2006, p. 89.
139
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p. 124
140
Ibidem, p. 125.
141
Stephen W. Hawking, op.cit., p. 141.

28
procesul de formare a Soarelui se finalizează, o parte din materia incandescentă care plutea
în sistem a fost atrasă de forța gravitațională a astrului și o acumulează dispărând astfel
caracterul luminos al spațiului cosmic și impropriindu-și Soarele energia castigată
generând căldură și lumină la un nivel mai mare decât înainte. Acestea îl fac sursa
principală de lumină. Restul materiei s-a disipat și a fost ejectată dincolo de sistemul solar,
adică dincolo de aria gravitațională a Soarelui. “Creatorul universului, încărcând soarele
acesta cu lumina cea mult stralucitoare, la aprins în jurul lumii”142.
Cât despre Lună și formarea ei, există mai multe ipoteze. Vom expune trei dintre cele
mai cunoscute teorii și vom indica ipoteza cea mai apropiată de adevăr și validată de cei
mai mulți savanți contemporani.
O primă ipoteză ar fi “cea a separării Lunii de Pământ. A fost avansată de astronomul
G. Darwin în 1879, susținându-se că, datorită unei rotații inițiale rapide a Pământului, Luna
s-a desprins din acesta.”143 “Ipoteza a fost dezvoltată de Wise în 1963 și O’Keefe (1966-
1970). Practic ei arată că datorită instabilității în rotație a globului terestru, acesta s-a
alungit perpendicular pe axa de rotație, protuberanța formată desprinzând-u-se și
constituind Luna. Procesul ar fi avut loc după formarea nucleului terestru, ceea ce ar
permite explicarea lipsei acestuia pe Lună”144 Teoria separării Lunii de Pământ nu poate
explica mecanica unui astfel de fenomen. S-a argumentat astfel că planul orbitei lunare n-a
coincis niciodată cu planul ecuatorial terestru.
“Pe de altă parte, nu este posibilă o separare lină a Lunii de Pământ datorită unei
instabilități rotaționale a Terrei. În ultim caz nu s-ar produce o separare a unei Luni unitare,
ci o ejectare a unei părți a materialului terestru, care la viteze mai mari decât cele de
evaziune, s-ar îndepărta de Pământ, iar la viteze mai mici s-ar prabuși pe Pământ.”145
A doua ipoteză este cea “a captării.”146 “Aceasta presupune captarea din spațiul cosmic
a unei Luni mature, ca rezultat al atracției mareice exercitate de Pământ. O astfel de
apariție a satelitului nostru natural ar explica diferențele de chimism dintre aceasta și Terra,
presupunându-se formarea Lunii în altă zonă a sistemului solar, de exemplu în zona
asteroizilor sau a lui Mercur.”147 Trebuie subliniat însă că “masa Lunii este de două ori mai
mare decât a asteroizilor, iar densitatea sa este mai mică decât a acestora.”148

142
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p. 125.
143
C-tin Grasu & Al. Maftei, Ce știm despre lună, Editura Tehnică, 1989, București, p.74.
144
Ibidem.
145
Ibidem, p. 75.
146
Ibidem.
147
Ibidem.
148
Ibidem.

29
“Cameron (1973) a sugerat formarea Lunii în jurul lui Mercur și captarea sa ulterioară
de către Terra. Studiul izotopic al oxigenului din probele lunare indică insă, existenta unor
similitudini cu cel terestru, ceea ce sugerează formarea celor două corpuri în aceeași zonă a
sistemului solar (Oxigenul este cel mai răspândit element atât în rocile lunare cât și în cele
terestre.)”149
Probabilitatea captării Lunii de către Pământ este mică, pentru că acest fenomen să aibă
loc este necesar ca înaintea captării, Luna să fi avut o orbită apropiată de a Pământului. Se
impun de asemenea, restricții asupra formei orbitei și a vitezei satelitului. “Se consideră,
însă, că atracția mareică este prea mică pentru a determina captarea Lunii de către
Pământ.”150
Și a treia ipoteză este “ipoteza acretiei (acumulării).”151 Ipoteza care întrunește
adeziunea celor mai mulți cercetători este cea a acreției, aceasta cunoscând numeroase
variante. Comun tuturor acestor variante este acceptarea formării Lunii și Pământului dintr-
un nor de corpuri și particule prin aglomerarea acestora și apariția, în condiții specifice, a
două planete.
“Ipoteza formării Lunii și Pământului a fost elaborată de O.I. Schmidt (1950-1959).
Potrivit savantului sovietic, Luna s-a acumulat în apropierea Pământului dintr-un nor
circumterestru de corpuri și particule, Terra formându-se la rându-i dintr-un nor
circumsolar. Ciocnirile neelastice dintre particulele din roiul circumsolar au dus la
acumularea acestora și plasarea lor în câmpul gravitațional al Pămânului, formând un roi
circumterestru. Particulele roiului circumterestru s-au acumulat rapid și au format Luna,
simultan continuând și acreția Pământului. Acest model al genezei Lunii surmontează
dificultațile cinematice întampinate de ipotezele expuse anterior, dar nu poate explica
diferențele de chimism dintre Luna și Pământ.”152 Pentru satisfacerea acestei cerințe, au
fost formulate rafinări.
“În categoria ipotezelor formării Lunii „la rece” se încadrează și concepția lui
Ringwood (1966). Acesta presupune că la început Luna s-a acumulat din materialul
evaporat în atmosfera Pământului”153
“E. M. Ruskol (1975) considera că în stadiul activ de formare a Pământului, în jurul
său se află un roi satelit de corpuri mici și particule, acestea alcătuind materia protolunară.

149
Ibidem.
150
Ibidem.
151
Ibidem, p. 76.
152
Ibidem.
153
Ibidem, p. 77.

30
Anterior acestor corpuri și particule se mișcau pe orbite heliocentrice, dar ca urmare a
ciocnirilor neelastice din apropierea Pământului născând, o parte a acestor particule a
trecut pe o orbită geocentrică”154
O interesantă variantă a ipotezei acreției aparține însă, lui “J.Opik (1972), care
considera că un corp planetar mare, deplasându-se pe o orbită geocetrică apropiată de cea
parabolică și ajungând într-o poziție orbitală critică, s-ar fi sfărâmat în fragmente datorită
atracției mareice. Corpul planetar inițial ar fi putut fi constituit din planeta Phaeton prin a
cărei dezagregare s-ar fi format asteroizii de astăzi. Fragmentele emisferei îndreptate spre
Pământ au fost captate pe o orbită eliptică geocentrică, iar cele ale emisferei opuse au fost
pierdute”155
După toate aceste încercări de a elucida misterul genezei satelitului, “Cameron și Ward
(1977) au dezvoltat o teorie, după care, Pământul, în stadiile timpurii ale formării sale, ar fi
fost lovit tangențial de un corp planetar de dimensiunile lui Marte, la viteze de circa 11
km/s. Impactul ar fi produs vaporizarea unei cantități mari de material, care condensând
parțial pe o orbită geocentrică a format ulterior, prin acreție, Luna.”156
În concluzie, se pare că ipoteza acreției este cea mai apropiată de realitate. Această
ipoteză cumulează toate datele științifice pe care le avem despre formarea Soarelui și a
Pământului. Se pare ca teoria lui Cameron și lui Ward este cea mai eficientă în a pune cap
la cap datele evenimentului. După cum spuneam mai sus, planetele s-au format înaintea
Soarelui. Acesta neavând destulă energie și forță gravitațională, nu putea acționa asupra
mișcării planetelor ca să le stabilizeze într-un circuit armonios fără incidente. Așa a fost
posibilă și ieșirea de pe orbită a Pământului și ar fi posibilă și ciocnirea planetei noastre cu
o alta puțin mai mică de unde ar fi rezultat materia primă pentru formarea Lunii.
Dacă înainte lumina cuprindea tot Pământul și nu există decât zi, acum vedem că apar
noțiunile de zi și noapte și corpurile cerești specifice care să guverneze aceste perioade de
timp. Tot acum crează Dumnezeu și măsura pentru timp. “Acum însă, a rânduit Dumnezeu
ca soarele să măsoare ziua, iar luna a făcut-o stăpâna nopții.”157
“Să despartă ziua de noapte și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele și
anii.” (Fac 1, 14). Aici este ușor de înțeles că a pus în funcțiune astrele și le-a dat
Dumnezeu rolul de a delimita perioade de timp fie anotimpuri, fie ani, fie zile, observabile
în funcție de mișcarea și efectele mișcării corpurilor cerești. “Aceste semne ale

154
Ibidem, p. 80.
155
Ibidem, p. 81.
156
Ibidem, p. 82.
157
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 128.

31
luminătorilor sunt de neapărată trebuință pentru viața omenească. Datorită lor poți afla
multe despre ploile cele mari, multe despre secetă și mișcarea vânturilor.”158
Iată că în ziua a patra Dumnezeu a creat și alte minunății și mai mari. Cât adânc de
înțelepciune la Creatorul nostru să le fixeze pe toate până la ultimul detaliu și să le facă să
funcționeze perfect pentru a nu perturba viața ultimei Sale creații. Acest sentiment de
uimire l-a făcut și pe Marele Vasile să afirme: “Aici uită-mi-te la înțelepciunea Marelui
Meșter.”159

2.8 “Apoi a zis Dumnezeu: << Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și
păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!>> Și a fost așa.” (Fac 1, 20).

“Apa marină a constituit, cu cea mai mare probabilitate, mediul primar în care s-au
născut primele viețuitoare.”160 Mediul acvatic își stabilizase deja temperatura, astfel încât
putea asigura condițiile de viață a unor organisme mai complexe. Dumnezeu poruncește
naturii să faca primele ființe vii. “Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele.” Pentru
a diferenția anumite tipuri de organisme dupa complexitatea lor, Dumnezeu folosește
expresia: “să răsară pământul iarbă” ca sa indice natura statică, organismele vegetale, iar
acum pentru a evidenția că formele de viață noi create sunt superioare și în mișcare
folosește expresia: “Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele.”
“Acum, pentru întaia oară, a fost creată o ființă vie, înzestrată cu simțire deoarece
plantele și arborii, chiar dacă se zice că trăiesc, pentru ca participa la facultatea de hranire
și de creștere totuși nu sunt nici vietăți, nici însuflețite”161
“ Să scoată apele după fel”. Prin această expresie se arată diversitatea și îmbogațirea cu
frumusețe a apelor cu sute de specii de viețuitoare care mai de care mai complexe. Estetica
și cantitatea formelor de viață sunt o expresie a diversității și a unicității gândului divin
care le crează. “Altul este felul înotătoarelor din neamul chiților, și altul este cel al peștilor
mici. și iarăși între pești, nenumărate sunt deosebirile dintre ei, împărțiți pe speciile lor”162
Când vezi atât de multă frumusețe și diversitate a celor create până în prezent și cum
mediul acvatic este împodobit în mod strategic și prefect cu toate miile de specii de pești,

158
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p. 129.
159
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p. 146.
160
Viorel Soran & Margareta Borcea, Omul și Biosfera, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985,
p. 51.
161
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p. 153.
162
Ibidem, p. 156

32
nu poți decât să te minunezi pentru că “Marea aceasta este mare și largă; acolo sunt
târâtoarele cărora nu este numar, vietăți mici și mari”163
Un aspect este însă, foarte interesant. Dumnezeu face în același moment istoric, în
aceeași etapă a creației și peștii și păsările. Cum e posibil oare să iasa din mare păsări
zburătoare și să nu fie dependente de mediul acvatic, ci chiar să se poată detașa de el.
Logica ne pune să gândim că ar fi trebuit să fie produsul pământului, mai ales că zboară pe
suprafața lui și pe “tăria cerului”. Vom raspunde la acestă întrebare prin prezentarea
similitudinilor dintre aceste două tipuri de specii “pentru că este o oarecare înrudire între
zburătoare și înotătoare.”164 Aruncând o privire în natură și explorând aceste doua tipuri de
făpturi, descoperim că există creaturi hibride, care trăiesc și în mediul acvatic și în cel
terestru foarte bine. Ca exemplu putem da broasca, anumite reptile, foca, ornitorincul sau
pinguinul. Aceste creaturi trăiesc foarte bine în ambele medii încat nu știi cărui sector fac
parte. Din această înrudire, înțelegem că păsările au fost și ele finite hibride, care pe
parcurs au suferit mutații nu foarte accentuate dar care le-a rupt de unul din cele două
medii. Și-au dezvoltat sistemul respirator și l-au adaptat doar pentru oxigen, dar modul de
deplasare este asemănător cu cel al peștilor. Dacă privești un pește cum înoată și o pasăre
care zboară, vei observa că au aproximativ aceleași mișcări, încât vei zice că zborul păsării
se aseamană cu înnotul, iar înnotul peștilor seamănă cu zborul. “După cum peștii taie apa și
prin mișcarea apelor înaintează, iar prin răsucirea cozii își dirijează mișcările lor, atât de jur
împrejur, cât și în linie dreaptă, tot așa și la păsări; poți vedea că taie aerul cu aripile în
același chip ca și peștii.”165
Observăm deci că în decursul istoriei formării universului, Pământului și acum al
naturii vii, Dumnezeu crează câte un nivel de suport care să susțină urmatoarea creație care
are să fie și mai îmbogățită și mai complexă. Prin urmare “legăturile din biosfera sunt
foarte strânse și se condiționează reciproc.”166 Fiecare nivel al creației devine suport pentru
urmatoarea etapă a creației. Dacă analizăm mai atent, observăm că cea mai inferioara și
simplă formă de viață, s-a dezvoltat în ape și se gasește în ape. De aici rezultă că “sectorul
oceanic și cel marin al biosferei trebuie considerate drept cele mai vechi, ele fiind ocupate
de viață întâi.”167

163
Psalmul 103, 26.
164
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p. 176.
165
Ibidem.
166
Viorel Soran & Margareta Borcea, op.cit., p. 50.
167
Ibidem.

33
A cincea zi, sau a cincea etapă a creației s-a sfarșit realizându-se primele forme de viață
vii, în mișcare și cu instincte, anticipând un nou nivel mai înalt care se va sprijini pe acesta
și va îmbunătăți datele după care se programează.

2.9 “Apoi a zis Dumnezeu: <<Să scoată pământul ființe vii, dupa felul lor:
animale, târâtoare și fiare sălbatice după felul lor!>> Și a fost așa.” (Fac 1, 24).

Dacă marea a scos vietăți în ea și a fost împodobită, era normal ca să fie împodobit și
pământul de tot felul de creaturi. În urmă cu cateva ere, Dumnezeu a poruncit pământului
“să răsară” plantele, adica le produce, dar sunt dependente de el și statice ceea ce le face
inferioare animalelor care au fost “scoase” de pământ. Însa toată vegetația produsă
consituie un suport de existență a animalelor și devine la rândul ei, mediu care asigură
supraviețuirea speciilor evoluate devenind la rândul lor energie de consum. Vegetația a
răsărit din pământ, dar regnul animal a fost scos, arătând că există o oarecare libertate de
mișcare și detașare de acesta, anticipând libertatea și facultatea voinței libere a ultimei
făpturi ce avea sa fie creată.
Deși evoluționiștii susțin că animalele sunt produsul unor mutații genetice și
malformații datorate schimbărilor de mediu, se înregistrează rupturi între regnuri într-o
perioadă foarte scurtă de timp și face imposibilă o evolutie filogenetică din organisme
acvatice la cele terestre.
Darwin face cea mai precisă ipoteză evolutionistă susținând că “interacțiunea
diferitelor viețuitoare în mediul natural a dus, în timp, la schimbarea organismelor lor,
unele organe atrofiindu-se, pe când altele s-au dezvoltat, astfel că, a susținut el, au apărut
noi specii de plante și animale. Acest process imaginat de el a fost denumit selecția
naturală.”168 Chiar dacă avea un sistem bine organizat care să răspundă pertinent la unele
probleme cu privire la evoluție și înrudirea speciilor, “Darwin niciodată nu a stabilitit
științific faptul că selecția naturalî ar fi demonstrat o evoluție a speciilor de plante și
animale. El doar a prezentat o serie de idei care să justifice credința sa de bază.”169
“Până în prezent, niciun om de știință nu a fost capabil să demonstreze prin studii,
argumente și observații științifice despre apariția de noi genuri de organisme vii (doar

168
Ioan Străinescu, Bazele creaționismului știintific, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007, p. 7.
169
Ibidem.

34
îmbunătățiri, în cadrul aceleași specii).”170 De aceea vom păstra ipoteza că fiecare specie a
fost rezultatul mediului ambiant din care a fost rezultată și nu rezultatul unor mutații care
să creeze specii cu totul noi.
“Creaturile terestre sunt rodul unui proces cosmic lung și complicat și subiectul unor
legi prestabilite, formează o parte necesară a unui mecanism cosmic armonios în care
întâmplarea nu există.”171 „Creația nu este o chestiune fără purtare de grija, din întâmplare,
sau accidental.”172 Este produsul gândului și voinței lui Dumnezeu și “există numai din
cauza acestei voințe.”173
Avem așadar, “cerul înfrumusețat, pământul împodobit, marea îmbogățita cu
viețuitoarele născute în ea, văzduhul plin de păsările care zboară prin el. Toate au fost
aduse de la neființă la ființă prin porunca lui Dumnezeu.”174 Toate acestea le-a pregătit
Dumnezeu pentru cea mai importantă creație a Sa, pe care o va încorona să stăpânească
lumea și îl va numi om.

2.10 “Și a zis Dumnezeu: <<Să facem om dupa chipul și asemănarea Noastră, ca
să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se
târăsc pe pământ și tot pământul!>> Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său.”
(Fac 1, 26-27).

Un detaliu este demn de reținut și analizat în această ultimă etapă a creației. Acela că
regnul animal terestru a fost creat în aceeași zi cu omul. De ce aceasta? Pentru că acestea
se apropie mai mult în asemănarea cu omul și îi constituie acestuia în mod direct suport de
supraviețuire. „Vietățile cele de pe uscat au primit porunca aceea ca sufletul să cârmuiască
trupurile lor deoarece viețuitoare care traiesc pe pământ participă mai mult la puterea
vitală”175 și slujesc omului pentru a-l face beneficiarul unui confort demn de stăpân. Așa
cum un împărat are supușii săi, la fel animalele ascultă de om și i se supun lui dăruindu-și
fiecare, dupa felul său, energia vitală în folosul omului. Omul poate stabili o formă de

170
Ibidem, p. 8.
171
Dorion Segan, Biospheres. Metamorphosis of Planet Earth, Editura McGraw-Hill Publishing Company,
New York, 1990, p. 39. Traducere proprie din textul: “Terrestrial creatures are the fruit of a long and
complicated cosmic process and, subject to predetermined laws, form a necessary part of a harmonious
cosmic mechanism in which chance does not exist.”
172
Walter Brueggemann, Genesis. Interpretation a Bible Commentary for Teaching and Preaching, Editura
John Knox Press Atlanta, 1982, p. 17. Traducere proprie din textul: „Creation is not a careless, casual, or
accidental matter.”
173
Ibidem, p. 13. Traducere proprie din textul: “The creation exist only because of that will.”
174
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 187.
175
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit, p. 173.

35
comunicare cu acestea printr-un limbaj redus la comenzi, iar ele îi răspund în diferite
chipuri deoarece “glasul lor exprimă și bucuria și durerea și cunoașterea celor de lângă ele
și nevoia de hrană și despărțirea de cele cu, care pasc și alte nenumărate simțăminte.”176
După ce toate au fost pregătite și puse în ordine deplină, Dumnezeu se hotărăște să facă
pe om, ultima Sa creatură și cea mai importantă, pentru că o face să stăpânească toate câte
a facut El. De aceea l-a făcut după chipul Său, pentru că avea să fie conducător și stăpân a
toate cele create așa cum Dumnezeu este stăpân peste toate.
Despre om însă, vom vorbi într-un capitol viitor unde vom detalia momentul genezei
umane și vom arăta importanța sa. Nu vom omite să menționăm nici complexitatea și
minunata structură pe care o are și diferă de tot ce am întalnit până în acest moment al
creației. Dacă omul este împărat al creației, atunci va trebui să dovedim și
responsabilitățile sale, nu doar să enumerăm beneficiile. Desigur nu vom scapa din vedere
nici faptul că are și un rol și un scop pentru care există. Creația există pentru om și folosul
său, dar omul oare ce rol a primit în acest scenariu al Marelui Creator?

176
Ibidem.

36
3. Evoluționism sau creaționism?

„Originea, crearea sau nașterea Universului se numără printre cele mai fascinante
dintre problemele fundamentale care au preocupat, în egală masură, atât pe marii ganditori
ai antichității, cât și pe oammenii de știință din zilele noastre.”177 S-a încercat în diferite
chipuri rezolvarea acestei taine prin diferite modalități. În cele din urmă două curente au
rămas cele mai apreciate și uitilizate numărând foarte mulți adepți. Aceste două curente
care promit să răspundă satisfăcător la curiozitatea omenirii cu privire la origine sunt
Evoluționismul și Creaționismul. În continuare vom vorbi despre fiecare în parte pentru a
le compara ulterior să putem oferi un răspuns cât mai obiectiv.

3.1 Evoluționismul

“Modelele evoluționiste au apărut în secolul al XIX – lea. Ele au susținut că


speciile au luat naștere unele din altele printr-un proces de evoluție. Speciile având
organisme mai simple au apărut mai întâi, iar speciile cu organisme mai complexe au
apărut mai tarziu din primele. A existat un process de evoluție filogenetică a speciilor.”178
Acest curent susține că toată viața de pe Pământ a luat ființă printr-o evoluție
întâmplătoare și accidental a unor procese biochimice care a dus la apariția biosferei, iar
speciile au evoluat unele din altele de la bacterii la om inclusiv fără să existe o programare
sau premeditare, ci pură întâmplare și norocul au făcut să fie așa.
“Teoriile evoluționiste susțin că speciile au luat naștere în mod natural. Evoluția a
fost determinată de factori fizici, chimici și biologici. Întâmplarea și selecția naturală au

177
Gelu Bourceanu, Condițiile inițiale si legile naturii, conf. Adrian Lemeni & Diac. Adrian Sorin
Mihalache, Realitatea și semnificația spațiului. Abordare teologică, filosofică și științifică, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” – Iași, Editura Universității din București,
București, 2014, p. 47.
178
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004, p. 28.

37
jucat un rol important. Evoluționiștii însă neagă intervenția vreunui miracol divin. Teoriile
evoluționiste sunt esența lor materialste și ateiste.”179
Biologul francez Jean Lamarck, în cartea sa “La Philosophie Zoologique”, a
preconizat că evoluția speciilor s-a realizat prin următorul mecanism. “Indivizii fiecărei
specii asimileză într-o oarecare măsură condițiile mediului în care trăiesc. Mediul ambient
determină un anumit mod de viață și un comportament specific. Modificările câstigate pe
parcursul vieții unui individ se transmit într-o oarecare măsură și descendenților. De la o
generație la alta aceste modificări se pot acumula și pot devin din ce în ce mai evidente.
Aceasta ar fi calea evoluției, care a dat naștere unor specii noi.”180
Biologul englez Charles Darwin în cartea “Originea speciilor “a preconizat că
evoluția speciilor s-a produs sub influența unor mutații care au apărut în mod întâmplător.
A urmat apoi un proces de selecție naturală. Indivizii care au prezentat mutații favorabile
condițiilor existente au supraviețuit și s-au multiplicat, în vreme ce indivizii care au
prezentat mutații defavorabile nu au avut șansa să supraviețuiască și să se înmulțească.”181
“Darwin, a făcut observație privitoare la structurile geologice ale florei și faunei din
America de Sud și Insulele Galapagos din Oceanul Pacific, susținând că interacțiunea
diferitelor viețuitoare în mediul natural a dus, în timp, la schimbarea organismelor lor,
unele organe atrofiindu-se, pe când altele s-au dezvoltat, astfel că, a susținut el, au aparut
noi specii de plante și animale. Acest proces imaginat de el a fost denumit selecția
naturală.”182
Dar pentru a analiza mai profund problematica trebuie să citim textul original în
care Darwin își explică pe scurt ipoteza. Acesta scrie: “poate fi deci considerată
improbabilă, văzând că anumite variații utile oamenilor s-au produs fără tăgadă, că și alte
modificari utile în vreun fel, fiecărei ființe, în marea și complexa bătălie a vieții, fie că are
loc uneori în decursul a mii de generații? Dacă se întampla aceasta, ne putem îndoi
(amintindu-ne că se nasc mai mulți indivizi decât supraviețuiesc) că indivizii care prezintă
orice avantaj, cât de mic, față de ceilalți, n-ar avea cea mai mare șansă de supraviețuire și
de perpetuare a tipului său? Pe de altă parte, putem fi siguri că orice modificare, cât de cât
dăunătoare va fi distrusă cu fermitate. Această conservare a modificărilor favorabile și

179
Ibidem, p. 29.
180
Ibidem.
181
Ibidem, p. 30.
182
Ioan Străinescu, Bazele creaționismului științific, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007, p. 7.

38
această respingere a modificărilor dăunătoare, constituie ceea ce numesc eu, Selecție
Naturală.”183
Adică mediul ambiant si factorii de orice tip, modifică structura moleculară a AND-
ului generând astfel mutații genetice care transformă o specie într-o altă specie mai
evoluată care a rezistat conflictului vieții pentru supraviețuire. Prin urmare selecția
naturală este procesul prin care cel mai puternic și avantajat, supraviețuiește până în
momentul în care alt organism mai evoluat va lua locul primului, sau același organism, își
va modifica structura fiind cu totul un alt tip de organism.
“Darwin a ajuns să privească natura drept arena unei competiții nemiloase. Din
această perspectivă, suferința și moartea capătă virtuți creatoare în calitate de factori
hotărâtori ai perfecționării. Aceași presiune a competiției care îi poate scoate pe oameni din
inerție va conduce la realizări uimitoare în adaptarea structurilor și instinctelor
viețuitoarelor la condițiile de viață. Imaginea idilică asupra naturii, motivele religioase și
morale pe care le evocă această imagine au constituit unul din pragurile cele mai înalte de
care s-a izbit Darwin pentru a intra în lumea de idei a originii speciilor. Promovarea celei
mai competitive, prin suferință și moarte, nu putea fi conciliate cu imaginea unui
Dumnezeu atotputernic și milostiv.”184
“Neodarwiniștii au afirmat că mutațiile care au determinat evoluția biologică s-au
produs la nivelul ADN-ului nuclear și în structura cromozomilor. Sistematizarea acestor
mutații a dus la apariția de specii noi.”185
“În ceea ce privește evoluția, nu există vreo entitate sau persoană care să selecteze
combinațiile adaptive.”186 Aceste combinații se autoreglează de la sine. “Selecția naturală
este un proces oportunist care marește creativitatea procesului de evoluție, ceea ce se
exprimă în multiplicitatea și diversitatea speciilor.”187 “Viața s-a dezvoltat întâmplător,”188
iar “explicația științifică a acestor evenimente nu necesită un recurs la un plan prestabilit,
fie el imprimat de la început sau prin intervenții successive de către un Proiectant
Omniprezent și Atotputernic.”189

183
Basarab Nicolescu si Magda Stavinschi, Darul lui Darwin către știință și religie. Colecția Știință și
Religie, Trad. din engleza de Doina Rogoti, Editura Curtea Veche, București, 2008, p. 67.
184
Mirecea Flonta, Darwin și după Darwin, Editura Humanitas, București, 2010, p. 25.
185
Constantin Portelli, op.cit., p. 30.
186
Basarab Nicolescu si Magda Stavinschi, op.cit., p. 94.
187
Ibidem.
188
Ibidem, p. 99.
189
Ibidem.

