Sunteți pe pagina 1din 5

DEFINIREA TEORIEI SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN STAT

Ideea de „putere în stat” a apărut încă din antichitate, din nevoia de a exista un organ
reprezentativ cu rol de a reglementa și rezolva problemele societății de atunci. Aristotel scria
în lucrarea sa „Politica” despre existența în stat a unor organe cu funcții diferite dar
interdependente între ele, și anume Adunarea Generală, Corpul magistraților și Corpul
judecătoresc.

Teoria separației puterilor în stat este un principiu fundamental al democrației


moderne, potrivit căreia puterea este împărțită între cele trei ramuri ale guvernării, și anume
puterea legislativă, cea executivă și cea judecătorească. Fiecare putere este reprezentată de
către o instituție separată iar cei care exercită aceste puteri sunt aleși prin diferite metode, au
diferite intervale de timp în care pot exercita puterea și sunt independenți unii față de alții.
Acest principiu nu presupune izolarea unei puteri față de cealaltă ci, dimpotrivă, fiecare
ramură a puterii este implicată în funcționarea celeilalte printr-un sistem de control și
echilibru reciproc.

Din punct de vedere funcțional, colaborarea puterilor implică o diferențiere strictă în


privința puterii judecătorești, care trebuie să fie mereu independentă față de cea executivă și
legislativă. Totodată, puterea executivă trebuie să mențină o relație de comunicare cu puterea
legislativă în vederea atingerii obiectivelor comune pe care le urmăresc.

Prin funcția legislativă se înțelege activitatea statului de a stabili norme și reguli de


conduită umană, precum și controlul asupra executivului și judiciarului. Funcția executivă,
guvernul, se ocupă cu implementarea actelor normative emise de legiuitori iar cea
judecătorească interpretează și aplică legile în numele statului.

În primul rând, separarea organică a puterilor are rolul de a implementa sistemele de


control si echilibru, „greutăți și contra-greutăți”, „măsuri și contra-măsuri”, „checks and
balances” care ajuta statul să nu devieze spre confuzia puterilor și să respecte libertățile
individuale. În al doilea rând, împărțirea puterii presupune un volum de muncă ceva mai mic,
instituțiile însărcinate cu respectiva putere sunt responsabile pentru aplicarea acesteia în spirit
democratic. Nu în ultimul rând, acest principiu este o alternativă viabilă la totalitarism.

Încă de acum două milenii a fost exprimată existența unor funcții distincte ale statului.
Aristotel spune astfel: „toate constituţiile au trei părţi pentru care bunul legislator trebuie să se
gândească, în fiecare caz, ce este avantajos. Dacă acestea merg bine, în mod necesar merge
bine şi constituţia, iar între constituţii există deosebiri în măsura în care aceste părţi se
deosebesc. Una din acestea este deliberarea celor comune, a doua se referă la magistraturi (ea
stabileşte cine să fie suveran şi peste ce anume şi cum trebuie să realizeze alegerea acestora),
iar a treia este funcţia judecătorească.”

Principiul separației puterilor în stat a fost multă vreme asociat cu o teorie mai veche,
cea a guvernământului mixt. Acesta din urmă se aplică unui stat cu regim politic monarhic dar
neabsolutist și mai greu unui regim politic de tip republican, tocmai din pricina structurii sale
tripartite.

Ideea guvernământului mixt a fost folosită multă vreme, ca soluție teoretică a


problemei libertății într-o societate politică, privită din prisma limitării și controlului puterii.

În secolul al XVII-lea, John Locke luptă împotriva absolutismului și tiraniei, apără


libertatea și dreptul, considerând puterea legislativă drept forță supremă. Prin lucrarea sa
Second Treatise on Civil Government, care s-a bucurat de o enormă audiență, Locke spune că
o comunitate are în componența sa trei puteri: legislativă, executivă și federativă. Prin prima
formă de putere se referă la corpul legiuitor care are rol de a întocmi acte normative, sau după
cum spune însuși autorul în lucrarea mai-sus menționată, „aceea de a îndruma folosirea forţei
comunităţii, în scopul conservării acesteia şi a membrilor săi”. După momentul adoptării
legilor, este necesară existența unui organism care să le pună în aplicare, deci puterea
executivă. Referitor la puterea federativă, conform lui Locke, aceasta este greu a fi constrânsă
de reguli și legi fixe pozitive, stabilite anterior, fiind lăsată într-o mai mare parte pe seama
prudenței și iscusinței celor aflați în fruntea acesteia.

