Ion Creanga este unul din marii clasici ai literaturii romane, un scriitor realist, unul dintre cei mai

cunoscuti si mai iubiti. El a reusit sa ridice proza romaneasca din secolul trecut pe aceleasi culmi
pe care Eminescu propulsase limba literara in poezie, valorificind vorbirea omului simplu si
ridicind-o la un nivel neegalat pina astazi. El a debutat in cercul literar “Junimea”, unde a fost
introdus de bunul său prieten, Eminescu, cu opera „Soacra cu trei nurori” și s-a afirmat prin
calitățile sale oratorice și umoristica specifică țăranului român. Fiind “toba de anecdote”, el avea
totdeauna pregatita cite o “corsiva” pentru junimistii care se amuzau copios. Risul lui inveselea
toata societatea, cind aducea cite o poveste sau novela, sau cite un capitol din Amintirile sale…

“Cu cita placere si haz ascultam sanatoasele produceri ale acestui talent primitiv” noteaza
entuziasmat I. Negruzzi, recunoscind in Ion Creanga un geniu naiv care a exercitat o mare putere
de atractie asupra spiretelor complicate ale scriitorilor vremii.

În ciuda faptului că numele lui Creangă este adesea corelat cu societatea Junimii, el nu s-a integrat
niciodată pe deplin in spiritul „intelectualilor junimiști”, ba chiar avea o părere negativă față de
această grupare, după cum scrie Artur Gorovei în Alte vremuri. Amintiri literare: „În colaborare cu
alții, Creangă făcuse o „Carte de Cetire”, și-i trebuia aprobarea Ministerului. Ministru de instrucție
era Tell, și unul dintre tovarășii lui Creangă, știind că d-l Iacob Negruzzi are trecere la București, l-
a rugat să stăruiască pentru aprobare. D-l Negruzzi, îmi spunea Creangă, i-a răspuns că s-ar aproba
cartea, dacă n-ar fi numele lui Creangă pe copertă. El a propus să-i scoată numele, dar tovarășii au
refuzat și cartea s-a aprobat, după avizul unei comisii.

Toate aceste împrejurări îl făceau pe Creangă – îmi spunea el – să nu fie prietenul Junimii. Totuși,
prietenia ce întemeiase cu Eminescu, dragostea lui pentru literatură și admirația pentru Maiorescu i-
au îndreptat pașii spre această societate.

Despre întrunirile de la Junimea, Creangă nu păstrase tocmai bune amintiri. Lumea care alcătuia
societatea aceasta era prea fină pentru apucăturile țărănești ale lui Creangă. Între atâția oameni citiți
și umblați prin lume, răspopitul din Humulești se simțea stingher. Doar când povestea el anecdotele
„porcești”, cum le numea singur, și care făceau să râdă, din toată inima, pe toți pudicii de la Junimea,
Creangă se simțea între ai lui.”

Este ironic faptul că tocmai cei care îi admirau talentul lui Creangă ai fost cei care nu aprobau
prezența sa în cultura română, in vremea când era învățător, poreclindu-l „Popa Smântână”. După
cum povestește același autor, când Creangă nu a mai frecventat cenaclul, toți amicii junimiști l-au
uitat, în frunte cu cel pe care îl admira cel mai mult, Titu Maiorescu: „Pe vremea când l-am
cunoscut eu, Creangă era adânc mâhnit din pricina purtării lui Maiorescu față de el. Cu ochii
înlăcrimați îmi spunea cum, pe când era în zile grele, s-a dus la București, cu gând să apeleze la
Maiorescu pentru a i se face o pensie. La fereastra casei sale din strada Mercur, l-a zărit pe
Maiorescu, dar când s-a anunțat, feciorul i-a adus răspuns că nu-i stăpânul acasă. Trei zile în șir a
încercat Creangă să fie primit de acela pe care-I admira mai mult și de trei ori a fost izgonit de la
ușa lui, până ce a înțeles că acum, când nu mai publica nimic în „Convorbiri”, el nu mai era
povestitorul de odinioară, singura parte din ființa lui pentru care fusese cândva admis între acei cu
care, altfel, nu avea nimic comun. Mândria țăranului din Humulești fusese jignită, cu toate acestea
nu I-am auzit, o singură dată vorbind un cuvânt de rău despre cineva din Junimea”