39
“Proiectul organismelor nu este inteligent, ci imperfect și uneori complet
disfuncțional.”190 Dar tocmai această diversitate și imperfecțiunea, arată în fond
mecanismul complex și perfect, care superficial privit are disfuncții, însă e un sistem bine
definit care se reglează și scapă de erori pentru ca totul să se mențină în perfect echilibru și
armonie. “Mai degrabă, există un proces natural care nu este întâmplător, ci orientat și
capabil să genereze ordine sau să “creeze”.191
Gandirea evoluționistă s-a lovit de mai multe probleme în a explica ipoteza
conform căreea toate fapturile își au originea în prima formă celulară, iar de acolo evoluția
a făcut să apară specii diferite care își au obârșia la aceeași sursă primară de viață. Savanții
au observat că sunt lacune în teorie și nu poate fi validate deoarece există multe verigi
lipsă. Aceștia aduceau la cunoștință dovezi “despre absența fosilelor intermediare între
reptile și păsări, sau între pești și tetrapode.”192 “Cea mai semnificativă verigă lipsă a fost
absența oricărei forme de tranziție între maimuțe si oameni.”193
“Fosilele descoperite de paleontologi nu confirma ipoteza darwinistilor și
neodarwinistilor. Fosilele arată că evoluția biologică s-a realizat prin salturi bruște, prin
macromutații, în vreme ce teoriile evoluționiste au susținut existența unor acumulări
treptate, modificări mici.”194 Aceste macromutații nu ar fi putut cauza noi specii, ci doar
ușoare modificări genetice de adaptare la un mediu de viață nu cu mult diferit în structura
sa.
“Apariția unui nou organ și a unei noi funcții la o specie nouă nu a fost precedată de
un corespondent rudimentar, care să fi apărut la o specie parentală și să fi crescut treptat
de-a lungul mai multor generații. Totul s-a produs brusc, deodată, ca din senin. Selecția
naturală nu poate explica apariția unor elemente noi, care de la început au arătat un scop,
au demonstrat un rol.”195
Ca dovezi științifice aduse pentru a susține teoria evoluționistă sunt aduse la
cunoștința “sute de fosile intermediare, strămoși bipezi.”196 De aici se deduce că omul are
trunchi comun cu primatele și că atât speciile acestea cât și omul au strămoș comun
maimuța primitivă. Și această ipoteza cade, deoarece structura moleculară a ADN-ului
uman diferă de cea a primatelor sau a oricăror specii de mamifere. Are o particularitate
190
Ibidem.
191
Ibidem, p. 100.
192
Ibidem, p. 102.
193
Ibidem, p. 119.
194
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004, p.. 31.
195
Ibidem.
196
Basarab Nicolescu si Magda Stavinschi, Darul lui Darwin către știință și religie. Colecția Știintă și
Religie, Trad. din engleza de Doina Rogoti, Editura Curtea Veche, București, 2008, p. 120.

40
care este responsabilă pentru dezvoltarea inteligenței și a capacităților cognitive, și este
înnăscută fără a putea fi dobândită pe parcurs prin tehnici sau printr-o mutație de orice fel.
“Filosoful științei, Karl Popper arată că spre deosebire de teoria gravitației a lui
Newton în care sunt prezentate legi ale fizicii, în teoria lui Darwin nu există legi testabile
din punct de vedere experimetal sau care să ofere anumite predicții. Din acest punct de
vedere, Popper arată că teoria lui Darwin nu este una științifică, ci este un program
metafizic prin care se încearcă oferirea unor explicații principale ale realităților din istoria
naturii.”197

3.2 Creaționismul

“La polul opus evoluționismului, dar rămând în aceeași logică structurată prin
încercarea de a explica în detaliu realizarea și funcționarea lumii, se situează concepția
creaționistă.”198
“Punctul de vedere creaționist este mai vechi decât cel evoluționist.”199 Cu toate
acestea este și cea mai bună ipoteza cu privire la originea universului și a vieții. Este o
teorie care se apropie mai mult de realitate și de adevăr, lacunele informative îi lipsesc cu
desăvârșire, iar singurele impedimente întâlnite au fost erorile de interpretare și lecturarea
superficială a textului.
“Cel mai important model creaționist este prezentat în capitolul “Geneza” din
Biblie. Acest capitol este expresia unei revelații divine. Adevărul ei a fost însă prezentat
într-o formă simbolică, metaforică și din această cauză este nevoie de o interpretare.”200
Conform curentului creaționist de gândire, “fiecare specie a fost creată prin puterea lui
Dumnezeu. Fiecare specie a apărut printr-un miracol divin. Nu a existat niciun fel de
filiațiune între diferitele specii.”201
“Reprezentantul creaționismului științific este considerat Henry M. Morris. El
promovează o interpretare literal a Sfintei Scripturi și folosește mai multe argumente

197
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Ioja, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 201.
198
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Ioja, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 216.
199
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogicș, București, 2004, p. 28.
200
Ibidem.
201
Ibidem.

41
științifice din diferite domenii pentru a demonstra crearea lumii și prezența unei ordini
divine în complexitatea lumii.”202
După cum am vazut în capitolul anterior, în care am prezentat nașterea universului,
a Pământului și a vieții conform textului biblic, fiecare tip de creație a fost un proces
separate, delimitat de perioade, numite de Sfânta Scriptură, zile ale Genezei. Deși separate
între ele de momente decisive ale creației, toate cele înfăptuite de Dumnezeu sunt într-o
strânsă legătură, iar conexiunea dintre ele realizează o coerență desăvârșită.
“Dumnezeu ar fi putut realiza speciile și dintr-o dată. În acest caz, oamenii nu ar fi
avut posibitatea să cerceteze urmele pe care Creatorul le-a lăsat în mod intenționat în
lucrarea pe care a realizat-o. citind aceste urme oamenii se pot convinge de rolul și
intențiile Inteligenței Creatoare.”203 Suntem în situația Apostolului Toma, care nu a vrut să
cread în învierea lui Hristos, până ce nu I-a pipăit rănile rămase după crucificare.
Dumnezeu vrea ca noi să cercetăm și să ne convingem de rolul și intențiile Sale.
Dumnezeu vrea ca îndoiala noastră să se transforme în convingere fermă. Acest lucru se
poate realiza numai cercetând cu atenție creația divină, adunând datele și argumentele care
ne arată prezența și rolul Creatorului. Știința ne poate ajuta în această privință.
Acum analizând cele două teorii, evoluționiste și creaționiste, putem să facem o
analiză completă a posibilităților reale de identificare a realității obiective. Atât
evoluționismul, cât și creaționismul aduc argumente științifice. Singurul lucru care ne mai
rămâne de facut este acela de a identifica adevărul absolut. Este cert că Universul a avut o
perioadă de evoluție în care s-au creat toate dirijate după un program de “Inteligență
Creatoare”204. Există un caracter evolutiv al creației, în sensul că toate evenimentele au
urmat un proces de interacțiune și evoluție, dar cu precizarea că au fost programate inițial
să parcurgă acest proces într-un mod controlat și nu haotic.
“Armonia și coerența perfectă ce există în întregul univers, inclusiv în structurile
biologice în care se realizează zeci de mii de reacții biochimice, dovedesc că toată evoluția
universului a fost fixată în momentul marii explozii inițiale.”205 Ceea ce înseamnă că au
existat niște condiții inițiatoare care au demarat acest proces complex de creare a
Universului. “Aceleași condiții inițiale au determinat că undeva, acum aproximativ 4,5

202
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, op.cit., p. 217.
203
Ibidem, p. 38.
204
Ibidem, p. 15.
205 205
Gelu Bourceanu, Condițiile inițiale și legile naturii, conf. Adrian Lemeni & Diac. Adrian Sorin
Mihalache, Realitatea și semnificația spațiului. Abordare teologică, filosofică și științifică, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” – Iași, Editura Universității din București,
București, 2014, p. 59.

42
miliarde de ani, într-un element de volum din univers, să apară o planetă care să ofere toate
condițiile nașterii și dezvoltării vieții, culminând cu omul.”206
“Toată creația cosmică și viața sunt în logică spirituală creștină un act de
superdonație, de superdaruire pentru om.”207 Toată creația se supune omului și îl slujește.
Sentimentul că totul este al nostru și făcut pentru noi e din ce în ce mai pregnant printre
cosmologi și teologi.
Evoluționismul ne dă o explicație potrivită cu privire la mutații minore și metodele
de adaptare a unor indivizi sau chiar specii la diferite condiții de mediu nu cu mult diferite,
însă nu poate dovedi apariția unor specii cu totul diferite în medii diferite într-un timp
relativ scurt. A fost explozie biologică, și totul a apărut brusc. Acest fapt nu poate fi
explicat într-o manieră evoluționistă. “Darwin niciodată nu a stabilit științific faptul că
selecția naturală ar fi demonstrat o evoluție a speciilor de plante și animale.”208 “Până în
prezent, niciun om de știință nu a fost capabil să demonstreze prin studii, argumente și
observații științifice apariția de noi genuri de organisme vii (doar îmbunătățiri, în cadrul
aceleași specii).”209
De aceea, din acest punct de vedere, creaționismul raspunde la restul întrebărilor în
mod aproximativ eficient, oferind ipoteze pertinente care devin din ce în ce mai acceptate
de savanții contemporani. Totuși nu ne putem încrede în niciuna din aceste două curente,
fiind amandouă incomplete și cu argumente neadecvate și nesatisfăcătoare, dar mai ales
supuse multor erori. “Prin această atitudine sunt facute servicii teologiei creației, întrucât
uneori sunt folosite argumente inadecvate, construite în mod naiv, legitimându-se astfel
ridiculizările pentru cei ce susțin ideea creației. Confuzia dintre concepția care asumă
lumea, omul și viața ca realități ale creației lui Dumnezeu și creaționismul științific
generează numeroase neînțelegeri.”210
“Atât creaționismul științific cât și evoluționismul teist pleacă mai întâi de la
opțiuni metafizice, încercându-se ulterior legitimarea și credibilizarea acestora prin
argumente științifice. Perspectiva ortodoxă depașește aceste poziții, cultivând în domeniul
creației și a vieții taina mai presus de cercetarea iscoditoare, apreciindu-se totodată

206
Ibidem.
207
Petraru Gheorghe, Performanța limbajului teologic și specificul acestuia în spațiul eclesial, conf. Adrian
Lemeni & Diac. Adrian Sorin Mihalache, Realitatea și semnificația spațiului. Abordare teologică, filosofică
și științifică, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” – Iași,
Editura Universității din București, București, 2014, p. 102.
208
Ioan Strainescu, Bazele creaționismului științific, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007, p. 7.
209
Ibidem, p. 8.
210
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 219.

43
atitudinile oneste ale savanților care recunosc în acest domeniu limitele investigațiilor
științifice.”211
Astfel, evoluționismul, fie el și teist, iar creaționismul, fie el și științific, nu răspund
concret și real problematicii, ci mai degrabă exagerează în propriile supoziții falsificând
datele reale și modificându-le parțial sau total în favoarea lor, efectuând analize
neprofesionale și subiective în condițiile în care obiectivitatea și adevărul absolut trebuiesc
luate drept repere de activitate științifică.
Știința merge până acolo unde poate să raspundă și să argumenteze palpabil datele
în mod concret, iar de acolo teologia singură va trebui să raspundă de domeniul misticii și
a spiritualității.

211
Ibidem, p. 220.

44
4. De ce să credem că avem un Creator?

Încă din cele mai vechi timpuri, omul intuia că el însusi reprezintă mai mult decât
poate vedea superficial sub o analiză optică și tactila nu foarte riguroasă. A început să se
întrebe cine este și dacă cineva anume l-a creat ori a apărut pur și simplu. Așa au apărut
frământările lumii în raport cu întrebările existențiale și originea noastră și implicit a tot ce
există.
“Originea, crearea sau nașterea universului se numără printre cele mai fascinante
dintre problemele fundamentale care au preocupat, în egală măsură, atât pe marii gânditori
ai antichității, cât și pe oamenii de știință din zilele noastre. Starea actuală a universului în
care trăim dovedește că nu hazardul ar fi avut un rol esențial în evoluția acestuia ci, mai
degrabă, această stare a fost determinată de condițiile inițiale, înainte de nașterea
universului.”212
Pentru a înțelege că avem un Creator, avem nevoie să vorbim de primul moment al
existenței creației, din prima clipă a începutului. După cum am explicat în primul capitol,
exista un început, iar timpul are și el o origine și o dată la care a început să existe. Deci e
important să știm că “timpul era o proprietate a universului pe care l-a creat Dumnezeu și
că timpul nu a existat înainte de începutul universului.”213 Prin urmare, dacă timpul are un
început și spațiul cosmic are un început. În acest caz, vom ajunge prin deducție logică să
înțelegem că “un început, în cazul universului, implica naștere, creație, iar creația implică
un creator.”214 Adică, ”dacă universul are un început, putem presupune că a avut un
Creator.”215

212
Adrian Lemeni & Diac. Adrian Sorin Mihalache, Realitatea și semnificația spațiului. Abordare teologică,
filosofică și științifică, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” –
Iași, Editura Universității din București, București, 2014, p. 47.
213
Stephen W. Hawking, Scurta istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Editia a III-a, Traducere
din engleză Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001, p. 21.
214
Adrian Lemeni & Diac. Adrian Sorin Mihalache, Realitatea și semnificația spațiului. Abordare teologică,
filosofică și științifică, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” –
Iași, Editura Universității din București, București, 2014, p. 50.
215
Stephen W. Hawking, Scurta istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Editia a III-a, Traducere
din engleză Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001, p. 23.

45
“Marea Explozie, a început expansiunea materiei în spațiu.”216 Această expansiune
o observăm din faptul că, toate “galaxiile se îndepărtează unele de altele și pentru un
observator terestru, universul se extinde în toate direcțiile indiferent unde anume ne-am
îndrepta privirea.”217 ”Expansiunea universului și creșterea entropiei acestuia sunt cele mai
zdrobitoare dovezi că universul are un început.”218 Pentru a înțelege această expansiune
continuă a cosmosului trebuie să observăm faptul că, oriunde am privim în univers de pe
Pământ arată la fel și că toate galaxiile se îndepărtează de noi. „Această dovadă că
universul arată același indiferent în ce direcție privim ar părea să sugereze că există ceva
special în ceea ce privește locul nostru în univers. Mai ales, ar părea că dacă observăm că
toate celelalte galaxii se depărtează de noi, atunci noi trebuie să fim în centrul
universului.”219 Tot acest concept al expansiunii, ne facem să credem ca suntem centrul
„lumii” tangibile și că de la noi a început existența a toate. Ceea ce ar însemna ca acest loc
în care ne aflăm are o importanță deosebită și că noi suntem onorați să ne aflăm aici.
„Teoria Big-Bang, nu implică numai un început al uniersului, dar și faptul că acest
univers este unic.”220 Potrivit acestui nou model cosmologic „întregul univers este
rezultatul unei explozii care a generat spațiul și timpul întreaga materie a stelelor și
corpurile cosmice dar și toate formațiunile galactice cunoscute.”221 Așadar, „dacă universul
este unic, atunci condițiile inițiale sunt la randul lor unice și devin ele însele legi ale
naturii.”222 De aceea, „științele descoperind legile și procesele naturale aduc în fața
umanității rațiunea divină, scopul și grandoarea creației.”223
„Lumea aceasta n-a fost gândită în zadar nici în deșert, ci pentru un scop folositor și
pentru marea trebuință pe care o aduce celor ce există pe pământ”224 O dovadă extrem de
puternică care atestă că totul a fost gândit din condițiile inițiale este perioada inflaționistă.
„Aceasta se referă la o accelerare a expansiunii inițiale pentru a învinge forțele
216
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004, p. 10.
217
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 111.
218
Adrian Lemeni & Diac. Adrian Sorin Mihalache, Realitatea și semnificația spațiului. Abordare teologică,
filosofică și științifică, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” –
Iași, Editura Universității din București, București, 2014, p. 55.
219
Stephen W. Hawking, Scurta istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Editia a III-a, Traducere
din engleză Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001, p. 60.
220
Adrian Lemeni & Diac. Adrian Sorin Mihalache, Realitatea și semnificația spațiului. Abordare teologică,
filosofică și științifică, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” –
Iași, Editura Universității din București, București, 2014, p. 55.
221
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 112.
222
John D. Barrow, Originea Universului, Traducere din engleză de A. David, Editura Humanitas, București,
2007, p 118.
223
Maria Popa, Măiestrie si strălucire divină în biosfera, Editura Casa Cărtii, Oradea, 2006, p. 16.
224
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 18.

46
gravitaționale de atracție colosale ce existau imediat dupa momentul zero.”225 „Dacă
perioada era puțin mai mare, viteză de expansiune era mai mare decât viteza critică și
aglomerarea materiei pentru formarea stelelor ar fi fost imposibilă,”226 iar dacă ar fi fost
mai mică, logica ne împinge să credem că nu s-ar putea evita un colaps și nimic din cele ce
sunt nu ar mai fi fost.
Universul nu pare să fie un sistem fizic simplu, cum au crezut până acum
cosmologii. „El pare să fie un sistem cibernetic complex, care acționează după un
program,”227 cu atât mai mult dacă luăm în calcul toate procesele prin care a trecut întreg
cosmosul ca să ajungă așa cum îl știm în prezent.
După momentul Big Bang, universul a continuat treptat să se extindă și să se
răcească, “temperatura a scăzut la câteva mii de grade și electronii și nucleele nu mai aveau
suficientă energie pentru a depăși atracția electromagnetică dintre ele, ei ar fi început să se
combine formând atomii”228 De aici materia începe să fuzioneze și să se acumuleze în
diferite formațiuni acolo unde “atracția gravitațională a materiei din afara acestor regiuni le
poate face să înceapă să se rotească ușor”229 rezultând primele stele și galaxii.
Stelele formate, convertesc hidrogenul în heliu apoi spre sfârșitul vieții crează
elemente mai grele precum carbonul și oxigenul. Într-un asemenea moment “regiunile
centrale ale stelei ar suferi un colaps spre o stare foarte densă, cum este o stea neutronică
sau o gaură neagră. Regiunile exterioare ale stelei pot izbucni uneori într-o explozie teribilă
numită supernovă, care ar lumina toate celelalte stele din galaxia sa.”230 “În interiorul
supernovelor s-au sintetizat nucleele atomilor de oxigen, carbon, azot, fosfor, fier,
magneziu, calciu, potasiu, sodiu, clor, mangan etc.”231 “După ce au realizat sinteza
nucleelor atomice necesare apariției vieții, supernovele au explodat și au împrăștiat în
spațiul cosmic materialul pe care l-au sintetizat.”232 Din materialul împrăștiat de supernove
s-au format mai târziu Soarele și planetele din sistemul nostru. “Propriul nostru soare
conține circa doi la sută din aceste elemente mai grele, deoarece el este o stea din generația
a doua sau a treia, formată acum circa cinci miliarde de ani dintr-un nor rotitor de gaz care

225
Adrian Lemeni & Diac. Adrian Sorin Mihalache, Realitatea și semnificația spațiului. Abordare teologică,
filosofică și științifică, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” –
Iași, Editura Universității din București, București, 2014, p. 57.
226
Ibidem.
227
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004, p. 11.
228
Stephen W. Hawking, Scurta istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Editia a III-a, Traducere
din engleză Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001, p. 139.
229
Ibidem.
230
Ibidem, p. 141.
231
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București 2004 , p. 19.
232
Ibidem.

47
conținea resturile unor supernove anterioare. Majoritatea gazului din nor a format soarele
sau a fost aruncat în afară, dar o cantitate mică de elemente grele s-au grupat și au format
corpurile care acum se mișcă pe orbite în jurul soarelui, planete așa cum este pământul.”233
“S-ar putea spune că la formarea planetei Pământ a contribuit întreg universul, prin
moartea multor stele ce au pus la dispoziție elementele C, N, O, indispensabile vieții, dar și
celelalte elemente mai grele, necesare evoluției civilizației umane așa cum o cunoaștem
astăzi.”234
„Armonia și coerența perfectă ce exista în întregul univers, inclusiv în structurile
biologice în care se realizează zeci de mii de reacții biochimice, dovedesc că toată evoluția
universului a fost fixată în momentul marii explozii inițiale.”235 Aceste condiții inițiale au
determinat că undeva, acum aprox 4,5 sau 5 miliarde de ani, într-un element de volum din
univers, să apară o planetă care să ofere toate condițiile nașterii și dezvoltării vieții,
culminând cu omul.236
Planeta noastră s-a format “dintr-un nor de corpuri și particule prin aglomerarea
acestora și apariția”237, în condiții specifice a noului corp ceresc, elipsoid care va susține
viața. Pământul a trecut prin mai multe etape de formare iar aceste momente ale nașterii
Terrei, au fost unele pline de evenimente spectaculoase și de catastrofe necesare procesului
de dezvoltare și stabilizare a Terrei în contextul favorizării apariției condițiilor necesare
susținerii vieții pe Pământ.
“O rațiune tehnică a dirijat împodobirea celor ce se văd.”238 Aceasta rațiune tehnică
este înțeleasă în știința că “Inteligența Creatoare”239 accentuându-se faptul că “Informația
este eternă și că a venit de departe din Metaunivers și din transcedența divină.”240 Nu poți
să nu observi Puterea care a generat toată materia și o dirijează să urmeze niște legi
naturale ca să nască și să susțina viața. De asemenea, “dintre multimea de variante posibile,
Cine a ales varianta care descrie uluitor de precis universul nostru în care viața e posibilă.

233
Stephen W. Hawking, Scurta istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Editia a III-a, Traducere
din engleză Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001 , p. 141.
234
Adrian Lemeni & Diac. Adrian Sorin Mihalache, Realitatea și semnificația spațiului. Abordare teologică,
filosofică și științifică, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” –
Iași, Editura Universității din București, București, 2014, p. 59.
235
Ibidem.
236
Ibidem.
237
C-tin Grasu & Al. Maftei, Ce știm despre lună, Editura Tehnica, 1989, București, p. 76.
238
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 18.
239
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004, p. 15.
240
Ibidem.

48
Universul arata astfel pentru că dacă ar arata altfel noi nu am fi existat.”241 Freedman se
minuna și zicea și el: ”cu cat cercetez universul și detaliile arhitecturii lui, cu atât gasesc
mai multe dovezi că universul trebuie să fi știut că noi vom veni.”242
“Apariția vieții pe planeta noastră a fost pregatită cu mult înainte de o serie de
evenimente cosmologice.”243 Toate aceste aspecte nu fac decât să trezească curiozități și
zeci de întrebări care au același răspuns și anume că un Creator a vrut să existăm și din
acest motiv a proiectat totul conform cu toate condițiile necesare supraviețuirii noastre.
Prin rațiunea contemplativă ajungem să credem că avem un Ziditor precum știau și
credeau Sfinții și că el a pus “hotare peste care nu va trece”244 nimeni. Aceste hotare sunt
legi ale naturii, legi fizice și chimice ale universului, sunt legile după care se conduce toată
natura și întreg cosmosul. Și apoi astfel meditând, vei înțelege că “legile reflectă gândirea
lui Dumnezeu”245, așa cum a înțeles și marele fizician Albert Einsten.
Sunt mii de condiții pe care planeta noastră le-a îndeplinit pentru a permite apariția
vieții și dezvoltarea organismelor vii spre forme complexe și inteligente. “O asemenea
performanță nu putea să fie consecința unor factori întâmplători. Pare mult mai plauzibil că
ea a fost rezultatul unui proiect (program), care a fost întocmit de o Inteligență
Creatoare.”246
“Cercetătorii au calculat că dacă planeta noastră ar fi fost puțin mai aproape de
Soare, sau ceva mai departe de cât este, atunci viața nu ar mai fi apărea.”247 Ceea ce este
logic și adevărat, deoarece, dacă Pământul ar fi fost cu un grad mai aproape, temperaturile
ar fi fost foarte ridicate și nu putea exista decât un climat arid. Pe de altă parte, dacă
Pământul ar fi fost cu un grad mai aproape de soare temperaturile ar fi fost foarte scăzute și
iarăși nu ar fi putut exista viața.
De asemenea, și “compoziția atmosferei, prezența păturii protectoare de ozon,
compoziția în săruri minerale a apei mărilor și oceanelor, temperatură propice dezvoltării

241
Adrian Lemeni & Diac. Adrian Sorin Mihalache, Realitatea și semnificația spațiului. Abordare teologică,
filosofică și științifică, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” –
Iași, Editura Universității din București, București, 2014, p. 60.
242
Lee Smolin, Spațiu, timp, univers. Trei drumuri către gravitația cuantică, Traducere din engleză Anca
Visinescu, Editura Humanitas, 2006, p. 233.
243
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004, p. 19.
244
Psalmul 103, 10.
245
Stephen W. Hawking, Visul lui Einstein și alte eseuri, Traducere din engleză de Gh. Stratan, Editura
Humanitas, București, 2005, p.103.
246
Constantin Portelli, op.cit., p. 20.
247
Ibidem, p. 19.

49
vieții, existența apei potabile, regimul ploilor, sucesiunea zilei cu noaptea, curenții de aer,
toate au fost favorabile dezvoltării vieții pe planeta noastră.”248
Până și mărimea Terrei contează, deoarece, în cazul în care “planeta noastră ar fi
fost ceva mai mică, atunci ea și-ar fi pierdut în spațiu atmosfera. Iar dacă planeta noastră ar
fi fost ceva mai mare, atunci compoziția atmosferei ar fi fost alta și din nou viața nu ar mai
fi apărut.”249
“Conform versiunii tari a principiului antropic, reglajul fin al maselor particulelor
elementare și al intensității forțelor fundamentale la valorile pe care le cunoaștem astăzi s-a
realizat astfel pentru ca viața să fie posibilă.”250
“Sunt multe alte date care arată că a existat o predeterminare cosmologica a
vieții.”251 Spre exemplu “s-a constatat că în structura multor meteoriți veniți din spațiul
cosmic există acizi aminați și baze nucleotidice (deci literele alfabetului vieții)”252 Putem
enumera desigur și alte exemple care susțin creaționismul teologic. Poziția Pământului în
sistemul solar ca o a treia planetă, numărând de la soare, asigură traiectoria eliptică a Terrei
în jurul soarelui și face posibilă existența celor patru anotimpuri. Distanța dintre Luna și
Pământ este exact atât încât atracția gravitațională a planetei noastre sa nu prabușească
satelitul natural pe Pământ, dar să poată și aceasta să influențeze clima și să își aducă
beneficiile sale. La o scară mai largă, întreg sistemul solar este situat spre exteriorul
galaxiei noastre într-o spirala unde nu există praf cosmic abundant și meteoriți de mari
dimensiuni pentru a pune în pericol viața de Pământ. Tot în legătură cu poziția sistemului
nostrum solar, putem observa și faptul că nu se situează în centrul acesteia, unde există
temperaturi înalte, mai înalte decât ale soarelui nostru. Este poziționat la o distanță
potrivită de centrul galaxiei pentru a nu arde peste măsură materia de aici. Dacă nu ar fi
soarele nostru, temperatura ar fi de zero absolut, adică -273°C. Aceasta pentru a permite
Soarelui să ofere exact atâta lumină și atâta căldură cât este necesară noua și nimic să nu
influențeze acest lucru.
Dacă din punctul de vedere al existenței și al supraviețuirii am enumerat câteva
aspecte care fac posibilă viața, vom fi și mai surprinși să aflăm că nu viața este singurul
scop al poziției noastre în Univers. Se pare că mai exista un scop mai înalt, acela de a face
cognoscibil Universul. Singura planetă din cele cateva miliarde cunoscute de astrofizică

248
Ibidem, p. 20.
249
Ibidem, p. 19.
250
Steven Weinberg, Visul unei teorii finale, Traducere din engleză de B. Amuzescu, Editura Humanitas,
București, 2008, p. 195
251
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004, p. 19.
252
Ibidem.