Principiul democratic al separației puterilor în stat a primit cea mai abstractă formulare
la Immanuel Kant în lucrarea Metafizica moravurilor, el fiind unul dintre cei mai mari
gânditori din perioada Iluminismului în Germania. La fel ca și predecesorii săi, Kant descrie
statul ca fiind alcătuit din trei mari puteri: suveranitatea, reprezentată de legislator, puterea
executivă, înfățișată de conducătorul statului (în conformitate cu legea) iar cea din urmă,
judiciară, reprezentată de judecător.

Aruncând o privire peste Constituția actuală a României, putem observa următoarea


prevedere în articolul doi al acesteia: „Suveranitatea națională aparține poporului român, care
o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum”. Din această expunere, putem
trage două concluzii importante. Cea dintâi concluzie se referă la legătura între categoriile și
fenomenele popor, națiune, putere de stat, iar cea de-a doua privește exprimările foarte
nuanțate cu care se operează precum cele de putere, puteri publice, suveranitate, suveranitate
națională. Poporul și statul sunt deseori privite într-o anumită unitate, lucru firesc ce rezultă
din legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le departează, dar pe un
fond comun. Înțelegerea corectă a relației popor-stat este însă, în limbajul juridic, cea mai
importantă, dacă nu cumva chiar prima condiție în explicarea mecanismului juridico-statal,
motivat de faptul că identitatea intereselor poporului și statului nu duce și nu trebuie să ducă
la o confuzie juridică a acestor două categorii. Poporul și statul sunt subiecte distincte de
drept. Organizarea societății umane în stat a atins forme mai mult sau mai puțin reușite, dar
factorii care compun statul își păstrează, în orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.

Pentru a ne forma o părere asupra temei enunțate anterior, voi prezenta un studiul de
caz. Astfel, voi prezenta aspecte din constituția Bulgariei și cea a Republicii Cehia, din anii
1991 respectiv 1992.

Vecinii noștri de la sud de Dunăre au fost primii din estul continentului european care
au adoptat o constituție democratică modernă. Primul articol al constituției lor anterioare de
1991 declară Bulgaria ca fiind o republică cu regim parlamentar. În 12 iulie 1991, data la care
a fost adoptată noua constituție, la articolul 8, se specifică foarte clar că „Puterea în stat este
împarțită în puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească”. Tot în
constituție este definită și originea acestei puteri și este atribuită aparținătorului de drept,
poporul. Acesta din urmă exercită puterea prin activități și organe democratice. Fiecare dintre
aceste trei puteri își găsește personificarea într-un organism democratic specific. Puterea
legislativă este exercitată de Adunarea Generală (art. 62), aceasta având și rolul de a asigura
controlul parlamentar. Puterea executivă este cuprinsă în capitolele IV și V ale constituției și
specifică atribuirea celei dintâi Președintelui și Consiliului de Miniștri. Cea de-a treia putere
în stat, cea judecătorească, este cuprinsă în capitolul VI al constituției și este definită ca având
drept responsabilitate drepturile și libertățile cetățenilor, persoanelor morale și statului și fiind
independentă. Toate persoanele care exercită această putere (judecători, jurați, procurori) se
supun doar legii. Tot acum apare și Curtea Constituțională, un semn clar al adoptării
democrației moderne deoarece, în nici un fel de regim politic clasic nu era prezentă.