50
astăzi, care are o atmosfera transparentă ce permite observarea cosmosului și a tot ce ne
înconjoară este Terra.
Faptul că nu trebuie să ne deplasăm până în apropierea stelelor pentru a le studia, ci
lumina vine la noi și ne aduce informația, iarăși este un fapt incredibil care ne facem să
înțelegem importanța dată noua de Dumnezeu. Dar mai ales, faptul ca există ființe
inteligente care pot decodifica toată această informație, sugerează ideea că Dumnezeu vrea
să se faca nouă cunoscut prin tot ce a creat. “Avem de-a face, așadar, cu o condiție
privilegiată pentru om: cu cât privește mai departe în Univers el are șansa să vadă chiar
acum în vremea vieții lui pământești, un trecut tot mai îndepărtat al lumii create.”253
“Aspectele prezentate ne arată că din punct de vedere științific Dumnezeu, ne apare
în primul rând că Inteligența Creatoare și Informație Primordială.”254 Apariția oamenilor
apare ca un eveniment esențial în logica creației divine. Oamenii au fost creați de
Inteligența Creatoare cu menirea de a cunoaște existența, rolul și intențiile Creatorului.”255
“Dacă lumea este într-adevăr o școală a sufletelor înzestrate cu rațiune și un loc
unde se poate învăta cunoașterea lui Dumnezeu, este, prin cele văzute și simțite în lume, o
calauză a minții pentru contemplarea celor nevăzute precum zice apostolul că: cele
nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd, înțelegându-se din făpturi.”256
“Actul creării poate fi privit ca și un act al dezvăluirii.”257
Tot ce ne înonjoară este informație pură. Noi înșine suntem informație pură.
Această informație noi am codificat-o în numere încercând să cuantificăm tot ce explorăm
în limitele inteligenței noastre. Pitagora avea un crez, acela că “totul este număr.”258 Toate
corpurile cerești și tot universul ascultă de niște reguli matematice.259
Dacă totul este informative, noi suntem cei ce decodăm această informație cosmică. Nu
poate fi o întâmplare ca toată această informație să se fi codificat armonios și în ordine
deplină. “O informație nu poate lua naștere din nimic sau printr-un joc al hazardului. Viața
era un proces programat.”260 Universul “a arătat pe Mesterul Care, nu numai că a dat ființă

253
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 119.
254
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004, p. 15.
255
Ibidem.
256
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis, p. 18.
257
Maria Popa, Măiestrie și strălucire divină în biosfera, Editura Casa Cărții, Oradea, 2006, p. 25.
258
Simon Singh, Big Bang. Originea universului, Traducere din engleză de Vlad Zografi, Editura Humanitas,
București, 2008, p. 15.
259
Ibidem.
260
Constantin Portelli, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004, p. 15.

51
tuturor celor din lume, dar și-a pus toate părțile ei în armonie unele cu altele și a făcut un
tot armonic, corespunzător și de accord cu El.”261
“Experiența umană în domeniul construirii inteligențelor artificiale demonstrează în
mod clar că o inteligență nu poate apărea din nimic sau din întâmplare. O inteligență poate
să apară doar prin activitatea competentă a unei inteligențe creatoare.”262 “Aceste taine ale
lumii nu ascund altceva decât taina transcendenței Creatorului”263 și trebuie să înțelegem
că există un Dumnezeu care a făcut toate cele sunt după cum spune Apostolul: “cele
nevăzute ale Lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, țntelegându-se din cele făcute.”
(Rom. 1, 20). În acest sens, Vladimir Lossky, invocă din Macabei 7, 28, mărturisirea unei
femei Israelite către fiul său: “Rogu-te, fiule, că la cer și la pământ căutând, și văzând toate
cele ce sunt într-însele să cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și neamul
omenesc așijderea l-a făcut.”264
Am înțeles că totul a pornit de la Big Bang și am mers pe principiul cauză-efect
pentru a înțelege acest fapt real. Ce se întâmplă însă înainte de Big Bang? Ce există înainte
de Marea Explozie? Nu putem trece de această limită a Big Bangului ca să putem ști ce a
fost înainte de Big Bang. Dacă toată materia a rezultat din Explozie, înainte de explozie ce
a existat?
Sfinții Parinți au anticipat aceste lacune ale minții omenești de care nu putem trece,
dar totuși încercăm să aflăm prin diferite mijloace un raspuns. Înțelegând riscul reducerii
întregului act al creației la modelarea unei materii preexistente, Parinții au insistat asupra
principiului creației din nimic. Teofil al Antiohiei are multe mențiuni cu privire la faptul că
Dumnezeu a făcut lumea fără să fi folosit ceva preexistent. Exprimarea lui este fără
echivoc Dumnezeu „a făcut totul din ce nu exista, dându-i existența încât n-a existat nimic
alături de Dumnezeu ci el era singur; nu avea nevoie de nimeni și de nimic. Ca cel care e
creat și are trebuințe pe când cel necreeat n-are trebuințe de nimic.”265
“Ideea unei lumi create ex-nihilo aparține în mod exclusiv culturii și tradiției iudeo-
creștine.”266 “Creația <<ex nihilo>> este lucrarea voinței lui Dumnezeu.”267 ” Voința

261
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p. 21.
262
Constantin Portelli, op.cit., p. 15.
263
Maria Popa, op.cit., p. 25.
264
Vladimir Lossky, Teologia mistică a bisericii de răsărit, Traducere de Pr. Vasile Raduca, Editura
Anastasia, București, f.a., p. 122.
265
Ibidem, p. 284.
266
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 112.
267
Dr. Octavian Urdiste, Cum a creat Dumnezeu universul din nimic, Editura Tabor, Râmnicu Valcea, 1994,
p. 43.

52
creatoare a lui Dumnezeu implică ordine și rațiune.”268 Sau cum spune părintele Galeriu,
“lumea e creație și revelașie a lui Dumnezeu totodată. E o operă gândită, vointă și
înfăptuită de Creator”269 din iubire. “Iubirea creatoare este o chemare la existență.”270
Lumea și tot ce exista au fost create din nimic, doar cu voia și din dragostea lui Dumnezeu.
“Sfantul Grigorie de Nyssa, afirmă că Scriptura învată despre faptul ca Dumnezeu a
creat lumea în rezumat, din prima mișcare a voinței Lui. Toate celelalte elemente
constitutive lumii au apărut într-o anumită succesiune, conform înțelepciunii lui Dumnezeu
care își făcea simțită prezența în ele, concretizându-se de-a lungul timpului, atunci când
acelea se cuveneau să apară.”271 În legătură cu aceasta este important să subliniem și ideea
progresivității creației pe care o găsim exprimată și de părintele Dumitru Stăniloae: „toate
cele posterioare au fost prevăzute în ceea ce s-a creat la început, și apoi în mod special în
cele imediat anterioare, sau ceea ce a fost creat de la început a fost creat de Dumnezeu
capabil să primească și puterea prin care să apară noi ordini.”272 Astfel, totul iese din voia
lui Dumnezeu, dar voia Lui se folosește și de cele anterioare.
“Multe date și situații din cupinsul explorărilor științifice ale univerului sunt
relevante pentru reflecția teologiei ortodoxe.”273 “Cosmologia ne arată un fapt uimitor
anume că omul se naște într-un univers care poate fi cunoscut. Chiar dacă depărtările
cosmosului sunt impresionante, chiar dacă structurile lui sunt gigantice, universul poate fi
explorat.”274 “Folosind construcții matematice, rațiunea omonească poate alcătui descrieri
suficient de bune pentru toate aceste fenomene fără să fie necesară o călătorie până în
vecinătatea acestor realități.”275
După cum am anticipat în capitolele anterioare, universul se dezvaluie prin lumină,
și capacitatea omului de a recepta și înțelege cu mintea “la randul ei descrisă de Parinții
Filocalici ca vedere sau lumină interioară!”276 face posibilă cunoașterea, adică această
acumulare de lumini spirituale, înțelese din aceste lumini vizibile. În legătură cu aceasta,
teologia ortodoxă afirmă prin vocea puternică a Sfântului Maxim Marturisitorul, că

268
Ibidem, p. 26.
269
Ibidem.
270
Ibidem, p. 47.
271
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 114.
272
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010, p. 229.
273
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 115.
274
Ibidem.
275
Ibidem.
276
Ibidem, p. 116.

53
“rațiunea omenească poate să sesizeze raționalitatea lumii, pentru ca și lumea și omul sunt
creații ale unui Autor Unic, bun și iubitor, care a pus în lume înțelesuri despre El și în om
putere să le poată sesiza și înțelege. Dumnezeu l-a făcut pe om ființă rațională capabilă să
lectureze lumea creată, să sesizeze armoniile ei, tocmai pentru că la întâlnirea lui cu ea, și
în compatibilitatea aceasta extraordinară dintre aspectele ei sensibile și simțurile lui, dar și
în cele dintre raționalitatea lumii și rațiunea lui, capabilă să o descrie, el să înțeleaga lumea
și viața lui în ea, constiență de sine și de ea ca daruri ale lui.277
Toate rezultatele cosmologiei dovedesc o anumită compatibilitate între
raționalitatea lumii și rațiunea omului. “Structurile cosmice sunt descrise astăzi cu multă
precizie, prin intermediul unor formule matematice, în felul acesta știința despre univers
scoate la iveala o parte din raționalitatea creației văzute, evidențiind totodată cum omul
fiițta rațională creată după chipul lui Dumnezeu poate să sesizeze în lumea sensibilă
rațiunea lucrurilor.”278
“Această diversitate de stimuli este receptată și organizată ân om ca centrul
ipostatic, ca subiectul personal, care nu face o simplă lectură a lumii, ci conferă înțelesuri
și semnificații și e capabil să între-vadă sensuri în cele receptate.”279 Așadar, într-o
perspectivă duhovnicească, datele cosmologice, care prezintă ordinea și procesele care se
petrec în structurile existente în cosmos, pot fi văzute în forma unor aspecte ale
raționalității lumii, “un adevărat material doxologic.”280
Vedem în creație frumusețea și înțelepciunea Autorului: „cerurile spun slava lui
Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria”281.; „cât s-au mărit lucrurile Tale
Doamne toate cu înțelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea ta.”282
Universul nu este static asa cum afirmau filosofii antici, ci dinamic. Spațiul și timpul nu
sunt absolute ele putând fi spre exemplu, deformate în zone unde densitate de materie-
energie este mare. Mai mult materia, spațiul și timpul nu sunt eterne, ci par să aibă o dată a
nașterii. “Mai mult chiar, unii cosmologi avansează chiar ideea plauzibilă astăzi, din
perspectiva mecaniciii cuantice, ca întreg universul ar fi putut aparea din vid printr-o
fluctuație a energiei de vacuum. “283 Tocmai de aceea, poate fi remarcată întalnirea

277
Ibidem.
278
Ibidem.
279
Ibidem, p. 117.
280
Ibidem, p. 118.
281
Psalmi 18, 1.
282
Psalmi 103, 25.
283
Lawrence M. Krauss, Universul din nimic, Traducere din engleză de Constatin Dumitru-Placus, Editura
Trei, București, 2013, pp. 207-250.

54
teologiei cu știința, ambele subliniind, împortiva reperelor furnizate de simțuri și contrar
judecăților obișnuite, contingența lumii și faptul că până și spațiul și timpul au un început.
În înțelegerea teologiei creștine, evenimentul creației nu este transformarea a ceva
în altceva, nu înseamnă a lucra cu ceva sau în cuprinsul existenței materiale, întrucât
Dumnezeu nu folosește nimic din toate acestea (nici materie nici energie) pentru a crea
lumea. Toate provin din voia lui divină și manifesta un progres dupa informația deja
inserată de Creator la început. Datele științelor dezvaluie coplesitoarea complexitate și
diversitate a creației. “Există o varietate de particule în lumea cuantică care au proprietăți
caracterizate de forme de tipare ordonate.”284 “Miliardele de exemplare ale milioanelor de
specii înrudite și hrănite de pământ, trăiesc într-o horă complexă a vieții mișcându-se și
trăind și pentru viața celorlalte, slujind fiecare alteia, prin viața și lucrarea ei, și adesea
ajutând, prin moartea ei, ca celelalte viețuitoare să trăiască. La rândul lor, milioanele de
specii vii, de la cele mai mai mici până la cele mai mari asigură o biosfera de o diversitate
care depașește puterea de cuprindere a minții omenești, pentru a prezerva de fapt, mediul
de viață al omului.”285 În multe privințe, caracteristicile fizice ale universului, raporturile
existente între interaciunile fundamentale și celelalte aspecte privind starea inițială și
evoluția structurilor cosmice, arată un univers admirabil de bine potrivit pentru a îndeplini
condițiile favorabile vieții.
Toate acestea fac până și savanții cei mai raționali să se mire și să contemple creația
gândind la Creator generând replici și formulări de acest fel din aria științelor, care sunt
surprinzătoare: “Ceva extern universului a făcut alegerea. Dacă așa stau lucrurile, atunci
am ajuns exact în punctul în care, va fi rațional să folosim știința ca un argument în
favoarea religiei”286 și pentru ca nu Îl cunosc pe Dumnezeu, ca oamenii de știință, Îl
numesc “Ceva Măreț.”287 Dar mai clar indică pe Autorul creației și voia Sa Stephen
Hawking cand se întreaba: “de ce universul a trebuit să înceapă exact așa, în afară de faptul
că a fost un act al lui Dumnezeu care intenționa să creeze ființe ca noi?”288 O idee
stralucită emite și Folger în articolul său, A univers built for us, în revista Discovery unde
zice că „nu este vorba despre un habitat cosmic în care viața și omul s-au adaptat.

284
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Ioja, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 123.
285
Ibidem, p.124.
286
Lee Smolin, Spațiu, timp, univers. Trei drumuri către gravitația cuantică, Traducere din engleză Anca
Vișinescu, Editura Humanitas, 2006, p. 235.
287
Dr. Kazuo Murakami (profesor emerit al Universității Tsukuba, Japonia), Codul divin al vieții, Traducere
de Ruxandra Comsa, Editura Daksha, București, 2012, p.10.
288
25. Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, Editia a III-a,
Traducere din engleză Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001, p. 235.

55
Dimpotrivă, universul pare, mai degrabă, adaptat nouă.”289La fel de impresionat trebuie să
fi fost și marele fizician John Wheeler când spune că “pe masură ce privim în univers și
identificăm multe accidente de fizica și astronomie care au lucrat în beneficiul nostru
aproape pare ca Universul trebuie ca, într-un anumit sens, să fi știut că noi venim.”290
Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru a ne învăța cum să Îl descoperim pe
Dumnezeu din creație, scrie: “Acestea fiind nevăzute, se văd prin înțelegere din făpturi.
Căci toate făpturile lui Dumnezeu contemplate de noi prin fire, cu ajutorul convenției
științelor și cunostințelor, ne vestesc în chip ascuns rațiunile după care s-au facut și ne
descoperă prin ele scopul așezat de Dumnezeu în fiecare făptură.”291
“Există nenumărate locuri în teologia patristică și neopatristică unde sunt dezvoltate
reflecții privind armoniile, ordinea și diversitatea lumii înconjurătoare. Mai mult chiar, și
viața viețuitoarelor și prin excelență, viața persoanei umane în care este întipărit chipul lui
Dumnezeu sunt înțelese ca daruri ale iubirii lui.”292
“Adaptând inspirat o abordare folosită în metafizică greacă, Sfântul Maxim
Mărturisitorul subliniază că știința lumii și toate rațiunile ei sunt revelatoare, descoperind
fiecare în parte înțelesuri ce trimit la Dumnezeu-Creatorul, care se dovedesc, prin aceasta,
decisive pentru viața spirituală a omului și înțelegerea lumii.”293
“Sfântul Maxim Mărturisitorul cuprinde lumea și caracteristicile ei după cum
urmează: ființa ), diferența (), poziția (), mișcarea () și
unirea ().”294 Astfel, “ființa lumii, ) este învățătoarea teologiei, pentru că
spune el, plecând de la lucruri, omul ajunge să constate existența unei cauze.”295 Existența
ei , naște întrebări cu privire la cauză, la ceea ce a făcut posibilă existența ei, la Cauzatorul
ei. Însă, întrucât între, „ființa cauzată și ființa cauză este o discontinuitate de putere”296, iar
lumea nu stă de sine, ci pe puterea lui Dumnezeu, noi nu putem cunoaște ce este în sine
această ființă. Diferența () făpturilor ne arată “judecata distinctivă și unificatoare
a lui Dumnezeu în cadrul Universului. Ea e nedesparțită de actul creației de la început și de
289
Tim Folger, A Univers built for us, în Discovery, 29 dec. 2008, nr. 12, pp. 55-58.
290
John D barrow, Despre imposibilitate. Limitele științei și știința limitelor, Traducere de Mihai Popescu,
Editura Tehnica, București, 1999, p. 121.
291
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, întrebarea 13, in Filocalia, Traducere de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol 3. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biseriicii Ortodoxe Române,
București, 2009, pp.62-63.
292
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 127.
293
Ibidem.
294
Ibidem.
295
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 28, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p 198.
296
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 145, în Sfântul Maxim Maăturisitorul, Ambigua, p 198.

56
acțiunea continuă a proniei. Căci Dumnezeu a creat lucrurile repartizate după rațiuni
distincte și armonioase și le menține ca atare în mișcarea lor continuă.”297
O altă rațiune generală a lumii create este poziția (), adică stabilitatea
întregului set de legi, fiecare își știe locul sau și domeniul de activitate în care să își aducă
aportul și să activeze pentru întreg. “Stabilititatea diverselor principii și reguli de lucru din
logică și matematică garantează validitatea proprozițiilor și consistența tuturor
raționamentelor obțiunute în științele matematicii.”298 “Înmugurirea și înflorirea din
cuprinsul vegetației, de la începutul fiecărei primăveri, rodirea din fiecare toamnă, cântul
păsărilor care se face auzit în liniștea fiecărei dimineți, toate ritmurile naturii vii dovedesc
faptul că viețuitoarele și pământul care le hrănește, se țin fiecare „de cuvant”, de acel logoi
particular.”299 În felul cum fiecare parte a naturii completează lucrările celorlalte și felul în
care fiecare specie vie, prin puterile și lucrările ei, pune un hotar în lucrările celorlalte,
rațiunilor lor particulare (), se vede conformitatea alcătuirii și mișcărilor lor cu legea
bună pusă de Dumnezeu în ele.
Mișcarea () și unirea () sunt de asemenea rațiuni generale ale lumii
create. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că “mișcarea conferă elementelor substanței
potența ascocierii în combinații noi, în timp ce unirea face referire la orizontul integrător al
Logosului în care sunt chemate să se desăvârșească toate cele create.”300 În acest sens arată
marele Maxim progresul creației și potența acesteia de a se modifica prin diferite
combinații chimice și biologice, nu ca o evoluție darwinistă, ci ca o mișcare continuă și o
tendință nesfârșită de perfecționare.
Pentru aceste trei rădăcini a semănat Dumnezeu în firea vazută rațiuni duhovnicești
și moduri de purtare cuviincioasă: “ca să vestească pe Ziditorul făpturilor, ca omul povățuit
de rânduielile și de modurile firii să afle ușor calea dreptății care duce la el și că niciunul
dintre necredincioși să nu aibă drept scuză neștiința,”301
Materia este caracterizată de dualitate, având proprietăți radical diferite de cele
accesibile simțurilor noastre. În acest fel, manifestarea antinomică a structurii materiei,
undă-corpuscul, poate dezvălui o fărâmă din eshatologie, întrucât sugerează „finalitatea

297
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 147, în Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p 200.
298
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 129.
299
Ibidem.
300
Ibidem, p. 130.
301
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, întrebarea 51, in Filocalia, Traducere de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol 3. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2009, p. 207.

57
universului creat: transfigurarea lui, adică mutația și odihna lumii create în lumină, slava
necreată a Creatorului, în comuniunea Sfintei Treimi.”302 Sunt binecunoscute cele trei
caracteristici de bază ale lumii vii: mutația ( care face posibilă creșterea volumului
informației), metaboismul ( fără de care sistemul considerat viu ar regresa la un echilibru
unde nicio schimbare nu ar mai fi posibilă) si autoreproducerea ( informația este transmisă
de-a lungul generațiilor). Mutația este aici un proces care transformă creația într-atât încât
o poate duce la o transfigurare prin om, influența și acțiunile acestuia. Apoi fară
metabolism totul ar stagna într-o monotonie distructivă. Iar ultima dintre ele se face ca, în
cămpul științelor, viața să fie definită adesea ca autoreproducere cu corectarea erorilor.303
Totuși trebuie spus că teoriile științifice nu reușesc să lămurească modul cum structurile vii
au dobândit capacitatea de reproducere. “Este binecunoscut faptul că ADN-ul este
molecula indispensabilă în reproducere (exceptând unele virusuri), dar nu există o teorie
care să explice cum a fost cooptat pentru această funcție.”304
Sfântul Grigorie Palama subliniază și el ideea unei anumite progresivități a creației.
“Pământul și cerul poartă în ele potențe sădite de Creator.”305 În cosonanță cu
progresivitatea creației prezentă la Sfântul mai sus amintit, se poate observa că “există o
anumită gradație a lucrării lui Dumnezeu asupra materiei. „nu a scris: << Dumnezeu a
făcut iarba>>, ci <<să scoată pământul iarbă>>.”306 „Pământul a scos la iveală ceea ce se
află în el, nu pentru că Dumnezeu a spus <<să scoată>>, ci pentru că Dumnezeu, care i-a
dat poruncă, i-a daruit pământului și puterea de a scoate din el. Nici când pământul a auzit:
<<să răsara iarbă verde și pom roditor>>, pământul n-a scos iarba pe care o avea ascunsă
în el, nici n-a scos la suprafață finicul sau stejarul sau chiparosul, care nu stateau ascunși
undeva jos în sânurile pământului. Nu! Ci, Cuvântul dumnezeiesc creează cele ce se
fac.”307
La fel și în legatură cu omul, precum “macrocosmosul este ordonat, în sisteme
stelare și galaxii, de către gravitație, fiind alcătuit din multe structuri frumoase, adesea

302
Preafericitul Părinte Daniel Ciobotea, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, Comori ale
Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iași, 2007, p. 19.
303
John Barrow, Frank Tipler, Principiul antropic cosmologic, Traducere de Walter Radu Fotescu,
EdituraTehnică, București, 2001, pp. 573-575.
304
Ernst Mayr, De la bacterii la om. Evoluția lumii vii, Traducere de Marcela Elena Badea & Ileana
Popovici, Editura Humanitas, București, 2004, p. 67.
305
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 187.
306
Andrei Kuraev, Ortodoxie și Creaționism, in vol. Sfinții Părinți, Despre originile și destinele cosmosului
și omului, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 185.
307
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota, în Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la hexaemeron, Omilia a VIII-a,
I, p.157.

58
simetrice, tot așa lumea, microcosmosul și materia au în ele întipărite legi potrivit cărora
teritoriile lor sunt ordonate prin manifestarea unor interacțiuni și proprietăți.”308
Asadar, întreaga ordine a celor făcute prin Cuvânt nu este întîmplătoare. “Există un
mod gradual de creare a lumii, prin punerea mai întâi a cerului și a pământului „ca niște
temelii și fundamente, care au fost ulterior împodobite cu un scop precis, anume că lumea
este o școală a sufletelor înzestrate cu rațiune și un loc unde se poate învăța cunoașterea lui
Dumnezeu, fiind cele văzute și simțite în lume o călăuza a minții pentru contemplarea
celor nevăzute, a Creatorului care le-a adus pe toate întru ființă prin voința Sa.”309
“Fiecare specie antrenează prin deplasarea ei procese ample specifice lumii vii,
crescând șansele de viață pentru alte specii cu care împarte același ecosistem. Pe de altă
parte, viața speciilor este întreținută de un complex de factori fizici și chimici, de calitatea
atmosferei, de circulația apelor oceanului terestru, de mișcarea plăcilor tectonice, de
lumina solară, sau de precipitații, dar și de mișcarea lunii, care determină, prin fazele ei,
ciclicităti ale vieții multor specii.”310 Pentru reflecția teologică, mișcarea nu este o
consecință a căderii, ci dimpotriva, semnul că persoanele și viețutoarele creației sunt
chemate la mișcarea înspre Dumnezeu. “Teologia vede întreaga mișcare a lumii provenind
dintr-o nedeplinătate și reflectând nedeplinătatea celor ce caută deplinătatea în Dumnezeu,
care nu se mișcă pentru că e deplin”311, după cum afirmă Parintele Profesor Dumitru
Stăniloae.
Întreaga mișcare a lumii este așadar pusă în legatură cu un scop mai înalt,
orientându-o către creator. Pe de altă parte, într-o accepțiune mai cuprinzătoare, lumea și
mișcarea lucrurilor din ea pot mișca și gândurile omului spre ideea că lucrurile și lumea nu
sunt desăvârșite și o odihnă deplină este numai în comuniune cu cel ce a dat putința
mișcării prin lume ca să ajungem la El.
“În tot ceea ce am precizat până acum, putem observa cum teologia, ținând seama
de raționalitatea creației, remarcă și ofera semnificații cuprinzătoare pentru toate lucrurile
și vietățile creației. și în privința aceasta, datele culese din explorarea lumii, de către
științele vieții, scot la iveală tot mai multe aspecte care evidențiază bogăția de forme, lururi
și specii vii din lumea fizică, aducând în discutie tot atâtea dovezi despre frumusețea și
raționalitatea lumii. Toate se arată în înlănțuirea lor, ca un dar multiplu, dăruit de

308
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 188.
309
Ibidem
310
Ibidem, p. 189.
311
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 57.

59
Dumnezeu pentru viața omului, un dar care exprimă bunătatea și puterea Lui de a rândui
fiecărei specii vii, din milioanele existente, și fiecărui fel de substanță, un rol în această
diversitate copleșitoare, încât ele nu se încalcă unele pe altele într-un mod distructiv, nici
nu rămân fără un anumit rost pentru celelalte, fără o relevanță pentru viața lumii și pentru
viața omului.”312
In acestea se vede cum Dumnezeu nu a adus doar la existenta materia lumii, ci a
pus in diversitatea elementelor ei o exigenta bogata, in care partile se leaga intre ele,
putand incorpora, prin particularitatile lor, opere omenesti compleze, care pot aduce
materia lumii la intrebuintari destinate sa ajute viata omului si a semenilor sai. Intr-un mod
asemanator, Dumnezeu nu a adus speciile la o viata saraca, ci la una buna si bogata, in care
fiecare dintre ele participa, prin viata si lucrarea ei, la intreg, putand contribui la un scop
mai inalt, printr-o lucrare in solidaritate, printr-o existenta petrecuta in stare de
intrajutorare. Dar Dumnezeu nu le-a adus doar la viata si in diversitate, el le si pastreaza in
unitate, puterile create si speciile alcatuind un mediu de viata potrivit cu nevoile omullui,
un fel de hora a vietii care intretine mediul favorabil vietii, capabil sa incorporeze creatiile
omenesti si sa sprijine toate lucrarile si eforturile de viata ale omului.
“Teologia vede in aceasta unitate care cuprinde intreaga diversitate a lumii semnul
puterii unificatoare a Logosului prin care toate au fost aduse la existenta. Ratiunea
suprema, logosul, este cel ce aduna in el toate lucrurile si vietatile lumii create, si pe
oameni intreolalta, cuprinand intreaga diversitate a lumii, avand in sine toate ratiunile lor
particulare.”313
Cu toate aceste dovezi si argumente stiintifice si teologice, nu putem decat sa
recunoastem existenta reala a unui Creator, a lui Dumnezeu care depaseste orice limita a
ratiunii omenesti si nu poate fi constrans de nicio dimensiune din cele specifice
universului. Dumnezeu este Ziditorul tuturor, este Arhitectul Suprem al universului si
Mesterul Priceput al omului. Toate prin Cuvantul si Voia Lui s-au facut si El este
Atottiitorul prin excelenta. Nu exista intamplare sau accident, ci o ratiune in toate lururile
ordonate intr-o armonie desavarsita de Dumnezeu, descoperindu-Se pe Sine prin aceasta
revelatie naturala dand astfel omului posibilitatea sa contemple lucrurile lui Dumnezeu si
sa inteleaga ca acesta este Creatorul si Cauza Principala a lumii. Toate aceste marturii
teologice si stiintifice trebuie sa stea drept argumente incontestabile si stabile care ne

312
Adrian Lemeni (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr. Cristinel Iojă, Apologetica
Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014, p. 190.
313
Ibidem, p. 191.

60
orienteaza privirea catre Dumnezeu si nu in ultimul rand trebuie sa fie putere de
convingere pentru cei ce se indoiesc de existenta Fiintei Supreme. De aceea trebuie sa
credem ca avem un Creator.

61
5. Geneza omului

5.1 “Și a zis Dumnezeu: << Să facem om după chipul și asemănarea Noastră,
ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce
se târăsc pe pamant și tot pământul!>>” (Fac. 1, 26).

După tot efortul depus până acum și după toate cele create se materializează
“gândul” lui Dumnezeu și putem auzi hotărârea de a face om, dupa ce S-a asigurat mai
întai că toate sunt bune și permit apariția omului triumfală. “Dumnezeu gândește creația, la
Dumnezeu gândul având, bineînțeles, o putere creatoare.”314 Această hotărâre era de fapt,
sfatul din veci al Sfintei Treimi și scopul pentru care a creat lumea. Ne putem da seama de
acest fapt din toate etapele care au precedat apariția omului. Acestea au fost supravegheate
și conduse de voia dumnezeiască pentru a asigura înalta lor calitate pentru cel ce avea să
conducă “tot pământul.” După ce au fost aduse toate la bun sfarșit, puse în ordine într-o
armonie perfectă, auzim Glasul lui Dumnezeu care spune hotărât “Să facem om”, deoarece
acum era momentul potrivit și toate erau pregătite pentru acesta.
„Să facem om.” “Cuvântul acesta nu mai fusese folosit pentru nici una dintre
existenţele rânduite. Pentru lumină, porunca a fost simplă: a zis Dumnezeu: <<Să se facă
lumină.>> S-a făcut cerul, şi nu s-a ţinut sfat pentru cer. Aici omul încă nu există, dar se
ţine sfat asupra omului. Dumnezeu nu a spus, la fel ca pentru celelalte fiinţe: «Să se facă
om !» Cunoaşte dar vrednicia ce ţi s-a dat. Nu ţi-a pricinuit obârşia prin poruncă, ci sfat a
ţinut Dumnezeu, spre a şti cum să aducă la viaţă această fiinţă vrednică de cinstire,”315
Mai zice apoi “după chipul și asemănarea Noastră”, adică în comuniune și armonie
deplină, “ca să stăpânească […] tot pământul”. Acest om să fie precum Creatorul, să fie
stăpân. După “chipul” și “asemănarea”, adică după cum Dumnezeu stăpânește toate cele
văzute și nevăzute, toate felurile de îngeri și creaturi netrupești, tot așa i-a dat și omului să

Adrian Lemeni, Sesnsul eshatologic al creației, Editia a II-a, Editura ASAB, București, 2007, p. 101.
314

Ierom. Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii și omul începuturilor, Traducere în românește de
315

Constantin Făgețan, Editura Sofia, București, 2001, p. 96.

62
stăpâneasca tot pământul, toate cele văzute, toate felurile de vietăți. Omul încă din gândul
lui Dumnezeu era împărat și pentru el a pregătit toate.
Sesizăm cu uimire că Dumnezeu vorbește de “om” nu de bărbat și femeie, nici nu
se precizează un nume. Aceasta înseamnă că termenul “om” se referă la omenire. La Sfinții
Părinți se găsește de asemenea doctrina umanității create “după chipul si asemănarea” lui
Dumnezeu.316 Omul la început era “o unitate completă”317 care cuprinde toată natura
umană în mod deplin, după cum ajunge să afirme Sfântul Grigorie de Nyssa, numind acest
fapt: “pliroma naturii umane.”318
Sfântul Grigorie de Nyssa spune că Dumnezeu abia după ce a creat omul, a
deosebit bărbatul de femeie. El zice: Căci la început s-a spus Dumnezeu a făcut pe om
după chipul lui Dumnezeu dovedindu-se prin aceste cuvinte adevărul celor spuse de
Apostol nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască. Abia după aceea se
adaugă cele privitoare la însușirile deosebitoare ale firii omenești bărbat și femeie i-a făcut
pe ei.”319 Același Sfânt Părinte adaugă : ,,Întreaga fire care se întinde de la început până la
sfârșit formează un singur chip a ceea ce este și azi. Împărțirea omenirii în bărbat și femeie
a avut loc, mai târziu, după ce s-a încheiat alcătuirea creației.”320 Fapt real ce poate fi
demonstrat științific prin aceste reminesciențe ale omului primordial. În structura genetică
a omului actual găsim acest detaliu uimitor la nivelul cromozomilor. Astfel, structurarea
cromozomilor din cromatină, ca material genetic al acestora, ne va lumina cu privire la
acest aspect. „Cromatina sexuală este un corpuscul de heterocromatină (cromocentru
prezent în nucleul celulelor interfazice) cu particularități morfologice bine definite, care
permit stabilirea sexului genetic (in mod normal XX sau XY).”321 „La femeie , cromatina
sexuală este numită cromatina X, iar la barbat, cromatina sexuală este denumită cromatina
Y”322 „La bărbat se formeaza în final patru spermatozoizi, în timp ce la femeie, prin
eliminarea globulilor polari, rezultă doar un singur ovul. Jumătate din spermatozoizi au
cromosimi X, jumatate au cromosomi Y. În cazul meiosei feminine avem o singură celulă

316
Andrew Louth & Thomas C. Oden, Ancient Cristian commentary on Scripture. Genesis I-II. Editura
InterVarsity Press Downers Grove, Ilions, f.a., p. 39.
317
Pr. Dr. Vasile Raduca, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 73.
318
Ibidem.
319
Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri II, col. PSB 30, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1998, pp.48-49;
320
Ibidem, p. 51.
321
Eusebiu Vlad Gorduza & Cristina Rusu & Mona Corina Buhusi, Genetica umană. Editura Kolos Group,
Iași, 2003, p. 40.
322
Ibidem.

63
funcțională, adică ovulul.”323 Ținând cont că „toate ovulele au același cromosom: X”324,
determinarea genetică a sexului la om se face după tipul Drosophila, femeia avand 22
perechi de autosomi plus XX, iar barbatul 22 de perechi de autosomi plus XY. Ca urmare,
fiicele primesc un cromosom X de la mama si un cromosom X de la tata, iar fii primesc
cromozomul X de la mama și cel Y de la tata. Pe această baza se realizează în descendentă
raportul de aproximativ 1:1 între sexe.”325
De aici înțelegem că omul primordial era un androgin și că Adam o conținea și pe
Eva în sine, Adam fiind de fapt Adam-Eva.326 Iar Sfânta Scriptura vorbește lămurit în
următorul verset unde zice: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie.” (Fac. 1, 27). Reiese din această afirmație ca
referință se face asupra naturii umane, asupra singularității întregii naturi cuprinse în
primul om, care conține și aceast polaritate ce asigură deplinătatea ființei umane. Părintele
profesor Ilie Moldovan spune despre acest text că: ,,El situează diferența dintre bărbat și
femeie nu în sfera naturii pământești a omului, ci în structura ființei sale zidite după chipul
lui Dumnezeu.”327
Părintele profesor Dumitru Stăniloae, lămurește faptul că atunci când a creat
Dumnezeu pe om a creat în Adam și bărbat și femeie: ,,Geneza spune că Dumnezeu a făcut
pe Eva pentru că a văzut că <<nu e bine să fie omul singur>> (Fac 2, 18). Nu numai ca să-l
ajute pe Adam crease Dumnezeu și pe Eva, ci și pentru ca să-l ferească de singurătate, căci
numai pentru că se completează reciproc, ei sunt omul deplin. <<Bărbat și femeie i-a făcut
pe ei și i-a binecuvântat; și a chemat numele lui om (Adam), în ziua în care i-a făcut pe
ei>> (Fac. 5, 2). Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că
unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară de
bărbat și femeie: <<Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el,
bărbat și femeie i-a făcut pe ei.>> (Fac. 1, 27). <<Vorbind de doi, Dumnezeu vorbește de
unul singur>>, notează Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar Sfântul Chiril din Alexandria spune:
<<Dumnezeu a creat coexistența.>>”328 Tot acest mare teolog roman al secolului XX,

323
Eusebiu Vlad Gorduza, Compendiu de genetica umană și medicală, Editura Tehnopress, Iași, 2007, p.
120.
324
Ibidem, p. 121.
325
Conf. Univ. Dr. Petre Raicu, Genetica, Didactică și Pedagogică, București, 1967, p. 535.
326
Pr. Prof. Dr.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 187.
327
Pr.Ilie Moldovan, Taina Nunții, în Revista Ortodoxia, 1979, nr. 3-4 (iul.-dec.), p.515

Pr. Prof. Dr.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Editura Institutului Biblic și de
328

Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 187.

64
afirmă că „omul e bipolar în sine însuși. Numai așa e ființă dialogică. Partenerii în dialog
trebuie să aibă și ceva comun, dar și ceva deosebit, mai deosebit decât are un individ de
același sex față de alt individ. Adam a fost totdeauna Adam-Eva.”329

5.2 „Atunci luând Domnul Dumnezeu țărânâ din pământ, a facut pe om și a


suflat în fața lui suflare de viață și s-a facut omul ființă vie.” (Fac. 2, 7).

Realitatea că Dumnezeu a luat țărână din pământ să îl facă pe om, se referă la faptul
că trupul omului este alcătuit din toate elementele chimice din Univers, iar prin această
corporalitate materială, Dumnezeu recapitulează în om întreaga creație. Sfântul Maxim
Mărturisitorul ilustrând această recapitulare utilizează „ideea de microcosmos”330 pe care a
preluat-o de la stoici și de la filosofii antici prelucrând-o și oferindu-i nuanța creștină.
Potrivit acestui mesaj biblic, „trupul omului a fost cel dintâi creat de Dumnezeu.”331
Țărâna, identifică trupul material, iar suflarea de viață identifică sufletul. Trupul este luat
din pământ pentru că „omul poartă în el diversele elemente de bază, de la care sunt
alcătuite toate ființele din Univers, Dumnezeu făcând astfel din om un microcosmos
recapitulativ și unificator al întregii lumi create, în care omul este ființa desăvârșită.”332
„Suntem de asemenea frapați de faptul că același verset biblic arată că omul este
deja prezent și recognoscibil în trupul sau mai înainte chiar ca sufletul să-i fie adăugat.”333
Ceea ce înseamnă că omul primordial a avut un trup real nu aparent, și trupul a fost creat
întâia oară, demontând astfel teoria filosofilor antici care susțineau că omul ar fi fost doar
suflet și după cădere, drept pedeapsă a devenit trup material. Totuși această nu înseamnă că
„trupul este o realitate care și-ar putea fi suficientă sieși sau care ar putea subzista prin ea
însăși. Potrivit istorisirii biblice, Dumnezeu insufla trupului <<suflare de viață>>, adică
sufletul.”334 Doar în acest moment se formează cu adevărat omul, care devine o ființă vie.

329
Ibidem.
330
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 157.
331
Jean-Claude Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2010, p. 15.
332
Ibidem, p. 16.
333
Ibidem.
334
Ibidem.

65
Omul este compus din două elemente: trup și suflet. Unii filosofi vorbesc despre o
împărțire a sufletului în trei părți considerându-le chiar trei suflete diferite. În realitate însă
este vorba despre “puteri ale sufletului omenesc, care, în sine, este unul și indivizibil.”335
Prima putere și cea mai inferioară este puterea “vegetativă sau vitală”336, care are în
special ca “funcții principale hrănirea, creșterea și nașterea.”337 Pe o treaptă mai înaltă și
superioară primei puteri se află “puterea animală”338 care este “ sursă a emoțiilor,
dorințelor și a afectivității.” Și cea mai înaltă și semnificativă putere, este cea
“rațională”339, care ii este proprie omului. Primele două le putem transfera ordinului
biologic, însă rațiunea este specifică sufletului și e responsabilă pentru “conștiința
reflexivă, gândirea abstractă, funcția lingvistică, imaginația, dar și cu liberul arbitru și cu
voința superioară”340, care pot face pe om să discearnă între instinct și virtuți, să se
diferențe de celelalte făpturi prin faptul că poate alege și poate depăsi legi naturale
instinctive.
Omul, după Sfinții Părinți, a fost creat de Dumnezeu trup și suflet, într-o unitate
indisociabilă și este caracterizat atât prin unul cât și prin celălalt element ce îl compune.
Trupul singur nu este decât “o parte a lui.”341 La fel și sufletul luat ca element singular, “nu
este decât suflet al omului, deci o parte a lui.”342
Așadar, la Sfântul Maxim Maăturisitorul, “trupul și sufletul nu numai că formează o
natură compusă cu un logos fisesc al său propriu, ca bază naturală a ființei, ci și o singură
specie.”343 Ceea ce înseamnă că trupul și sufletul, nu pot fi separat specii complete, ci
elemente care compun individul.

335
Ibidem, p. 17.
336
Ibidem.
337
Ibidem.
338
Ibidem.
339
Ibidem.
340
Ibidem, p. 18.
341
Ibidem, p. 19.
342
Ibidem.
343
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos si mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 117.

66
5.3 ,,Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a
adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din
Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o lui Adam.” (Fac. 2, 21-22).

Acest verset, ne revelează faptul că Dumnezeu, în acest moment al creației,


intervine și separa în omul bipolar feminitatea de bărbăție. Face ca aceste două
caracteristici să se distribuie la doi indivizi, la două persoane reale pentru a le fi proprie
una din cele două caracteristici. Prin această distincție nu trebuie înțeleasă neapărat
separarea celor două sexe, ci o conturare mai clară a feminității, adică a sensibilului din
om; și a masculinului care se idetifică cu rațiunea, hotărârea, statornicia și duritatea
aparența. Aceasta pentru că trupul omului primordial, “trupul primului Adam nu era un
trup material; el nu avea greutatea și îngosarea și opacitatea de azi. Alcătuirea sa era
asemănătoare cu cea a trupului înviat pe care îl evocă Apostolul Pavel”344 în epistola către
Corinteni.345 Atunci trupul nu era pentru om un instrument al plăcerii, era spiritualizat
pentru că era transparent la energiile dumnezeiești. “El era nepătimitor, incoruptibil și
nemuritor.”346
Faptul că femeia a fost luată din coasta lui Adam nu înseamnă că este mai prejos
decât bărbatul. Părintele profesor Ilie Moldovan afirmă: ,,Coasta semnifică ceva mai mult
decât asistența morală, o reală împlinire spirituală. Scoaterea Evei din Adam înseamnă că
Eva a fost cuprinsă virtual în Adam și înainte de aducerea ei distinctă la existență. Dar a
fost în Adam nu ca ceva identic cu el și deci ea nu e rezultatul unei simple dezvoltări a
lui.347 În acest sens, părintele profesor Dumitru Stăniloae ne arată că “omul e bipolar în
sine însuși. Numai așa e ființă dialogică. Partenerii în dialog trebuie să aibă și ceva comun,
dar și ceva deosebit, mai deosebit decât are un individ de același sex față de alt individ.
Adam a fost totdeauna Adam-Eva.”348

344
Jean-Claude Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2010, p. 40.
345
I Cor. 15, 44: “Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” I Cor. 15, 52-53: “Deodată, într-o
clipeală de ochi la trambița cea de apoi, trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom
schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se
îmbrace în nemurire.”
346
Jean-Claude Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2010, p. 39.
347
Pr. Ilie Moldovan, Taina Nunții, în Revista Ortodoxia, 1979, nr. 3-4 (iul.-dec.), p. 517.
348
Pr. Prof. Dr.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 187

67
La vederea femeii sale, bărbatul încântat s-a recunoscut în Eva pe sine însuși și
îndată pronunță cuvintele de dragoste: “Iată, aceasta-i os din oasele mele și carne din
carnea mea!”349 De acum “bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă
cu el.”350 Aceasta dragoste este legătura tainica dintre soți care face ca ei să se completeze
și să se contopească în acest fel în Adam-Eva, întregind reciproc firea umană. “Iubirea
reciprocă dintre soț și soție, se împlinește sub forma unei unități și a unei uniri profunde
care cuprinde toată persoana umană: cei doi trebuie să devină nu numai ,,un singur trup”, ci
și un singur suflet și un singur duh.”351
Femeia a fost făcută din coasta lui Adam. “Ea nu a fost făcută din acelaşi pământ
din care a fost el plăsmuit, ca noi să putem înțelege că firea trupească a bărbatului şi a
femeii este aceeaşi, şi că este o singură obârşie a înmulţirii neamului omenesc.”352
În Adam erau cuprinși toți oamenii, pentru că el este “părintele neamului
omenesc.”353 ,,Protopărintele Adam ocupa o poziție cu totul excepțională, în el găsindu-se
virtual toți oamenii care îl urmează. Această dogmă a unității de origine și a unității
esențiale a neamului omenesc este exprimată clar de Sfânta Scriptură în mai multe locuri,
numind pe Eva “maica tuturor celor vii” (Fac. 3, 20) din care a “răsărit tot neamul
omenesc” (Tob, 8, 6.), care la rândul ei a fost scoasă din Adam pentru ca “nu avea ajutor
care să fie asemenea lui.” (Fac. 2, 20).
Toți suntem fii lui Adam și descindem din el, el este protopărintele nostru al
tuturor. Toți moștenim genele lui, și firea umană a acestuia pentru că este rădăcină a
întregii umanități. Dar împreună cu toate calitățile pe care le moștenim de la acesta, care a
fost mai întâi încununat cu ele, primim prin linia genealogică și consecințele păcatului
strămoșesc. Fiind primul care l-a săvârșit de la început a și transmis apoi pe cale biologică
firea cazută împreună cu toate consecințele căderii.

349
Fac. 2, 23.
350
Pr. Ilie Moldovan, op.cit., p. 517.
351
Ilarion Alfeyev, Taina credinței – Introducere în teologia dogmatică ortodoxă, Editura Doxologia, Iași,
2014, p. 245
352
Ierom. Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii și omulîinceputurilor, Traducere în românește de
Constantin Fagetan, Editura Sofia, București, 2001, p. 121.
353
Înțelepciunile lui Solomon, 10, 1.

68
5.4 Căderea omului primordial

Starea paradisiacă a primului om, în care era “unit cu Dumnezeu și energiile


Sale”354, nu a fost o stare de lungă durată. “Încetânt să mai împlinească voia lui Dumnezeu
și întorcându-se de la El, omul a pierdut din propria sa vină harul pe care îl primea și
celelalte bunuri.”355 A fost ceea ce Sfinții Parinți au numit “păcatul strămoșesc”, care a
avut o influență hotărâtoare asupra istoriei omenirii și a cărui “natură, sens și efecte
lămuresc o mare parte din situația noastră actuală, dar mai ales condiția trupului nostru.”356
În acest păcat, mintea lui Adam a avut un rol hotărâtor deoarece este vorba de un
“păcat al mândriei.”357 Dar pentru a putea vorbi de căderea primului om și de apariția
primului păcat în lume, trebuie mai întâi să știm ce este acela un păcat și cât de suspusă
este firea umană acestei alterări a naturii noastre.

5.4.1 Noțiunea de păcat

Toți Părinții și filosofii vorbesc despre păcat și dau diferite interpretări și definiții,
dar pentru a înțelege corect v-a trebui să gasim un sens potrivit noțiunii de păcat. Sfântul
Apostol Ioan, ne lămurește zicând că “păcatul este nelegiurea.” (I Ioan 3, 4). Prin urmare, a
păcătui înseamnă a încălca legea. Dar ce este legea în cazul nostru, în sens teologic?
Această lege este tocmai o exprimare a voinței lui Dumnezeu. “Săvârșind un păcat, omul
înlocuiește de fiecare dată legea cu oarba sa voință, legea preasfintei voințe dumnezeiești
cu propria sa rea-voință, de aceea, prin săvârșirea oricărui păcat, omul se face potrivnic și
dușman Făcătorului său.”358
Pe langă faptul că păcatul este o nelegiuire, sau o încălcare a legii, păcatul este
definit și de orice acțiune a noastră, intenționată sau nu, care duce la consecințe negative
care ne-ar putea afecta pe noi fizic și spiritual, dar și pe cei din jurul nostru. Vedem deci că
păcatul este o desincronizare și o dezarmonizare. Dacă Dumnezeu este Perfecțiunea
Absolută, Bunatatea Absolută, Iubirea Absolută, Armonia Absolută, atunci nici voia Sa nu
poate să fie una compromisă, ci se manifestă nu ca să îl îngrădească și să îl limiteze pe om,

354
Jean-Claude Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2010, p. 41.
355
Ibidem.
356
Ibidem.
357
Ibidem.
358
Sfântul Inochenție al Odesei, Despre păcat și urmările sale, Editura Egumenita, Galați, 2015, p. 16.

69
ci ca să mențină armonia și echilibrul. Dacă omul trece de această voință, de această lege,
se face pe sine călcător de lege, autor al hazardului și distrugător a toată creaia, devine
inclusive distrugător al său. A te face potrivinic al lui Dumnezeu, al Creatorului, nu
înseamnă autonomie și independentă, ci mai degrabă o anomalie și o iluzie a libertății.
Aceasta pentru că a fi liber nu înseamnă să fii împotrivă, ci a fi conștient și responsabil.
Păcatul este forma prin care creatura se împotrivește Creatorului și prin urmare
dezechilibrează creația și dezarmonizează legea. A păcătui nu înseamnă doar a avea o vină
pentru ceva rău, ci înseamnă a fi potrivnic voii lui Dumnezeu și inclusive, a fi potrivnic
propriei firi.
De asemenea, a păcătui nu înseamnă neapărat a face ceva rău, înseamnă și a nu face
bine când se putea face bine. “Toate poruncile sunt alcătuite din două părți: prima – să
împlinim toate faptele bune și drepte, iar a doua – să nu săvârșim cele rele nedrepte.”359
Adică și ignoranța constituie un păcat, o încălcare a legii. Nu este de ajuns să nu
păcătuiești, este necesar să și faci cele bune. Nu poți fi fără de păcat dacă nu faci cele bune.
Unde ar mai fi atunci virtutea și răsplata? Pentru a exista o virtute, trebuie să nu existe
păcat și deopotrivă sî existe o disponibilitate continuă să faci voia lui Dumnezeu, adică să
le împlinești pe cele bune. Nici disponibilitatea nu este de ajuns, ci este absolut necesar nu
să asteptăm un moment oportun să facem bine, ci să creăm momentul oportun și să facem
binele. Suntem create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar ca să ne asemănăm cu
adevărat, nu trebuie oare să devenim noi cauze ale celor bune, așa cum și Dumnezeu este
pricina bunătăților? Nu putem fi noi înșine fii ai lui Dumnezeu dacă nu suntem asemenea
Lui, dacă suntem potrivnici suntem fii ai diavolului.
Păcatul însă, nu este propriu firii omenești, pentru că nu în inima omului s-a
zămislit păcatul, ci în inima lui Lucifer. Păcatul mândriei s-a născut la diavol întâi, apoi a
fost însămânțat în mintea lui Adam. Diavolul a răspândit păcatul și la om ca pe un virus,
devenind astfel contagios și au asimilat și primii oameni păcatul pornind o adevarată
epidemie în întreaga creație. Sfântul Inochenție spune referitor la originea păcatului: “veți
întreba: atunci unde a apărut păcatul? În lumea duhurilor, în inima lui Lucifer. El a dat
naștere primului păcat înăuntrul său, a împarțit această boala altor duhuri asemenea lui, iar
apoi și strămoșului nostru neatent.”360 Dar, deși Lucifer a dat startul acestei epidemii, deși
el este autorul primului păcat, totuși nici în firea lui, nici în firea noastră nu exista noțiunea
de păcat. Nelegiuirea apare în urma utilizării necorespunzătoare a libertății dupa cum tot

359
Ibidem.
360
Ibidem, p. 23.

70
Sfântul Inochenție spune: “tot ce putem face este să spunem că primul păcat a apărut nu
din pricina firii, ci din pricina libertății.”361

5.4.2 Cauzele căderii omului primordial

Stăpânul cel iubitor de oameni, că un Creator iscusit ce era, cunoștea mai dinainte
vătămarea ce avea să I se nască omului în scurgerea vremii din pricina tihnei lui din Rai.362
Făptura Sa împodobită și încununată cu belșugul darurilor de sus, putea să fie atrasă ușor
de mândrie. De aceea trebuia să i se sădească totodată conștiința că nu e supremă instant,
că nu e de la sine, ci că e făptura sub ascultare.363
Aceasta a făcut-o Dumnezeu dându-i omului poruncă, una singură, în care era
cuprinsă întreaga lege pe care trebuia acesta să o împlinească în Rai: “A dat Domnul
Dumnezeu lui Adam poruncă și a zis: <<Din toți pomii din Rai poți să mănânci, iar din
pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci!>>” (Fac. 2, 16-17). I-a arătat încă și
urmarea încălcării acestei legi, nu sub forma unei amenințări, ci a unei previziuni sau
avertisment364, pentru că, înțelepțit de teamă, să păzească porunca ce i s-a dat “căci în ziua
în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Fac. 2, 17).
Sfântul Ioan Damaschin, spune că Dumnezeu i-a dat această lege omului
făgăduindu-i că dacă va pazi vrednicia sufletului, dând victorie rațiunii, cunoscând pe
Creator și păzind porunca Lui, va fi părtaș fericirii veșnice, va trai în veci, ajungând mai
presus de moarte. Dar dacă va supune sufletul trupului, dacă va prefera plăcerile simțurilor,
neținând seama de vrednicia lui, asemănându-se animalelor neînțelegatoare, scuturând
jugul Creatorului și neglijând porunca Lui dumnezeiască, va fi responsabil de moarte și va
fi supus stricăciunii și ostenelii, ducând o viață nenorocită. Căci nu era folositor ca omul să
dobândească nemurirea fără să fie ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și
condamnarea diavolului.365
Prin această poruncă, Dumnezeu nu i-a îngrădit omului libertatea, ci nefiind încă
pregătit, nu putea face față utilizării corecte a cunoașterii și libertății. Beneficiind omul de
361
Ibidem, p. 24.
362
Sfântul Ioan Gura de Aur, Scrieri I, Omilii la Facere I, Parinți și Scriitori Bisericești 21, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 153.
363
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri I, Închinarea și slujirea în Duh și adevăr, Parinți și Scriitori
Bisericești 38, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, pp.
21-22.
364
Christos Yannaras, Abecedar al credinței, Editura Bizantină, București, 1996, p. 100
365
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, București, 1993, p. 68.

71
rod înainte de a fi pregătit, ar fi căzut imediat în mândrie și ar fi alterat armonia gustând
nemurirea și întrebuințând-o prost. Omul trebuia și atunci ca și acum să asceadă spre
Dumnezeu și să se asemene tot mai mult Lui, ajungând astfel la desăvârșire. Nu se putea
întâmpla asta decât dacă își dezvolta bine puterile sufletului, folosind corect rațiunea
spirituală ca să nu se asemene animalelor aplecate spre simțuri limitate la plăceri. Părintele
professor Dumitru Stăniloae, spune că “poruncindu-i să nu mănânce din pomul simțirii fără
să fie călăuzit de libertatea spiritului, Dumnezeu i-a poruncit de fapt să fie tare, să rămână
liber și să crească în spirit sau în libertate.”366
Cauzele care au dus la călcarea acestei porunci și implicit la căderea primului om
sunt de doua feluri: interne și externe. Interne sunt cele ce țin de libertatea oferită omului și
cele ce țin de neștiință, nepregatire, nedeprinderea cu binele în mod absolut, încă
incapacitatea de a discerne binele de rau și de a putea gândi singur pentru el însuși, nevoia
de educație intensă pentru a duce la desăvârșire, chiar și luarea unor decizii premature fără
consilierea Creatorului. Iar cele externe sunt cele ce țin de ispita diavolului care sădește
îndoiala în inima omului și îl face să nu mai dea crezare Ziditorului său.
Dupa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, Dumnezeu l-a facut pe om prin fire fără
de pacat, iar prin voință liber. Fără de păcat, nu pentru ca ar fi incapabil de a păcătui (căci
numai Dumnezeu este incapabil de păcat), ci pentru că nu are în firea sa facultatea de a
păcatui, ci mai mult în libertatea voinței. Avea adică, puterea să rămână și să progreseze în
bine ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea și putere să se întoarcă de la bine și
să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia, pentru motivul că omul era înzestrat
cu liberul arbitru, căci ceea ce se face cu sila nu e virtute.367
Putem înțelege de aici, că scopul existenței pomului, sau mai concret spus, scopul
existenței poruncii este acela de a-i oferi omului cea mai mare importanță, fiind coroana
creației. Pentru a fi omul cu adevarat stăpân cu drepturi depline peste toate așa cum
promisese Dumnezeu, trebuia să beneficieze de libertate și de posibilitatea de a alege
singur pentru el. Dar acest lucru avea și un risc uriaș. Omul văzându-se stăpân cădea în
mândrie și nu mai era un stăpân bun, ci un egoist care utiliza totul pentru propria satisfacție
și plăcere în detrimentul armonizării și contribuției sale de a menține ordinea ca un
adevărat și vrednic conducator. Dumnezeu prevăzând acest risc, a pus legea sau porunca de
a nu mânca din rodul “pomului cunoțtintei binelui și răului”. Ar fi avut un aspect temporar

366
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Cristal, București, 1995, p.
468.
367
Sfântul Ioan Damaschin, op.cit., p. 71.