În 16 decembrie 1992 Republica Cehă a adoptat o nouă constituție, de tip american, în


care se exprimă în mod foarte clar și concis principiul separării puterilor în stat. La fel ca și
constituția bulgară, și cea cehă recunoaște poporul ca fiind singura sursă a puterii în stat, la
fel, exercitată prin acțiuni democratice.
În capitolele II, III și IV se specifică rolul fiecărei puteri. Puterea legislativă este
atribuită Parlamentului, acesta fiind alcătuit din Camera Deputaților și Senat. Pe lângă rolul
tipic pe care îl are o putere legislativă, aceea de a propune acte normative, cele două camere
mai sunt însărcinate cu stabilirea regulilor după care se desfășoară ulterior reuniunea,
aplicarea prevederilor din tratatele internaționale pentru toate cazurile de conflicte militare și
iau parte la deciziile de trimitere a forțelor militare pe teritorii străine. O diferență față de
constituția din Bulgaria se refera la puterea executivă care aparține Președintelui statului și
Guvernului. În susținerea acestei afirmații, amintim următoarea prevedere din constituție:
„Guvernul este autoritatea supremă a puterii executive” (Capitolul III, art. 67). Prin aceasta se
dorește accentuarea supremației Guvernului față de Președinte. De altfel, Președintele este
ales într-o ședință a celor două camere amintite mai sus iar puterea acestuia are drept scop
asigurarea siguranței și normalității între organele decizionale și activitățile acestora. Puterea
juridică este și ea puțin diferită față de prevederile altor constituții europene cu privire la
această parte. Cu toate acestea, pentru a evidenția și mai tare dorința de a menține o societate
democratică în spiritul principiului separării puterilor în stat, Curtea Constituțională este
înglobată în puterea judecătorească.

Așadar, analizând aceste două constituții și similitudinile dintre acestea, putem


concluziona că dorințele și acțiunile națiunilor care au adoptat o constituție de tip democratic
și au acceptat și îmbrățișat teoria separației puterilor în stat s-au născut cu scopul de a lupta
împotriva abuzurilor monarhiilor dar mai ales, pentru beneficiul adus de această „luptă”,
câștigarea și menținerea drepturilor și libertăților cetățenilor.

CONCLUZII

Teoria separației puterilor este o teorie renumită, cu o largă audiență și foarte des
amintită. Este necesară cunoașterea acestei teorii pentru o mai ușoară înțelegere a sistemelor
politice și constituționale contemporane. Având origini în Epoca Rațiunii, alături de alte teorii
și principii care au stârnit aceleași sentimente de scepticism, ea a fost menită să aducă acea
schimbare atât de necesară acelor timpuri, adică să combată excesele abuzive ale monarhiilor.

Odată cu acceptarea succesivă a unor acte cu valoare constituțională în majoritatea


țărilor europene, s-a instituit și acceptat și acest principiu, al separării puterilor în stat, de tip
fundamental. Indiferent de particularităţile întâlnite de la o ţară la alta, principiul separaţiei
puterilor în stat a avut un impact puternic şi asupra altor ramuri din sfera politicului. De pildă,
avem o multitudine de regimuri politice rezultate din modul de aplicare al acestui principiu.
Ideea de bază este una simplă: cu cât principiul separaţiei este aplicat mai strict cu atâta
regimul politic tinde spre liberalism, iar cu cât este mai neglijat regimul politic cade în sfera
totalitarismului.

Legat de accepțiunea actuală a separației puterilor, nu putem vorbi de o separare


propriu-zisă ci, mai degrabă, o relație de echilibru și control între cele trei, între organele
statului.

Nu terminologia acestui concept este importantă, ceea ce este esențial este modul în
care este aplicat. Desigur, acest principiu nu este unul perfect, nu implică o soluție general
valabilă și aplicabilă, nu este o realitate desăvârșită și nici nu a atins perfecțiunea separării
puterilor dar este un etalon, un model de aplicat în vederea obținerii echitabilității și
progresului. Urmările care pot apărea în urma neaplicării acestui principiu pot fi catastrofale
din numeroase puncte de vedere, iar cel mai bun exemplu în acest sens ar putea fi dat de țările
care au încă un sistem politic totalitar (de exemplu Coreea de Nord).

Doar dacă legea va reprezenta expresia fidelă a voinţei generale a poporului, ea va


putea corespunde intereselor tuturora şi ale fiecăruia, exculzând posibilitatea de a deveni
opresivă pentru unii şi să creeze privilegii pentru alţii. In acest sens ideal a fost conceput și
adoptat principiul separării puterilor în stat.