72
aceasta interdicție, fiind necesară doar întărirea omului în bine și deprinderea cu cele bune,
să fie stăpân bun asemenea lui Dumnezeu, desăvârșindu-se pe sine și întreaga creație.
Această poruncă, contrar aparențelor întărea libertatea și îl educa pe omul primordial. Îl
pregătea pentru adevărata lui menire fără ca acesta să cadă în mândrie sau alte păcate.
Cel mai mare dar pe care l-a facut Dumnezeu omului, după cum spune și Olivier
Clement, este aceasta libertate cu care l-a înzestrat, o libertate care poate să hotărască
împotriva lui Dumnezeu, să-L excludă din creaâia Sa, să compromită desăvârșirea acesteia.
În actul creator Însuși, Dumnezeu se limitează într-un fel, se retrage, pentru a dărui omului
spațiul libertății.368
Persoana umană este cea mai înaltă creație fiindcă Dumnezeu pune în ea
posibilitatea iubirii, precum și a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte
creații a Sale pentru ca aceasta să poate fi cea mai înaltă.369
Pentru a înțelege mai bine importanța libertății omului, trebuie să observăm
atitudinea lui Dumnezeu față de om și smerenia aceasta față de creatură. Se limitează pe
Sine, ca să îl mărească pe om. Tot părintele Dumitru Stăniloae, vorbește în Dogmatica
Ortodoxă lămurit despre acest aspect. Spune că, voința divină se supune totdeauna
tatonărilor, ocolurilor pe care le face omul, revoltelor lui, pentru a-l aduce pe acesta, poate,
la o consimțire liberă. Dumnezeu se face neatotputernic în fața libertății umane, pe care nu
o poate îngrădi pentru că provine din atotputernicia lui Dumnezeu.370

5.4.3 Căderea omului primordial

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemanarea Lui, dupa cum ne indica
Sfânta Scriptură: “Și a zis Dumnezeu: <<Să facem om după chipul și după asemanarea
Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestie, toate vietățile
ce se târăsc pe pământ și tot pământul!>>” (Fac. 1, 26). Totuși acest om, această zidire a
lui Dumnezeu nu era desăvârșită, nu se putea identifica cu Dumnezeu, ci trebuia să
evolueze, să se desăvârșească. Dacă Dumnezeu l-ar fi făcut desăvârșit pe om, l-ar fi făcut
incapabil să aleagă, i-ar fi încălcat libertatea, ori acest om trebuia să “stăpânească tot

368
Olivier Clement, Întrebări asupra omului, Episcopia Ortodoxă Română Alba-Iulia, Alba-Iulia, 1997, p.
46.
369
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Vol. I, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010, p. 414.
370
Ibidem.

73
pământul”, dar ca să fie stăpân bun trebuie să fie virtuos. Omul trebuia să fie înzestrat cu
liber arbitru, căci ceea ce se face cu sila nu e virtute.371
Nu întâmplător, în același capitol I al Genezei, versetul imediat următor celui
amintit mai sus, ne spune: “Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut.” (Fac. 1, 27). Pentru că în acest verset nu s-a mai menționat despre
asemănarea omului cu Dumnezeu, putem înțelege că omul a fost creat după chipul lui
Dumnezeu oferindu-I posibilitatea să își câștige asemănarea cu El prin voință liberă, prin
propria alegere. Dumnezeu a făcut din asemănare scopul existenței omului. Dar acesta nu
este singurul indiciu în textul biblic despre faptul că omul nu era desăvârșit asemenea lui
Dumnezeu. Mai găsim referiri și la Eclesiast unde spune că “Dumnezeu a făcut pe om
drept” (Eclesiast 7, 29) sau la Facere că “toate erau bune foarte.” (Fac. 1, 31). Că omul este
drept nu înseamnă că este desăvârșit, ci tocmai că este încă în punctul în care trebuie să
asceadă spre desăvârșire, dar este drept pentru faptul că nu este încă alterat de păcat.
Cuvântul drept denotă nevinovăția primordială a întâiului om, înainte de cădere. Iar că
“toate erau bune foarte”, arată și mai lămurit că omul nu era desăvârșit, ci la fel ca în
exemplul anterior arată starea de nevinovăție a omului înainte de cădere. Dacă ar fi fost
omul sau creația desăvârșite, ar fi spus că erau desăvârșite toate.
Chipul lui Dumnezeu în om, înseamnă rațiune, sentiment și voință liberă. Sunt
trăsăturile sufletului, iar asemănarea înseamnă desăvârșire și sfințenie.
Omul trebuia încă de la început să aibă libertate și să fie încercat, ca să dovedească
propriul merit, prin propria alegere, fără să fie constrâns în vreun fel, că este demn și că își
câștigă mântuirea, adică demnitatea la care îl propune Dumnezeu. “Nu era folositor omului
să dobândească mântuirea fără să fie ispitit și încercat.”372 Fără acest test minimal, fără
această încercare care îi era menită să îl călească și să îl avanseze în cele spirituale, omul ar
fi dobândit nemurirea cu nevrednicie și căderea în mândrie l-ar fi făcut incapabil de
desăvârșire. Prin această poruncă, Dumnezeu i-a spus de fapt să fie tare, să rămână liber și
să crească în spirit, sau în libertate.373
Dar să observăm mai bine momentul căderii și contextul. Dumnezeu îi poruncește
lui Adam: “Din toți pomii din Rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștintei binelui și
răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Fac. 2, 16-
17). Observăm clar mesajul lui Dumnezeu. Ii prezintă lui Adam ceilalți pomi din Rai, îi

371
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, București, 1993, p. 71.
372
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, București, 1993, p. 216.
373
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Cristal, București, 1995, p.
468.

74
spune că poate mânca din toți, dar dintr-un anumit pom, nu are voie și îi prevestește
moartea. Deși întreg mesajul este unul pozitiv și plin de dragoste, Dumnezeu îl termină
într-un imperativ categoric, care are impact emoțional și psihologic asupra omului. De aici
putem înțelege și caracterul părintesc al mesajului care îl face pe Dumnezeu cu adevărat
“Tatăl nostru”, după cum ne descoperă Hristos. Orice părinte ar proceda astfel în educația
copilului. Dacă este ceva dăunator pentru copil, la fel i se interzice să facă acel lucru spre
binele lui. Îi arătăm tot ce e mai frumos și plăcut, iar apoi îi spunem că acolo nu are voie că
e rău pentru el, aducându-I la cunoștință și ce pățește dacă nu ascultă.
Pe de altă parte, diavolul în chip de șarpe, cu mare viclenie și îndemânare îl
ispitește și îl atrage pe om în cursă. După cum știm, este un diplomat și un psiholog prin
excelență și a folosit cu acuratețe aceste două calități. Așa că trece prin Eden, aparent
întâmplător fără să aibă vreo țintă, doar la o plimbare și o întâlnește pe Eva căreia îi spune:
“Dumnezeu a zis El oare, să nu mâncați roade din orice pom din Rai?” (Fac. 3, 1). Vedem
cum abordeaza cu tact situația. Poartă o simplă discuție ce pare pur informativă și afișează
o oarecare indiferență. Iar Eva îi răspunde: “Roade din pomii Raiului putem să mâncăm;
numai din rodul pomului celui din mijlocul Raiului ne-a zis Dumnezeu: <<Să nu mâncați
din el, nici să vă atingeți de el ca să nu muriți!” (Fac. 3, 2-3). Sesizăm cum încă era
prezentă conștiința responsabilă a omului care se exteriorizează contracarând ispita. Aici
Eva nu este neaparat femeia în sine ca persoană, ci partea feminină din om, a sensibilului și
supusă dorințelor. Dumnezeu a dat poruncă lui Adam, adică rațiunii și minții, care
controlează ființa umană și s-a actualizat și în latura feminină a omului, limitând dorințele
pătimașe. Pe de altă parte, identifică deja atitudinea umană de a modifica informația și de a
schimba imperativul dat de Dumnezeu pentru a nu fi rușinat de o oarecare restricție. Dacă
mai înainte Scriptura ne arată că: “A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă și a
zis…” (Fac. 2, 16), vedem clar în răspunsul femeii, că schimbă termenul poruncă în ceva
opțional, ca pe un sfat care poate fi sau nu luat în calcul. “Ne-a zis Dumnezeu.” Apoi Eva
modifică mesajul adăugând “nici să vă atingeți de el.” Prin acest adaos putem deduce un
mic sentiment de nemulțumire, de disconfort cauzat de interzicere.
Diavolul, foarte priceput la detalii, observă această atitudine și se face ca simplu
prieten și oferă o oarecare consolare morală: “Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în
ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând
binele și răul!” (Fac. 3, 4-5). Aceasta a fost replica decisivă care avea să schimbe istoria
umanității. Minte și contrazice porunca lui Dumnezeu ca să îi scadă autoritatea în fața
omului prin expresia: “Nu, nu veți muri!” Dar are și efectul de a-l apropia pe șarpe de om,

75
îi câștigă încrederea arătându-se ca prieten care îl susține și îi oferă o alternativă. Aceasta îi
asigură îndeplinirea misiunii sale de a-l corupe pe om. Îi spune unul din efectele ce urma să
le dobândească omul ascunzând de el și prețul cu care plătește acum, fiind încă nepregătit:
“vi se vor deschide ochii”. Prin aceste cuvinte, deja însămânțează îndoiala în inima omului.
Iar prin expresia: “și veți fi ca Dumnezeu”, îi aruncă în suflet și o sămânță de mândrie. În
cele din urmă, într-un mod foarte profesionist, îi arată femeii și beneficiul final care ar
urma după ce mănâncă din rod: “cunoscând binele și răul”. A încadrat mesajul într-un mod
care avea să îl influențeze pe om, iar succesul lui era garantat. A folosit în mare parte
mesajul de la Dumnezeu, modificându-i structura. Diavolul folosește la început
imperativul, iar în finalul frazei termină cu beneficiile, dînd senzația de final fericit. Nu a
făcut decât să răstoarne porunca, transformând astfel un mesaj opus.
Cele doua semințe, adică îndoiala sau neîncrederea în Dumnezeu și mândria, au
prins rădacini în sufletul Evei, care ajunge să considere rodul pomului, bun de mancat: “De
aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și
vrednic de dorit, pentru că dă știința, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a
mâncat și el.” (Fac. 3, 6). Astfel, firea umană s-a întinat de păcat de la partea sensibilă a
femininului din ea până la partea rațională coruptă și ea. Această luptă dată între conștiința
încă nematurizată și dorință a fost pierdută din cauza ispitei șarpelui și a slăbiciunii părții
sensibile care a anulat libertatea de decizie a rațiunii. Femeia a luat și a mâncat și apoi a dat
și bărbatului și a mâncat. Nu se putea ca doar Eva să fi comis păcatul strămoșesc iar Adam
să rămână neatins, deoarece odată contaminată partea sensibilă a dorințelor, se alterează și
partea rațională, mintea nemaifiind una limpede. De altfel și Hristos ne spune când se
refera la desfrânare: “Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi
preacurvit cu ea în inima lui.” (Mt. 5, 28). Ceea ce înseamnă că păcatul întinează firea
umană încă din primele cugetări așa cum a fost în cazul păcatului strămoșesc. Dacă a
săvârșit păcat în inima lui, omul primordial a și săvârșit păcatul și prin fapta rațiunii.
După cum am mai menționat, omul nu era desăvârșit și nu avea simțul înfrânării
bine dezvoltat. El, dacă ar fi ascultat porunca lui Dumnezeu, se putea înălța treptat la un
grad de desăvârșire atât de înalt, încât să nu mai poată păcătui niciodată. Părintele Dumitru
Stăniloae afirma că „pomul cunoștinței binelui și răului (sau lumea), ca sădit tot de
Dumnezeu, nu era ceva rău în sine. Dar omul nu era crescut la starea în care îl putea privi
în mod just și neprimejdios. Deci, interzicerea atingerii de el era o amânare, nu o oprire

76
veșnică... Răul nu se identifica cu ipostasul vreunei realități, care vine dintr-o intrare a
omului în relație cu un lucru înainte de a fi crescut la capacitatea unei relații juste.”374
Sfântul Maxim Mărturisitorul, învață că zidirea celor văzute s-a numit pom al
cunoștinți binelui ș rălui, deoarece are și rațiuni duhovnicești care nutresc mintea, dar și o
putere naturală care desfată simțirea, care pervertește mintea. Contemplată duhovnicește,
ea oferă cunoștința binelui, însă celor care se împărtășesc de ea trupește li se face dascăl al
patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeiești. De aceea, Dumnezeu i-a interzis-o
omului, a amânat pentru o vreme împărtășirea de ea, neoprindu-l veșnic de la aceasta,
pentru că omul, cunoscându-și cauza sa și prin comuniunea în har și prefăcând nemurirea
dată lui după har în nepătimire și neschimbabilitate, să privească, fără să se vatăme,
făpturile lui Dumnezeu și să primească cunoștinta lor ca Dumnezeu, având, după har,
aceeași cunoștință a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minții și simțirii prin
îndumnezeire.375
Am arătat că omul avea posibilitatea evoluției sale spirituale până la desăvârșire,
dar omul este format din două componente, din trup și suflet, nu doar suflet. Trupul fiind
făcut din pământ, adica din materie, avea și înclinația de a se complace și de a se confunda
cu ea. Jean-Claude Larchet, spune că „trupul omului, potrivit naturii sale, era o
frămantătură supusă schimbării, stricăcioasă și muritoare”376 și că „omul este după fire
muritor”377 adăugând că firea celor dintâi oameni era stricacioasă.”378
Totuși, primii oameni erau nevinovați înainte de cădere, erau puri și erau în har.
Harul lui Dumnezeu îi păzea de nemurire și de stricăciune. Sfântul Atanasie cel Mare zice
și el că omul trăia o „viață [...] cu adevarat nemuritoare,” având „harul Celui ce i l-a dat și
puterea proprie a Cuvântului”379, iar în altă parte arată că: „fiind după fire stricăcioși
(oamenii), ar fi scăpat de ceea ce sunt după fire”380, „datorită Cuvântului care era cu ei”381,
din pricina Căruia „stricăciunea cea după fire nu s-ar fi apropiat de ei.”382

374
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Cristal, București, 1995, p.
470.
375
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, vol 3. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biseriicii Ortodoxe Romane, București, 2009, p.
170.
376
Jean-Claude Larchet, Tradiția ortodoxă despre viață și moarte, Editura Sofia, București, 2006, p. 14.
377
Ibidem.
378
Ibidem.
379
Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, 2. Cf. Jean-Claude Larchet, Tradiția ortodoxă
despre viață și moarte, Editura Sofia, București, 2006.
380
Idem, Tratat despre Întruparea Cuvântului, V, cf. Jean-Claude Larchet, Tradiția ortodoxă despre viață și
moarte, Editura Sofia, București, 2006.
381
Ibidem.
382
Ibidem.

77
5.4.4 Consecințele căderii

După ce încălcarea poruncii sau nelegiurea a fost săvârșită, păcatul s-a instalat în
firea omului devenind o boală, după cum spune Sfântul Inochentie al Odesei că „Lucifer
[...], a împărțit această boală altor duhuri asemenea lui, iar apoi și strămosului nostru
neatent.”383
Păcatul este o boală spirituală și cauzează suferință sufletului, care, la rândul lui,
cauzează boli și trupului. Sfântul Grigorie Palama spune: „Sufletul s-a alterat și puterile
spirituale i-au scăzut, ieșit fiind din har, iar suferința sufletului s-a coborât și în trup
măcinându-l până la moarte.”384 A. Luria, un fiziolog rus, spune în acest sens că sufletul
sau inima plânge, iar lacrimile cad în stomac, colon, creier, ficat etc. Când Dumnezeu a zis:
„vei muri negreșit!” nu trebuie înțeles că vei muri pe loc, sau instant ca efect al unei
poțiuni, ci că vei muri cu siguranță, adică vei gusta moartea și pierzi harul care te ține
nestricăcios și nemuritor.
Cel mai important efect, sau consecință a căderii este moartea cu siguranță, dar
prima consecință a fost orbirea. O orbire spirituală care nu îi mai permitea omului să îl
vadă pe Dumnezeu, iar natura îi devine îngroșată și materială și nu mai este transparentă
pentru om, astfel natura pentru el nu mai era un mediu străveziu în care vedea rațiunile lui
Dumnezeu și putea prin ele să-L cunoască și să se unească cu El, ci dintr-o dată a devenit
un mediu opac din care el își hrănea pasiunile. Fără lumina Harului lui Dumnezeu nu mai
putea Adam să vadă cele spirituale. „Nerezemându-și ochiul sufletului în această lumină
dumnezeiască, ci pipăind și mângâind cu amândouă mâinile amestecătura materiei, ca un
orb, în înturnericul neștiinței, s-a aplecat întreg spre simțire, predându-se ei.”385
Omul primordial a renunțat la cele spirituale și la existența în Dumnezeu cu putere,
slavă și nemurire, pentru a beneficia de plăceri material, confundându-se cu materia și cu
plăcerile. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Deci ascultând de simtâțire –
care lua ca sfetnic pe șarpe, mai mult decât pe Dumnezeu, și poftea pomul oprit, de al cărui
fruct aflase de mai înainte că e împreunat cu moartea, făcându-și din el pârgă mâncării – și-
a schimbat viața după asemănarea fructului, făcându-și moartea vie în toată vremea

383
Sfântul Inochentie al Odesei, Despre păcat și urmările sale, Editura Egumenița, Galati, 2015, p. 23.
384
Sfântul Grigorie Palama, Omilii, XXXVI, p. 151, 452A; 150 de capete despre cunoștința naturală, despre
cunoașterea lui Dumnezeu, despre viața morală și despre făptuire, 46, cf. Jean-Claude Larchet, Tradiția
ortodoxă despre viață și moarte, Editura Sofia, București, 2006, p. 20.
385
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, întrebarea 42, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, pp. 232-233.

78
petrecerii de aici. Căci dacă moartea e descompunerea făpturii, iar trupul, care se susține
prin afluența de mâncăruri, se descompune în mod natural necontenit, evaporându-se prin
curgere.”386
Omul, mâncând din fructul oprit, și-a însușit și impropriat moartea și starea
stricăcioasă a materiei. A alterat chipul lui Dumnezeu din el și, în loc să ajungă la
asemănarea cu Dumnezeu asa cum ar fi trebuit, a ales asemănarea cu materia, dobândind
totodată și moartea în locul nemuririi.
Prin căderea protopărinților noștri, toată umanitatea a fost compromisă și
contaminată de păcat. Iar căderea este continuă de la o generație la alta ca un efect de
tobogan. Adică primii oameni au greșit neascultând și eschivându-se de la responsabilitate,
apoi urmașii moștenesc păcatul părinților la care adaugă un altul mai nou și uneori mai
grav și tot așa, până la o decădere totală a umanității, când trebuia să intervină Dumnezeu
să își trimită Unicul Fiu să moară, pentru a ne mântui și pentru a ne ridica, să restaureze
ființa umană când nu mai putea să se salveze singură.
„Dacă omul ar fi ascultat de Dumnezeu și s-ar fi hrănit din pomul vieții, nu ar fi
lepădat ce i s-a dat, ci ar fi păstrat-o necontenit prin împărtășirea de viață, odată ce orice
viață se susține printr-o hrană proprie și corespunzătoare. Iar hrana vieții aceleia fericite
este Pâinea ce s-a pogorât din cer și a dat lumii viață, cum Însuși Cuvântul ce nemincinos a
spus despre Sine că este, în Evanghelii.”387

386
Ibidem, p. 233.
387
Ibidem, p. 234.

79
6. De la omul primordial la omul contemporan

“Istoria omenirii începe cu apariția omului, cu procesul lung al antropogenezei, în


cursul căreia se naște o ființă nouă, deopotrivă biologică și socială, înzestrată cu conștiința
de sine.”388 De aceea vorbim după geneza propriu-zisă, în special după cădere, de o istorie
a omenirii, pentru ca omul, așa cum este el astăzi, cu toate calitățile și defectele, incluzând
pe de o parte tendința continuă spre confort și evoluție tehnologică, pe de altă parte
deficiențele biologice și spirituale, identificându-se abia după episodul căderii.
În urma căderii, omul și-a alterat natura sa specific umană și s-a îngroșat, apropiindu-se
mai mult de materie, căpătând o structură strict biologică ce îl apropie de asemănarea
regnului animal, decât de dumnezeire și desăvârșire, spre a se apropia de asemănarea cu
Dumnezeu, care îi era scopul existenței sale ca om.
În acest sens, Jean Kovalevsky, enumera o chemare a tuturor făpturilor create spre o
ascensiune la ceva superior lor. “Mineralele sunt chemate să se vegetalizeze, plantele să se
animalizeze, animalele să se umanizeze, și oamenii să se îndumnezeiasca.”389 Prin urmare,
“omul este chemat să-L preamărească pe Dumnezeu, să înainteze către asemănare și să
evolueze. Intervenția șarpelui îl face dimpotrivă pe om, să dea înapoi spre starea
animalică.”390
Acest om, căzut din starea primordială și supus nevoilor fiziologice de bază: de hrănire,
reproducere și autoconservare, nu mai deținea harul divin dăruit în momentul zidirii lui,
dar și-a păstrat sufletul cu puterea rațiunii, eficientă pentru supraviețuire. Astfel, a fost
nevoit să învețe să supraviețuiscă într-o lume în care era cu totul neputincios, fără avantajul
inteligenței. “Omul, ultima creatură, se deosebește radical în câteva privințe de celelalte
făpturi. Datorită rațiunii și conștiinței, poate modifica eficent ambianța și condițiile
propriei sale existențe.”391 Dar “pentru a supraviețui, omul a avut nevoie nu numai de

388
Attila Laszlo, Primii oameni, primele civilizații., Casa Editorială Demiurg, Iași, 2006, p. 81.
389
Jean Kovalevsky, Taina originilor., Traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, București, 1996, p.
57.
390
Ibidem, p. 66.
391
Viorel Soran & Margareta Borcea, Omul și biosfera, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985,
p. 169.

80
hrană, ci și de materie primă pentru uneltele și construcțiile sale, pentru îmbrăcămintea sa,
etc.”392 Aceast fapt a dus inevitabil la o dezvoltare civică și socială crescândă până în
prezent. Însă, despre acest aspect vorbesc mai eficient științele istorice. Noi nu vom
aprofunda aceste zone, decât atât cât ne este nesar să înțelegem pe om și importanța lui. În
acest sens, considerăm că Biblia sau Sfânta Scriptură, este cartea ce cuprinde întreaga
istorie a omenirii, de la geneză până la dispariția ei, reprezentând un rezumat al acesteia.
Aceasta dezvoltare socială și civică a dus la apariția micilor comunități primitive de
oameni, organizate în colonii și triburi, unde se simțeau protejați de familie și se simțeau
acasă. “Cele mai primitive triburi, bunăoară, se socotesc acasă nu atât în adăpost, ci pe tot
întinsul teritoriului.”393
La început, oamenii se luptau pentru supraviețuire și își adunau doar cele strict
necesare de pe o zi pe alta. Astfel, agricultura se rezuma doar la a culege roade deja
existente fără ca omul să fi avut vreo contribuție, iar vânătoarea se rezuma și ea la o
singura pradă care să ajungă doar la o masă pentru întreaga comunitate. “Producerea
surplusului în alte scopuri apare în societățile complexe.”394 Dacă ne gândim puțin, era și
firesc să fie așa, deoarece nu aveau spații de depozitare și nici tehnici ca să păstreze hrana
nealterată.
Ulterior, când își face apariția civilizația primitivă și odată cu ea, începutul exploatării
mediului se dezvoltă aceste activități de bază la un nou nivel. Ca rezultat al acestui salt al
civilizației, se observă apariția unei “economii de subzistență de două tipuri: culesul și
vânătoarea, agricultura și zoocultura.”395

6.1 Credința și religiozitatea

Când societatea avea asigurată existența ce depindea de hrană și adăposturi, oamenii au


avut timp și să reflecteze la persoanele lor, căutând un sens al lor. Sentimentul religios
înnăscut în interiorul lor, îi făcea să simtă și să creadă că cineva i-a Creat. Încercând să Îl
găsească să Îi mulțumească, au dezvoltat primele forme de religiozitate și au determinat și
primele reprezentări și forme de idoli.

392
Attila Laszlo, Primii oameni, primele civilizații, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2006, p. 98.
393
Iulius E. Lips, Obârșia lucrurilor. O istorie a culturii omeniri, Traducere de L. Jaeger. Editura Științifică,
București, 1958, p. 32.
394
Attila Laszlo, Primii oameni, primele civilizații, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2006, p. 95.
395
Ibidem.

81
Abia după ce omul era pregătit intelectual destul pentru a ajunge să înțeleagă o
divinitate, apar revelațiile și descoperirile Creatorului Adevărat, pentru a nu îi lăsa să
umble în întunericul neștiinței, ci să le dea indicii spre a ajunge din nou la El. Bineînțeles
că au apărut sistemele filosofice și religioase care au conturat și au structurat foarte bine
credința pe baze logice și raționale, care s-au transmis din generație în generație, cu diferite
anomalii uneori.
Aici este momentul în care începe dezvoltarea societății și structurarea ei de la colonii
și triburi, la mici cetăți și popoare. “Însușirea credințelor de către membrii grupurilor
sociale face posibilă socializarea lor, le conferă identitate și le certifică apartenența la o
colectivitate specifică.”396 De aceea, credința a fost cea care s-a transmis cel mai eficient,
pentru că oferă o identitate și o tradiție pe care o moștenește. “Un popor nu este format
numai din indivizi, diferențiați cu ajutorul educației, prin caracter etc, ci îndeosebi din
moșteniri ancestrale deosebite.”397 De aceea, “credințele sunt poli activi în jurul cărora
gravitează existența popoarelor, punându-și amprenta pe toate elementele unei
civilizații.”398
“Civilizația i-a perfecționat pe oameni, însă i-a transformat în mod inegal,
împingându-i spre o inegalitate crescândă”399 în timp ce “credința orientează prejudecățile,
opiniile și prin urmare, comportamentul, fiind elaborată în zonele subconștiente pe care
inteligența nu reușește să le atingă direct.”400 “Oamenii ajung relativ repede să vorbească
aceeași limbă, însă cuvintele trezesc în ei idei, sentimente și prin urmare, opinii cu totul
diferite.”401 Aici intervine efectul și beneficiul credinței care omogenizează grupurile de
oameni, eliminând pe cât posibil aceste diferențe si inegalități.
“O credință general acceptată dă unui popor o comuniune în gândire generatoare de
unitate și forță.”402 “Credința face parte din bunurile cele mai de preț ale unei entități
sociale”403 și “constituie elementul esențial al mentalității.”404 Iar “originea inconștientă a
credinței o face foarte rezistentă”405 și “nu poate pieri, pentru că nevoia de a crede este

396
Alexandru Rizescu, Mentalități contemporane, Editura Alma Mater, Sibiu, 2004, p. 12.
397
Gustave Le bon, Opiniile și credințele, Traducere de Gavriliu Leonard, Editura Științifică, București,
1995, p. 104.
398
Ibidem, p. 11.
399
Alexandru Rizescu, Mentalități contemporane, Editura Alma Mater, Sibiu, 2004, p. 13.
400
Gustave Le bon, Opiniile și credințele, Traducere de Gavriliu Leonard, Editura Științifică, București,
1995, p. 11.
401
Ibidem, p. 105.
402
Ibidem, p. 12.
403
Alexandru Rizescu, Mentalități contemporane, Editura Alma Mater, Sibiu, 2004, p. 14.
404
Ibidem, p. 15.
405
Ibidem, p. 13.

82
specifică naturii umane și se materializează într-un act psihologic care este ireductibil”406 și
“constituie liantul social cel mai eficient și cel mai răspândit.”407
“Credințele sunt structuri psihice deosebit de complexe, rezistente, de durată, care își
pun amprenta pe personalitatea omului.”408 După ce au fost elucidate și organizate într-o
logică ce poate fi asimilată de rațiune, au stat la baza religiilor care, în general, favorizau
dezvoltarea culturală și educațională. “Religia a consolidat și a menținut ansamblul
instituțiilor create și al legăturilor țesute în fiecare societate în parte. Ea a garantat ordinea
existentă în unele perioade ale istoriei, ordine în care fiecăruia îi era atribuit un loc.”409
Dacă urmărim progresul uman în materie de gândire și experiență, “constatăm că omul
nu mai înfruntă realitatea în mod nemijlocit, față în față, pentru că această realitate fizică
pare să se retragă în măsura în care avansează activitatea simbolică a omului.”410
Simbolismul religios dezvoltat din ce în ce mai mult și mai eficient în societate, a însemnat
“calea spre civilizație.”411 Aceasta pentru că “simbolurile revelează cele mai profunde
aspecte ale realității. Ele nu sunt creații arbitrare ale psihicului, ele răspund unei necesități
și îndeplinesc o funcție: dezvăluirea celor mai secrete modalități ale ființei.”412
Simbolul are rolul de “liant al unor elemente care țin de mediul intern, spiritual al
omului și de mediul său extern: natural și social.”413 Astfel, simbolul „alcătuiește punți,
reunește elemente separate, leagă cerul de pământ, materia de spirit, natura de cultură,
realul de vis, inconștientul de conștiință.”414
Cu o astfel de mentalitate, a fost posibilă dezvoltarea cultural-socială a oamenilor și
organizarea lor în popoare. Mai târziu, această formă de civilizație, bazată pe credință și
simbolism, din cauza diferitelor idei ale unor oameni străluciți ai comunităților din care
făceau parte, dar fără o concretizare în realitate, s-a diversificat și și-a pierdut caracterul
spiritual și social, dând naștere diferențelor între comunități și popoare. În unele cazuri, a
fost forțată apartenența la o religie sau alta, denaturând scopul ei și transformând-o în
forme de justiți, pentru a păstra unitatea și forța poporului respectiv. Astfel, religia

406
Ibidem, p. 15.
407
Ibidem.
408
Ibidem, p. 17.
409
Ibidem.
410
Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane, Traducere de Constantin
Cosman, Editura Humanitas, București, 1994, p. 43.
411
Ibidem, p. 44.
412
Mircea Eliade, Imagini și simboluri, Editura Humanitas, București, 1994, p. 15.
413
Alexandru Rizescu, Mentalități contemporane, Editura Alma Mater, Sibiu, 2004, p. 92.
414
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Vol 1, București, Editura Artemis, 1994, p. 42.

83
devenise din singura formă de unire și apropiere a membrilor ei afectiv și sentimental, la o
formă de control a maselor, în scopurile subiective ale conducătorilor.
Diferențierile tot mai mari au dus la separarea popoarelor, la rasism și chiar razboi.
Totuși, intervențiile divine nenumărate, reglează acest haos pe alocuri și dă din nou sens
religiei, ajungând până acolo că a dezvăluit inclusiv procesul creator al lumii și omului
profetului Moise. Revelațiile nu se opresc aici, ci continuă dezvăluirea identității
Creatorului și transmiterea mesajelor divine oamenilor prin prooroci. Ultima și cea mai
mare formă de revelare fiind desigur Întruparea lui Hristos, ce a avut ca scop restaurarea
firii umane decăzute și împrăștiate. Fără această intervenție divină a revelației cea mai
completă, cel mai probabil e că momentul apocaliptic al dispariției omenirii ar fi avut loc
deja de mult timp. Această intervenție restauratoare, a avut drept scop reechilibrarea
umanității și oferirea continuității existenței ei. Impulsul divin a fost absolut necesar și
decisiv pentru direcția în care se îndreaptă omul și cu el tot ce îl înconjoară, fie vietăți, fie
elemente ale naturii și întreg mediul ambiant.

6.2 Adam cel Vechi salvat și restaurat de Adam cel Nou

Omul primordial, creat de Dumnezeu fără cusur, este acest Adam Vechi, care ne-a
însumat pe toți odinioară în propria lui persoană și din care toți ne-am născut. Acest prim
Adam, avea șansa și datoria să se desăvârșească și să ajungă la îndumnezeire prin
Dumnezeu, dar “se autonomizează, se autolimitează”415 excluzându-se pe sine din acest
proces inițiat de Creator, preferând, din neștiință, a se complace în starea animalică în care
erau proiectate viețuitoarele inferioare lui.

6.2.1. Chipul lui Dumnezeu în om

“Întâlnim adeseori la Sfinții Părinți expresia că omul este o ființă rațională și


cuvântătoare pentru că a fost zidit după chipul Dumnezeu.”416 Încercând să localizeze
“chipul lui Dumnezeu” în om, Scrierile Părinților “învață că el își are sediul în partea

415
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Seisis, Sibiu, 2009,
p. 180.
416
Ibidem, p. 62.

84
rațională a omului.”417 Prin urmare, “caracterul de chip, este legat de natura lui rațională și
de mintea lui.”418 “Însuși sufletul rațional este chipul dumnezeiesc”419 sau “omul este chip
numai datorită naturii sale raționale”420ceea ce garantează o “înrudire dintre Dumnezeu și
om.”421 Aceasta pentru că “după Însuși Chipul Său i-a făcut pe ei, dându-le puterea
Cuvântului/Rațiunii lui, ca având-o în ei ca un fel de umbră, făcându-se raționali să poată
rămâne în fericire.”422
“Chipul coincide cu însăși natura minții (”423 “Orice natură rațională este făcută
după chipul lui Dumnezeu. De aceea mintea (și ratiunea ( sunt amândouă
strâns legate de chipul lui Dumnezeu în om.”424
Scopul Creației omului este “participarea la bunătățile lui Dumnezeu.”425 Iar creația
după chipul Său “stabilește un fel de înrudire între om și Dumnezeu”426, asigurată în om
“prin prezența însușirilor personale numite de Sfântul Grigorie daruri.”427
“Înrudirea dintre Dumnezeu și om asigură acestuia statutul său ontologic, modul său de
acțiune, mediul propriu, identitatea și viitorul său”428, viitor ce se concretizează într-o
“nouă condiție în care omul nu va mai avea parte de nicio formă de alterare”429 fizică sau
spirituală, precum fusese la început creat și chemat spre asemănare.
Însușirea de chip al lui Dumnezeu, prezent în om, mai poate fi “determinată și
completată și de libertatea acestuia,”430 în condițiile în care “libertatea a fost pusă în relație
cu mintea,”431 iar acesta “este liber, pentru că e chip al libertății absolute.”432 “Libertatea a

417
Ibidem.
418
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 135.
419
Ibidem.
420
Ibidem.
421
Pr. Dr. Răducă Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 110.
422
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Seisis, Sibiu, 2009,
p. 63.
423
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 135.

424
Ibidem. p. 136.
425
Pr. Dr. Răduca Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 110.
426
Ibidem.
427
Ibidem.
428
Ibidem, pp. 110-11.
429
Jean-Claude Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București,
2010, p. 115.
430
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 137.
431
Ibidem.

85
fost dată omului atunci când a fost creat după chipul lui Dumnezeu, iar omul urma să își
afle împlinirea în Binele dumnezeiesc, prin hotărârea proprie, conștientă și liberă.”433
“Ca și chip al lui Dumnezeu, omul este ființă rațională, liberă și capabilă să se
împărtășească de bunătățile dumnezeiești și să participe la ele.”434 “Participarea rațiunii și
voinței libere la Dumnezeu este capitală pentru natura omului.”435 “Prezența sau lipsa ei
garantează sau nu identitatea și calitatea ființei umane.”436 Faptul că suntem chip al lui
Dumnezeu ne face speciali, ne transformă din simpli indivizi în persoane. “persoana se
distinge de individ.”437
Toate aceste calități și însușiri umane, dar în mod special rațiunea și libertatea sunt
caracteristice persoanelor și le definesc. “Ca persoane, suntem înzestrați cu rațiune și
libertate.”438
“Aceasta valoare pe care o are fiecare om în parte, implică, bineînțeles, întregimea
ființei sale și o exprima într-un mod evident”439, “evidențiind și identificând chipul lui
Dumnezeu din om”440, “ca o dimensiune a persoanei în virtutea căreia posedă o valoare
absolută”441 “în integralitatea ființei sale umane.”442

6.2.2 Asemănarea omului cu Dumnezeu

Am văzut mai sus că omul are inserat chipul lui Dumnezeu deja și se manifestă prin
însușirile distinctive specifice persoanelor, adică rațiune, libertate și potență de a conduce
și stăpâni. Asemănarea însă nu este inserată omului în ființa lui, ci stă doar în liberul-
arbitru și în hotărârea omului, liberă și constientă, de a alege să ajungă la asemănarea cu

432
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Seisis, Sibiu, 2009,
p. 63.
433
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 137.
434
Pr. Dr. Răducă Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 120.
435
Ibidem.
436
Ibidem.
437
Jean-Claude Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București,
2010, p. 27.
438
Ibidem.
439
Ibidem p. 28.
440
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 138.
441
Jean-Claude Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București,
2010, p. 28.
442
Ibidem, p. 29.

86
Dumnezeu sau nu. Există “o diferență între chip și asemănare”443, iar aceste două noțiuni
trebuiesc definite cu “discerământ patristic.”444
Sfântul Vasile cel Mare spune că “ușoară este dezlegarea pentru cel ce ia aminte. Căci
cel după chip ne-a fost dat din fire și este cu noi neschimbat dintru început și până la
sfârșit, iar pe cel după asemănare, din voința cea libera și de la noi înșine îl săvârșim mai
apoi.”445
Asemănarea arată “participarea noastră”446 din “liberă voință”447 și “hotărâre”448 la
“îndumnezeirea firii omenești”449 pentru a ajunge la “desăvârșire.”450 Prin urmare,
desăvârșirea este scopul existenței noastre, dar și stadiul final în care dobândim
aseamănarea cu Dumnezeu. Acest lucru ni-l garantează Însuși Hristos când ne adresează
îndemnul: “Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este.” (Mt. 5, 45).
Cele două noțiuni, după chipul și după asemănarea, sunt distincte, referindu-se fiecare
la alte aspecte. De aceea, nu se confundă și cu siguranța “nu sunt sinonime aceste două
concepte.”451 “Mai trebuie adăugat însă, că distincția nu este absolută, căci chipul însuși
este dinamic și tinde spre asemănare, astfel că dobândirea asemănării coincide cu
desăvârșirea chipului.”452 Iar Sfântul Grigorie de Nyssa, arată că “ asemănarea face parte
din modul de a fi al chipului și dă, totodată, sens și calitate naturii, care nu este niciodată
static.”453
Această dinamică a chipului ne face să credem ca direcția finală a omului este spre
Dumnezeu și să vedem că “in mișcarea creației spre Dumnezeu, e Lucrător Dumnezeu

443
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 139.
444
Ibidem.
445
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omiliile despre Rai, Traducere din limba greacă de
Ierom. Lavrentie Carp, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 46-47.
446
Pr. Dr. Răducă Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 120.
447
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omiliile despre Rai, Traducere din limba greaca de
Ierom. Lavrentie Carp, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 47.
448
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 140.
449
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Seisis, Sibiu, 2009,
p. 214.
450
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omiliile despre Rai, Traducere din limba greacă de
Ierom. Lavrentie Carp, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 47.
451
Pr. Dr. Răducă Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 123.
452
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 141.
453
Pr. Dr. Răducă Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 123.

87
Însuși prin Duhul Său de-viață-făcător, Care conduce creația prin spiritualizare, adică prin
adevărata dezvoltare, spre Dumnezeu.”454
După cum ne învață Sfântul Maxim Mărturisitorul, putem afirma că “omului i-a fost
dat de la început chipul lui Dumnezeu, dar că asemănarea cu Dumnezeu poate fi dobândită
printr-un proces duhovnicesc.”455
Acest proces este, de fapt, o despătimire, o îndumnezeire a firii omenești. “Starea de
îndumnezeire este o stare de plăcere, întrucât au ajuns la capăt lucrările naturale care
obosesc ființa umană.”456 Aceasta reprezintă “persistența unei anumite voiri și mișcări a
celui ce a ajuns la capătul efortului în voință și mișcare”457, “fiind autorul ei, deși în
realitate nu o produce el,”458 dar și-a însușit-o, “devenind proprie lui și nu o mai percepe ca
ceva străin, exterior lui.”459 “Nepătimirea aceasta încoronează în mod natural firea.”460
“În general, Sfântul Maxim susține că desăvârșirea omului înseamna o încetare a
lucrării lui naturale și o transformare a ei,”461 adică o “recepționare a lucrării
îndumnezeitoare a harului.”462 Iată că aici totuși “afirmă că orice desăvârșire a făpturii
înseamnă, deopotrivă, o ridicare a ei din stadiul pasiv în cel nepasiv.”463 Ambele atitudini
ale Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt posibile și nu se exclud, pentru că această
“contrazicere este numai una aparentă.”464 Omul este îndumnezeit de Însuși Dumnezeu și
nu îi este proprie lui aceasta, dobândind-o de la Creator. Totuși Dumnezeu îndumnezeiește
doar pe cel care este activ și intenționează să se apropie și să se asemene cu El. “Lucrarea
dumnezeiască, după natură nu e a sa, ci a lui Dumnezeu.”465 Însă, omul “devine subiect al
lucrării dumnezeiești”466, iar îndumnezeirea sa reprezintă, în același timp, și
“consimțirea”467 prin voința și mișcarea lui proprie spre Dumnezeu.

454
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 41.
455
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 145.
456
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Nota 62, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 91.
457
Ibidem.
458
Ibidem.
459
Ibidem.
460
Ibidem.
461
Ibidem.
462
Ibidem.
463
Ibidem.
464
Ibidem.
465
Ibidem.
466
Ibidem.
467
Ibidem.

88
Desăvârșirea sau “dezvoltarea asemănării, este văzută, în cele din urmă, ca o urmare a
lui Dumnezeu, o manifestare a virtutilor dumnezeiești și în ansamblu, ca activitate morală
a omului.”468 Doar în acest context putem defini asemănarea ce ne face fii ai lui Dumnezeu
și doar în acest sens Sfântul Maxim “mărturisește ca asemănarea se află în legătură cu
înfierea divină dăruită omului,”469 concretizată și validată în “întruparea lui Hristos.”470
Din Scrierile Sfinților Părinții ai Bisericii, “aflam că omul a primit de la început
demnitatea de chip, dar că va dobândi asemănarea cu Dumnezeu, după măsura propriilor
eforturi de a-L urma pe Dumnezeu.”471
“Asemănarea este activitatea chipului viu îndreptată spre Cel pe Care el Il reprezintă.
Ea nu este aspectul intelectual sau supranatural al omului, ci toată ființa umană în calitate
de realitate ekstatică.”472 Într-un sens mai clar, părintele profesor Dumitru Stăniloae,
afirma că “chipul dumnezeiesc constă în structura ontologică a omului de a tinde spre
comuniunea supremă”473 în timp ce “asemănarea constă în activitatea acestei structuri.”474
Sfinții Părinți susțin că “în om nimic nu este static, cu atât mai putin fundamentul său
ontologic.”475 “Tocmai mișcarea, puterea de transformare și progresul înscrise în natura
omenescă,”476 constituie împreună “condiția de bază a existenței.”477
Întregul univers și toate făpturile sunt într-o continuă mișcare, iar omul nu poate face
excepție de la acest proces al dinamicii și al progresului continuu. “Sensul firesc al
modului de mișcare a omului este Dumnezeu.”478 Desigur, în virtutea alegerii și al
liberului-arbitru, acest sens poate fi schimbat și pervertit “prin schimbarea mișcării
inițiale”479, care îl poate îndrepta pe om în sensul opus lui Dumnezeu.

468
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 145.
469
Ibidem.
470
Ibidem.
471
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 141.
472
Pr. Dr. Răducă Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 125.
473
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. I, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010, p. 410.
474
Ibidem.
475
Pr. Dr. Răducă Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 131.
476
Ibidem.
477
Ibidem.
478
Ibidem.
479
Ibidem.

89
6.2.3 Responsabilitatea omului

În păstrarea acestei direcții a constat responsabilitatea omului primordial, care era


menit să asigure progresul întregului univers și al întregii creații indicând direcția spre
finalitatea în Dumnezeu. Responsabilitatea consta și în faptul că omul, reprezentând o
sinteză a universului era dator să asigure sensul corect al direcției de mișcare a întregului
cosmos.
Omul “este responsabil pentru creație, ca unul ce este recapitulare și conștiință a
întregii creații, pentru că Arhetipul lui, Hristos, este Recapitularea și Mântuitorul a
toate.”480 Dacă omul este alterat de păcat și pervertit, atunci, ca o consecință directă și
reală, întreaga creație se alterează și decade din starea inițială în care a asezat-o Dumnezeu.
Acest fapt, îl face pe om, cosmos biologizat, o recapitulare a întregii creații în creatura
cea mai înaltă sau mai corect spus, omul devine astfel “microcosmos.”481
Faptul că omul “este constituit din trup și suflet”482 accentuează “misiunea omului de
mediere”483 pe care o are în aceasta “calitate de microcosmos.”484
Ca stăpan al lumii, omul are deminitatea și responsabilitatea de a fi “microcosmos și
mediator”485 deoarece “stă în mijlocul creației și unește în el materie și spirit.”486 “Este în
același timp persoană și natură, sau mai exact, presoana care face concretă și revelează
natura.”487
“Prin simțuri, omul este în relație cu materia, iar prin minte, cu Dumnezeu. Omul are
de ales încotro își va întoarce atenția și, în acest sens, el trebuie să se elibereze de
dependența lui de materie.”488 “Omul fiind un microcosmos, poziția lui mediatoare îl va
tenta întotdeauna să se rupă de Dumnezeu, așa cum a fost tentat Adam odata, dar nu-l va

480
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Seisis, Sibiu, 2009,
p. 63.
481
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfîntului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 152.
482
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Seisis, Sibiu, 2009,
p. 63.
483
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 157,
484
Ibidem.
485
Ibidem, p.158.
486
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Seisis, Sibiu, 2009,
p. 63.
487
Ibidem.
488
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfantului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 158.

90
priva de misiunea lui ordonatoare și unificatoare în cadrul universului, în relație cu care el
își poate chiar dezvolta asemănarea cu Sfânta Treime.”489
În general, vorbind de cosmologie, “există o curgere universală a lucrurilor, dar și o
schimbare a formei lor, ceea ce este echivalent cu mișcarea evolutivă a lumii, spațială și
calitativă. Omul este cuprins în aceste moduri de mișcarea lumii.”490 Din punct de vedere
calitativ, în cazul omului, această mișcare marchează un progres căci “natura umană
progresează prin aceasta transformându-se.”491
De aici, de la autoorganizare și autodirecționare către Dumnezeu trebuie să plece omul,
aducând la Dumnezeu întreaga creație. Aflându-se “la mijloc, între extremele creației, cu
care se află într-o legatură naturală, a fost adus la ființă ca un atelier atotcuprinzător,
legându-le pe toate într-însul.”492
“Omul a fost adus la existență ca ultima dintre creaturile lui Dumnezeu, pentru că el
urma să fie legătura naturală a întregii creații, mediind între extreme prin elementele
propriei sale naturi.”493
Astfel, “caracteristica centrală a existenței omului conform naturii este o unitate
relativă sau, mai exact, potențială, pe care omul este chemat să o înalțe prin buna
întrebuințare a puterilor lui naturale, la o unitate deplină, realizată actual, a lui și a lumii în
Dumnezeu.”494
Aceasta unitate potențială, există între lumea materială și trupul omului, respectiv între
trup și suflet și, în cele din urmă, între suflet și Dumnezeu. “Sufletul se află la mijloc între
Dumnezeu și materie și are puteri unificatoare față de amândouă.”495
În această unire a creației cu Dumnezeu și în spiritualizarea întregului cosmos, a
constat și misiunea lui Adam. “Adam avea drept scop, ca utilizând corect puterile lui
unificatoare, să realizeze în act unitatea în potență a universului cu Creatorul.”496
Adam a eșuat și în loc să ducă la îndeplinire misiunea sa, a alterat caracterul întregii
sale ființe și a naturii supuse lui, care, ulterior căderii omului primordial, s-a pervertit.
Dacă primul om, Adam, a eșuat, atunci evident este că trebuia restaurat ce s-a stricat și
489
Ibidem.
490
Pr. Dr. Răducă Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 133.
491
Ibidem
492
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 159.
493
Ibidem.
494
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 2009,
p. 85.
495
Ibidem, p. 86.
496
Ibidem.

91
îndreptat în sensul corect, spre Dumnezeu. Dar cum omul era cea mai înaltă creatură,
această restaurare și salvare a creației nu putea să vină decât de la Însuși Creatorul lumii,
de la Logos, luând trup de om ca să ridice întreaga natură a împăratului creației și să așeze
pe traiectoria corectă pe Acesta și întregul univers odată cu el.
Era absolut necesară întruparea lui Hristos, care luând chip de om, S-a făcut model
omului, devenind El Însuși Adam cel Nou, fără cusur, Care avea să salveze întreaga
creație.

6.2.4 Logosul devenit Adam cel Nou

Logosul , adicî Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a coborât din slava Lui dumnezeiască să
mântuiască pe om și să restaureze firea lui cazută și deteriorate de păcat. Această restaurare
a firii căzute, înțeleasă de Sfinții Părinți ca mântuire a neamului omenesc, care nu s-a putut
realiza decât “prin Întruparea Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu prin care omul își regăsește
valoarea în cea mai înaltă măsură.”497
După cum am văzut, “Părinții, de asemenea, au găsit în Geneză, doctrina omenirii
create <<după chipul și asemănarea>> lui Dumnezeu”498 și “în plus, ei au găsit acolo
doctrina căderii și începutul societății umane căzute.”499
De aici putem înțelege foarte clar necesitatea Întrupării lui Hristos și motivul pentru
care Dumnezeu a ales să devină om. “Dat fiind faptul că înstrăinarea de Dumnezeu a
produs mutații în natura omului și dat fiind faptul că prin libera alegere și plăcere s-a
introdus în ea răul, transformarea trebuia operată în însăși natura omului.”500
Restaurarea implică “revenirea la frumusețea dintâi, ridicarea creaturii decăzute,
chemarea la viață a finite căzute în moarte, redirecționarea celui rătăcit, reînviorarea naturii
slăbite.”501
Crearea omului este opera iubirii divine, iar pacatul sau caderea reprezinta tocmai
ruperea comuniuni sau caderea din iubire. “Daca orice cadere produce separate, orice

497
Larchet Jean-Claude, Semnificația trupului în Ortodoxie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București,
2010, p. 55.
498
Andrew Louth & Thomas C. Oden C., Ancient Cristian commentary on Scripture. Genesis I-II. Editura
InterVarsity Press Downers Grove, Ilions, p. 39.
499
Ibidem.
500
Pr. Dr. Răducă Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 235.
501
Ibidem.

92
restaurare cere mai întâi revenire la comuniune.”502 Dacă restaurarea este echivalentă cu o
noua creație, atunci implicit tot Dumnezeu trebuie să intervină să re-creeze, fiind Singur
Creator, și să restabilească comuniunea dintre firea noastră decazută și El.
Acest nou act creator, este “un act de creație în ipostasul Cuvântului. Centrul subzistent
al existenței umane re-creata este Cuvântul. Noua creație este o persoană actualizată nu atât
prin unirea elementelor lumii cu sufletul rațional, cât și fundamentată în Cuvântul lui
Dumnezeu. Centrul de relații al noii persoane este și centru dumnezeiesc de relații, scopul
cărora este înduhovnicirea.”503
“Cuvântul se face om spre a-l aduce pe om la Duh. Logosul întrupat, Hristos, este
primul-născut al noii creații, devenind El Însuși fundament ultim al celor ce se nasc la viața
a cărei pârgă El este.”504 Cu alte cuvinte, Hristos, a devenit arhetipul ipostatic al tuturor
celor ce se nasc întru El, adica un nou Prim-Om, un Nou Adam.
Sfântul Apostol Pavel, premeditând această logica creștină patristică, spune: “Că de
vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci precum
în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia.” (I Cor. 15, 21-22). Apoi identifică pe
Noul Adam și mărturisește despre El ca fiind Dătător de viața nu doar rădăcina umanității:
“ Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam cu suflet viu; iar Adam cel de pe urma cu duh dătător
de viață.” (I Cor. 15, 21-22). Concluzionând mai apoi că: “omul cel dintâi este din pământ ;
omul cel de-al doilea este din cer.” (I Cor. 15, 47).
Prin urmare, noi numim Logosul, pe Hristos întrupat și Cuvântul Lui Dumnezeu, Adam
cel Nou întâi pentru că “este înțelegerea lui Pavel a lui Iisus ca al doilea Adam”505 apoi
pentru “paralelismul tragic al lui Adam și Hristos”506 unde “neascultarea lui Adam este
compensată de ascultarea lui Hristos”507, “pomul cunoștinței binelui și răului este
compensat de lemnul crucii”508, iar “Eva este compensată de Maria (care devine cu
adevărat <<mama celor vii>>, în timp ce Eva a devenit mai degrabă mama morților vii”509
spiritual vorbind).

502
Ibidem.
503
Ibidem, pp.236-237.
504
Ibidem, p. 236.
505
Andrew Louth & Thomas C. Oden C., Ancient Cristian commentary on Scripture. Genesis I-II. Editura
InterVarsity Press Downers Grove, Ilions, p. 47.
506
Ibidem.
507
Ibidem.
508
Ibidem.
509
Ibidem.

93
“Prin Înțelepciunea Cuvântului, natura umană este mântuită din interior,
neconstrângând libertatea persoanei, păstrând, totodată, taina creației.”510 Depărtându-se de
la scopul ei de a ascende spre natura divină la care era chemată, creația în mod special și
exclusiv omul, a necesitat intervenția lui Hristos, spre a redeveni ceea ce fusese și spre a se
îndumnezei prin Întruparea Logosului.
“Rezultatul Întrupării este acela că natura umană se îndumnezeiește în unirea ipostatică
cu cea divină în Hristos și se întemeiază, la rândul său pe scopul creației lui Dumnezeu,
căci El a creat omul pentru a-l face părtaș la natura divină.”511 Această participare la natura
divină nu se realizează pe baza naturii umane, ci trebuie să se realizeze “pe fundamentul
unirii ipostatice dintre natura umană și natura divină în Logos.”512
Logosul Hristos, devenit Adam cel Nou, pentru că din el își au toți viața fiind Dătător
de viață și de duh513, a restaurat firea umană prin Întrupare asumând-o în întregime și
îndumnezeind-o, pentru ca noi să putem să ne îndreptăm spre scopul final pentru care am
fost creați spre a participa la fericirea veșnică îndumnezeiți de harul lui Dumnezeu, care
ne-a înfiat și ne-a numit fii de Dumnezeu și ne-a dăruit nouă toate în stăpânire.

6.3 Omul contemporan sau omul actualității moderne

Omul de astăzi este un om al confortului și al bunăstării, este un om tehnologizat și


dependent de tehnologie, este un om al plăcerilor carnale și al viciilor de orice fel, este un
om dezumanizat. În umbra tehnologiei și a dispozitivelor care ușurează viața și înlocuiește
activitățile umane și, uneori, fascinația care îi cuprinde pe oameni le dă o siguranță falsă și
“orbiți de procesul tenologic, semenii noștri își imagineză un om al viitorului tot mai
inteligent,”514 “adevărul științific este însa, unul contrar.”515
“Dezumanizarea sau involuția omului”516 apare când acesta se desacralizează, pierzând
sentimentul divinitătii și apartenenței sale la natură modificând mediul ambiant până la

510
Pr. Dr. Răducă Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 239.
511
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 472
512
Ibidem, p. 473.
513
Andrew Louth & Thomas C. Oden C., Ancient Cristian commentary on Scripture. Genesis I-II. Editura
InterVarsity Press Downers Grove, Ilions, p. 47.
514
Constantin Crețan, De la maimuța sălbatică la maimuța domestică, Editura Pastel, Brasov, 2010, p. 13.
515
Ibidem.
516
Ibidem.

94
distrugerea naturaleții lui, și când “o inteligență superioară (omul), creează tehnologia, iar
tehnologia subminează inteligența care a creat-o.”517
Constantin Cretan, reflectând la condiția omului actual, afirmă că “specia om este de
mult timp pe panta descendentă a evoluției sale.”518 “În grupurile de oameni străvechi,
altruismul era un avantaj pentru lupta pentru supraviețuire.”519 Iar “grupurile care au avut
astfel de sentimente au avut un avantaj față de cele care nu l-au avut.”520
Avem impresia și trăim cu iluzia că tehnologia ajută omul și îi ușurează domeniile de
activitate favorizând o inteligență tot mai mare a umanității care se îndreaptă spre culmi
mărețe de realizări tehnologice care dezvoltă inteligența oamenilor din ce în ce mai mult.
În realitate însă, “orice invenție este o protezare”521 care îl face pe om sclav al tehnologiei
și confortului, minimalizând considerabil activitatea cerebrală, inducând o comă a gândirii
originale.
Oamenii “au fabricat un paradis tehnologic care duce la o scădere a IQ-ului,”522 dar
care favorizează viciile și dependețele până în punctul în care este nevoit să își construiască
instrumente care sa îl țină blocat în acea stare non-umană.
Confortul exagerat oferit de creațiile omului, duce și el la libertinajul propus de
robia tehnologică. Astfel, tot ce ne definește ca om: sacralitate, dragoste, valori culturale,
valori morale, dispar și sunt înlocuite de moravuri ușoare. “Liberalizarea sexuală din
ultimele decenii este complet decuplată de reproducere.”523 Omul nu mai aparține
naturalului și firescului, el involuează într-atât încât se autodistruge. Sexualitatea exclude
în proporții majore reproducerea, carierismul amână nașterile până în punctul în care,
uneori, nu mai pot fi posibile din cauza vârstei, tehnologia rupe omul de natura, anulându-i
conștiința simbiozei, care duce și ea la diminuarea speciei umane, toate formele de
informare fie educaționale, fie emise de mass-media și internet influențează semnificativ
mentalitățile oamenilor pe care îi conduce spre dezumanizare și autodistrugere. Chiar dacă
nu murim efectiv, dar ne dezumanizăm, procesul este de asemenea unul ce garantează
dispariția omului.

517
Ibidem.
518
Ibidem, p. 14.
519
Ibidem, p. 29.
520
Ibidem, p. 30.
521
Ibidem, p. 33.
522
Ibidem, pp. 34-35.
523
Ibidem, p. 45.

95
“Din momentul în care omul a domesticit natura exterioară, reușind să transforme
infernul ei într-un paradis al cărui unic beneficiar este el, cel mai temut dușman al omului,
ca specie, devine natura lui interioară.”524
Dacă privim retrospectiv, observăm că “după domesticirea naturii, era inevitabil ca
omul să încerce și domesticirea altor oameni.”525 Așa au apărut diferitele forme de control:
dictatoriale, economice sau religioase, dar “nici până azi omul nu a reușit să pună la punct
o tehnologie acceptabilă relațiilor interumane.”526
Astăzi, “scăderea inteligenței este suplinită de tehnologia tot mai performantă.”527 “O
civilizație tehnologic mai avansată asigură populației o viață mai ușoară, o civilizație mai
înapoiată tehnologic nu ușurează tot atât de mult viața, așa că degradarea genetică va fi mai
înceată.”528
Adică o tehnologie mai slabă asigură umanitatea și spiritualitatea noastră și garantează
perpetuarea speciei cu caracter uman, pe când tehnologia avansată protezează pe toate
planurile, iar “banul este astăzi proteza tuturor protezelor.”529 “Banul devine astăzi o religie
și este “religia cu cei mai multi adepți.”530 “Dacă adepții lui Hristos Îi admiră Acestuia
puterea de a transforma apa în vin, spre exemplu, adepții banului cred că dumnezeul lor
este cu mult mai puternic, pentru că banii se pot transforma în aproape orice, inclusiv în
bani mai mulți.”531
“Educația și civilizarea excesivă produce o infantilizare. Lungește perioada educației și
a formării fiecărui om. Aceasta duce la o întârziere a vârstei la care oamenii fac copii,”532
și, implicit, la micșorarea ratei nașterilor într-o societate. Ba mai mult, pentru o sterilizare
mai eficientă a societății, “civilizația decuplează tot mai mult sexualitatea de înmulțire.”533
“In condițiile tehnologizării, aglomerării și democratizării sexuale, odată satisfăcute
nevoile din baza piramidei lui Maslow, necesitățile de la vârf par inexistente din cauză că
în privința nevoilor sociale de la mijlocul piramidei, “omul nou” pare insațiabil.”534 Adică
“bunurile materiale de azi nu sunt dorite pentru a satisface niște nevoi. Un automobil vechi
nu te face fericit pentru că te poți deplasa mai repede decât pe jos, ci te face nefericit din
524
Ibidem, pp. 46-47.
525
Ibidem, p. 47.
526
Ibidem, p. 49.
527
Ibidem, p. 53.
528
Ibidem, p. 55.
529
Ibidem, p. 111.
530
Ibidem.
531
Ibidem, p. 112.
532
Ibidem, p. 59.
533
Ibidem, p. 61.
534
IBidem, p. 101.

96
cauză că alții au automobile noi. Nu te bucuri ca tu știi câte ceva mai mult decât Platon,
despre Big Bang, Mecanică Cuantică și Genetică și nu regreți că nu știi mai mult, ci iți pare
rău ca nu ești decât conferențiar, iar nu profesor.”535 Iar acesta nu este decât “rezultatul
dresajului din scoli.”536 În societatea de consum de astăzi, unde Adevărul Absolut este
înlocuit cu un adevăr relativ, adaptat satisfacerii viciilor,iar “naturalul și spiritualul există
doar sub formele admise de social. E natural să faci tot mai mult sex și tot mai puțini
copii?! E spiritual să crezi mai degrabă în sedințe de Spiritism, decât în realitatea concretă
a unui Creator unic?”537
În ce privește tehnologia audio-vizualului, putem spune că “imaginile nefiziologice ale
cinematografului și ale televizorului, când le privim, ne sterg de pe electroencefalogramă
toate undele de stare de veghe, înlocuindu-le cu undele stării de somn. E răspunsul de
adaptare pe care ochiul și creierul îl dau unei solicitări psiho-vizuale pentru care nu suntem
echipați genetic s-o recepționăm.”538
“Dacă, pe moment, privitul la televizor ne bagă într-un fel de somn cu ochii deschiși,
pe termen lung, vizionarea are ca efect scăderea tuturor performațelor psihice ale omului,
nescăpând niciuna neatinsă.”539 Acest fapt asigură o mai bună manipulare a minții și o
inducere de idei preconcepute, care se instalează în subconștient și ne transformă în
consumatori și nimic mai mult.
“Prin scăderea tuturor calităților psihice ale omului, probabil că are asupra întregii
societăți un efect de degradare mentală.”540 Ceea ce ar însemna lipsa de gânditori,
dependent de tehnologie și o societate ușor de manipulat, care se îndreaptă spre
autodistrugere, în primul rând a naturii și a firii sale umane. Acest regres considerabil al
omenirii reprezintă, într-un procentaj îngrijorător de mare, omul contemporan sau omul
modernității actuale.

535
Ibidem, p. 99.
536
Ibidem, p. 100.
537
Ibidem.
538
Ibidem, p. 116.
539
Ibidem.
540
Ibidem, p. 117.

97
7. Omul - Coroana creației

Pentru a putea vorbi despre om ca ființă ontologică, am văzut că a trebuit să trecem


prin întreaga istorie a Universului pentru a înțelege cum și de ce a fost posibilă aducerea
acestuia la existența și observăm, fără urmă de îndoială, că din toate datele și informațiile
acumulate până în prezent, rezultă că omul are o importanță colosală în rândul creației și că
întreg Universul mărturisește despre acest fapt real și concret.
Nu facem noi aceste afirmații subiective ca fiind oameni și membri ai acestei specii,
pentru a lăuda firea noastră și natura noastră, ci toată natura și tot Universul mărturisește
despre noi acest lucru. Până și propriul nostru organism biologic arată cât de multă atenție
a primit omul la creare și câta informație este stocată în structura noastră biologică și
psihică.
Marii savanți ai lumii, care au studiat amănunțit corpul uman, doar din datele
preluate de ei, au fost fascinați și se minunau de complexitatea și precizia structurii noastre
biologice, încât au fost nevoiți să afirme faptul că “pare imposibil ca o asemenea ordine
desăvârșită să se fi născut din pură întâmplare. Ceva mai măret trebuie să se afle în spatele
armoniei lumii noastre. Mulți oameni folosesc termenul de Dumnezeu pentru a descrie
acest concept; ca om de știință , am ales să-l numesc <<Ceva măreț>>.”541
Dar să parcurgem și noi acest drum al cunoașterii, puțin mai sistematizat, ca să
înțelegem și să ne convingem de aceste afirmații. Cel mai potrivit ar fi să începem cu
domeniul geneticii modern, care studiază în amănunt multe aspecte ale structurii noastre
biologice.
“Cu cât studiem mai mult, chiar și o singură celulă, cu atât înțelegem mai clar
complexitatea sa imensă.”542 În necunoștință de cauză, „oamenii vorbesc despre a trăi ca și
cum ar fi ceva foarte simplu, dar nici măcar o ființă umană nu ar putea supraviețui doar
printr-un efort conștient.”543

541
Dr. Kazuo Murakami (profesor emerit al Universității Tsukuba, Japonia), Codul divin al vieții, Traducere de
Ruxandra Comsa, Editura Daksha, București, 2012, p. 10.
542
Ibidem, p.8.
543
Ibidem, p. 10.

98
„Funcționarea automată a hormonilor și a sistemuui nervos automat, toate funcțiile
noastre vitale, inclusiv respirația și circulația sangvină, lucrează non-stop pentru a ne
menține în viață fără niciun efort special din partea noastră sau vreo intervenție din partea
noastră. Genele noastre contrololează aceste sisteme vitale și, în acest scop, acționează în
perfectă armonie. Când una dintre ele începe să funcționeze, o alta răspunde oprindu-și
activitatea sau, dimpotrivă, lucrând și mai intens, armonizând și reglând sistemul ca pe un
tot unitar.” 544
„Descifrarea codului genetic e un lucru cu adevărat miraculos; și totuși și mai
miraculos e chiar faptul că acest cod a fost înscris în genele noastre. Știm că nu l-am scris
noi, și totuși nu a putut fi scris la întâmplare. Codul genetic, care reprezintă echivalentul a
mii de cărți, e păstrat în interiorul nostru și în mod misterios și totuși, evident, controlează
spațiul infinitezimal cunoscut sub numele de celulă.” 545

7.1 Structura Adn-ului

„Deși ADN-ul s-a dovedit a fi molecula crucială pentru transmiterea informației


genetice, o întrebare foarte importantă rămâne: Cum poate ADN-ul să stocheze informația
și să se multiplice așa ușor?”546 Să analizăm puțin structura ADN-ului și să găsim
explicația.
„ADN-ul este un polimer format din unități numite nucleotide. Fiecare nucleotidă
este o moleculă formată din trei părți de bază: un zahar numit dezoxiriboză, o grupă
fosfatică și o grupă nitrogenică. ADN-ul conține patru baze nitrogenice: adenina și guanina
aparțin unei grupe de compuși numite purine. Celelalte două, citozina și timina aparțin
pirimidinelor. Nucleotidele individuale se unesc și formează un lanț lung.”547
„Nucleul celulei posedă acid dezoxiribonucleic (ADN), substanța pe care o numim
gene. ADN-ul este alcătuit din două spirale, suprafețele acestora având molecule ale căror
nume sunt abreviate sub forma a patru litere: A, T, C si G. Acesta este codul nostru genetic
și se consideră că el conține toate informațiile necesare vieții. Nucleul unei unice celule
umane conține trei miliarde de asemea litere. Viețile noastre depind literalmente de marea

544
Ibidem.
545
Ibidem.
546
Prof. Marian Niță, Biologia văzută prin ochii credinței în Dumnezeu, Editura Mitropolia Olteniei, f.l. 2005,
p. 7.
547
Ibidem, p. 8.

99
cantitate de informație codificată în ADN-ul nostru..”548 Și pentru a înțelege cât de mică
este o singură celulă vom mărturisi conform datelor științifice ca „trupurile noastre conțin
un număr enorm de celule. Numărul de celule la kilogram de greutatea corporală e de
aproximativ un trilion.”549

7.2 Replicarea

„Deoarece fiecare dintre cele două lanțuri de ADN dublu helix are toate informațiile,
prin mecanismul parității bazelor, lanțurile se numesc complementare.”550 „Chiar și într-o
moleculă de ADN lungă și complicată, fiecare jumătate poate redirecționa secvența
celeilalte jumătăți prin paritatea bazelor.”551 „Aceasta ne permite să ne imaginăm o schemă
foarte simplă de copiere a dublu helixului.”552
Acest proces de copiere se numește replicare și este făcută de o serie de enzime.
„Aceste enzime separă cele două lanțuri sau spirale, introduc bazele potrivite și produc
legături covalente zahăr-fosfați pentru extinderea creșterii lanțurilor de ADN.”553
Replicarea ADN-ului începe atunci când o moleculă de ADN se descompune.
„Despărțirea survine când legăturile de hidrogen dinte bazele perechi se rup și cele două
lanțuri ale moleculei se desfac.”554 „De exemplu, un lanț cu bazele T-A-C-G-T-T produce
un lanț cu baze complementare A-T-G-C-A-A.”555 În acest mod se formează două
molecule de ADN identice între ele și identice și cu cea inițială.
„Bogăția de informații conținută de gene este codificată în ADN-ul din celulele
noastre , la propriu și nu la figurat.”556

548
Dr. Kazuo Murakami (profesor emerit al Universității Tsukuba, Japonia), Codul divin al vietii, Traducere de
Ruxandra Comsa, Editura Daksha, București, 2012, p. 31.
549
Ibidem, p. 29.
550
Prof. Marian Niță, Biologia văzută prin ochii credinței în Dumnezeu, Editura Mitropolia Olteniei, f.l. 2005,
p. 10.
551
Ibidem.
552
Ibidem.
553
Ibidem.
554
Ibidem.
555
Ibidem.
556
Dr. Kazuo Murakami (profesor emerit al Universității Tsukuba, Japonia), Codul divin al vieții, Traducere de
Ruxandra Comsa, Editura Daksha, București, 2012, p. 34.

100
7.3 ARN-ul

„Structura dublului helix explică modul în care ADN-ul conține un set de instrucțiuni
ce sunt codate în secvența de nucleotide.”557 Primul pas spre decodarea lor este copierea
secvenței în ARN. „ARN-ul este acidul nucleic ce se comportă ca un mesager între ADN și
ribozomi și susține procesul prin care proteinele se formează din aminoacizi.”558
ARN-ul, ca și ADN-ul, este format dintr-un lanț lung de nucleotide. „Ca și ADN-ul,
ARN-ul respectă în copiere paritatea bazelor.”559 „Deși o celulă cuprinde multe forme de
ARN, sunt doar trei mari tipuri implicate în exprimarea codului genetic. În modul său unic,
fiecare moleculă de ARN este o copie a unui segment de ARN.”560 „Abilitatea de a copia
secvența de bază de ADN în ARN face posibilă producerea de sute sau mii de molecule
ARN cu aceeași informație ca ADN-ul, pentru o parte specifică a moleculei de ADN
numita genă.”561

7.4 Transcripția

În sinteza ARN, molecula copiată este unul din cele două spirale de ADN. „Deși
molecula de sintetizat este diferită de molecula copiată, termenul de transcripție este folosit
să descrie acest proces.”562 „Transcripția este procesul prin care molecula de ADN este
copiată într-un lanț complementar de ARN.”563 Cu alte cuvinte, transcripția este procesul
transferării informației din ADN în ARN.
„Deoarece ADN-ul nu părăsește nucleul, un mesager trebuie să ducă informația
genetică din ADN la ribozomii din citoplasmă. Molecula ce îndeplinește această funcție se
numeste ARN-mesager.”564
Pentru a înțelege mai bine transcripția, trebuie să discutăm rolul unei enzime numită
„polimeraza-ARN.”565

557
Prof. Marian Niță, Biologia văzută prin ochii credinței în Dumnezeu, Editura Mitropolia Olteniei, f.l. 2005,
p. 10.
558
Ibidem.
559
Ibidem, p.11.
560
Ibidem.
561
Ibidem.
562
Ibidem.
563
Ibidem.
564
Ibidem.
565
Ibidem.

101
„În timpul transcripției, polimeraza-ARN se atașează locurilor speciale de pe
molecula de ADN și separă cele două lanțuri de dublu helix.”566 Apoi, „nucleotidele ARN
se leagă de bazele complementare de pe ADN și se sintetizează un lanț de ARN-
mesager.”567
„Lanțul ARN-mesager este complementar unuia dintre lanțurile de ADN.
Mecanismul parității bazelor asigură faptul că ARN-ul mesager va fi o copie
complementară a lanțului de ADN ce servește ca model.”568
„Secvențele speciale din ADN servesc ca semnale de început și sunt recunoscute de
polimeraza-ARN și alte proteine asociate transcripției.”569 „Alte zone de pe molecula de
ADN sunt recunoscute ca terminații, unde polimeraza-ARN eliberează molecule de ARN-
mesager proaspăt sintetizat.”570

7.5 Codul genetic

Informația transferată de la ADN la ARN-ul mesager este sub formă de cod. Acest
cod „este determinat de modul în care cele patru baze nitrogenice sunt aranjate în ADN.
Bazele nitrogenice din ADN conțin informații ce direcționează sinteza proteinelor”571
pentru că ele sunt capabile să le facă.
„Deoarece majoritatea enzimelor sunt proteine, proteinele controlează căile
biochimice în celulă. Nu numai că proteinele direcționează sinteza lipidelor,
carbohidraților și nucleotidelor, dar sunt responsabile și pentru structura și funcționarea
întregii celule.”572 Împreună, ARN-ul și ADN-ul sunt responsabili pentru crearea
proteinelor.
După cum știm, ADN-ul și ARN-ul conțin, fiecare, baze nitrogenice diferențiate sau
diferite nucleotide. Din acest motiv, „codul genetic trebuie să aibă un alfabet de patru

566
Ibidem.
567
Ibidem, p. 12.
568
Ibidem.
569
Ibidem.
570
Ibidem.
571
Ibidem
572
Ibidem.

102
litere.”573 „Pentru a coda cei 20 de aminoacizi diferiți, mai mult de o nucleotidă trebuie să
formeze codul pentru fiecare aminoacid.”574
„Daca acest cod s-ar baza pe succesiunea a două nucleotide, înseamnă că ar codifica
șaisprezece semnificații diferite. Cele patru nucleotide aranjate în triplete produc însă 64 de
cuvinte cod.”575 Este mai mult decât destul pentru a produce coduri diferite pentru fiecare
aminoacid. Astfel, „cel mai scurt cod în ADN este de trei nucleotide.”576
„Cuvintele cod pentru nucleotide ADN sunt copiate într-un lanț de ARN-mesager.
Fiecare combinație de trei nucleotide de pe ARN-ul mesager se numește codon, sau cod de
trei litere. Fiecare codon specifică un aminoacid particular ce trebuie plasat într-un lanț
polipeptidic.”577
Este interesant să notăm că există mai mult de un codon pentru fiecare aminoacid. De
exemplu, „aminoacidul leucina are șase codoni diferiți.”578 Există, de asemenea, un codon
„AUG, ce poate reprezenta aminoacidul methionina sau să servească drept început pentru
sinteza proteinei. Din acest motiv, AUG se numeste codon inițiator.”579 Observăm, de
asemenea, că există „trei codoni opritori. Ei nu codifică niciun aminoacid.”580 În formule,
acești codoni se comportă ca punctul sau sfârșitul propoziției, „semnifică sfârșitul
polipeptidei.”581
„ Codul genetic uman, alcătuit din trei miliarde de litere chimice, este depozitat în
spirale microscopice care cântăresc numai a suta miliardime dintr-un gram și au numai
1/500.000 de milimetri lățime și totuși , dacă ar fi întinse, ar ajunge la aproximativ trei
metri lungime.”582
„Dacă am putea tăia un fir cu diametrul de un milimetru în o sută de bucăți, ar rezulta
fire atât de delicate, încât s-ar sfărâma la o adiere de vânt, și totuși fiecare ar fi de o sută de
ori mai gros decât o spirală de ADN. Pentru a putea înțelege cât de minuscul este,
imaginați-vă că ați putea să adunați tot ADN-ul de la toată populația lumii alcătuită din

573
Ibidem.
574
Ibidem.
575
Ibidem, p. 13.
576
Ibidem.
577
Ibidem.
578
Ibidem.
579
Ibidem.
580
Ibidem
581
Ibidem.
582
Dr. Kazuo Murakami (profesor emerit al Universității Tsukuba, Japonia), Codul divin al vieții, Traducere de
Ruxandra Comsa, Editura Daksha, București, 2012, p. 35.

103
șase miliarde de oameni. Ar cântări numai cât un singur bob de orez. Lumea genelor este
infinitezimal de mică.”583
Iar „informația conținută în gene, cunoscută drept informație genetică, este
echivalentă cu trei miliarde de asemenea litere chimice și dacă ar fi printată sub forma unei
cărți, ar umple trei mii de volume, fiecare cu o mie de pagini.”584
Și totuși, „dacă fiecare celulă din corpul uman conține informațiile necesare vieții, de
ce celulele din unghii devin numai unghii sau celulele din firele de păr funcționează doar
ca parte a firelor de păr? Teoretic, nu ar fi posibil ca o celulă a părului să se decidă brusc că
ar vrea să facă schimb de roluri într-o zi și să fie o celulă a inimii sau o celulă a inimii să se
decidă să fie o celulă a unghiei? Tot așa cum fiecare celula conține un set complet de date,
ea posedă inerent acest potențial.”585 Am putea consideră că totul e haos și oricând
organismul poate să o ia razna și să se decidă toate să fie creier sau inima. „În realitate
însă, acest lucru nu se întâmplă nicidată. Se consideră că genele din celulele unghiilor au
fost programate sau li s-a activat starea de unghie, în timp ce toate celelalte posibilități au
fot dezactivate sau oprite.”586
„Nu înțelegem în continuare detaliile funcționării acestui mecanism, dar undeva, pe
parcursul procesului de diviziune celulară, dintr-un ovul fertilizat, celulele noastre ajung la
un fel de înțelegere comună cu privire la diviziunea muncii. După care, fiecare celulă
respectă fără abatere aceste reguli.”587
„Bogăția de informații conținută de gene este codificată în ADN-ul din celulele
noastre , la propriu și nu la figurat.”588

7.6 Translația

„Decodificarea unui mesaj al ARN-ului mesager într-un lanț de polipeptide este


numită translație.”589 Translația este un cuvânt adecvat procesului pentru că sugerează că
mesajul este tradus din limba acizilor nucleici în limba polipeptidelor.

583
Ibidem.
584
Ibidem, p. 36.
585
Ibidem, p. 31.
586
Ibidem, p. 32.
587
Ibidem.
588
Ibidem, p. 34.
589
Prof. Marian Nita, Biologia văzută prin ochii credinței în Dumnezeu, Editura Mitropolia Olteniei, f.l., 2005,
p. 13.

104
„Molecula de ARN-mesager nu produce o polipeptida singură. În schimb există un
mecanism elaborat ce implică alte două tipuri principale de ARN: ARN-ul de transfer și
ARN-ul ribozomal și organitele citoplasmatice cunoscute sub denumirea de ribozomi.”590
„ARN-ul de transfer poartă aminoacizi la ribozomi, unde aminoacizii se unesc
formând polipeptida,”591 iar „ARN-ul ribozomal constituie partea pricipală a
ribozomilor.”592 „Există diferite molecule de ARN de transfer pentru fiecare dintre cei 20
de aminoacizi.”593
Rolul ARN-ul de transfer este de a pune fiecare aminoacid la locul lui, iar rolul
ribozomilor este acela de alege aminoacizi asemenea părților unui model.
Fiecare tip de ARN ajută la crearea unui cod genetic funcțional. „Pentru a înțelege
mai bine rolul ADN-ului și ARN-ului în direcționarea proteinei sintetizate, ați putea găsi
ajutor în considerarea celor două tipuri de planuri folosite de constructori. Planul principal
ce conține toată informația necesară construirii clădirii și copii ale acestuia, numite
amprente, folosite pentru a proteja originalul.”594 „Într-un mod similar, celulele prepară
amprentele ARN-ului, copii ale ADN-ului vital (planul principal-planul unic al lui
Dumnezeu), ADN-ul rămâne în siguranță în nucleu în timp ce ARN-ul produce proteine în
citoplasmă.”595
Doar această expunere sumară a complexității geneticii umane, care reprezintă doar o
parte din structura noastră biologică ne fascinează și ne uimește. Iar pe cercetătorii
specialiști în acest domeniu al geneticii, studiile lor aprofundate nu fac decât să le devină
„clar ca numai creația specială explică inițierea procesului”596 și să afirme că „viața nu
poate fi rezultatul purei întâmplări. Dacă acest lucru ar fi adevărat, o mașină ar trebui să
poată să se asambleze singură în mod spontan atâta timp cât toate părțile sale se află
adunate în același loc. Știm că acest lucru nu se întâmplă. O ființa superioară trebuie să fie
în spatele acestei creații, o forță care transcede înțelegerea umană,”597 iar „viața care
funcționează minunat pe baza unui tipar imens, condensat într-o celulă minusculă este de
neconceput fără ea.”598

590
Ibidem.
591
Ibidem.
592
Ibidem.
593
Ibidem.
594
Ibidem, p.15.
595
Ibidem.
596
Ibidem.
597
Dr. Kazuo Murakami (profesor emerit al Universității Tsukuba, Japonia), Codul divin al vieții, Traducere de
Ruxandra Comsa, Editura Daksha, București, 2012, p. 20.
598
Ibidem.

105
Sfântul Grigorie de Nyssa vede actul creării omului ca pe „o intrare imperială a
acestuia la ospățul gătit pentru el de Creator.”599 „Numai omul, ca ființă conștient rațională
și care cunoaște din ce în ce mai bine raționalitatea naturii și sensurile ei, devine prin el
însuși mai rațional, sau își actualizează din ce în ce mai mult rațiunea lui.”600 Și numai
omul ca ființă rațională și atât de complexă poate fi îmapărat al întregii creații și
încununarea acesteia. Numai o ființă rațională poate fi coroană a creației și ei i se asigură
identitatea și calitatea de persoană atât metafizic cât și biologic. „Combinațiile de gene
infinit posibile asigură faptul că nu vor exista două entități identice.”601 Așadar suntem
unici în timp și spațiu și apți de fi făptură specială a lui Dumnezeu, care încununează
întreaga creație.

599
Maria Popa, Măiestrie și strălucire divină în biosfera, Editura Casa Cărții, Oradea, 2006, p. 25.
600
Ibidem, p.26.
601
Dr. Kazuo Murakami (profesor emerit al Universității Tsukuba, Japonia), Codul divin al vieții, Traducere de
Ruxandra Comsa, Editura Daksha, București, 2012, p. 19.

106
8.Misiunea teologului ortodox în contextul cosmologiei şi
antropologiei actuale. Omul chemat să slăvească şi să
mărturisească pe Dumnezeu.

În contextul în care informaţiile ştiinţifice sunt din abundeţă, iar orientarea ştiinţei
se îndreaptă spre confirmarea textului scripturistic este absolut necesară intervenţia
teologiei în interpretarea datelor recente ale ştiinţei, fiind domeniul care cunoaşte şi
stăpâneşte cel mai bine scrierea Scripturii.
Teologul ordotox este specializat în înţelegerea corectă a textului Sfintei Scrpturi şi
este dator să conducă răspunsurile către Adevăr, să nu se rătăcească ştiinţele într-o zonă pe
care nu o deţin să rişte pierderea acestor informaţii preţioase. Cu foarte multă armonie pot
fi împletite aceste domenii şi pot desăvârşi cercetarea.
Colaborarea dintre Teologie şi Ştiintă este cea mai mare dovadă de comuniune între
oameni. Această colaborare ar aduna oameni din diferite domenii de activitate şi ranguri
sociale şi ar mărturisi la unison Adevărul şi ar demonta orice zid care opreşte comuniunea
si conlucrarea dintre oameni.
Dacă Dumnezeu este iubire, este comuniune. Dacă este comuniune, trebuie să
existe unitate. Unde este Dumnezeu și unde sunt lucrurile Sale acolo este unire. De aceea
nu am putut aborda acest subiect doar strict teologic sau doar strict științific. Ambele
trebuie să conlucreze și să construiască răspunsul obiectiv țintind adevărul, mărturisindu-L
pe Dumnezeu. Pentru că omul este rațiune și spirit, ambele trebuie să îl mărturisească pe
Dumnezeu și doar așa se poate ajunge la un adevăr complet și nu știrbit. “Este crucial să
asigurăm colaborarea dintre știință și spiritualitate, care să se completeze reciproc, dacă
dorim să găsim răspunsurile.”602

602
Dr. Kazuo Murakami (profesor emerit al Universitătii Tsukuba, Japonia), Codul divin al vieții, Traducere de
Ruxandra Comsa, Editura Daksha, București, 2012, p. 13.

107
Știința și Teologia trebuie numaidecât să colaboreze și să mențină un dialog
permanent care să aibă în vizor același scop și să se bazeze pe corectitudine și obiectivitate.
Știința trebuie spiritualizată, iar teologia trebuie să interpreteze datele științifice concret,
spre formularea corectă a adevărului. “Cu studiul spiritualizat al științei, ce coincide cu
Cunoașterea putem să lămurim și în aceasta știința ontologică.”603
“Cea mai rapidă cunoaștere umană, se îndreaptă de la sine spre cunoașterea
Adevărului, ca fiind ceea ce caută mintea și inima până acolo că receptează darul
Cuvântului Adevărat.”604 “În imediata adâncire a acestei gândiri, cugetări spre Cuvânt,
știința omului este mereu și ea smerită fiind creată, dar în duh se transpune, se reflectă și se
revelează.”605
“Domnul se interesează și se îngrijește să soluționeze problemele de peste secole:
existența lui Dumnezeu, apariția lumii, valoarea și scopul vieții omenești. La nenumăratele
întrebări ale lumii, știința a dat o mulțime de răspunsuri, îmbinând mistica pentru
Cunoaștere cu metoda actuală, să poată coincide cu scopul său. Atunci când ajunge la
Adevăr, transformă acest există în este.”606
Ce este știința umană? “Întreaga cunoaștere spre acest este, doar dacă cunoașterea
umană și ezoteria se potrivesc cu spiritualitatea, indicând același final și potrivindu-se cu
revelația.”607 Știința aceasta obiectivă lipsită de scrupule și subiectivitate este cuvântul care
relatează fără știrbire adevărul. “Același Cuvânt al Lui Dumnezeu când a devenit om, a
folosit sugestii simple despre adevăr, conducând știința umană la taina Vieții.”608
Pe de altă parte, teologia folosește ca instrument indispensabil credința. “Credința
este imaginea Cuvântului în știința umană, iluminată și desavârsită în Duh.”609
Și noi, în această lucrare am realizat cu success aceasta colaborare, fără a ofensa
vreuna din părti păstrându-le particularitățile, dar în același timp unind forțele spre a
exprima corect rațiunile lucrurilor după care funcționează întreg Universul și noi.
Sensul în care trebuie să se îndrepte omul contemporan, este spre Creator să Îl
identifice ca fiind unicul Dumnezeu şi să îşi îndeplinească scopul său primit încă de la

603
Χρθσοστομος Μοναχος, Θεος Λογος και Ανθροπινος Λογος. Οι ενερηειες της φυχης στην πατερικη
ανθτρωπολογια, , Κεντρικη Διαθεσις: Βιβλιοπωλειον « Το Περιβολι της Παναγιας» Θεσσαλονικη, Ιερα
Μονη Αγιου Διονυσιου. Αγ. Ορος, 2008, p. 40.
604
Ibidem, p. 39.
605
Ibidem.
606
Ibidem.
607
Ibidem, p. 40.
608
Ibidem.
609
Ibidem.

108
creaţie, adica de a se îndrepta spre Dumnezeu prin raţiune şi afecte, cum spun Sfinţii
Părinţi, cu toată fiinţa sa.
În păstrarea acestei direcții a constat responsabilitatea omului primordial, care era
menit să asigure progresul întregului univers și al întregii creații indicând direcția spre
finalitatea în Dumnezeu. Responsabilitatea consta și în faptul că omul, reprezentând o
sinteză a universului era dator să asigure sensul corect al direcției de mișcare a întregului
cosmos.
Omul “este responsabil pentru creație, ca unul ce este recapitulare și conștiință a
întregii creații, pentru că Arhetipul lui, Hristos, este Recapitularea și Mântuitorul a
toate.”610 Dacă omul este alterat de păcat și pervertit, atunci, ca o consecință directă și
reală, întreaga creație se alterează și decade din starea inițială în care a asezat-o Dumnezeu.
Acest fapt, îl face pe om, cosmos biologizat, o recapitulare a întregii creații în
creatura cea mai înaltă sau mai corect spus, omul devine astfel “microcosmos.”611
Faptul că omul “este constituit din trup și suflet”612 accentuează “misiunea omului
de mediere”613 pe care o are în aceasta “calitate de microcosmos.”614
Ca stăpan al lumii, omul are deminitatea și responsabilitatea de a fi “microcosmos
și mediator”615 deoarece “stă în mijlocul creației și unește în el materie și spirit.”616 “Este
în același timp persoană și natură, sau mai exact, presoana care face concretă și revelează
natura.”617
“Prin simțuri, omul este în relație cu materia, iar prin minte, cu Dumnezeu. Omul
are de ales încotro își va întoarce atenția și, în acest sens, el trebuie să se elibereze de
dependența lui de materie.”618 “Omul fiind un microcosmos, poziția lui mediatoare îl va
tenta întotdeauna să se rupă de Dumnezeu, așa cum a fost tentat Adam odata, dar nu-l va

610
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Seisis, Sibiu, 2009,
p. 63.
611
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfîntului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 152.
612
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Seisis, Sibiu, 2009,
p. 63.
613
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 157,
614
Ibidem.
615
Ibidem, p.158.
616
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Seisis, Sibiu, 2009,
p. 63.
617
Ibidem.
618
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfantului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 158.

109
priva de misiunea lui ordonatoare și unificatoare în cadrul universului, în relație cu care el
își poate chiar dezvolta asemănarea cu Sfânta Treime.”619
În general, vorbind de cosmologie, “există o curgere universală a lucrurilor, dar și o
schimbare a formei lor, ceea ce este echivalent cu mișcarea evolutivă a lumii, spațială și
calitativă. Omul este cuprins în aceste moduri de mișcarea lumii.”620 Din punct de vedere
calitativ, în cazul omului, această mișcare marchează un progres căci “natura umană
progresează prin aceasta transformându-se.”621
De aici, de la autoorganizare și autodirecționare către Dumnezeu trebuie să plece
omul, aducând la Dumnezeu întreaga creație. Aflându-se “la mijloc, între extremele
creației, cu care se află într-o legatură naturală, a fost adus la ființă ca un atelier
atotcuprinzător, legându-le pe toate într-însul.”622
“Omul a fost adus la existență ca ultima dintre creaturile lui Dumnezeu, pentru că el
urma să fie legătura naturală a întregii creații, mediind între extreme prin elementele
propriei sale naturi.”623
Astfel, “caracteristica centrală a existenței omului conform naturii este o unitate
relativă sau, mai exact, potențială, pe care omul este chemat să o înalțe prin buna
întrebuințare a puterilor lui naturale, la o unitate deplină, realizată actual, a lui și a lumii în
Dumnezeu.”624
Aceasta unitate potențială, există între lumea materială și trupul omului, respectiv
între trup și suflet și, în cele din urmă, între suflet și Dumnezeu. “Sufletul se află la mijloc
între Dumnezeu și materie și are puteri unificatoare față de amândouă.”625
În această unire a creației cu Dumnezeu și în spiritualizarea întregului cosmos, a
constat și misiunea lui Adam. “Adam avea drept scop, ca utilizând corect puterile lui
unificatoare, să realizeze în act unitatea în potență a universului cu Creatorul.”626
Adam a eșuat și în loc să ducă la îndeplinire misiunea sa, a alterat caracterul întregii
sale ființe și a naturii supuse lui, care, ulterior căderii omului primordial, s-a pervertit.
Dacă primul om, Adam, a eșuat, atunci evident este că trebuia restaurat ce s-a stricat și
619
Ibidem.
620
Pr. Dr. Răducă Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 133.
621
Ibidem
622
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator,
Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sofia, București, f.a., p. 159.
623
Ibidem.
624
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 2009,
p. 85.
625
Ibidem, p. 86.
626
Ibidem.

110
îndreptat în sensul corect, spre Dumnezeu. Dar cum omul era cea mai înaltă creatură,
această restaurare și salvare a creației nu putea să vină decât de la Însuși Creatorul lumii,
de la Logos, luând trup de om ca să ridice întreaga natură a împăratului creației și să așeze
pe traiectoria corectă pe Acesta și întregul univers odată cu el.
Datoria noastră, a omului contemporan, dar în mod special a teologului care trebuie
să pună în mişcare acest proiect, este de a cerceta, înţelege şi de a mărturisi Adevărul,
recunoscându-L pe Dumnezeu în toate şi multumind pentru toate câte a făcut şi ne+a dăruit
aducând laude şi devenind astfel desăvârşiţi ca îngerii reactivându-ne caracterul de fiinţe
doxologice.

111
9. Concluzii

Subiectul care framântă omenirea de mii de ani și care își găsește din ce în ce mai
multe și mai precise interpretări, adăugând pe zi ce trece noi date științifice și intepretări
teologico-filosofice, l-am dezbătut și noi în această lucrare. Important este că, deși
elaborată sumar în ceea ce privește un subiect atât de vast, concentrează cele mai valoroase
idei, teorii și adevăruri de specialitate de până acum.
Lucrarea de față și-a propus să evidențieze importanța omului ca faptură creată și
aleasă de Dumnezeu să fie coroana creației și prin aceasta să se vadă măreția lui Dumnezeu
ca Mare Creator și Sursă a toate câte ne înconjoară. A fost imperios necesar să abordăm și
problematica nașterii universului de la Big Bang, menționând și explicând fiecare etapă a
formării sale și a corpurilor cerești, inclusiv a Pământului, pentru a putea da o explicație
clară, solidă și argumentată dedicată existenței vieții și în special a omului.
Obiectivul principal al întocmirii acestei lucrări este acela de a-L lăuda pe
Dumnezeu și de a-L face cunoscut din creația Sa așa cum ne arată Sfânta Scriptură, că
“cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din cele făcute” ( Rom. 1,
20.) și să zicem împreună cu psalmistul văzând măreția creației: “Cât de mărite sunt
lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut.”
Dacă Dumnezeu este iubire, este comuniune. Dacă este comuniune, trebuie să
existe unitate. Unde este Dumnezeu și unde sunt lucrurile Sale acolo este unire. De aceea
nu am putut aborda acest subiect doar strict teologic sau doar strict științific. Ambele
trebuie să conlucreze și să construiască răspunsul obiectiv țintind adevărul, mărturisindu-L
pe Dumnezeu. Pentru că omul este rațiune și spirit, ambele trebuie să îl mărturisească pe
Dumnezeu și doar așa se poate ajunge la un adevăr complet și nu știrbit. Este crucial să
asigurăm colaborarea dintre știință și spiritualitate, care să se completeze reciproc, dacă
dorim să găsim răspunsurile.
Știința și Teologia trebuie numaidecât să colaboreze și să mențină un dialog
permanent care să aibă în vizor același scop și să se bazeze pe corectitudine și obiectivitate.
Știința trebuie spiritualizată, iar teologia trebuie să interpreteze datele științifice concret,

112
spre formularea corectă a adevărului. Cu studiul spiritualizat al științei, ce coincide cu
Cunoașterea putem să lămurim și în aceasta știința ontologică.
Cea mai rapidă cunoaștere umană, se îndreaptă de la sine spre cunoașterea
Adevărului, ca fiind ceea ce caută mintea și inima până acolo că receptează darul
Cuvântului Adevărat. În imediata adâncire a acestei gândiri, cugetări spre Cuvânt, știința
omului este mereu și ea smerită fiind creată, dar în duh se transpune, se reflectă și se
revelează.
Domnul se interesează și se îngrijește să soluționeze problemele de peste secole:
existența lui Dumnezeu, apariția lumii, valoarea și scopul vieții omenești. La nenumăratele
întrebări ale lumii, știința a dat o mulțime de răspunsuri, îmbinând mistica pentru
Cunoaștere cu metoda actuală, să poată coincide cu scopul său. Atunci când ajunge la
Adevăr, transformă acest există în este.
Ce este știința umană? Întreaga cunoaștere spre acest este, doar dacă cunoașterea
umană și ezoteria se potrivesc cu spiritualitatea, indicând același final și potrivindu-se cu
revelația. Știința aceasta obiectivă lipsită de scrupule și subiectivitate este cuvântul care
relatează fără știrbire adevărul. “Același Cuvânt al Lui Dumnezeu când a devenit om, a
folosit sugestii simple despre adevăr, conducând știința umană la taina Vieții.
Pe de altă parte, teologia folosește ca instrument indispensabil credința. Credința
este imaginea Cuvântului în știința umană, iluminată și desavârsită în Duh.
Și noi, în această lucrare am realizat cu success aceasta colaborare, fără a ofensa
vreuna din părti păstrându-le particularitățile, dar în același timp unind forțele spre a
exprima corect rațiunile lucrurilor după care funcționează întreg Universul și noi.
Cele trei mari obiective ale lucrării, adică mărturisirea lui Dumnezeu prin credință
și rațiune, unirea celor două forme de cunoaștere într-o colaborare eficientă care păstrează
particularitățile fiecărei părți și nu le duce la contopire și al treilea obiectiv reprezentând
expunerea obiectivă a rațiunilor lucrurilor și a modului de formare și funcționare a
Universului și al nostru, au fost atinse și îndeplinite cu succes, îndemnându-ne să rezumăm
toate cuvintele noastre la afirmația simplă și profundă a profetului Ieremia care zice: “Iar
Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înțelepciunea Sa și cu priceperea Sa
a întins cerurile.” (Ieremia. 10, 12.).

113
Bibliografie:

1. Izvoare

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii


Ortodoxe Române, București

2. Sfinţi Părinţi

1. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri I, Închinarea și slujirea în Duh și


adevăr, Părinți și Scriitori Bisericești 38, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991;
2. Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri II, Părinți și Scriitori Bisericești 30,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1998;
3. Sfântul Inochentie al Odesei, Despre păcat și urmările sale, Editura
Egumenița, Galați, 2015;
4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, București, 1993;
5. Sfântul Ioan Gura de Aur, Scrieri I, Omilii la Facere I, Părinți și Scriitori
Bisericești 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987;
6. Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, Traducere de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2006
7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia,
Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol 3. Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009;

114
8. Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Editura Agapis;
9. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omiliile despre Rai,
Traducere din limba greacă de Ierom. Lavrentie Carp, Editura Doxologia, Iași,
2010;
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la psalmi. Omilii și
Cuvântări, Traducere Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1986.

3. Cărţi şi studii

1. Alfeyev Ilarion, Taina credinței – Introducere în teologia dogmatică ortodoxă,


Editura Doxologia, Iași, 2014;
2. Barrow D. John, Despre imposibilitate. Limitele științei și știința limitelor,
Traducere de Mihai Popescu, Editura Tehnică, București, 1999;
3. Barrow D. John, Originea Universului, Traducere din engleză de A. David, Editura
Humanitas, București, 2007;
4. Barrow John, Frank Tipler, Principiul antropic cosmologic, Traducere de Walter
Radu Fotescu, EdituraTehnică, București, 2001;
5.
6. Ciobotea, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,
Daniel, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iași, 2007;
7. Crețan Constantin, De la maimuța sălbatică la maimuța domestică, Editura Pastel,
Brașov, 2010;
8. Eliade Mircea, Imagini și simboluri, Editura Humanitas, București, 1994;
9. Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane,
Traducere de Constantin Cosman, Editura Humanitas, București, 1994;
10. Flonta Mircea, Darwin și după Darwin, Editura Humanitas, București, 2010;
11. Gorduza Eusebiu Vlad & Cristina Rusu & Mona Corina Buhuși, Genetică umană,
Editura Kolos Group, Iasi, 2003;
12. Gorduza Eusebiu Vlad, Compendiu de genetică umană și medicală, Editura
Tehnopress, Iași, 2007;
13. Grasu C-tin & Al. Maftei, Ce știm despre lună, Editura Tehnică, București, 1989;

115
14. Gustave Le bon, Opiniile și credințele, Traducere de Gavriliu Leonard, Editura
Științifică, București, 1995;
15. Ielenicz Prof. Univ. Dr. Mihai, Geomorfologie Generală, Editura Universitară,
2004, București;
16. Iulius E. Lips, Obârșia lucrurilor. O istorie a culturii omeniri, Traducere de L.
Jaeger. Editura Stiințifică, București, 1958;
17. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Vol 1, București, Editura
Artemis, 1994;
18. Kovalevsky Jean, Taina originilor., Traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia,
București, 1996;
19. Kuraev Andrei, Ortodoxie și Creaționism, în vol. Sfinții Părinți, Despre originile și
destinele cosmosului și omului, Editura Deisis, Sibiu, 2003;
20. Larchet Jean-Claude, Semnificația trupului în Ortodoxie, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2010;
21. Larchet Jean-Claude, Tradiția ortodoxă despre viață și moarte, Editura Sofia,
București, 2006;
22. Laszlo Attila, Primii oameni, primele civilizații, Casa Editoriala Demiurg, Iași,
2006;
23. Lawrence M. Krauss, Universul din nimic, Traducere din engleză de Constatin
Dumitru-Placus, Editura Trei, București, 2013;
24. Lemeni Adrian & Diac. Adrian Sorin Mihalache, Realitatea și semnificația
spațiului. Abordare teologică, filosofică și științifică, Editura Basilica a Patriarhiei
Române, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” – Iași, Editura Universității
din București, București, 2014;
25. Lemeni Adrian (coord), Diac. Sorin Mihalache, Pr. Răzvan Ionescu, Pr. Cristinel
Ioja, Apologetica Ortodoxă, vol. 2, Editura Basilica, București, 2014;
26. Lemeni Adrian, Sesnsul eshatologic al creației, Ediția a II-a, Editura ASAB,
București, 2007;
27. Louth Andrew & Oden Thomas C., Ancient Cristian commentary on Scripture.
Genesis I-II. Editura InterVarsity Press Downers Grove, Ilions;
28. M. Poniatowschi, L’avenir n’est ecrit nulle part., Editura Albin Michel, Paris,
1978;
29. Mayr Ernst, De la bacterii la om. Evoluția lumii vii, Traducere de Marcela Elena
Badea & Ileana Popovici, Editura Humanitas, București, 2004;

116
30. Mihai Ancuța, Vorbește Pământul. Geneza – epopee cosmică, vol I, Editura AS ’S,
Iasi, 2006;
31. Moldovan Pr. Ilie, Taina Nunții, în Revista Ortodoxia, 1979, nr. 3-4 (iul.-dec.);
32. Murakami Dr. Kazuo (profesor emerit al Universității Tsukuba, Japonia), Codul
divin al vieții, Traducere de Ruxandra Comsa, Editura Daksha, București, 2012;
33. Nicolescu Basarab și Magda Stavinschi, Darul lui Darwin către știință și religie.
Colecția Știință și Religie, Traducere din engleză de Doina Rogoti, Editura Curtea
Veche, București, 2008;
34. Niță Prof. Marian, Biologia văzută prin ochii credinței în Dumnezeu, Editura
Mitropolia Olteniei, f.l. 2005;
35. Olivier Clement, Intrebări asupra omului, Episcopia Ortodoxa Română Alba-Iulia,
Alba-Iulia, 1997;
36. Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Traducere de diac. Ioan I. Ica jr.,
Editura Seisis, Sibiu, 2009;
37. Petraru Pr. Gheorghe, Lumea, creația lui Dumnezeu, Editura Trinitas, Iași, 2002;
38. Popa Maria, Măiestrie și strălucire divină în biosferă, Editura Casa Cărtii, Oradea,
2006;
39. Portelli Constantin, Logica creației divine, Editura Didactică și Pedagogică,
București 2004;
40. Raduca Pr. Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996;
41. Raicu Conf. Univ. Dr. Petre, Genetică, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1967;
42. Rizescu Alexandru, Mentalități contemporane, Editura Alma Mater, Sibiu, 2004;
43. Rose Ierom. Serafim, Cartea facerii, crearea lumii și omul începuturilor,
Traducere în românește de Constantin Fagetan, Editura Sofia, București, 2001;
44. Segan Dorion, Biospheres. Metamorphosis of Planet Earth, Editura McGraw-Hill
Publishing Company, New York, 1990;
45. ;
46. Simon Singh, Big Bang. Originea universului, Traducere din engleză de Vlad
Zografi, Editura Humanitas, București, 2008;
47. Simon-Gruta Alexandra, Biodiversitate și Evoluționism, Ministerul Educației și
Cercetării, București, 2005;

117
48. Smolin Lee, Spațiu, timp, univers. Trei drumuri către gravitația cuantică,
Traducere din engleză de Anca Vișinescu, Editura Humanitas, 2006;
49. Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Cristal,
București, 1995;
50. Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. I, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010;
51. Stăniloae Pr. Prof. Dr.Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010;
52. Stephen W. Hawking, Scurta istorie a timpului, de la Bing Bang la gaurile negre,
Editia a-III-a, Traducere din engleza Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, 2001;
53. Stephen W. Hawking, Visul lui Einstein și alte eseuri, Traducere din engleză de
Gh. Stratan, Editura Humanitas, București, 2005;
54. Steven Weinberg, Visul unei teorii finale, Traducere din engleză de B. Amuzescu,
Editura Humanitas, București, 2008;
55. Străinescu Ioan, Bazele creaționismului științific, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2007;
56. Thunberg Lars, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Microcosmos și mediator, Traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura
Sofia, București, f.a.;
57. Tim Folger, A Univers built for us, în revista Discovery, 29 dec. 2008, nr. 12;
58. Toma, C. Nita, Celula vegetală - alcătuirea celulei vegetale, Editura Universității
Al.I.Cuza, Iași, 1995;
59. Urdiște Dr. Octavian, Cum a creat Dumnezeu universul din nimic, Editura Tabor,
Râmnicu Vâlcea, 1994;
60. Valem Cristian, Biosfera dintru începuturi, Editura Crepuscul, Timisoara, 2003;
61. Viorel Soran & Margareta Borcea, Omul și Biosfera, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1985;
62. Vladimir Lossky, Teologia mistică a bisericii de răsărit, Traducere de Pr. Vasile
Răducă, Editura Anastasia, București, f.a.;
63. Walter Brueggemann, Genesis. Interpretation a Bible Commentary for Teaching
and Preaching, Editura John Knox Press Atlanta, 1982;
64. Yannaras Christos, Abecedar al credinței, Editura Bizantina, București, 1996;

118
DECLARAŢIE DE AUTENTICITATE

Subsemnatul Radu Cornel – Mădălin, domiciliat în Jud. Bacău, Mun. Bacău, Str.

Stadionului, Nr. 16, cu domiciliu flotant în Jud. Iași, Mun. Iași, Str. Stoicescu Nr. 1,

posesor al Cărții de identitate cu seria ZC, Nr. 017165 și student în anul IV de studiu al

Facultății de Teologie „D. Stăniloae” din Iași, declar pe propria răspundere că lucrarea a

fost elaborată personal şi îmi aparţine în întregime.

Declar că nu am folosit alte surse în afara celor menţionate în bibliografie, nu au

fost preluate texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi

citate şi fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv lucrări personale.

Menţionez că lucrarea îmi este necesară pentru susținerea examenului de licență și

nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.

Data: Semnătura,

119
Curriculum Vitae

INFORMAŢII PERSONALE Cornel - Mădălin Radu

Str. Stadionului, Nr. 16, Bacău (România)


0758150398

protos_radu@yahoo.com

STUDIILE PENTRU Licență


CARE SE
CANDIDEAZĂ

EDUCAŢIE ŞI
FORMARE

01/10/2012– Teologie Pastorală


Prezent
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza “- Facultatea de Teologie
Ortodoxă, Iași (România)

01/10/2010– Muzică Bisericească


24/07/2012
Conservatorul Nikos Skalkotas, Athena (Grecia)

15/09/2006– Teologie Pastorală


15/06/2010
Seminarul Teologic - Sfântul Gheorghe, Roman (România)

COMPETENŢE
PERSONALE

Limba(i) maternă(e) Română

120
Alte limbi străine ÎNȚELEGERE VORBIRE SCRIERE
cunoscute Participare
Ascultare Citire la Discurs oral
conversaţie
greacă C2 C1 C2 C2 C1
Diplomă de certificare a cunoștințelor si abilităților lingvistice în
materie de limbă greacă
engleză B2 B2 C1 B2 B2
franceză B1 B1 B2 B1 B1
Niveluri: A1 și A2: Utilizator elementar - B1 și B2: Utilizator
independent - C1 și C2: Utilizator experimentat
Cadrul european comun de referinţă pentru limbi străine

Competenţe de - bune abilități de comunicare în urma experienței mele de vorbire


comunicare în public dobândite,
- abilități de convingere și persuasiune.

Competenţe - leadership (conduc la locul de muncă o echipă de 15 persoane),


organizaţionale/manager - bune abilități de organizare și gestionare bunuri și servicii.
iale

Competenţe dobândite la - competențe lingvistice deosebite dobândite în urma experienței de


locul de muncă translator,
- gestionare eficientă a bunurilor și resurselor financiare,
- abilități în domeniul conducerii auto.

Competenţă digitală AUTOEVALUARE


Procesarea Creare de Rezolvarea
Comunicare Securitate
informaţiei conţinut de probleme

Utilizator Utilizator Utilizator Utilizator Utilizator


experimentat experimentat independent independent independent

Competențele digitale - Grilă de auto-evaluare

Permis de conducere B, BE

121